CSCI august: Crin pe tobogan

Sondaj CSCI, efectuat în perioada 12-15 august 2013. Mai multe detalii despre CSCI aici.

E interesant să privim datele privind încrederea în oameni politici în perspectivă, prin comparaţie cu alte sondaje CSCI:

În cuvinte:

Antonescu la un minim istoric.

Încrederea în Ponta depăşeşte în mod considerabil încrederea în Antonescu (18%). Ponta nu a crescut - preşedintele PNL a scăzut.

Băsescu la 4% în urma lui Antonescu. Distanţe în trecut: 14%, 35%, 24%.

Triada Isărescu-Oprescu-Ponta în frunte - ca în toate sondajele.

În ultimele douăsprezece luni, scăderi la toţi liderii formali sau informali ai USL: mai vizibile (Antonescu -16%, Oprescu -7%) sau mai puţin vizibile (Ponta -2%).

În cifre:

% din populaţia aflată în ţară cu încredere mare sau f. mare în Antonescu:
2011, iunie: 36
2012, ianuarie: 42
2012, august: 46
2013, august: 30

% din populaţia aflată în ţară cu încredere mare sau f. mare în Ponta:

2011, iunie: 35
2012, ianuarie: 40
2012, august: 50
2013, august: 48

% din populaţia aflată în ţară cu încredere mare sau f. mare în Băsescu:

2011, iunie: 22
2012, ianuarie: 9
2012, august: 22
2013, august: 26


% din populaţia aflată în ţară cu încredere mare sau f. mare în Oprescu:

2012, ianuarie: 42
2012, august: 56
2013, august: 49

Reamintesc că prezentarea rezultatelor unor sondaje pe acest blog nu reprezintă de fel o garanţie privind veridicitatea sau acurateţea datelor.

Edit: replica lui Crin Antonescu este corectă:

[EvZ] "Crin Antonescu nu a părut deloc mirat că Mugur Isărescu, Sorin Oprescu şi Victor Ponta figurează înaintea lui în topul încrederii. "Da' ce, am fost vreodată înaintea lor?, a fost răspunsul lui pentru EVZ, menţionând că poziţia lui , "nu indică şansele unui politician la vot, de pildă cota de încredere spune puţin despre şansele cuiva la alegerile prezidenţiale".

Situaţia s-ar răsturna însă în momentul în care se fac sondaje cu tema alegeri prezidenţiale. "Adică, fiind pe locul patru la încredere, sunt, în toate sondajele care s-au făcut, pe locul întâi la întrebarea deschisă, la alegeri prezidenţiale", a venit cu lămuriri prezidenţiabilul."

Joc contrafactual: Roman, candidat la preşedinţie în 1992

Realitatea: în 1992 FSN (ulterior devenit PD/PDL) a gafat. În loc să-şi trimită liderul cel mai vizibil şi carismatic în lupta pentru prezidenţiale, a optat pentru Caius Traian Dragomir, care a primit de două ori şi jumătate mai puţine voturi decât partidul.

Jocul: ce s-ar fi întâmplat dacă Petre Roman ar fi candidat?

Folosind un pic de statistică, putem creiona răspunsul prin triangulare. Din nefericire va trebui să ignorăm numărul imens de voturi nule de la parlamentare (1,5 milioane), întrucât nu putem specula încotro s-au dus iar rezultatele de la prezidenţiale nu evidenţiază ce şi cum.

1. Raportare la ceilalţi candidaţi

Pentru fiecare 100 voturi luate de FDSN, Iliescu a mai obţinut încă 80. Valori asemănătoare se regăsesc la Constantinescu (68), Mânzatu (76) dar nu la Funar (46).

Pornind de la numărul de voturi obţinut de FSN, putem specula: o candidatură a lui Petre Roman ar fi înregistrat între 1,6 şi 2 milioane voturi (nu ştim dacă impactul său în afara electoratului FSN ar fi fost mai slab, ca a lui Funar, sau mai puternic, precum în cazul lui Iliescu). Imediat ajungem şi la procente...

2. Raportarea la FDSN

Raportul de forţe la parlamentare între FDSN şi FSN a fost de 3-la-1.

Dacă aplicăm raportul şi între Iliescu-cel-din-realitate-şi-Roman-candidatul-contrafactual, Petre Roman ar fi obţinut 1,7 milioane voturi.

