joi, 9 februarie 2012

O poveste americană

Un cadou de joi. Noi, sociologii, nu putem da drept cadou contracte, maşini de lux sau hoteluri. Dar avem ceva mai frumos: poveşti. Poveşti reale. Poate şi ne-plictisitoare.

În 1958, în New York s-a petrecut un lucru îngrozitor, peste care mulţi new-yorkezi nu au reuşit niciodată să treacă. Şi acum istorici, sociologi şi americani obişnuiţi spun că atunci ar fi început declinul. Lucrul îngrozitor? Două din cele trei echipe de baseball ale oraşului şi-au făcut bagajele şi au plecat. De tot. Pentru întotdeauna. Şi departe: una la Los Angeles, una în San Francisco. Cluburi care legau comunităţi, care promovau mândria locală (unul se identifica ca fiind din Brooklyn, nu din tot New York-ul), cluburi care de 70-80 de ani erau *aici* dispăruseră. Practic trei sferturi din oraş rămăsese fără echipă, fără hobby, fără o bucăţică de suflet. Copii au plâns, adulţi au înjurat, business-uri au oftat. Tragedie totală.



În 1962 lucrurile s-au rezolvat parţial. A apărut un club nou: Mets (prescurtare de la Metropolitans). Deşi cealaltă echipă - cea rămasă în New York în 1958 - câştiga campionate, Mets câştiga fani. Echipa Mets juca oribil. Juca ridicol. Dar stabileau recorduri: cele mai multe înfrângeri, cel mai slab jucător pe poziţia X, cel mai neinspirat schimb de jucători... Antrenorul lor, care fusese cândva o somitate, declara: "În fiecare zi, descopăr noi moduri de a pierde o partidă." Dar oamenii veneau la meciuri. Mets erau umani, erau simpatici, erau autentici. Încercau să câştige, dar nu puteau. Şi fanii - new-yorkezii săraci sau prost plătiţi, new-yorkezii cu gulere albastre, new-yorkezii din afara Manhattan-ului - fanii îi înţelegeau.

Deodată, în 1969, s-a petrecut un miracol. Şi americanii chiar aşa îi şi spun acelei echipe: The Amazin' Mets. Din nimic, s-a făcut o echipă care a câştigat. Jucătorii tineri au confirmat, cei în vârstă s-au mobilizat. Echipa a luat campionatul.


"Frequency" nu e un film bun - nu e nici măcar mediocru. Dar spune povestea săptămânii în care Mets au luat titlul - şi a unui New York, a unei Americi, care nu mai există. Ţigări fumate non-stop - vara eternă a visului american - benzină ieftină - speranţă fără limite - Armstrong pe lună. Şi The Amazin' Mets.

Mets s-au dezumflat. America la fel. A urmat deceniul ăsta:



Mets au fost mediocri la începutul anilor '70, mediocri la mijloc, mediocri la final. Dar în anii '80 şi-au revenit. În 1984 erau buni. În 1985 abia au ratat titlul. În 1986 erau campioni. Şi asta nu e tot.


Titlul este "The Bad Guys Won" (Băieţii Răi Au Câştigat), şi asta pentru că echipa din '86 nu mai era cea din '69: vorbim acum de aroganţă, droguri, alcool şi foarte, foarte mult talent. În bătălia lor pentru titlu, Mets au sfărâmat visele unei echipe limitate dar muncitoare (Houston), echipei mele de suflet - veşnic talentaţi dar niciodată norocoşi (Montreal) şi ale unui club care încerca să cucerească primul său titlu în şapte decenii (Boston Red Sox). Gurile rele ar adăuga că însăşi victoria a venit din cauza unei erori a unui jucător advers, în momentul decisiv al partidei decisive cu Boston Red Sox...


... dar astea-s prostii. Mets erau cea mai bună echipă. Se discuta - şi pe bună dreptate - de o posibilă dinastie, despre cea mai bună echipă din istoria baseball-ului. Şi asta pentru că aceşti jucători inepţi moral erau superbi profesionişti.



Dar de totul s-a ales praful (nu bat neapărat o aluzie despre cocaină, dar dacă vreţi...) Sfârşitul a sosit excesiv de repede. În octombrie 1986, cel mai important jucător, Dwight Gooden, nu a participat la parada de celebrare a titlului cucerit cu o zi în urmă. Clubul a minţit că era obosit. De fapt, era istovit după o noapte de droguri. Un schimb prost de jucători - alţi doi s-au retras - accidentări - mai mulţi jucători urmăriţi penal pentru viol şi tentative de viol - dinastia a devenit o glumă. Mets n-au mai câştigat niciun titlu.



Despre sezonul din 1992 al echipei Mets s-a scris o carte numită "Worst Team Money Could Buy" ("Cea Mai Slabă Echipă Pe Care Poţi Da Bani"). În câteva luni, cartea a devenit caducă: sezonul 1993 a fost şi mai prost.



Salariile jucătorilor au crescut - management-ul devenind disperat - o finală în 2000, mai degrabă un accident - iar Mets au devenit pentru americani aproape pe nesimţite simbolul a tot ce e în neregulă cu America: superficialitate, dependenţa de formă şi nu de fond, eşecul întâmpinat cu un zâmbet fals pe buze, ca în manualele de PR.



Acum un an, în New York Times, s-a anunţat că patronul clubului a pierdut sute de milioane de dolari din cauza crizei. Numai că banii fuseseră trecuţi în acte contabile ca fiind ai clubului. Mets ar putea fi prima echipă în 100 de ani care să dea faliment şi să fie eliminată din ligă. Fanii aşteaptă rezolvarea situaţiei cu sufletul la gură. Între timp, echipa a avut în 2011 încă un sezon cu mai multe înfrângeri decât victorii. Suma salariilor a fost doar de 120 de milioane 147 de mii de dolari (vă daţi seama câte comasări puteau să facă?). Departamentul de marketing lucrează la maxim. Povestea continuă.


Notă: nici o statistică nu a fost rănită în timpul producerii acestei postări.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu