Dreapta reformistă după 2012

Aceasta este partea a treia a unei postări cu privire la destinul dreptei din 1992 şi până acum (părţile anterioare, a căror lectură nu este necesară pentru înţelegerea textului de mai jos, se află aici şi aici).

Încheiam partea a doua afirmând că alianţa PDL+ICCD+NR+PNŢ are o libertate redusă de acţiune la alegerile din toamnă. Mai important este că dreapta reformistă se confruntă cu probleme considerabile în perspectiva scrutinelor viitoare. De exemplu, ea are forţa de a propulsa candidatul său în turul doi al alegerilor prezidenţiale din 2014 dar nu are capacitatea de a atrage votanţii adiţionali cu ajutorul cărora acest candidat să obţină victoria. Alegerile prezidenţiale s-au câştigat întotdeauna cu cel puţin 5 milioane de voturi, o cifră stratosferică pentru situaţia actuală a dreptei reformiste din România. Chiar şi o guvernare eşuată a USL în anii următori nu garantează că votanţii dezamăgiţi ar veni pur şi simplu alături de ICCD/PDL/NR sau candidatul unei asemenea alianţe. Piaţa opţiunilor nu constă doar din USL şi alianţa de dreapta: absenteismul, de exemplu, este rege.

În plus, dreapta reformistă se confruntă cu un set special de circumstanţe, care fac ca situaţia să fie mult mai dificilă decât în momentele similare din trecut:

- tinerii şi în special studenţimea nu mai sunt de dreapta;
- din perspectiva majorităţii votanţilor, guvernarea Boc a decredibilizat dreapta reformistă atunci când vine vorba de soluţii economice;
- datorită antagonizării bugetarilor şi nu numai, cei mai mulţi români cu studii superioare sunt anti-PDL şi anti-alianţă;
- imaginea liderilor dreptei este asociată cu lipsa de empatie faţă de românii care nu sunt nici bogaţi şi nici intelectuali de calibru;
- dreapta reformistă nu mai luptă împotriva unei figuri centrale care mobilizează puternice energii sociale şi electorale împotriva sa (= Ion Iliescu), ci este asociată cu şi susţinută de o astfel de persoană (= Traian Băsescu);
- oamenii cu vârsta cuprinsă între 55 şi 75 de ani sunt români care au trăit cea mai mare parte a vieţii în comunism şi care, în marea lor majoritate, s-au format ca adulţi în epoca de relativă prosperitate a anilor '70. Din punct de vedere economic, pentru majoritatea acestora, anii '80 şi tot ce a urmat după aceea au fost un coşmar neîntrerupt. Iar aceşti oameni vin la vot într-o măsură mai mare decât cei din alte categorii de vârstă;
- proletariatul a dispărut, fiind înlocuit de un număr considerabil de persoane asistate social care sunt şi mai greu de atras de către formula actuală a opoziţiei;
- urbanul a fost în mare parte pierdut, iar ruralul nu a fost câştigat;
- situaţia dreptei reformiste în rândul electoratului bucureştean (= 10% din totalul votanţilor) este catastrofală.

Ce soluţii există? Să ne uităm la mecanismele punctuale utilizate de dreapta în trecut pentru a câştiga alegeri: 

A. Cooptarea votanţilor asistenţiali prin intermediul unui lider carismatic. Discursul dreptei este croit acum, fără ezitare, pe demonizarea acestui grup. Dreapta reformistă ar avea nevoie de un Traian Băsescu de-dinainte-de-criză, care să poată reuni grupuri sociale antagonice cu un zâmbet şi o poantă. Nu îl are. 

