Probabil ultimele sondaje publicate în acest an: CSOP (realizat între 13-20 decembrie) și CSCI (18-22 decembrie).
Cele două sondaje măsoară doar în parte același electorat:
Prezență estimată la europarlamentare conform CSOP: 31% din cei aflați în țară.
... conform CSCI: 40% din cei aflați în țară.
Opțiuni de vot europarlamentare, în procente:
CSCI: PSD 41, PNL 19, PDL 17, UDMR 6, PPDD 6, PMP 5, PRM 3, alții 3.
CSOP: PSD 39, PNL 18, PDL 19, UDMR 6, PPDD 4, PMP 3, PRM 3, FC 4, PC 1, alții (?) 6.
Mici diferențe: este intenția de vot pentru PDL mai mare decât cea pentru PNL? Care va fi scorul PMP? Trece PSD de 40% au ba?
O parte din răspuns: fiecare din cele două sondaje are o marjă de 3%.
O altă parte din răspuns: peste câteva luni, la momentul alegerilor, vom vedea ce și cum.
La prezidențiale situația rămâne cea observată în cam toate sondajele din ultimele luni:
- candidații opoziției joacă pe un palier de 30%
- Ponta > Antonescu în primul tur
- Ponta bate pe oricine în turul doi
- într-o finală Antonescu-MRU liderul PNL câștigă pe muchie.
Ca observație generală, se dă mult prea multă atenție evoluției în sondaje a următoarelor două lucruri:
1. "Scorul USL"
și
2. "Încrederea în Traian Băsescu".
USL este coaliția aflată actualmente la putere iar Traian Băsescu este președintele României. Însă...
E greu de crezut că USL va mai fi vreodată o opțiune pe buletinele de vot. Următoarele parlamentare sunt peste 1000 de zile. (parlamentul nu poate fi dizolvat conform Constituției actuale decât în circumstanțe cvasi-imposibil de îndeplinit). Deja scorul USL nu mai are legătură cu scorurile PSD, PNL, PC și UNPR adunate. N-a avut niciodată legătură cu scorul candidatului unic al USL la președinție - asta dacă va mai exista așa ceva.
Traian Băsescu nu va mai candida niciodată la alegerile prezidențiale. Încrederea de care beneficiază se transferă în mod ineficient (ca să vorbim inginerește) către PMP. Opțiunea pro-Antonescu/anti-Ponta pe care și-a exprimat-o public n-a schimbat nimic în sondaje.
Cei doi factori menționați mai sus pot avea importanța lor. De exemplu, Traian Băsescu poate încerca să direcționeze voturi spre un candidat propriu la prezidențiale. Dar să fim serioși. Chiar și așa candidatul însuși (însăși) ar avea rolul determinant.
Nu urmează prezidențialele din 2009, cu Traian Băsescu în prim-plan.
Nu urmează localele din 2012.
Nu urmează referendumul din 2012.
Nu urmează parlamentarele din 2012.
It's a brave new world.
Se iau sondaje de opinie şi alte informaţii statistice. Se pun un strop de inteligenţă şi câteva grame de logică. A se servi fierbinte cu un pahar de echidistanţă.
duminică, 29 decembrie 2013
joi, 19 decembrie 2013
"Cine rupe USL va suferi electoral". E o certitudine?
Situaţia A. În anul 2000 PNL s-a despărţit de CDR, care s-a rebrănduit pentru parlamentare drept CDR-2000.
La parlamentare:
PNL 7%
CDR-2000 5%
PNL n-a pierdut nimic, ba chiar a ieşit în avantaj din toate punctele de vedere.
Situaţia B. În primăvara lui 2007 guvernul Tăriceanu a fost restructurat într-o formulă fără PD.
În toamna de dinaintea ruperii ADA conform Barometrului Opiniei Publice comandat de Fundaţia Soroş PD avea 35% din intenţiile de vot iar PNL 11%.
(Aceste procente au putut fi calculate şi pentru că votanţilor Alianţei DA li s-a cerut printr-o întrebare separată să indice cum ar vota dacă ADA s-ar rupe).
Imediat după rupere, conform Barometrului Opiniei Publice comandat de Fundaţia Soroş PD avea 48% din intenţiile de vot (patruzeci şi opt!) iar PNL tot 11%.
PD a obţinut procentele în plus de la oameni care în toamna lui 2006 erau nehotărâţi sau nu aveau o intenţie de vot (jumătate din populaţia aflată în ţară). De fapt oamenii aceia nu s-au prea prezentat la vot, partidul n-a obţinut la vreun scrutin toate acele 48%.
Concluzie de etapă. Precauţia e utilă: a rupe unilateral o alianţă poate să coste procente. Dar nu este garantat că te va costa procente. La fel de bine poţi să câştigi.
Contează foarte mult cum, de ce şi mai ales sub semnătura cărui lider rupi alianţa.
Important nu sunt atât ridicările şi coborârile în sondaje, care pot prinde emoţia de moment a unor oameni nu foarte interesaţi de politică, ci schimbările profunde la nivelul electoratelor. Prin rupere, pierzi susţinerea votanţilor tăi tradiţionali? Ruperea este argumentată astfel încât să poţi să atragi, pe termen lung, oameni de cauza ta? Poţi eventual subtiliza votanţi de la partenerul de guvernare?
