În urmă cu un an și jumătate am publicat un text de dimensiuni măricele care evalua situația României, o variantă prescurtată aflându-se aici.
Și mai pe scurt, lucrurile stau astfel: ne aflăm în mijlocul unui conflict important, de natură socială, economică și politică între două stări de fapt: CRIB (Comunismul Ruralo-Industrial Balcanic) și Revoluția post-industrială. Viața fiecăruia dintre noi e definită de acest conflict și de aceste stări de fapt. Finalitatea operației medicale pe care o va face o rudă apropiată, ce și cum învață copilul tău la școală, subiectele de discuție la întâlnirile cu prietenii, luptele pentru funcții dintr-o instituție de stat, popularitatea unui miting de protest față de orice, oscilările UDMR, calitatea drumurilor județene - totul duce, mai devreme sau târziu pe firul cauzal, spre cele două stări de fapt și conflictul dintre ele. Dacă acest paragraf îți stârnește interesul sau ți se pare neclar, îți recomand să accesezi oricare din cele două link-uri de la începutul postării.
În câteva săptămâni urmează europarlamentare, cu această ocazie România intrând într-un ciclu electoral complex ce va dura, incluzând și parlamentarele din toamna anului viitor, 18 luni. Dar conflictul nu e doar politic. De fapt, se poate argumenta că politica e doar vârful iceberg-ului, un efect mai degrabă decât o cauză. "Frontul" adevărat e în primării, ONG-uri, birourile mediului privat și ale ministerelor, mediul online, milioanele de discuții care au loc săptămânal în jurul cafelelor sau halbelor de bere, etc.
Cred că e utilă o evaluare a ce a avut loc de când am publicat textul inițial și până acum. Prinși de evenimentele zilnice, e ușor să uităm lucruri sau să nu vedem perspectiva largă. Mă voi limita în mod conștient la doar câteva aspecte, nu e timp și nu ai răbdare de o reinterpretare detaliată a tot ce s-a întâmplat în ultima perioadă.
* În intervalul de doi ani dintre trimestrul iii al anului 2016 și trimestrul iii al anului 2018, s-au petrecut câteva fenomene economice conforme cu trend-ul istoric deja existent și observat la punctul 13 de aici:
a. Ponderea forței de muncă din sectorul primar al economiei (agricultură+industria extractivă) a continuat să scadă, ajungând la mai puțin de un sfert pentru prima dată în istoria țării.
b. Ponderea forței de muncă ocupate în sectorul secundar/industrial este la o valoare între minimul și maximul ultimilor ani (29%). Investițiile în industria din Transilvania au dus la o creștere a numărului angajaților cu 60 de mii/an, dar creșterea a fost suprascrisă ca pondere de...
c. ... evoluția forței de muncă din domeniile post-industriale: IT, cultură, consultanță, PR, advertising, imobiliare, intermedieri financiare, turism, comerț și alte activități de înaltă calificare profesională, precum și sistemul medical privat și sistemul de învățământ privat, cele de stat fiind CRIB-izate. În continuare acest sector ocupă locul unu prin comparație cu secundarul (industria și construcțiile) sau primarul (agricultura și activitatea extractivă). Avantajul față de locul doi (secundarul, adică industria și construcțiile) a crescut de la 4,6% (2016) la 6% (2018). În termeni absoluți, creșterea a fost de 100 de mii de persoane/an, depășindu-se astfel borna de 3 milioane de angajați. Reamintesc că acest fenomen are loc în contextul în care populația României pierde din cauze naturale 60 de mii de oameni/an precum și mulți emigranți. Practic, în ceea ce privește numărul oamenilor care lucrează într-un domeniu sau altul, societatea post-industrială mănâncă din ce în ce mai mult dintr-o pizza din ce în ce mai mică.
O bornă mai importantă se află chiar după colț: în trimestrul patru din 2018, acest sector a ajuns în urma unei creșteri îndelungate să producă 49,75% din valoarea adăugată brută a economiei (adică PIB-ul brut fără consum sau impozite). Iar trend-ul este ascendent. Dacă frazele anterioare ți s-au părut neinteligibile, hai să punem problema simplificând în mod semnificativ: în ceea ce privește bunurile produse în țara noastră, cândva de-a lungul anului 2019 va deveni adevărată formula "valoarea totală a bunurilor produse în România de ramurile economice CRIB < valoarea totală a bunurilor produse în România de ramurile economice ale Revoluției".
Acestea fiind spuse, ritmul de creștere a forței de muncă angrenate în Revoluția post-industrială s-a încetinit, ajungându-se la +0,71%/an. În perioada 2008-2016 era de +0,97%/an...
