Din când în când mai răzbate un termen frumos: "votantul de dreapta". Rareori, el e întovărăşit de inamicul său etern (?) "votantul de stânga". De exemplu, în clipa de faţă, anumite voci din PDL visează la o parte din electoratul de dreapta al PNL, sperând că va fi/este scârbit de alianţa cu PSD. Acest din urmă partid speră să îşi îmbunătăţească rezultatele captând "votanţii de stânga" care au fost "amăgiţi" de carisma lui Traian Băsescu în perioada 2004-2009. Iar PNL speră pe tăcute să folosească liderul său pentru a vira un procent importanţi de susţinători PSD din cadrul USL către dreapta - idee cu idee.
Personal, cred că numărul votanţilor puternic ideologizaţi este mic. Dar asta nu mă împiedică să iau în serios pe cei care cred contrariul. Cum au stat lucrurile până acum în ceea ce priveşte scrutinele parlamentare?
Numele adăugate în grafic - deşi, repet, este vorba de intenţia de vot la alegeri parlamentare - au rolul de a sublinia importanţa unui lider sau a altuia.
S-ar părea că avem o naraţiune simplă şi inteligibilă: din motive demografice şi culturale (adică o oarecare neadaptare la cerinţele unui electorat în continuă burghezire), intenţia de vot pentru stânga este într-o cădere lentă dar clară în ultimii 15 ani.
Pe de altă parte, dreapta şi-a revenit după şocul "2000": observaţi cum atunci, în mod excepţional, linia albastră a depăşit-o pe cea verde - adică voturile pentru extremă au depăşit pe cele favorizând o dreaptă democratică. Ba chiar s-ar putea spune că dreapta şi dreapta extremistă sunt într-o relaţie de inversă proporţionalitate - de fapt e vorba de o iluzie optică.
Aparenta cădere a dreptei în 2011, însoţită de ascensiunea populismului extremist, poate fi explicată prin faptul că pentru acel moment am selectat sondaje, şi nu rezultatul alegerilor. Dacă linia verde şi cea albastră se vor întâlni din nou depinde de mai mulţi factori, în principal de cine şi dacă va veni la vot. Distanţa pare să fie prea mare.
Pentru cine are un spirit de observaţie dezvoltat: pare un pic ilogic că intenţia de vot pentru "stânga" a crescut în 1996 faţă de 1992, dar de fapt apariţia PS, PSM şi a altor formaţiuni politice de acest tip a asigurat varietate alegătorilor şi a sporit marja de opţiuni. Scăderea stângii din ultimii 10 ani poate fi văzută şi ca un efect nedorit al unificării acesteia în PSD.
Dar asta nu e tot.
Când alcătuieşti astfel de grafice, devine evidentă importanţa basculării PD de la stânga la dreapta. Din gând în gând, se ajunge şi la influenţa lui Traian Băsescu asupra peisajului electoral. Potrivit graficului de mai sus, doar după 2004 a reuşit dreapta să depăşească stânga. În planul strict al ideologiilor politice, victoria lui Traian Băsescu din acel moment a fost mai semnificativă decât cea a lui Emil Constantinescu întrucât a declanşat o ascensiune a dreptei oprită doar de criză. (O oprire dură, s-ar putea spune: una pe care PNL nu o poate recupera în totalitate). Şi aşa apare ideea: ce-ar fi dacă am elimina USL/PD/PDL din imagine?
...
Graficul de mai sus prezintă o imagine mult mai complexă şi mai stimulantă.
Odată ce excludem din discuţie pe Traian Băsescu şi PDL-ul, se poate vedea că dreapta românească a reuşit o singură dată să egaleze din punct de vedere electoral stânga, şi anume în 1996. De facto, dreapta este într-o continuă suferinţă după 1997. Revenirea sa de după 2000 nu este decât parţială, iar poziţia sa - mai bună decât oricând din 2000 încoace - se datorează în principal unui vehicul carismatic, lucru atipic dreptei româneşti non-PDL. Trend-ul pe ultimii 10 ani este însă în creştere...
Adâncirea tuturor curbelor la momentul 2008 - practic, toată lumea a pierdut teren - ar fi dovada cea mai evidentă a influenţei binomului PDL-Traian Băsescu asupra politicii româneşti la acel moment. Să fie oare relevant că partidele extremiste au pierdut atunci cel mai mult?
Un lucru care va fi confirmat sau nu în 2012 este restrângerea atractivităţii dreptei democratice şi celei extremiste la paliere specifice: între 17% şi 32% dintre voturi pentru cea dintâi, între 5% şi 20% pentru cea de-a doua. Având în vedere că România este o ţară în schimbare, all bets are off.
Graficul de mai sus prezintă - în ceea ce priveşte stânga - o istorie a PSD: ascensiune relativ rapidă în perioada 1992-2000 şi o prăbuşire lentă, în desfăşurare, care a debutat la momentul formării alianţei DA. Stânga nu este însă la punctul său minim din punct de vedere istoric.
Notă: pentru a uşura lucrurile, am luat exclusiv voturile de la Camera Deputaţilor.
Stânga = FDSN/PDSR/PSD + PS + PSM + USL/PD (înainte de 2004)
Dreapta = PNL (toate facţiunile) + CDR + PNŢ + PD (după 2003; nu mă bazez pe apartenenţa la PPE, ci pe promovarea, punerea în practică şi menţinerea cotei unice. PSD nu a îndeplinit niciodată toate aceste trei criterii).
PRM & asemănătorii = PRM + PUNR + PNG
1. Va fi interesant de refacut graficul dupa alegerile din 2012, sa vedem daca se valideaza asta:
RăspundețiȘtergereCând stânga se erodează, câştigă dreapta.
Când dreapta se erodează, câştigă populiştii.
2. Ar mai fi o concluzie: romanii vor un voda autoritar si paternalist, nu un presedinte de tip european.