3. Raportarea la CDR

Raportul de forţe la parlamentare între CDR şi FSN a fost de la 2-la-1.

Dacă aplicăm raportul şi între Constantinescu-cel-din-realitate-şi-Roman-candidatul-contrafactual, Petre Roman ar fi obţinut 1,85 milioane voturi.

Am ajuns la valori apropiate. Voi alege o valoare de mijloc, dar faptul că Petre Roman ar fi primit, teoretic vorbind, 1,75 milioane voturi nu ajută prea mult. E nevoie de procente. Numărul persoanelor prezente la vot a fost egal la parlamentare şi prezidenţiale, deci ştim că faptul că Roman n-a candidat nu a condus spre absenteism sau anulări numeroase de voturi la prezidenţiale.

Cum în turul unu s-au înregistrat 11,88 milioane voturi valide, scorul lui Petre Roman ar fi fost 1,75 / 11,88 = 14,7%.

Scorurile celorlalţi s-ar fi modificat şi ele. Emil Constantinescu nu ar fi pierdut foarte multe voturi: deja suma voturilor de la parlamentare pentru CDR, PNL şi UDMR e foarte apropiată de numărul de voturi primit de el la prezidenţiale.
Rămân totuşi 1,2 milioane persoane care au votat la prezidenţialele din realitate pe altcineva decât pe Caius Dragomir dar care, în scenariul nostru, l-ar fi votat pe Roman. Am ales să "ciupesc" 100 de mii de voturi de la fiecare din candidaţii mici (Funar, Mânzatu, Druc) şi 900 de mii de la Iliescu.

Caz în care ierarhia ar fi arătat astfel:

Iliescu 39%   (în realitate 47%)
Constantinescu 31%   (în realitate 31%)
Roman 14,7%   (în realitate C. Dragomir a luat 6%)
Funar 10%   (în realitate 11%)

În turul doi, în realitate, Emil Constantinescu a primit 700 mii de voturi mai mult decât în primul tur.
Nu ştim însă câte au venit de la cei care-l votaseră pe C. Dragomir ("feseniştii", 560 de mii de persoane).
Situaţia se află între două extreme: fie niciun fesenist nu l-a votat pe Constantinescu, fie toţi au făcut acest lucru.
Dacă Petre Roman ar fi candidat şi ar fi ales să-l susţină în turul doi pe Constantinescu, acesta ar fi primit între 1,7 şi 2,45 milioane de voturi mai mult (diferenţa se datorează celor două extreme despre care scriam mai sus). Astfel, Constantinescu ar fi luat între 6,3 şi 7,1 milioane voturi, adică între 53% şi 59% din voturi. O victorie nu foarte mulţumitoare, întrucât CDR+FSN+UDMR aveau mai puţin de 50% din mandatele din parlament...

Elemente necesare şi suficiente pentru o candidatură PSD la prezidenţiale

1. Securizarea unei majorităţi parlamentare. Din perspectiva PSD, o eventuală abandonare a lui Crin Antonescu nu are voie să se concretizeze într-o moţiune de cenzură care să dărâme guvernarea Ponta. PSD are nevoie de o majoritate care să fie funcţională atât înainte de decembrie 2014 cât şi după aceea. Opţiuni există sau pot fi create.

2. Element puternic de susţinere organizaţională în turul 2 din afara PSD. Pare evident că într-un tur doi "Ponta versus X", candidatul X - oricine ar fi el - n-ar putea strânge în spatele său simultan:

organizaţiile PNL şi votanţii PNL
şi
organizaţiile PDL şi votanţii PDL
şi
Traian Băsescu şi susţinătorii săi
şi
votanţii PPDD/Dan Diaconescu
şi
electoratul altor candidaţi (ex. MRU)
şi
UDMR.

În alte cuvinte, candidatura lui Ponta ar surprinde restul scenei politice dezbinată sau indiferentă faţă de rezultat.

Având în vedere că PSD a pierdut două scrutine prezidenţiale pe muchie, nu-şi poate permite să gândească astfel. Nu poate porni de la scenariul perfect, ci dimpotrivă de la scenariul cel mai nefericit (1996/2004: "toată lumea se mobilizează la vot în turul doi împotriva candidatului PSD"). În acest context este relevant punctul 1 de mai sus - potenţiala nouă majoritate parlamentară. O colaborare cu PDL, de exemplu, ar implica candidaturi separate şi susţinere în turul doi pentru cel care ajunge acolo.