După cum se poate vedea, PNL are o tradiţie bună. Când a rupt alianţe, a câştigat. (scorul PNL a crescut în anii de după ruperea ADA, ajungând şi menţinându-se la cote mai mari decât în 2006 sau 2007).
La parlamentare:
PNL 7%
CDR-2000 5%
PNL n-a pierdut nimic, ba chiar a ieşit în avantaj din toate punctele de vedere.
Situaţia B. În primăvara lui 2007 guvernul Tăriceanu a fost restructurat într-o formulă fără PD.
În toamna de dinaintea ruperii ADA conform Barometrului Opiniei Publice comandat de Fundaţia Soroş PD avea 35% din intenţiile de vot iar PNL 11%.
(Aceste procente au putut fi calculate şi pentru că votanţilor Alianţei DA li s-a cerut printr-o întrebare separată să indice cum ar vota dacă ADA s-ar rupe).
Imediat după rupere, conform Barometrului Opiniei Publice comandat de Fundaţia Soroş PD avea 48% din intenţiile de vot (patruzeci şi opt!) iar PNL tot 11%.
PD a obţinut procentele în plus de la oameni care în toamna lui 2006 erau nehotărâţi sau nu aveau o intenţie de vot (jumătate din populaţia aflată în ţară). De fapt oamenii aceia nu s-au prea prezentat la vot, partidul n-a obţinut la vreun scrutin toate acele 48%.
Concluzie de etapă. Precauţia e utilă: a rupe unilateral o alianţă poate să coste procente. Dar nu este garantat că te va costa procente. La fel de bine poţi să câştigi.
Contează foarte mult cum, de ce şi mai ales sub semnătura cărui lider rupi alianţa.
Important nu sunt atât ridicările şi coborârile în sondaje, care pot prinde emoţia de moment a unor oameni nu foarte interesaţi de politică, ci schimbările profunde la nivelul electoratelor. Prin rupere, pierzi susţinerea votanţilor tăi tradiţionali? Ruperea este argumentată astfel încât să poţi să atragi, pe termen lung, oameni de cauza ta? Poţi eventual subtiliza votanţi de la partenerul de guvernare?
După cum se poate vedea, PNL are o tradiţie bună. Când a rupt alianţe, a câştigat. (scorul PNL a crescut în anii de după ruperea ADA, ajungând şi menţinându-se la cote mai mari decât în 2006 sau 2007).
luni, 16 decembrie 2013
O propunere de schimbare a legii partidelor
Un prieten foarte bun al blogului, Dan Maşca, a depus o muncă intensă în ultimii ani pentru modificarea legii partidelor în sensul uşurării procesului de înfiinţare al unora noi.
Link-ul acesta conţine o arhivă .rar cu şase documente extrem de utile care mi-au fost furnizate de către Dan. Atrag atenţia asupra a două dintre documente:
Forma initiatorului_legeapartidelor.doc = propunerea propriu-zisă
FORMA INIŢIATORULUi_explicatii_legeapartidelor.doc = explicaţiile modificărilor faţă de legea actuală: ce se schimbă şi cum?
Când vei da click pe link vei downloada o arhivă (noua lege a partidelor.rar). În funcţie de setările browser-ului tău, ea va apărea pe hard disk fie în locul unde se duc absolut tot ce downloadezi de pe Internet sau vei fi întrebat în care folder să o plasezi. După ce o găseşti cu Windows Explorer, trebuie să dai click cu butonul drept al mouse-ului pe fişier. Una dintre opţiuni va fi "Extract here" / "Extrage aici". Dacă selectezi această opţiune cu butonul stâng al mouse-ului, în acelaşi directoriu cu arhiva vor apărea 6 fişiere .doc sau .docx. Lectură plăcută!
Autorii sunt:
Coordonatorul studiului: Bogdan Dima
Cercetători: Roberta Ogăraru, Cosmin Văduva
Finanţator: Dan Maşca - REEA
Link-ul acesta conţine o arhivă .rar cu şase documente extrem de utile care mi-au fost furnizate de către Dan. Atrag atenţia asupra a două dintre documente:
Forma initiatorului_legeapartidelor.doc = propunerea propriu-zisă
FORMA INIŢIATORULUi_explicatii_legeapartidelor.doc = explicaţiile modificărilor faţă de legea actuală: ce se schimbă şi cum?
Când vei da click pe link vei downloada o arhivă (noua lege a partidelor.rar). În funcţie de setările browser-ului tău, ea va apărea pe hard disk fie în locul unde se duc absolut tot ce downloadezi de pe Internet sau vei fi întrebat în care folder să o plasezi. După ce o găseşti cu Windows Explorer, trebuie să dai click cu butonul drept al mouse-ului pe fişier. Una dintre opţiuni va fi "Extract here" / "Extrage aici". Dacă selectezi această opţiune cu butonul stâng al mouse-ului, în acelaşi directoriu cu arhiva vor apărea 6 fişiere .doc sau .docx. Lectură plăcută!
Autorii sunt:
Coordonatorul studiului: Bogdan Dima
Cercetători: Roberta Ogăraru, Cosmin Văduva
Finanţator: Dan Maşca - REEA
miercuri, 11 decembrie 2013
Un moment dificil pentru reformism. Explicaţii.