* Între vara lui 2016 și ianuarie 2018 doar șase județe au câștigat populație rezidentă. (Acest termen înseamnă nașteri plus migrație spre acel județ minus decese minus migrație dinspre acel județ spre alte județe sau străinătate, conform estimărilor INS; populația studențească nu este luată în calcul). Pe creștere sunt Sibiu, Brașov, Iași, Cluj, Timiș și Ilfov - o jerbă de zone în care se dezvoltă domeniile post-industriale sau care (situația Ilfov-ului) atrag publicul post-industrial din apropiere. Campionii pierderilor de populație sunt în genere zone unde CRIB domină, serviciile medicale fiind praf ceea ce reduce durata vieții vârstnicilor și mărește mortalitatea infantilă iar economia este nesustenabilă, în mod real gonind adulții în altă parte: Teleorman (-11142 persoane), Olt (-9426), Buzău (-8713), Galați (-7705), Botoșani (-7688), etc. Există și surprize aici (Prahova -11140) dar și efectele măsurabile ale administrației CRIB din Capitală (-7813). Având în vedere că cele mai recente cifre sunt de acum un an și jumătate și cuprind schimbarea din anteriorul an și jumătate, poți liniștită/liniștit să dublezi toate valorile din acest paragraf ca să vezi ce s-a întâmplat în ultimii trei ani.
* CRIB a organizat un referendum pe o temă perfect subsumată valorilor sale la care, în ciuda susținerii comunității neoprotestante, a dat un chix monumental. Ai uitat?
* În continuare se pompează bani în Catedrala Mântuirii Neamului deși ... oficial construcția a fost deja sfințită. Întârzierea finalizării Catedralei nu e un accident. Relația CRIB cu infrastructura șchioapătă, aproape peste tot în ariile dominate de CRIB surpându-se clădiri cu importanță simbolică, rețele de furnizare a apei și căldurii, sisteme de livrare a energiei electrice, șosele, școli și toalete construite acum un secol în curțile școlilor, drumuri și mijloace de transport în comun, spitale, poduri și căi ferate. Este vorba de o lume care nu poate să repare, nu știe să repare și nu vrea să repare. Sentimentul acut al morții unui model social se reflectă și în prioritizarea plăcerilor rapide (petreceri cu mici și concerte) completată de ignorarea investițiilor stabile, cu efecte pozitive pe viitor. "Dacă oricum murim toți în câțiva ani, ce mai contează viitorul? Hai să ne bucurăm acum, cât și cum putem..."
În context, nepăsarea față de copii este criminală și pare a fi mai degrabă înrudită cu modele de relaționare din spațiul ruso-asiatic.
Cercul vicios al subdezvoltării va continua, statul nemaiavând bani de investiții iar primarii CRIB fugind de fondurile europene exact ca dracul de tămâie. Pentru că banii aceia nu se pot fura. Iar fără o șpagă sau șpăguță, CRIB n-are sens...
Revenind la discuția privind Catedrala, părți din BOR răspund cu o supunere vehementă (în CRIB așa ceva se poate), mitropolitul Banatului făcând cauză comună în mod bizar cu un vector CRIB din alt spațiu. CRIB are și umor, întotdeauna fără să vrea: episcopul Hușilor luptă cu progresismul în timp ce în județul Vaslui, păstorit de episcopie, se moare de foame, principalii angajatori fiind acolo sistemul public de protecție socială și sistemul public de sănătate. Într-un climat de distanțare aspră a elitei ortodoxe de problemele segmentelor de societate care le sunt geografic și demografic apropiate măcar la nivel teoretic, doar cerul este limita ascensiunii cultelor evanghelice în România.
* Parcă citindu-mă cu un nesaț suicidal, Liviu Dragnea încearcă să întruchipeze CRIB pe toate planurile. "Nimic ești tu!" e țipătul autentic al elitei CRIB către oamenii dependenți de CRIB, expresia șocului stupefiat al stăpânilor care descoperă că sclavii fac și altceva decât să dea din cap aprobator. În concluzie, Dragnea beneficiază de încrederea a la fel de mulți români ca Băsescu în timpul crizei economice (!), iar dilema în PSD este dacă scorul la europarlamentare va fi la jumătate față de parlamentare sau (uau!) la două treimi...
Revoluția nu e singura cauză a acestei stări de fapt, dar ajută tare mult.
* Pe 10 august 2018 violența a fost folosită de către stat împotriva Revoluției. Mărturisesc că anticipam că acest eveniment urma să aibă loc peste câțiva ani. Istoria se mișcă repede...
În mod simbolic tunul care arunca apă în manifestanți a rămas după câteva secunde ... fără apă. Andropauza CRIB a fost astfel cuprinsă geometric într-o singură imagine.