3. Victor Ponta - imagine bună sau foarte bună la debutul primăverii viitoare. O altă candidatură câştigătoare ar afecta structurile de putere în PSD, devenind de facto liderul partidului. Un Victor Ponta cu credibilitate redusă ar fi o vulnerabilitate majoră. Momentul critic îl constituie iarna 2013-2014.

Scorul la europarlamentare este uşor supralicitat. Voi reveni asupra acestui ultim punct primăvara viitoare.

Detaliul de vineri: comuniştii nici să fure nu ştiau

Alegerile din 1946 au fost fraudate de către Blocul Partidelor Democrate, adică de către comunişti.

Conform datelor obţinute de Petre Ţurlea dintr-un raport secret al partidului, harababura - până şi în fraudă - a fost totală. În 6 judeţe comuniştii au ... suprafraudat şi au trebuit să ascundă rezultatele oficiale pentru că nu se închideau cheile electorale (adică suma rezultatelor din secții nu era egală cu rezultatul de la nivel de județ). În Prahova şi în Transilvania de Est s-a furat masiv, în timp ce în Maramureş şi Bucovina nu s-a fraudat aproape deloc, BPD obţinând acolo sub 15% din voturi. Rezultatul e o hartă haotică, fără tendinţe regionale, unde judeţe în care comuniştii "au avut rezultate excepţionale" se află lângă zone unde au obţinut 30%.

Chiar şi aşa, nu era îndeajuns. Scorul a trebuit săltat din pix de la 48% (obţinut prin fraudă: vot multiplu, buletine băgate în urnă înainte de vot, etc.) la 68%.

Conform raportului partidului, marea problemă a comuniştilor - care speraseră la 90% - au fost femeile din mediul rural, care au votat masiv PNŢ.

Prezidenţiale 2014: dilema candidatului de pe locul trei

Să zicem că primul tur al prezidenţialelor de anul viitor tocmai s-a încheiat. Ai candidat şi ai terminat pe locul trei. Ca la toate alegerile din 1996 încoace, voturile primite de tine ar putea duce pe candidatul de pe locul doi la victorie. Sau l-ar putea duce pe candidatul de pe locul unu către o victorie substanţială, fără emoţii.

Ai mai multe opţiuni. E posibil ca o colaborare cu omul de pe locul doi nici să nu-ţi treacă prin minte. Tu şi cu el aveţi interese atât de diferite că, de fapt, ţii pumnii candidatului de pe locul unu. Potenţialul tău de negociere este zero.
Am văzut asta în 2000 (Isărescu şi Stolojan nu l-au susţinut pe Vadim Tudor) şi, ca să mergem şi mai departe, 1992 (Funar nu l-a susţinut pe Constantinescu).

Poţi să asişti pasiv la lupta pentru electoratul tău. Ambele opţiuni de preşedinte sunt, din punctul tău de vedere la fel de rele.
Am văzut asta în 2004 (Vadim Tudor nu l-a susţinut pe Traian Băsescu, dar electoratul său a optat pentru candidatul ADA şi l-a ajutat să câştige).

Sau, dacă eşti mai pragmatic, poţi încerca o joncţiune cu unul dintre candidaţi. Aceasta te-ar duce la guvernare. Uneori reuşeşti (Roman+Constantinescu > Iliescu în 1996), uneori ratezi (Antonescu+Geoană > Traian Băsescu în primul tur din 2009, dar < Băsescu în turul doi).

Însă, dacă tu eşti candidatul de pe locul trei în 2014, vei avea o problemă pe care n-a avut-o nici Roman în 1996, nici Isărescu în 2000, nici Vadim în 2004 şi nici Antonescu în 2009. Şi anume: este extrem de posibil ca alegerea preşedintelui să nu ducă la formarea unui nou guvern şi a unei noi majorităţi parlamentare.

Până în 2004 inclusiv, alegerile parlamentare şi prezidenţiale erau simultane. Puteai să negociezi: "Îţi dau procentele mele şi îmi dai patru ministere. Adică, eu te fac preşedinte, tu numeşti un prim-ministru împreună cu care vom construi o majoritate parlamentară."