La rece, fără emoţii:
Ieri cauza reformistă a înregistrat un eşec major, o lovitură în părţile sensibile, un upercut dureros.
În multe articole precum acesta se blamează în principal electoratul pentru rezultatul alegerilor din 2012, şi apoi în trecere se face menţiune despre opoziţie. Multe status-uri pe facebook urmează aceeaşi structură. Presupun că mulţi oameni care se opun USL gândesc în aceşti termeni acum.
Situaţia putea fi evitată de acum 13 ani, de acum 5 ani, de acum 2 ani. Ea este rezultatul unui cumul de decizii greşite, luate nu de om ci de mai mulţi, unii încă în politică, alţii nu. Este rezultatul utilizării unei paradigme eronate cu privire la ce înseamnă politica şi mai ales aspectele electorale ale politicii.
Iată la ce mă refer:
Reformiştii, aici sau oriunde, vor fi întotdeauna în minoritate. Apetitul pentru stabilitate este considerabil în orice societate. Pentru ca o cauză reformistă să aibă susţinerea majorităţii (în România avem vot universal), este necesar ca ea să "vină la pachet" cu alte idealuri sau cu un lider carismatic.
În 1996 s-a utilizat cu eficacitate dorinţa de alternanţă la putere. Apetitul populaţiei pentru reformă era la cote maxime din punct de vedere istoric: este singura dată când PSD a ocupat locul doi la voturi la parlamentare.
În 2003-2004 s-a transferat din fostul FSN un partid întreg care nu gândea în termenii reformelor, ci electoralist. În alte cuvinte s-a adus ce era mai bine (capacitatea de a strânge voturi, de a da mâna cu românii obişnuiţi din Calafat, Paşcani, Zimnicea, etc. fără ca după aceea să te ştergi pe degete cu şerveţele umede, cum ar spune un prieten) şi s-a lăsat în urmă ce era mai rău (gândirea cvasi-comunistă).
Miracolul din 2004-2010 s-a stins odată cu stingerea carismei liderului, nimeni n-a înţeles sau învăţat că poziţionarea Băsescu/PD faţă de votanţi era cu totul diferită faţă de cea reformistă, care este după cum bine ştim: "românii sunt proşti / regret că am fost blestemat(ă) să mă nasc în această ţară de rahat numită România / politica e recensământ filozofic şi nu un exerciţiu de persuasiune".
Mai mult, două guvernări reformiste au însemnat traume economice însemnate (CDR = şomaj şi inflaţie; PDL/Băsescu = mărire TVA şi alte măsuri de reducere a veniturilor unor categorii de votanţi). Credibilitatea reformiştilor în ceea ce priveşte menţinerea unui nivel de trai acceptabil e sub nivelul mării. It's the economy, ... !
Acum cauza reformistă este goală şi singură. E prea devreme pentru alternanţa la putere, n-are lider carismatic cu care să ia ochii votanţilor anti-reformişti, nu are poduri către restul societăţii (şi nici n-o interesează să-şi construiască), în continuare reacţionează de parcă n-ar avea nevoie de aliaţi, de parcă n-ar fi o minoritate care activează într-un spaţiu ostil.
(În acest context orice discuţie despre "dreapta" trebuie aruncată urgent la gunoi. O guvernare de dreapta pleacă de la putere şi renunţă la ciolan mai degrabă decât să mărească TVA-ul, măsură care afectează în principal mediul privat. Un preşedinte de dreapta nu aprobă verbal mărirea salariului minim pe economie, iarăşi o măsură care loveşte în mediul privat, simultan mărind cheltuielile bugetare ale statului şi justificând existenţa unor taxe mari. O forţă de dreapta se bazează pe patriotism, credinţă, reducerea mărimii aparatului bugetar şi nu doar a anvelopei salariale, se bazează pe subsidiaritate, pe reducerea birocraţiei şi pe libertate individuală. În principal pe baza primelor valori o forţă politică de dreapta ar fi avut un electorat imens în România, nu majorităţi parlamentare ruşinoase şi făcute cu dalta, şi ar fi supravieţuit cu bine crizei economice, precum s-a întâmplat în Ungaria sau Polonia. Nu în ultimul rând, ba chiar cel mai important: o guvernare de dreapta menţine stabilitatea şi îţi permite să construieşti pentru viitor pe baze previzibile, nu reformează continuu, constant, tot.
Uneori reformiştii au adoptat măsuri sau perspective de dreapta, uneori s-au bazat pe oameni de dreapta, uneori chiar au avut votanţi de dreapta, dar toate aceste aspecte au fost incidentale şi subsumate ideii principale, şi anume REFORMA).
Cauza reformistă este foarte, foarte în urmă, practic neînvăţând nimic din ultimii 23 de ani. Văd oameni uluiţi că există alţi oameni cărora nu le pasă de subiectele foarte importante pentru cei dintâi. Realităţi fundamentale privind societatea - şi anume existenţa unor priorităţi diferite pentru grupuri diferite - sunt trecute sub tăcere, deşi sunt evidente chiar şi în viaţa reformiştilor (a ieşit măcar un reformist în stradă pe 15 septembrie 2010, în urma faimosului vot privind Legea Pensiilor? Nu, şi acest lucru e natural şi uşor de înţeles, subiectul nu era relevant pentru ei). Faptul că lupta împotriva corupţiei este foarte importantă pentru tine, că pentru ea - exagerând puţin - ţi-ai da viaţa pentru această cauză nu înseamnă că pentru alţii ar trebui să fie la fel de importantă, şi mai ales la fel de importantă tot timpul.