Alegerile, ca de obicei într-o democrație, vor funcționa drept supapă, altfel am fi avut un 2019 excesiv de interesant.
(fotografie realizată de Octav Drăgan, EuropaFM)
* Criza de resurse umane a CRIB parcurge drumul dialecticii materialiste dar merge înapoi: pierderile calitative se transformă în pierderi cantitative. Prezența Vioricăi Dăncilă în poziția de prim-ministru este o dovadă excesivă de sinceritate a sistemului. S-a dus epoca ștaif-ului, a ierarhiilor verticale bazate pe respect, a conexiunii bazate pe admirație. În mod tragic, șoferii și secretarele boșilor, acum cu funcții importante în stat, ei înșiși boși, asudă în haine formale, latră onctuos dar cu erori gramaticale sloganele lui Vadim din 2000 și încearcă să cheltuie cât mai vizibil, ratând conexiunea cu oamenii dependenți de CRIB, de care sunt de fapt destul de apropiați social - lucru pe care vor cu disperare să-l uite.
Se va merge însă și mai jos.
* Demos, un partid de stânga în sens modern, nu a reușit să dezvolte capacitatea instituțională pentru a se înscrie la alegerile pentru Parlamentul European și probabil va rata tot ciclul electoral. Scriam acum un an și jumătate la punctul 88: "Disputa stânga vs dreapta nu are loc pe scena politică din România, fiind umbrită de mult mai marele război dintre CRIB și lumea post-industrială." Din nefericire am avut dreptate.
Estimez că în 2024 Revoluția va fi destul de puternică pentru a-și putea dezvolta o scenă politică paralelă. În mod inevitabil, cel mai devreme în 2029 aceea va fi scena politică.
* Mutilarea legilor anti-corupție și scoaterea din peisaj a unor figuri relevante în context (Kovesi, Lazăr) nu a adus nici măcar o fărâmă de bucurie pe fețele vectorilor CRIB. Cred că, încet-încet, începe să le pice fisa că justiția era doar piciorul elefantului, problema cu care se confruntă fiind de fapt mult mai mare...
Mă apropii de final cu un citat de acum un an și jumătate: "E ușor să fim prinși în evenimentele unei zile sau unei săptămâni. Forțele istoriei acționează la alt nivel, invizibil dar omniprezent, fără răgaz. Trebuie să ne ridicăm ochii și să ne dăm seama că ne așteaptă niște ani dificili pentru noi ca societate, dar că după ieșirea din furtună situația va cunoaște o îmbunătățire substanțială. În 1990 CRIB era tot. În 2000 domina în mod evident. În 2010 a prins un salt util datorită crizei economice, care i-a dat o nouă viață. Acum e deja o umbră a ce-a fost. Va pleca. Dar România va fi bine."
Unde suntem acum?
Disperat precum o viespe rănită de moarte, CRIB țipă, zgârie și încearcă să ordoneze ierarhii irelevant-decrepite. Când lumea în care ai crescut, în care te pregăteai să iei șpagă și să colectezi respect de la sclavi-prin-definiție, e pe cale de dispariție până și aerul ți-e dușman (sau, în imagologia actuală a CRIB, "infiltrat de SRI să-ți intre în plămâni și să-ți asculte astfel telefonul"). În următorul an și jumătate, în măsura în care CRIB își conștientizează slăbiciunile va deveni și hiperactiv, violent chiar în manifestări. Însă nu va fi un robot de desene animate, înalt de 40 de etaje, acționând feroce și eficient ci mai degrabă un suferind de schizofrenie paranoică, murmurând febril într-o celulă despre cum paznicii îi strecoară în mâncare droguri care să-l facă fan al Uniunii Europene, despre cum DNA și SPP au pus camere de luat vederi în pereți și despre cum trebuie urgent să evadeze ca să protejeze tezaurul dacilor de multinaționale. Membrele acestui suferind te pot lovi - însă mintea sa este prea încețoșată pentru a o face într-un mod coerent, care să-i garanteze succesul într-o confruntare.
Viața intelectuală a social-democrației românești este, de câteva luni, scena unei importante dezbateri de înaltă profunzime. Implicațiile sale la nivel național sau internațional nu pot fi subestimate. FIDESZ nu a etalat curiozitatea sa intelectuală pe un subiect similar. PiS lâncezește. Matteo Salvini este, prin comparație, un începător iar Nigel Farage un biet epigon. Reflectorul intelectual al Europei este orientat înspre PSD. Aici, și nu în altă parte, are loc delimitarea ideatică ce va repercuta asupra întregului continent.