În 2009, sistemul politic a forţat replicarea situaţiei, parlamentul adoptând o moţiune de cenzură. Preşedintele nou-ales avea responsabilitatea de a numi candidatul la ocuparea funcţiei de prim-ministru.

Însă, în 2014, preşedintele nou-ales va putea dărui doar ambasadoriate şi promisiuni apropo de ce va face el după parlamentarele din 2016. Nu e foarte clar ce ai putea negocia cu cei doi candidaţi care rămân în turul doi şi ce garanţii ai avea că omul acela, dacă ar câştiga, s-ar ţine de cuvânt.
În plus, compoziţia parlamentului face extrem de puţin probabilă adoptarea unei moţiuni de cenzură ca în 2009.

Este foarte probabil ca negocierile dintre primii trei candidaţi în 2014 să fie pe mize mici, mai mici decât au fost vreodată la acest nivel, sau ca ele pur şi simplu să nu existe, caz în care vom avea două săptămâni mai palpitante decât de obicei, în sensul în care votanţii candidatului de pe locul trei vor decide o mare parte din rezultatul final fără ca o influenţă puternică - cel pe care l-au susţinut - să se pronunţe direct într-un fel sau altul.

Povestea PLD în 4 idei şi o imagine

PLD (Partidul Liberal Democrat) a fost format în decembrie 2006, a fost înregistrat oficial pe 1 martie 2007 după care a fuzionat cu PD, creând PDL în decembrie 2007.

Graficul de mai jos prezintă situaţia în mod sintetic:

Scorurile din sondajele de opinie au fost transformate în voturi pe baza raportării scorurilor înregistrate din totalul populaţiei la populaţia aflată în ţară. Asta ca să putem compara mere cu mere şi pere cu pere, adică voturi cu voturi.

Ce ne spune acest grafic?

1. PD a depăşit PNL cu mult înainte de apariţia PLD. În alte cuvinte, o parte din votanţii PNL cărora nu le (mai) plăcea Tăriceanu au făcut tranziţia de la un partid la altul înaintea politicienilor. Iar acest lucru a scăzut bazinul potenţial al PLD.

2. ... însă marea piedică în calea unei evoluţii fulminante a PLD a fost suspendarea preşedintelui. În acest moment de divizare a scenei pe coordonate pro-/anti-Băsescu, PD înregistrează scoruri masive în sondaje. PLD, abia înfiinţat, devine a doua vioară în orchestră şi se prăbuşeşte de la 5%* la 1%.

*=sondajul în care a fost înregistrată această valoare a fost realizat de BCS în ianuarie 2007. Întrucât datele au fost prezentate incomplet de către presă, el nu este inclus în graficul de mai sus.

3. Drumul PLD este atipic. La singurul scrutin la care a participat, cu câteva săptămâni înainte de dispariţia sa prin comasare, a obţinut un scor mai bun - în procente sau voturi - decât în oricare sondaj realizat de-a lungul existenţei sale. Acest lucru nu s-a realizat doar prin performanţa a 2-3 filiale, ci printr-o mobilizare bună a electoratului său de peste tot în România.

4. Trend-ul PLD era ascendent, la europarlamentare obţinuseră aproape o treime din numărul de voturi al PD şi două treimi din numărul de voturi al PNL, iar existenţa partidului era o vulnerabilitate strategică şi pentru Partidul Democrat şi pentru PNL.

Trăgând linia după mulţi ani, vedem că mulţi PLD-işti s-au retras din politică, alţii tocmai au fost excluşi sau sunt pe cale să fie excluşi din PDL iar câţiva joacă roluri lipsite de conţinut sub bagheta lui Vasile Blaga.

PLD n-a schimbat în mod profund PD, n-a distrus PNL (care şi-a revenit în timp în planul opţiunilor de vot) şi nici nu a asigurat o carieră proeminentă vreunuia din liderii săi. Ca să fac referire la nume mai des vehiculate de oameni care au părăsit PNL în ultimii ani, nici MRU şi nici Cătălin Predoiu nu au fost membri PLD.

Detaliul de vineri: a treia candidatură e cu şi mai mult nenoroc

Petre Roman a candidat la prezidenţiale în 1996. Mulţi oameni îşi amintesc asta, pentru că l-a ajutat în turul doi pe Emil Constantinescu să câştige.