Tot ce-am scris mai sus este neortodox, o picătură inutilă într-un imens ocean de:
(să ne reamintim)
1. "românii sunt proşti"
2. "regret că am fost blestemat(ă) să mă nasc în această ţară de rahat numită România"
3. "politica e recensământ filozofic şi nu un exerciţiu de persuasiune"
Orice reformist este absolut liber să susţină afirmaţiile de mai sus, dar îl/o rog să-şi dea seama că pe baza acestei perspective nu se pot câştiga alegeri. Iar fără accesul la putere, reformismul românesc e un pitic care se agită muteşte într-un acvariu.
Ieri cauza reformistă a înregistrat un eşec major, o lovitură în părţile sensibile, un upercut dureros.
În multe articole precum acesta se blamează în principal electoratul pentru rezultatul alegerilor din 2012, şi apoi în trecere se face menţiune despre opoziţie. Multe status-uri pe facebook urmează aceeaşi structură. Presupun că mulţi oameni care se opun USL gândesc în aceşti termeni acum.
Situaţia putea fi evitată de acum 13 ani, de acum 5 ani, de acum 2 ani. Ea este rezultatul unui cumul de decizii greşite, luate nu de om ci de mai mulţi, unii încă în politică, alţii nu. Este rezultatul utilizării unei paradigme eronate cu privire la ce înseamnă politica şi mai ales aspectele electorale ale politicii.
Iată la ce mă refer:
Reformiştii, aici sau oriunde, vor fi întotdeauna în minoritate. Apetitul pentru stabilitate este considerabil în orice societate. Pentru ca o cauză reformistă să aibă susţinerea majorităţii (în România avem vot universal), este necesar ca ea să "vină la pachet" cu alte idealuri sau cu un lider carismatic.
În 1996 s-a utilizat cu eficacitate dorinţa de alternanţă la putere. Apetitul populaţiei pentru reformă era la cote maxime din punct de vedere istoric: este singura dată când PSD a ocupat locul doi la voturi la parlamentare.
În 2003-2004 s-a transferat din fostul FSN un partid întreg care nu gândea în termenii reformelor, ci electoralist. În alte cuvinte s-a adus ce era mai bine (capacitatea de a strânge voturi, de a da mâna cu românii obişnuiţi din Calafat, Paşcani, Zimnicea, etc. fără ca după aceea să te ştergi pe degete cu şerveţele umede, cum ar spune un prieten) şi s-a lăsat în urmă ce era mai rău (gândirea cvasi-comunistă).
Miracolul din 2004-2010 s-a stins odată cu stingerea carismei liderului, nimeni n-a înţeles sau învăţat că poziţionarea Băsescu/PD faţă de votanţi era cu totul diferită faţă de cea reformistă, care este după cum bine ştim: "românii sunt proşti / regret că am fost blestemat(ă) să mă nasc în această ţară de rahat numită România / politica e recensământ filozofic şi nu un exerciţiu de persuasiune".
Mai mult, două guvernări reformiste au însemnat traume economice însemnate (CDR = şomaj şi inflaţie; PDL/Băsescu = mărire TVA şi alte măsuri de reducere a veniturilor unor categorii de votanţi). Credibilitatea reformiştilor în ceea ce priveşte menţinerea unui nivel de trai acceptabil e sub nivelul mării. It's the economy, ... !
Acum cauza reformistă este goală şi singură. E prea devreme pentru alternanţa la putere, n-are lider carismatic cu care să ia ochii votanţilor anti-reformişti, nu are poduri către restul societăţii (şi nici n-o interesează să-şi construiască), în continuare reacţionează de parcă n-ar avea nevoie de aliaţi, de parcă n-ar fi o minoritate care activează într-un spaţiu ostil.
(În acest context orice discuţie despre "dreapta" trebuie aruncată urgent la gunoi. O guvernare de dreapta pleacă de la putere şi renunţă la ciolan mai degrabă decât să mărească TVA-ul, măsură care afectează în principal mediul privat. Un preşedinte de dreapta nu aprobă verbal mărirea salariului minim pe economie, iarăşi o măsură care loveşte în mediul privat, simultan mărind cheltuielile bugetare ale statului şi justificând existenţa unor taxe mari. O forţă de dreapta se bazează pe patriotism, credinţă, reducerea mărimii aparatului bugetar şi nu doar a anvelopei salariale, se bazează pe subsidiaritate, pe reducerea birocraţiei şi pe libertate individuală. În principal pe baza primelor valori o forţă politică de dreapta ar fi avut un electorat imens în România, nu majorităţi parlamentare ruşinoase şi făcute cu dalta, şi ar fi supravieţuit cu bine crizei economice, precum s-a întâmplat în Ungaria sau Polonia. Nu în ultimul rând, ba chiar cel mai important: o guvernare de dreapta menţine stabilitatea şi îţi permite să construieşti pentru viitor pe baze previzibile, nu reformează continuu, constant, tot.