Orice sintetizare este prin definiție precară. Dar chiar și astfel, încercând cu scuzele de rigoare să redăm axul central al confruntării doctrinare ce frământă filialele PSD, din Botoșani până în Giurgiu și din Oltenia până la malul mării, întrebarea principală - rotită în zeci de simpozioane, articole, emisiuni TV naționale sau locale, dezbateri publice și mai puțin publice - este:
"Legătura dintre PSD și Liviu Dragnea este bazată pe faptul că el este o ființă SUPREMĂ sau pe faptul că el este o ființă DIVINĂ?"
Observatorul neavizat al frământărilor ideatice din sânul Partidului Social Democrat ar putea fi surprins de faptul că cele două linii de poziționare sunt, de fapt, într-o contradicție profundă. Să ne uităm în dicționarele explicative ale limbii române:
Divin = Provenit de la Dumnezeu. În felul lui Dumnezeu sau al zeilor. În sens figurat: înzestrat cu însușiri cu totul excepționale; minunat (sursa).
Suprem = Cel mai bun. Cel mai mare. Mai presus de toate. Extrem. Ultim. (sursa).
Membrii, votanții și liderii PSD care susțin că Liviu Dragnea este o ființă divină pun, implicit, accentul pe aspectul de unicitate pe care îl reprezintă el pentru istoria partidului. Legătura dintre el și formațiunea politică este, fără a intra în nuanțe gnoseologice, sacră (și nu profană), emoțională, irepetabilă și inaccesibilă celor din afara PSD. Să nu uităm un lucru: contactul cu divinitatea reprezintă pentru oricine un efort de cunoaștere - unul continuu, un marș al lui Sisif marcat de ezitări, eșecuri și reușite de moment. Practic, niciodată un PSD-ist nu va putea să-l înțeleagă pe Liviu Dragnea, să se dea pe sine cu adevărat și în totalitate președintelui partidului. Conexiunea este inefabilă, adică imposibil de pus în cuvinte. Această tensiune superbă din punct de vedere psihologic, în care partidul este alături și lângă Liviu Dragnea dar niciodată capabil să-i cuprindă existența (cum pot oameni mortali să înțeleagă o ființă divină?!) explică frenezia, dinamismul și adulația de care președintele partidului se bucură în partid.
Sau, de fapt, într-o jumătate a sa. Componentele PSD care îl recunosc pe Liviu Dragnea drept o ființă supremă operează pe altă scală de valori și conform unei paradigme de altă natură. Relativizând, ei îl relaționează pe Liviu Dragnea cu restul scenei politice, a istoriei PSD și cu țara în genere (rezervându-i, în mod evident, o indiscutabilă poziție de întâietate). Liviu Dragnea este cel mai bun, reprezintă culminarea unei evoluții istorice și garantul succeselor viitoare. Reper maximal, fără greș sau tăgadă, el este în această lume sau - scuzați noicismul - întru această lume. (Evident că pentru "diviniști" acest lucru reprezintă o blasfemie veritabilă). Supremismul este rațional; dacă devine irațional, se prelinge în divinism. Supremismul cuantifică la scala istoriei; divinismul îl extrage pe Liviu Dragnea din istorie, relaționând istoria la Liviu Dragnea. Supremismul este național și naționalist; divinismul este universal (Dragnea e un fenomen unic pentru umanitate) și, simultan, strict PSD-ist (comunitatea celor cărora s-a revelat în cea mai mare măsură).
(Disputa din interiorul PSD e sugerată de logo. Roșul reprezintă supremismul, albul divinismul).
Întrucât elementele de mai sus au un aer mai degrabă teoretic, să dăm trei demonstrații practice după care câteva concluzii.
1. Când Liviu Dragnea spune că USR-PLUS o să fure frigiderele românilor, oamenii din PSD care îl iubesc pe Liviu Dragnea pentru că el este o ființă divină îl cred fără a procesa gândul. Afirmația lui este un adevăr revelat dar dintotdeauna existent și valabil. Ființa divină nu operează în constrângerile temporale ale muritorilor; implicit USR a furat și va fura întotdeauna frigiderele României, chiar și când USR nu exista sau frigiderele nu fuseseră inventate.
Prin comparație, "supremiștii" (cei care și-ar da viața lui Liviu Dragnea - și în ceea ce privește viața politică, și-au și dat-o - pentru că el este suprem, și nu pentru că ar fi divin) sunt de părere că Liviu Dragnea are dreptate întrucât el deține adevărul în cea mai mare măsură. Orice adevăr este inferior celui al lui Liviu Dragnea. Dacă USR nu urma să fure frigidere, acum că Dragnea a spus-o Uniunea va începe să le fure. Diferența dintre perspective pare minoră, dar e crucială! Dacă mâine Liviu Dragnea spune că ALDE va fura și mai multe aragaze decât ar fura USR, pentru diviniști acest lucru era adevărat și azi (doar că Dragnea a decis să nu-l spună) în timp ce pentru supremiști este clar că între ziua de azi și cea de mâine președintele partidului a obținut informații noi, care-i permit să evalueze cu justețe indiscutabilă situația (nouă) rezultată.