B. Furia. Dacă USL va guverna în anii următori şi dacă va guverna corupt, dreapta reformistă ar putea avea un culoar. Am asista practic la o re-editare a situaţiei din 2004, dar:

- dreapta reformistă ar fi în competiţie cu alţi actori de pe scena politică - de altfel şi în 2004 ADA şi Traian Băsescu au dus o luptă foarte puţin vizibilă cu PRM şi Corneliu Vadim Tudor pentru voturile "furioşilor";

- materialul uman al comunicatorilor este deficitar. Stolojan nu a fost suficient sau potrivit acum opt ani - a fost nevoie de Traian Băsescu pentru ca potenţialul electoral al furiei justiţiare să fie utilizat la maxim. Alianţa PDL+ICCD+NR pare să nu posede în clipa de faţă comunicatori de forţă care să îi poată convinge pe cei cu o educaţie sensibil mai limitată decât a lor;

- evident, dacă alianţa dreptei va guverna după 2012, furia anti-corupţie nu va exista sau va fi îndreptată împotriva sa.

C. Specularea fragmentării stângii. Nu există o astfel de situaţie, iar dreapta reformistă nu o poate provoca. Mai mult, românii care se auto-identifică ca fiind de dreapta sunt divizaţi în principal datorită modului în care îl evaluează pe Traian Băsescu. 

D. Susţinerea etnicilor maghiari în turul doi al prezidenţialelor. Utilă şi, probabil, va avea loc, dar impactul acestui grup este în scădere. În turul doi al alegerilor din 1992 sau 1996, Emil Constantinescu obţinea în HarCov 320 de mii de voturi. Traian Băsescu a primit în 2004 şi 2009 de patru ori mai puţine voturi în aceleaşi judeţe.

... Parcă lipseşte cheia de la lacăt.

Calea reală spre succes la prezidenţialele din 2014 şi parlamentarele din 2016 constă în alcătuirea unui proiect sau viziuni cu privire la viitorul României care, precum în 1996 sau 2004 sau 2009 dar poate pe alte coordonate, să atragă de partea dreptei reformiste votanţi care nu se asociază cu aceasta în clipa de faţă. O astfel de formulă va îndeplini următoarele criterii: 

1. Menţinerea identităţii fundamentale a platformei şi valorilor reformiste. Degeaba atragi un milion de votanţi noi dacă pierzi 1,5 milioane de persoane care te-au susţinut de-a lungul ultimilor ani. 

2. O suprascriere a temei "Traian Băsescu". Atâta timp cât România rămâne împărţită între susţinători şi oponenţi ai lui Traian Băsescu, dreapta pro-Băsescu va pierde scrutin după scrutin. Dacă în 2014 Traian Băsescu va fi în continuare o temă de discuţie publică în coordonatele de azi, candidatul prezidenţial al dreptei reformiste va pierde prin asociere. Acest criteriu nu implică abandonarea lui Traian Băsescu, ci deplasarea discuţiei de la un om politic la altceva - şi nu la nivel formal, de imagine, ci de substanţă. 

3. Adaptarea proiectului la comunicatorii care trebuie să-l implementeze. Captarea votanţilor din mediul rural prin utilizarea unui discurs creştin arată bine în Powerpoint, dar dacă nu ai absolut niciun lider dispus sau capabil să comunice cu aceşti oameni... degeaba. 

4. Să reprezinte o adăugire majoră la capitalul electoral al dreptei reformiste. Exemple:

CDR, 1992, parlamentare: 2,2 milioane voturi

CDR, 1996, parlamentare: 3,7 milioane voturi (+68%)

Emil Constantinescu, 1992, turul doi al prezidenţialelor: 4,6 milioane voturi

Emil Constantinescu, 1996, turul doi al prezidenţialelor: 7,0 milioane voturi (+52%)

Voturi PNL + voturi PD + voturi CDR, 2000: 2,1 milioane voturi

Voturi ADA, 2004: 3,2 milioane voturi (+52%)

Categoria/categoriile sociale ţintite trebuie să fie vaste din punct de vedere numeric. Ţinte mici, de tipul "nord-vestul Transilvaniei" sau "bucureştenii cu educaţie superioară" sau "votanţii de dreapta care n-au mai votat din 2000" fărâmiţează efortul şi aduc beneficii limitate.