Unii îşi amintesc faptul că Roman a candidat şi în 2000. Rezultatul slab a dus la înlocuirea sa la fruntea Partidului Democrat cu Traian Băsescu.

Însă Roman a candidat şi în 2004 la prezidenţiale. Ceea ce face ca rezultatele sale de-a lungul timpului să arate astfel:

(în voturi)
1996:   2,59 milioane
2000:   334 mii
2004:   140 mii

(în procente)
1996:   20,5%
2000:    3,0%
2004:    1,3%

Sondaj INSCOP: PSD stabil, mici rearanjări pe restul scenei electorale

Detalii privind rezultatele sondajului: aici. Atenţie, el a fost efectuat acum câteva săptămâni.

Orice analiză a acestor date trebuie să pornească de la următoarea observaţie crucială: faţă de parlamentarele care au avut loc anul trecut există aproape două milioane de persoane care au acum o opţiune de vot dar care nu au votat atunci.

57% dintre respondenţi au o opţiune de vot, ceea ce înseamnă 57% din românii adulţi aflaţi în ţară, adică aproximativ 9,1 milioane persoane. La parlamentare s-au înregistrat 7,4 milioane voturi valide. "Nou-veniţii" s-au distribuit aproape egal între toate forţele politice, cu un mic avantaj pentru opoziţie.
De aceea avem următorul paradox:

USL are o mică scădere la procente:
60% la parlamentare
57-58% conform sondajului

dar creşte ca număr de voturi

4,4 milioane voturi la parlamentare
5,2 milioane voturi conform sondajului.

Prezenţa la europarlamentare şi poate chiar şi la prezidenţiale va fi mai scăzută decât cea declarată. Milioane de oameni au o opţiune politică (dacă îi întrebi) dar în ziua votului ezită şi stau acasă. Problema este că nu ştim care partide ar fi afectate mai mult de acest tip de absenteism. În genere el este aproape egal distribuit pe opţiuni politice (detalii aici).

Să lăsăm acest lucru la o parte şi să ne concentrăm pe rezultate. În toamnă aceste concluzii vor fi revizitate:

1. Scăderea PNL şi apariţia PMP fragmentează scena politică în favoarea PSD. Ne îndreptăm spre un peisaj electoral cu un partid vizibil superior (PSD=37-39%) şi multe multe partiduleţe cu 15% sau mai puţin fiecare, ca în perioada 2002-2003 sau ca în Republica Moldova acum.

2. Strategia comunicaţională a PSD a dat roade. PNL plăteşte factura guvernării printr-o scădere continuă dar înceată.

3. PDL rezistă foarte bine pe picioare ideii PMP. Zic "idee PMP" pentru că sondajul a fost efectuat înainte de anunţarea conducerii organizaţiei.

4. PDL+PMP+ADA depăşesc cu mult pragul de 20% în care se înghesuiau până acum câteva luni în toate sondajele. Motivul principal este (re)activarea în planul opţiunilor de vot a unor susţinători ai preşedintelui Băsescu, dintre care o bună parte au abandonat PDL de foarte mult timp sau n-au votat ARD la parlamentare.

5. PPDD e în prăbuşire slow-motion.

Jocul oglinzilor trecute

Deseori suntem prinşi în prezent şi nu obţinem o perspectivă foarte clară. Hai să încercăm un experiment în sensul sta: să zicem că un român a plecat din ţară după alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 2000. A petrecut treisprezece ani în mijlocul Africii, total dezinteresat de ştiri privind România şi de ştiri în genere. Dacă ar veni acum şi m-ar întreba: "Partidele din România cum mai sunt şi care mai e situaţia lor?", i-aş spune că modificările faţă de 2000 ar fi următoarele:

Spaţiul ocupat de populism s-a comprimat cu cel puţin zece procente (PRM atunci vs. PPDD acum).
PD şi PNL şi-au dublat respectiv triplat scorurile.
FC şi NR ocupă cam acelaşi loc ca CDR atunci (5,3%).
PSD este în sondaje la o cotă aproape identică cu cea obţinută atunci la parlamentare (37%).

Unui om care călătoreşte în timp din 1996 sau 2004 ar descoperi că divizările sunt altele decât cele cu care e obişnuit. Ar fi evidentă lovitura magistrală pe care a dat-o PSD subtilizând liberalii din tabăra adversarilor săi politici.