2. Atunci când Liviu Dragnea a făcut afirmația menționată mai sus, el a folosit pluralul "aragaze" în loc de forma uzuală "aragazuri". Din perspectiva diviniștilor, toate dicționarele sunt greșite iar Liviu Dragnea are dreptate (și a avut întotdeauna îndreptate). Prin enunțarea pluralului "aragaze", ființa divină aflată la vârful PSD a redefinit (și chiar, pentru cei atenți la nuanțe, a corectat) gramatica limbii române.
Prin contrast, din perspectiva supremiștilor, prin definiție mai atenți la conflictele dintre Dragnea și oponenții săi, dicționarele au fost manipulate de statul paralel și de către #rezist în secundele ce au urmat declarației președintelui partidului, pluralul substantivului "aragaz" fiind modificat din "aragaze" în "aragazuri" pentru a se da impresia că Liviu Dragnea a comis o eroare.
3. Este evident că, atât prin prisma divinismului cât și a supremismului, Liviu Dragnea va fi candidatul PSD la președinție și va câștiga în mod fulminant turul doi. Dar cum explicăm faptul că în acel tur doi vor exista oameni care vor vota altceva decât Liviu Dragnea? (măcar câțiva).
Supremiștii vor evidenția forțele ostile, tenebroase și întunecate care se opun lui Liviu Dragnea - și care evident vor fi învinse de către acesta. Diviniștii însă vor pune accentul pe omnipotența și omnisciența lui Liviu Dragnea, mai concret pe imposibilitatea cunoașterii depline a voinței sale. El va fi instrumentat existența unui (mic) vot de opoziție față de sine pentru motive care sunt dincolo de capacitatea de cunoaștere a muritorilor - și care vor fi întotdeauna.
În încheiere:
Din afara PSD, este ușor să subestimezi povara pe care o reprezintă Liviu Dragnea pentru partid. Om de inestimabilă acuitate politică, mai popular decât oricare președinte al PSD din istorie, de incomparabilă sănătate psihică, far al moralității și susținător acerb al democrației interne, Liviu Dragnea a setat și setează standarde extrem de înalte pentru prezent și viitor. Temerea diviniștilor este că Liviu Dragnea este pur și simplu superior în totalitate partidului și că acesta (partidul) nu va putea ține pasul cu exigențele impuse de o personalitate plenară, capabilă să emită judecăți infailibile pe subiecte extrem de diverse, de la producția de porumb la rezerva de aur a României și de la inflație la justiție. Această temere este un tremur subtil și plăpând, dar vizibil celor atenți. Este tremurul iubirii față de divinitate - tremurul conștienței propriei inadecvări sau insuficiențe. Supremiștii însă oferă optimism pentru viitor, susținând că legătura dintre partid și Dragnea este temeinică, solidă, sănătoasă și coerentă. De confruntarea dintre aceste două curente ideologice - venerația adolescentină față de zeu și supunerea necondiționată față de geniu - depinde destinul social-democrației românești din lunile următoare.
În această postare voi face referire la un sondaj CURS efectuat recent care surprinde, cred eu, în mod corect o realitate în schimbare și oarecum surprinzătoare, relevată și de alte sondaje. Mă refer la apariția unei diferențe semnificative între Muntenia și Moldova în planul opțiunilor de vot. Este extrem de probabil ca această diferență să se resimtă la europarlamentare și de asemenea dincolo de ele.
Atrag atenția că în acest text, "Muntenia" include și Dobrogea, și București-ul. Această precizare este importantă pentru că aceste zone aparent înclină puternic anti-PSD. În tururile doi ale prezidențialelor din acest mileniu (2004, 2009, 2014) din cele trei circumscripții (Tulcea, Constanța, București), adică în 9 scrutine, candidatul PSD la președinție câștigă o singură dată - în Capitală în 2009.
Chiar și luând acest lucru în calcul, odată ce ne uităm spre alte momente decât turul doi, în trecut diferența dintre Moldova și Muntenia trebuia căutată cu lupa.
La parlamentarele din 2004, de exemplu, scorurile PSD sunt extrem de apropiate:
în Muntenia: 40,4 %
în Moldova: 43,9 %
Și la fel stau lucrurile pentru Alianța DA:
în Muntenia: 34%
în Moldova: 30,9%
O oscilație anti-PSD/pro-ADA în Muntenia, datorită București-ului, nimic special.