5. Să marcheze o evoluţie faţă de trecut, învăţându-se din greşelile proiectelor anterioare. Mesajul CDR/Emil Constantinescu din 1996 a fost prea larg şi a atras grupuri cu aspiraţii sociale mult prea variate, în patru ani ajungându-se la a-i dezamăgi aproape pe toţi. Proiectele ADA/PDL au devenit dependente de carisma unui om politic, un mare succes pe termen scurt şi mediu dar o idee nefericită pe termen lung, popularitatea oricui putându-se topi în câteva ore cu efecte care se întind pe ani de zile. 

6. Un proiect pe termen lung. Până acum, dreapta a trebuit să se reconstruiască la fiecare câţiva ani, aproape de la zero, cu lideri şi consultanţi noi, cu partide noi, de obicei în perspectiva unui scrutin extrem de apropiat, de obicei după o erodare profundă a credibilităţii sale. Acest model de funcţionare este ineficient şi periculos. Dreapta reformistă trebuie să elaboreze o analiză strategică care să includă până şi predicţii demografice pentru a permite o identificare consistentă a grupurilor care o vor vota şi după scrutinul viitor. 

7. Simplitatea mesajului. Cum arată România pe care o propune dreapta reformistă? Un activist din orice judeţ, trezit din somn în mijlocul nopţii, ar trebui să poată explica acest lucru în maxim trei propoziţii pe care să le înţeleagă în întregime un auditoriu compus din membrii grupului sau grupurilor-ţintă ale proiectului.
Ce a propus CDR în 1996? Schimbare.
Ce a propus ADA în 2004? Dreptate ("ţepele din Piaţa Victoriei") şi prosperitate ("să trăiţi bine"). 

8. O analiză realistă a situaţiei dreptei reformiste după guvernarea din perioada 2010-2012. Teze precum "românii sunt spălaţi pe creier de Antena 3" sunt alibiuri care au efectul de a îngheţa orice analiză. Dreapta este blocată acum în auto-victimizări neproductive, datorate atenţiei acordate unor obstacole false (efectele sunt luate drept cauze, iar cauzele sunt trecute sub tăcere sau nesesizate). Puterea politică se câştigă prin voturi, care trebuie obţinute pe baza unor soluţii, care la rândul lor necesită o înţelegere a situaţiei de faţă şi a motivelor reale pentru care reforma nu mai este la fel de populară precum în 2004, 2008 sau 2009. A da din umeri şi a ridica braţele în aer a disperare nu este o atitudine constructivă.

Discuţia cu privire la proiectul menţionat mai sus va avea loc cu adevărat după parlamentare, la care dreapta reformistă va obţine un rezultat bun, poate chiar unul care va părea (în mod iluzoriu) liniştitor şi dătător de speranţe. Anul 2013 va fi decisiv, atunci dreapta trebuind atât să-şi formuleze strategia cât şi să înceapă implementarea ei.

Clarificare de final: rândurile de mai sus nu reprezintă o propunere inovativă, o idee personală sau o sugestie. Proiectul va fi alcătuit, mai devreme sau mai târziu, mai bine sau mai prost, respectând toate criteriile de mai sus sau - în cel mai rău caz - doar pe câteva. Existenţa proiectului e previzibilă: din punct de vedere demografic şi social, România nu permite unei drepte "pure" să reprezinte mai mult decât o minoritate vocală şi influentă. În mod evident, acest lucru este prea puţin pentru aspiraţiile dreptei reformiste care, ca de obicei, se va adapta la situaţie, îşi va lărgi mesajul şi va câştiga sau va fi aproape de victorie. Am încredere că, precum în ocaziile anterioare, proiectul despre care am vorbit mai sus va fi caracterizat de naturaleţe, el urmând să fie perfect integrat în discursul dreptei reformiste şi în perspectiva votanţilor actuali.