Uneori reformiştii au adoptat măsuri sau perspective de dreapta, uneori s-au bazat pe oameni de dreapta, uneori chiar au avut votanţi de dreapta, dar toate aceste aspecte au fost incidentale şi subsumate ideii principale, şi anume REFORMA).
Cauza reformistă este foarte, foarte în urmă, practic neînvăţând nimic din ultimii 23 de ani. Văd oameni uluiţi că există alţi oameni cărora nu le pasă de subiectele foarte importante pentru cei dintâi. Realităţi fundamentale privind societatea - şi anume existenţa unor priorităţi diferite pentru grupuri diferite - sunt trecute sub tăcere, deşi sunt evidente chiar şi în viaţa reformiştilor (a ieşit măcar un reformist în stradă pe 15 septembrie 2010, în urma faimosului vot privind Legea Pensiilor? Nu, şi acest lucru e natural şi uşor de înţeles, subiectul nu era relevant pentru ei). Faptul că lupta împotriva corupţiei este foarte importantă pentru tine, că pentru ea - exagerând puţin - ţi-ai da viaţa pentru această cauză nu înseamnă că pentru alţii ar trebui să fie la fel de importantă, şi mai ales la fel de importantă tot timpul.
Tot ce-am scris mai sus este neortodox, o picătură inutilă într-un imens ocean de:
(să ne reamintim)
1. "românii sunt proşti"
2. "regret că am fost blestemat(ă) să mă nasc în această ţară de rahat numită România"
3. "politica e recensământ filozofic şi nu un exerciţiu de persuasiune"
Orice reformist este absolut liber să susţină afirmaţiile de mai sus, dar îl/o rog să-şi dea seama că pe baza acestei perspective nu se pot câştiga alegeri. Iar fără accesul la putere, reformismul românesc e un pitic care se agită muteşte într-un acvariu.
joi, 5 decembrie 2013
INSCOP: sondaj despre prezidenţiale. Multe confirmări.
Sondajul a fost efectuat în a două săptămână din noiembrie. Rezultatele sunt aici.
Câteva observaţii:
0. Mugur Isărescu ar obţine o victorie evidentă în turul doi în faţa oricui. Însă n-ar putea ajunge acolo prin forţe proprii, iar susţinerea de către un partid ar schimba foarte mult lucrurile. Nu neapărat în rău.
1. Interesul pentru prezidenţiale pare considerabil. Cu aproape un an înainte de alegeri, cei care aveau o opţiune de vot erau:
53% din cei aflaţi în ţară în octombrie 2003 (conform Barometrului Fundaţiei Soroş)
53% din cei aflaţi în ţară în ianuarie 2009 (conform INSOMAR)
Acum sunt 77%. În alte cuvinte, există o şansă reală ca prezenţa la vot la prezidenţialele din 2014 să fie mai mare decât în 2004 sau 2009.
2. Este al doilea sondaj din ultimele săptămâni în care mai mulţi oameni optează la prezidenţiale pentru Ponta decât pentru Antonescu. De fapt, sondaje în care Antonescu să-l depăşească pe Ponta nu prea mai apar.
3. Extrapolând datele sondajului la întreaga populaţie aflată în ţară: aproximativ 2,5 milioane de persoane care nu au votat USL în 2012 ar vota Ponta, Antonescu, Oprescu sau Geoană la prezidenţiale.
Faţă de ARD, suma MRU+Băsescu+Udrea+Boc+Predoiu este cu 600 de mii de voturi mai puternică sau, dacă îl includem şi pe Isărescu, cu 2,2 milioane de voturi mai puternică.
4. Extrapolând datele sondajului la întreaga populaţie aflată în ţară: aproximativ 1,7 milioane de persoane şi-ar exprima o intenţie de vot doar în turul doi. Este greu de crezut că vom întâlni un fenomen de o asemenea amploare în practică dar ... se pare că oferta scenei politice este de aşa natură că, pentru un număr considerabil de români, e mai uşor să aleagă răul mai mic (turul doi) decât să dea un vot pozitiv (turul unu).
5. Faţă de un sondaj INSCOP de acum opt luni:
Într-o finală de tur doi Ponta vs. Antonescu preşedintele PSD a pierdut puţin teren:
Atunci: 60% la 40%
Acum 56,6% la 43,4%
Într-o finală de tur doi Ponta vs. MRU lucrurile stau la fel:
Atunci: 59% la 41%
Acum: 60% la 40%
Într-o finală de tur doi Antonescu pierde mult teren în faţa lui MRU:
Atunci: 59% la 41%
Acum: 52,4% la 47,6%, ceea ce ar însemna exit-poll-uri pe muchie. Iarăşi.
Rezultatele sunt extrem de asemănătoare cu cele privind turul doi al prezidenţialelor din ultimul sondaj CSCI. Şi dacă tot am ajuns la subiectul ăsta...
6. Aparent sondajele nu pot fi comparate, într-un caz fiind vorba de o listă de candidaţi (CSCI) iar în celălalt sondaj respondenţii putând da orice nume (INSCOP). Şi totuşi...
Ponta: trei milioane voturi.
CSCI: 19,2% din populaţia aflată în ţară.
INSCOP: 19,1% din populaţia aflată în ţară.