În 2009, în primul tur al prezidențialelor, situația rămâne similară, ba chiar cele două regiuni sunt și mai apropiate ca rezultate, oscilația anti-PSD a Bucureștiului fiind și mai puțin evidentă:
Candidat: Muntenia / Moldova (în procente)
Antonescu: 20,5 / 19
Geoană: 35 / 37,2
Băsescu: 31,1 / 30
CURS ne spune că astăzi lucrurile stau cu totul altfel. ALDE, PMP și, din motive evidente, UDMR au scoruri cvasi-identice în cele două regiuni istorice. În rest, diferențe semnificative:
- Pro România are un impact de două ori mai mare în Moldova (11%) decât în Muntenia (5%). Suma cu PSD este fixă, PSD stând foarte bine în Muntenia (44%) dar doar acceptabil în Moldova (36%).
[În România, am ajuns să credem că "36%" e mult. De fapt, înseamnă că doi din fiecare trei oameni din Moldova care intră într-o secție de votare pun ștampila pe altceva decât pe PSD.]
Diferența de 3,5% dintre scorul PSD în cele două regiuni în 2004 sau de 2% în 2009 a devenit de 8% acum.
- O situație similară poate fi văzută pe partea cealaltă a spectrului politic. Suma PNL + (USR+PLUS) e constantă în cele două provincii ale Vechiului Regat, fiind atât în Moldova cât și în Muntenia de 32%. Dar în Moldova Alianța stă mai bine (12%) decât în Muntenia (7%), în contextul în care are o bază validată și puternică de susținere în (masiva concentrație de votanți) București-Ilfov!
Ce avem de fapt aici? Vedem în Moldova un apetit mai mare de susținere al opțiunilor altele-decât-cele-principale. PSD și PNL cumulează 69% în Muntenia, aproape de cota ADA+PSD din 2004, când era 74%.
În Moldova însă, suma PNL+PSD este de doar 56%, cu 18% sub suma ADA+PSD din 2004.
De ce există în Moldova acest apetit?
O ipoteză căreia i-am dat atenție, până să mă aplec cu grijă asupra cifrelor, a fost că în Moldova are loc o schimbare socială cu impact asupra intenției de vot, schimbare datorită fluxului semnificativ de bani dinspre emigranții în Vest (din Muntenia rurală și săracă s-a migrat mult timp la București, nu la Barcelona sau la Torino... iar la București sunt mai puțini bani decât în Occident). Ipoteza era susținută de poziționarea din turul doi al alegerilor din 2014 - subperformanța lui Ponta în Moldova mi s-a părut că se datorează și altor factori decât scandalul din diaspora, factori de natură profundă.
Nu arunc această ipoteză la gunoi, dar am dubii serioase asupra validității ei. Nu e deloc cert că, odată câteva probleme la vârful PSD rezolvate, votanții Pro România din Moldova nu s-ar întoarce la partid. Eventuale antipatii față de PSD nu s-au manifestat virulent, prin "traversarea străzii" ( = trecere la PNL sau USR) ci prin "mutarea la vecin" (Pro România). Scena nu s-a întors cu susul în jos, ci și-a schimbat doar centrul de greutate. Ca să pun problema altfel, totul ține de perspectivă: opoziția luată ca întreg poate opina că, prin comparație cu 2004 sau 2009, a recuperat un pic de teren dar nimic fenomenal; din prisma PSD, Moldova în mod cert nu mai e ce a fost odată.
Mult mai probabil, vorbim de o enervare din ce în ce mai apăsătoare, pentru care plătesc - aproape freud-ian - forțele politice mari. Muntenia are Ford, Renault și București. Transilvania are la dispoziție autostrăzile din Ungaria și o rețea românească de autostrăzi în întregire. Moldova a fost prin comparație ignorată. Creșterea extrem de rapidă a Iași-ului nu are cum să se răsfrângă asupra întregii regiuni.
Nu numai factorii economici contează. Sentimentul de abandon și de frustrare are un impact mai mare asupra comportamentului electoral decât cifre seci din tabele. Din fericire, structura clasei politice din această clipă permite preluarea acestor energii.
Cauzele menționate mai sus - cele cu o bază concretă dar și cele de natură psihologică - nu o să dispară curând. În mod cert, în acest ciclu electoral va mai trebui vorbit despre cum Moldova diferă de Muntenia (cu tot cu București-Ilfov și Dobrogea).
Despre faptul că, în planul susținerii pentru PSD și ALDE, București-ul a ajuns să fie precum restul Munteniei în loc să fie un punct de referință cu totul diferit de restul Vechiului Regat - voi scrie altă dată, în măsura în care și alegerile pentru Parlamentul European vor confirma această mutație.
(Din 1993 până în 2009 inclusiv, în București au avut loc 28 de scrutine de toate felurile, PSD sau candidații săi ocupând primul loc de 8 ori.