Cel mai puţin surprins de schimbări ar fi un om care soseşte din 2008. Atunci, ca şi acum, PSD+PNL=combinaţie extrem de puternică, mai mare de 50%. Spaţiul pe care se duc disputele din spaţiul PMP/fostul ARD este mai mic decât cel al PDL-ului de acum cinci ani (20% vs. 33%) dar schimbarea ar putea fi explicată la un nivel mai nesofisticat prin criza economică, care a activat PPDD.

Alegerile prezidenţiale din 1992: reper

Am bănuiala că această postare va fi importantă în lunile care urmează. Anul 2014 reprezintă al doilea moment în care avem alegeri majore la doi ani după cele anterioare. Prima dată când ne-am întâlnit cu această situaţie a fost în 1992.

Ce s-a întâmplat în 1992?

Ion Iliescu a candidat din partea FDSN şi a avut o campanie agresivă ("vin moşierii", etc). Nu avea nevoie.

1. Între alegerile din 1990 şi cele din 1992, Ion Iliescu a pierdut cinci milioane de voturi, iar aria democratică non-FSN-istă a câştigat 1,5 milioane voturi. Nicio surpriză: în acei doi ani şi jumătate au avut loc mineriadele şi ruperea FSN. Însă diferenţa între taberele principale era, chiar şi aşa, mult prea mare:

Cel mai mare număr de voturi la prezidenţiale pentru opoziţia democratică în acest interval (turul 2, 1992) este cu un milion mai mic decât cel mai mic număr de voturi pentru Iliescu în toată perioada 1990-1992 (turul 1, 1992). Apogeul opoziţiei este inferior punctului cel mai slab al lui Iliescu.

Scorurile din primul tur în 1992 au fost:

Iliescu 47%. Cel mai bun scor înregistrat vreodată în primul tur. Şi trebuie să mulţumească FSN pentru asta. Detalii mai jos.

Constantinescu 31%. Un scor meritoriu. Cu un procent-două sub Traian Băsescu în primul tur (2004 sau 2009).
Un element aparte: aproximativ un sfert din voturile pentru Constantinescu au venit de la votanţi UDMR. A fost ultima dată când UDMR nu a susţinut un candidat propriu la preşedinţie.

Funar aproape 11%. Performanţă foarte, foarte bună în Ardeal, în mai multe judeţe ocupând locul unu sau cel puţin doi. La nivel naţional vorbim de un scor... moderat pentru extremism, care de-a lungul timpului a obţinut şi şase procente în primul tur al prezidenţialelor, dar şi douăzeci şi opt.

Caius Traian Dragomir 4,7%. FSN (PD) a trimis un candidat fără şanse în loc să-l utilizeze pe Petre Roman. Caius T. Dragomir a luat doar jumătate din voturile partidului. În alte cuvinte, mulţi votanţi FSN s-au dus spre Iliescu sau au absentat. În 1996 greşeala nu s-a mai repetat.

Mânzatu & Druc 6% cumulat. Niciodată candidaţii marginali n-au obţinut mai puţine procente cumulat. Prin "candidaţi marginali" înţeleg candidaţi care au obţinut, individual, mai puţin de 5% din voturi.

Turul doi a fost unul clasic, fără surprize. Forţele-altele-decât-PSD erau divizate şi, mult mai important, electoratele-altele-decât-cel-al-PSD erau divizate. Atunci când extremiştii şi reformiştii, sau mult mai general spus, celelalte electorate se aliază împotriva candidatului PSD la prezidenţiale, acesta pierde în turul doi. Nu a fost cazul în 1992.

Detaliul de vineri: mai puţin de 2%

La alegerile din 2009, Remus Cernea a candidat la prezidenţiale şi a primit 60 de mii de voturi.

Mai multe decât Radu Câmpeanu în 1996 (da, a candidat şi atunci).

Dar de trei ori mai puţine decât Becali în 2004. Sau decât Becali în 2009.

PSD 2001 vs PSD 2013

Situaţii aparent asemănătoare: guvernare PSD care urmează uneia reformiste şi ineficientă în plan electoral.

Sursa pentru 2001: Barometru Fundaţia Soros (octombrie).
Sursa pentru 2013: Sociopol (august).