Încă 7,5% din populaţie în sondajul INSCOP ar opta pentru Geoană sau Oprescu, dar în sondajul CSCI nu optează pentru Ponta. Să se fi îndreptat spre alţi candidaţi? Să fie oameni care nu-l plac pe Ponta şi care nu l-ar vota? A subestimat CSCI scorul lui Ponta? Vom vedea.
Antonescu: 2,4-2,8 milioane voturi.
CSCI: 15% din populaţia aflată în ţară.
INSCOP: 17,8% din populaţia aflată în ţară.
Considerabil mai mult decât partidul, aproape dublu dar nu chiar.
Spaţiul MRU+PDL+Băsescu: oriunde între 1,8 şi 3,4 milioane voturi, probabil o valoare aflată spre mijlocul intervalului. Iată de ce acest element e atât de dificil de estimat:
CSCI: 22,2% din populaţia aflată în ţară.
INSCOP: 14,9% din populaţia aflată în ţară... plus votanţii lui Isărescu - care nu exista în sondajul CSCI. Suma ar fi de 22,1% din populaţia aflată în ţară. Pe de altă parte nu toţi votanţii lui Isărescu ar putea fi cooptaţi de opoziţie. Dar nu ne putem duce prea mult în jos de 22%, pentru că ne îndepărtăm de rezultatele sondajului CSCI.
Aici e vorba de un electorat important, major dar rupt şi nu în două, ci în trei. În şapte luni nu s-a avansat cu nimic: în continuare candidatul cel mai solid în ceea ce priveşte intenţia de vot n-are susţinere organizaţională; mai nou, organizaţia cea mai puternică are candidatul cel mai slab; iar Traian Băsescu, în planul prezidenţialelor, a sugerat că Antonescu, până la urmă, este un candidat de dreapta, a spus că i-ar place mult ca Boc să candideze şi cam atât.
Cifrele de la acest punct sunt puncte de reper pentru tot anul următor. În afara celor trei spaţii menţionate mai sus nu există decât non-votanţi cronici, oameni nu foarte serioşi când vine vorba de a se duce la secţia de votare, români plecaţi din ţară şi fanii unor candidaturi minore. Acesta e terenul de joc.
Câteva observaţii:
0. Mugur Isărescu ar obţine o victorie evidentă în turul doi în faţa oricui. Însă n-ar putea ajunge acolo prin forţe proprii, iar susţinerea de către un partid ar schimba foarte mult lucrurile. Nu neapărat în rău.
1. Interesul pentru prezidenţiale pare considerabil. Cu aproape un an înainte de alegeri, cei care aveau o opţiune de vot erau:
53% din cei aflaţi în ţară în octombrie 2003 (conform Barometrului Fundaţiei Soroş)
53% din cei aflaţi în ţară în ianuarie 2009 (conform INSOMAR)
Acum sunt 77%. În alte cuvinte, există o şansă reală ca prezenţa la vot la prezidenţialele din 2014 să fie mai mare decât în 2004 sau 2009.
2. Este al doilea sondaj din ultimele săptămâni în care mai mulţi oameni optează la prezidenţiale pentru Ponta decât pentru Antonescu. De fapt, sondaje în care Antonescu să-l depăşească pe Ponta nu prea mai apar.
3. Extrapolând datele sondajului la întreaga populaţie aflată în ţară: aproximativ 2,5 milioane de persoane care nu au votat USL în 2012 ar vota Ponta, Antonescu, Oprescu sau Geoană la prezidenţiale.
Faţă de ARD, suma MRU+Băsescu+Udrea+Boc+Predoiu este cu 600 de mii de voturi mai puternică sau, dacă îl includem şi pe Isărescu, cu 2,2 milioane de voturi mai puternică.
4. Extrapolând datele sondajului la întreaga populaţie aflată în ţară: aproximativ 1,7 milioane de persoane şi-ar exprima o intenţie de vot doar în turul doi. Este greu de crezut că vom întâlni un fenomen de o asemenea amploare în practică dar ... se pare că oferta scenei politice este de aşa natură că, pentru un număr considerabil de români, e mai uşor să aleagă răul mai mic (turul doi) decât să dea un vot pozitiv (turul unu).
5. Faţă de un sondaj INSCOP de acum opt luni:
Într-o finală de tur doi Ponta vs. Antonescu preşedintele PSD a pierdut puţin teren:
Atunci: 60% la 40%
Acum 56,6% la 43,4%
Într-o finală de tur doi Ponta vs. MRU lucrurile stau la fel:
Atunci: 59% la 41%
Acum: 60% la 40%
Într-o finală de tur doi Antonescu pierde mult teren în faţa lui MRU:
Atunci: 59% la 41%
Acum: 52,4% la 47,6%, ceea ce ar însemna exit-poll-uri pe muchie. Iarăşi.
Rezultatele sunt extrem de asemănătoare cu cele privind turul doi al prezidenţialelor din ultimul sondaj CSCI. Şi dacă tot am ajuns la subiectul ăsta...
6. Aparent sondajele nu pot fi comparate, într-un caz fiind vorba de o listă de candidaţi (CSCI) iar în celălalt sondaj respondenţii putând da orice nume (INSCOP). Şi totuşi...
Ponta: trei milioane voturi.
CSCI: 19,2% din populaţia aflată în ţară.
INSCOP: 19,1% din populaţia aflată în ţară.