Din 2013 până în prezent, în București au avut loc 7 scrutine de toate felurile, PSD sau candidații săi ocupând primul loc de 6 ori.)
Mai jos, când vezi referiri la "scorul de la parlamentare", mă refer la scorul de la Senat. Este un reper mai bun, din punctul meu de vedere, decât scorul de la Camera Deputaților, unde pot fi votate și micuțele organizații/partide care reprezintă minoritățile naționale-altele-decât-cea-maghiară.
67,0% = scorul FSN la alegerile din 1990. Opoziția era atât de slabă că formațiunea politică de pe locul 2 a fost UDMR (!). Da, ăsta e genul de informație cu care atragi atenția la petreceri.
Scorul FSN este atipic de mare, funcționând mai degrabă drept o validare a Revoluției. Artificialitatea fenomenului devine evidentă când ajungem la următoarele parlamentare, care au loc la doi ani și jumătate după aceea, și la care FSN/FDSN primește o palmă zdravănă. Întrucât această postare e organizată de la cel mai bun scor spre cel mai prost, o să ia ceva timp să ajungem la 1992...
45,6% = scorul la parlamentarele din 2016. Ar fi multe de zis aici, dar pornesc de la observația că numărul de voturi primit de PSD nu e șocant de mare (3,22 milioane), însă principalul competitor - PNL - e prins pe picior greșit, obținând doar 20,4% din voturi. Chiar și așa, sunt remarcabile scorurile PSD în locuri în genere în care nu performa de obicei - în special Banat și Crișana.
La nivel istoric, 2016 va fi un reper pentru PSD. Face parte dintr-o epocă atinsă abia în trecere în această postare - cea a USL, Ponta, etc. Epoca aceea, una absolut glorioasă, s-a încheiat. Explic de ce la finalul postării.
37,6% (și ar fi fost mai mult dacă n-ar fi candidat Diaconu) = scorul la europarlamentarele din 2014. Aceste alegeri au loc în acea epocă fertilă și pozitivă pentru PSD, în acel an partidul și candidatul său la prezidențiale plasându-se în jurul cotei de 40% cam tot timpul. Strategic vorbind, PSD a fost marele beneficiar al crizei economice, captând publicuri noi. Partidul a ieșit cu această ocazie dintr-o "migrenă" pe care o detaliez mai jos. Anul 2014 a fost momentul când partidul funcționa cu toate motoarele pornite, opoziția fiind în reorganizare (USR nu exista, PNL și PDL fuzionau) și deci nu extrem de coerentă.
37,1 % = scorul la parlamentare din 2000. Nemulțumirea față de guvernarea CDR canalizează energiile în două direcții: PSD și Vadim. Acest "37,1%" a fost de faptul punctul ultim al unei lungi prăbușiri care a avut loc de-a lungul anului, PSD fiind în primăvară mult peste 40%. Beneficiarul scăderii PSD a fost PRM.
O observație interesantă: PSD obține în 2000 cu opt procente mai puțin decât în 2016 deși primește 800 de mii de voturi în plus. În 2000 prezidențialele aveau loc simultan cu parlamentarele, iar prezența era înaltă.
37,1% = scorul la parlamentarele din 2004. Nicio greșeală de scriere: scorul rămâne identic - un fenomen uluitor, erodarea în timpul guvernării fiind un fenomen natural. De ce zero erodare? România intră în NATO, face pași mari spre intrarea în UE (o mare parte din publicul anti-PSD este calmat), veniturile cresc fără inflație, dar opoziția se reorganizează, partidul începe să apese greu pe grumazul societății și acuzațiile de corupție la adresa lui Adrian Năstase costă. Însă doar în turul doi al prezidențialelor, întrucât la parlamentare PSD depășește Alianța DA.
35-38% = scorul PSD conform CURS și Sociopol în a doua jumătate a anului trecut.
34,2 % = scorul la parlamentarele din 2008. Nu pare senzațional de fel, în bine sau în rău, dar de fapt marchează cea mai slabă performanță în număr de voturi (2,35 milioane) pentru PSD la parlamentare din istoria sa. Fiind primele parlamentare separate de prezidențiale, nici alte partide nu au fost incredibil de performante - de aceea scorul în procente e acceptabil. Perioada 2005-2009 marchează totuși un punct slab al istoriei PSD, partidul pierzând viteză datorită competiției PDL, un partid cu structuri puternice și un lider (atunci) popular. Voi numi în continuare această epocă "migrena PSD".
32-33% = scorul PSD conform CURS și Sociopol în această iarnă.
31,1% = scorul la europarlamentarele din 2009. Parte din "migrena PSD".
28-29% = scorul PSD conform IMAS de-a lungul anului trecut.