Scor total PSD:
Trecut: 62%
Acum: 40%

Scorul PSD în rândul votanţilor cu studii primare:
Trecut: 67%
Acum: 49%

În rândul votanţilor cu studii medii:
Trecut: 59%
Acum: 39%

În rândul votanţilor cu studii superioare:
Trecut: 46%
Acum: 49%

Votanţi cu vârsta între 18 şi 29 de ani:
Trecut: 51%
Acum: 32%

Votanţi cu vârsta între 30 şi 44 de ani:
Trecut: 58%
Acum: 33%

Votanţi cu vârsta între 45 şi 59 de ani:
Trecut: 63%
Acum: 38%

Votanţi cu vârsta peste 60 de ani:
Trecut: 69%
Acum: 53%

Electorat rural:
Trecut: 65%
Acum: 41%

Electorat urban:
Trecut: 59%
Acum: 40%

Situaţia PSD este mai proastă decât în 2001, în principal datorită migraţiei care a secat rezervoare importante de voturi.

Pe de altă parte...

Acum ca şi atunci grupurile sociale ţintite în mod tradiţional de "dreapta" privesc spre stânga - în rândurile lor PSD ocupă locul 1.

Un aspect mai puţin evident este că din punct de vedere strategic situaţia e mai favorabilă PSD decât acum doisprezece ani. Atunci, toate electoratele non-PSD (liberalii, pediştii, vadimiştii, etnicii maghiari) s-au unificat într-un târziu împotriva candidatului PSD la preşedinţie şi l-au învins. La asta adăugăm o campanie inspirată şi pozitivă a Alianţei DA care a atras votanţi de la PSD (detalii aici).
În perspectiva anului 2014, electoratele şi forţele politice non-PSD sunt divizate şi incapabile să coopereze, elementele-cheie din acest punct de vedere fiind Traian Băsescu şi Crin Antonescu.

Ce şi cât schimbă anul de dinaintea europarlamentarelor

Cu un an înainte de europarlamentarele din 2007, conform Barometrului Opiniei Publice comandat de Fundaţia Soros, opţiunile de vot la parlamentare erau următoarele:

ADA (numită ca atare sau unul din partidele componente): 53%
PSD: 20%
PRM: 12%

Situaţia este interesantă pentru că:
- PRM-ul de atunci e apropiat, ca scor, de PPDD-ul de acum;
- USL are o situaţie un pic mai bună ca ADA dar domină scena într-un mod similar;
- Partidele din opoziţie cumulează acum în sondaje jur de 20%, exact ca PSD acum şapte ani (social-democraţii nu se aflau atunci la putere).

Ce s-a întâmplat la europarlamentarele din 2007?

Componentele ADA (PD, PNL, PLD) au cumulat 49%.
PSD a reuşit o mică îmbunătăţire: de la 20% a ajuns la 23%.

Cu un an înainte de europarlamentarele din 2009, PDL era pe cai mari. Conform INSOMAR/Realitatea TV, partidul era la câteva procente de a fi mai popular decât celelalte două forţe politice principale puse împreună (PDL 38 de procente, PSD 26, PNL 16). Cu foarte mici schimbări, situaţia s-a menţinut şi la europarlamentare. Combinaţia PDL+EBA a pierdut patru procente faţă de cât avea PDL cu un an mai devreme, PSD a câştigat 5%, PNL a pierdut 1%.

După cum se vede, anul anterior europarlamentarelor n-a adus modificări profunde în ceea ce priveşte intenţiile de vot. Însă de fiecare dată au existat deplasări de 3-5 procente.

Absenţa schimbărilor majore este interesantă pentru că mai sus e vorba de europarlamentare plasate în momente extrem de diferite ca încărcătură psihologică: cele din 2007 erau prima şansă în doi ani şi jumătate pentru ca electoratul să emită o evaluare publică a guvernării Alianţei DA şi a certurilor din interior, în timp ce europarlamentarele din 2009 au fost înghesuite, în mentalul colectiv, între parlamentare şi prezidenţiale.

Detaliul de vineri: Constanţa, son amour

Atât în 2004 cât şi în 2009, atât în primul tur de scrutin cât şi în al doilea, Traian Băsescu a ocupat locul întâi în municipiul Constanţa.

Deşi primarul oraşului e cine e, de la partidul de la care e.