Încă 7,5% din populaţie în sondajul INSCOP ar opta pentru Geoană sau Oprescu, dar în sondajul CSCI nu optează pentru Ponta. Să se fi îndreptat spre alţi candidaţi? Să fie oameni care nu-l plac pe Ponta şi care nu l-ar vota? A subestimat CSCI scorul lui Ponta? Vom vedea.
Antonescu: 2,4-2,8 milioane voturi.
CSCI: 15% din populaţia aflată în ţară.
INSCOP: 17,8% din populaţia aflată în ţară.
Considerabil mai mult decât partidul, aproape dublu dar nu chiar.
Spaţiul MRU+PDL+Băsescu: oriunde între 1,8 şi 3,4 milioane voturi, probabil o valoare aflată spre mijlocul intervalului. Iată de ce acest element e atât de dificil de estimat:
CSCI: 22,2% din populaţia aflată în ţară.
INSCOP: 14,9% din populaţia aflată în ţară... plus votanţii lui Isărescu - care nu exista în sondajul CSCI. Suma ar fi de 22,1% din populaţia aflată în ţară. Pe de altă parte nu toţi votanţii lui Isărescu ar putea fi cooptaţi de opoziţie. Dar nu ne putem duce prea mult în jos de 22%, pentru că ne îndepărtăm de rezultatele sondajului CSCI.
Aici e vorba de un electorat important, major dar rupt şi nu în două, ci în trei. În şapte luni nu s-a avansat cu nimic: în continuare candidatul cel mai solid în ceea ce priveşte intenţia de vot n-are susţinere organizaţională; mai nou, organizaţia cea mai puternică are candidatul cel mai slab; iar Traian Băsescu, în planul prezidenţialelor, a sugerat că Antonescu, până la urmă, este un candidat de dreapta, a spus că i-ar place mult ca Boc să candideze şi cam atât.
Cifrele de la acest punct sunt puncte de reper pentru tot anul următor. În afara celor trei spaţii menţionate mai sus nu există decât non-votanţi cronici, oameni nu foarte serioşi când vine vorba de a se duce la secţia de votare, români plecaţi din ţară şi fanii unor candidaturi minore. Acesta e terenul de joc.
miercuri, 4 decembrie 2013
Back to the future: toamna lui 2003
Cu un an înainte de alegeri, adică într-un moment aproape simetric faţă de cel în care ne aflăm acum, conform Barometrului Opiniei Publice/Fundaţia Soroş lucrurile stăteau astfel:
a. Intenţia de vot la parlamentare:
PSD 44% (mai bine ca acum)
Opoziţia de atunci 31% (mai bine decât opoziţia de acum)
PRM 17% (mult mai bine decât PPDD+PRM acum)
Alte partide: sub 4,5%.
Motivul pentru care toată lumea stătea mai bine în sondaje atunci: scena politică s-a complicat prin comparaţie cu acum 10 ani. În special poziţia în care se află PNL acum nu e comparabilă cu cea a vreunui partid din 2004.
b. Mult discutata încredere:
Iliescu 37%.
Năstase 33%. Cam cât Ponta acum.
Stolojan 29%.
Băsescu 24%. În mod amuzant, ca acum.
Vadim 17%. Peste Domnu' Dan din prezent.
Voiculescu 5,3%.
c. Intenţii de vot la prezidenţiale (întrebare spontană, fără listă):
Iliescu 18% (majoritatea s-au îndreptat spre Năstase)
Nimeni altcineva n-avea mai mult de 1%.
De remarcat:
1. Viteza informaţiei. Alianţa DA a fost anunţată la sfârşitul lui septembrie. Sondajul a fost efectuat în octombrie. Într-o Românie fără Facebook şi fără televiziuni de ştiri, deja jumătate din votanţii Alianţei DA se identificau ca atare (cealaltă jumătate încă se defineau drept votanţi PNL sau PD).
2. Similitudini la opoziţie. Atunci votanţii ADA/PNL/PD reprezentau 16% din totalul respondenţilor. Acum PDL, MP şi FC cumulează cam tot atât. Candidaţii potenţiali Stolojan şi Băsescu cumulau 30% din intenţiile de vot. Cu excepţii rarisime, candidaţii potenţiali ai opoziţiei cumulează în sondaje acelaşi scor şi acum.
3. Scenă clară şi simplă. Opoziţia avea doi candidaţi posibili. Restul nici nu existau în conştiinţa publică. Acum mulţi, mulţi oameni sunt "în pluton".
Strategic vorbind, în octombrie 2003 era destul de evident că urmau să existe trei candidaturi de prim-plan la prezidenţiale: din partea PSD, ADA şi PRM. În clipa de faţă nu e cert că PSD va avea un candidat sau că acesta va fi Ponta, iar în ceea ce priveşte opoziţia, orice scenariu este plauzibil (deşi la şase candidaţi cred că e greu să se ajungă).
4. Preşedinţi aflaţi în situaţii diferite. În 2003 Iliescu era pe locul întâi la încredere şi aparţinea unui partid. În alte cuvinte, avea capital politic dar era limitat în modul în care putea să-l cheltuie. Traian Băsescu este în situaţia inversă: nu este extrem de influent în plan electoral şi are o libertate considerabilă.
luni, 2 decembrie 2013
Iarna şi intenţiile de vot
Să vedem ce s-a întâmplat în trecut. Surse utilizate: până în 2008 barometrul Fundaţiei Soroş. După aceea, cel puţin două sondaje per moment - diferenţe majore nu prea existau oricum.