28,3% = scorul la parlamentarele din 1992. Pare puțin, dar a fost suficient pentru locul unu. Între parlamentarele precedente (1990) și acestea are loc o prăbușire gigantică a intenției de vot pentru putere, FSN rupându-se în două (tabăra Iliescu și tabăra Roman) și pierzând milioane și milioane de votanți. Se poate afirma că alegerile din 1992 sunt primele scrutine propriu-zise de după Revoluție...
23,1% = scorul la europarlamentarele din 2007. Parte din "migrena PSD".
23,1% = scorul la parlamentare din 1996. După 6 ani și jumătate de guvernare non-stop, PSD (pe atunci PDSR) era ronțăit de aliați. PRM, PUNR, PS și PSM obțin 13% cumulat.
21,5% = scorul PSD conform IMAS acum. Ultimul reper din această postare. Mai jos nu se poate. Hic sunt dragones. OK, tehnic vorbind, într-un sondaj din 1997 PSD a fost mai jos de atât, dar atunci până la alegeri mai erau ani și ani de zile..
(imaginea aparține Europa FM)
Cum de s-a ajuns la acest "21,5%"? Votanții n-au dispărut - doar s-au reorientat. În mod cumva ironic, principalii comunicatori (Liviu Dragnea și Olguța Vasilescu) sunt mai adaptați PSD-ului din anii '90, un partid cu o susținere puternică din partea proletariatului și mediului rural din Vechiul Regat, decât formațiunii politice așa cum a fost ea post-criză, cârmită de Ponta spre un public nițeluș mai sofisticat și aflat peste tot în România. Votantul PSD de până mai ieri - azi fan Pro România sau ALDE - este un birocrat burghez de cam 50-60 de ani, cu studii superioare realizate la o universitate mediocră, care locuiește într-un orășel mic (Pașcani sau Slatina dar și Câmpia Turzii) și care vrea să arate la nunta verișorilor pozele făcute la all-inclusive în Turcia. Este jenant pentru el ca, în zâmbetele ironice ale rudelor, să fie nevoit să lase telefonul jos și să dea explicații cu privire la OUG-uri, gafele lui Dăncilă sau alte năzbâtii. Altfel spus, o bună parte din votanții PSD-de-până-mai-ieri sunt oameni cu un puternic simț al propriei valori, elite în mediile pe care le frecventează, deseori respectați ("se descurcă!" / "e om de cuvânt, mi-a promis că mă ajută la chestia aia cu primăria și așa a fost!") și foarte sociabili, extrem de prezenți, vizibili și simpatizați în comunitate. Sensibili la știrbirea propriei imagini, ei derivau plăcere și mândrie din faptul că aparțineau, trup și suflet, PSD - mai ales când "PSD" însemna "Năstase" sau "Ponta", persoane cu un grad înalt de sofisticare prin comparație cu Liviu Dragnea. Această plăcere a dispărut. Teodor Tiță pune punctul pe i când scrie (și mi se pare extrem de relevant că și el pune problema în termeni de 'jenă') : "deși asistăm la o răcire a relațiilor PSD cu un anumit segment de electorat, acești oameni nu merg însă prea departe. Rămîn în sfera de influență pesedistă, însă nu mai doresc să fie asociați cu Liviu Dragnea și mica lui camarilă. I-am numit, deloc peiorativ, pesediști jenați. Votanți care, în mare, sînt de acord cu liniile politice majore ale PSD, însă au obosit să fie făcuți părtași la tot felul de decizii sau situații moralmente dubioase. Nu vor să fie văzuți făcînd scut în jurul unui condamnat penal, nu vor să fie văzuți ca antioccidentali militanți și nici ca retrograzi. Nu vor să fie complici și nici nu se regăsesc în discursul Opoziției. Aleg, după gust, surogate sau avataruri ale PSD care îi fac să fie mai puțin responsabili pentru eșecurile PSD."
Nu exclud deloc ideea ca ei până la urmă să se reîntoarcă la partid, caz în care la europarlamentare scorul PSD va începe cu "3". Altfel, partidul va rămâne cu rețelele rurale, într-o continuă dezagregare din motive demografice și economice, precum și cu publicul eurofob, foarte vârstnic și amar de peste tot din România. Destul pentru intrarea în Parlament - nu și pentru preluarea puterii. Presiunile la care este supus PSD - nu cele identificate public de comunicatori, ci altele, de natură socială, economică și culturală - sunt colosale. Nu pot decât să-mi imaginez stupefacția viitoarei conduceri a partidului când, odată luând hățurile, va conștientiza în mod acut că ani și ani de zile partidul n-a avut nicio direcție, viziune sau plan, și că totul trebuie regândit aproape de la zero.