Am scos din discuţie iernile în care au avut loc alegeri sau care au fost precedate de alegeri cu câteva săptămâni. Emoţia generală favorizează forţa aflată la putere, oricare este ea, oricât de rea e vremea, oricât de mare e preţul gazelor naturale.
Din 1994, de când există sondaje disponibile public şi până acum, au avut loc 13 ierni care nu au inclus o bătălie electorală majoră.
În 8 ierni din 13 partidul sau partidele aflate la putere au câştigat procente între octombrie şi primăvară.
După 2 ierni cota a rămas egală. E vorba de divizarea din 2010-2011 şi 2011-2012. În alte cuvinte, în acea perioadă guvernanţii ajunseseră cam la nucleul dur şi nu prea mai aveau pe cine să piardă chit că afară era iarnă grea sau iarnă uşoară.
În cazul a 3 ierni vorbim de erodare pe fundalul unei situaţii economice într-un regres considerabil. Ultima iarnă când s-au pierdut procente a fost acum 14 ani ('99-2000).
Dacă împărţim lucrurile pe căprării:
PSD/PDSR a guvernat timp de cinci ierni fără alegeri. În genere iernile l-au ajutat în plan electoral:
a câştigat 7 procente în iarna '94-'95
9 procente în iarna 2001-2002
2 procente în iarna 2002-2003
7 procente în iarna 2003-2004.
A suferit o singură lovitură, dar una majoră: între septembrie 1995 şi martie 1996 a pierdut 12%, adică o treime din scorul său electoral de atunci. Şi acolo a rămas până în ziua alegerilor.
Guvernările din primul mandat al preşedintelui Băsescu au câştigat procente în fiecare iarnă:
3 procente în iarna 2005-2006 pentru suma ADA+PD+PNL;
14-17 (!) procente în iarna 2006-2007 (ADA avea 43% în toamnă; ruperea alianţei a ajutat PD, care în două sondaje efectuate de două firme diferite avea peste 45%, PNL ajungând la 11%);
PNL a câştigat 8 procente în iarna 2007-2008, când era singurul partid aflat la putere.
Guvernarea CDR-PD are performanţa cea mai slabă: o iarnă bună, două ierne proaste.
Iarna '97-'98: CDR câştigă 9 procente, PD câştigă 10.
Iarna '98-'99: CDR pierde 7 procente, PD pierde 7.
Iarna '99-2000: CDR pierde 2 procente, PD pierde 1.
Niciodată o coaliţie electorală n-a suferit în plan electoral în urma iernii survenite la un an după preluarea puterii.
Am scos din discuţie iernile în care au avut loc alegeri sau care au fost precedate de alegeri cu câteva săptămâni. Emoţia generală favorizează forţa aflată la putere, oricare este ea, oricât de rea e vremea, oricât de mare e preţul gazelor naturale.
Din 1994, de când există sondaje disponibile public şi până acum, au avut loc 13 ierni care nu au inclus o bătălie electorală majoră.
În 8 ierni din 13 partidul sau partidele aflate la putere au câştigat procente între octombrie şi primăvară.
După 2 ierni cota a rămas egală. E vorba de divizarea din 2010-2011 şi 2011-2012. În alte cuvinte, în acea perioadă guvernanţii ajunseseră cam la nucleul dur şi nu prea mai aveau pe cine să piardă chit că afară era iarnă grea sau iarnă uşoară.
În cazul a 3 ierni vorbim de erodare pe fundalul unei situaţii economice într-un regres considerabil. Ultima iarnă când s-au pierdut procente a fost acum 14 ani ('99-2000).
Dacă împărţim lucrurile pe căprării:
PSD/PDSR a guvernat timp de cinci ierni fără alegeri. În genere iernile l-au ajutat în plan electoral:
a câştigat 7 procente în iarna '94-'95
9 procente în iarna 2001-2002
2 procente în iarna 2002-2003
7 procente în iarna 2003-2004.
A suferit o singură lovitură, dar una majoră: între septembrie 1995 şi martie 1996 a pierdut 12%, adică o treime din scorul său electoral de atunci. Şi acolo a rămas până în ziua alegerilor.
Guvernările din primul mandat al preşedintelui Băsescu au câştigat procente în fiecare iarnă:
3 procente în iarna 2005-2006 pentru suma ADA+PD+PNL;
14-17 (!) procente în iarna 2006-2007 (ADA avea 43% în toamnă; ruperea alianţei a ajutat PD, care în două sondaje efectuate de două firme diferite avea peste 45%, PNL ajungând la 11%);
PNL a câştigat 8 procente în iarna 2007-2008, când era singurul partid aflat la putere.
Guvernarea CDR-PD are performanţa cea mai slabă: o iarnă bună, două ierne proaste.
Iarna '97-'98: CDR câştigă 9 procente, PD câştigă 10.
Iarna '98-'99: CDR pierde 7 procente, PD pierde 7.
Iarna '99-2000: CDR pierde 2 procente, PD pierde 1.
Niciodată o coaliţie electorală n-a suferit în plan electoral în urma iernii survenite la un an după preluarea puterii.