Prezidenţiale: repere statistice la sfârşit de aprilie 2013

Această postare nu face referire la indicatorul "încredere", care este înşelător (detalii aici).

În această postare este vorba exclusiv despre intenţia de vot la prezidenţiale.

Crin Antonescu: Locul întâi indiferent de firmă sau de momentul efectuării sondajului. Susţinere maximă în luna referendumului (peste 50% din intenţia de vot; peste 35% din românii aflaţi în ţară; peste 5 milioane de voturi). După referendum: o cădere observată de aproape toate institutele.

În clipa de faţă situaţia preşedintelui PNL s-a stabilizat pe următoarele coordonate:

1. Dacă respondenţii trebuie să aleagă dintr-o listă de candidaţi potenţiali printre care nu se află un candidat PSD, adică în cazul în care Antonescu este candidatul USL, scorul său variază între 40% şi 45%.

2. Dacă pe lista de opţiuni se află şi o candidatură separată a PSD sau dacă respondenţii pot să numească orice politician doresc (inclusiv politicieni asociaţi cu PSD), scorul preşedintelui PNL este între 33% şi 37%.

MRU. Cel mai vizibil candidat din fostul ARD. Jumătate din cei care l-ar vota sunt persoane care afirmă că vor veni cu siguranţă la prezidenţiale. Cealaltă jumătate sunt oameni cu un dezinteres considerabil faţă de politică.
Sondajele care iau în calcul doar primul grup plasează scorul lui MRU între 6% şi 15%, sondajele care iau în calcul şi al doilea grup indică valori mai mari.

Dan Diaconescu. Scădere după alegeri semnalată de toate institutele. Actualmente între 9% şi 15%. Un factor important este posibila participare lui Vadim la prezidenţiale, care îi va sufla câteva procente.

Vasile Blaga, Elena Udrea. Măsuraţi rar în sondajele privind prezidenţialele şi niciodată simultan. 6% pentru fiecare.

Traian Băsescu. O opţiune inerţială, accentuată de referendum. A ajuns un răspuns-refugiu pentru cei care l-au votat pe preşedinte în trecut şi care sunt acum nemulţumiţi şi de MRU, şi de PDL. Variază în funcţie de metodologia sondajului între 3% şi 15%.

Ponta / Oprescu. Imposibil de măsurat cu precizie în contextul existenţei USL.

Mugur Isărescu. Puţini români îl menţionează spontan. Dar există un scenariu pe care Avangarde îl verifică anual (Antonescu/USL versus Isărescu versus Dan Diaconescu). În acest context, Isărescu trece de 32% - cel mai înalt scor obţinut de un candidat la prezidenţiale în vreun sondaj cu excepţia lui Antonescu însuşi.

Vadim. Oriunde între 3% şi 8%, în funcţie de momentul politic.

Alţii. Deocamdată sunt sub radar.

Surse uzitate: 12 sondaje efectuate în ultimele 16 luni şi făcute publice:
IRES: mai 2012, august 2012, aprilie 2013.
ARP: iulie 2012, aprilie 2013.
Geopol: februarie 2013.
Avangarde: ianuarie 2012, iulie 2012, octombrie 2012, noiembrie 2012, ianuarie 2013, februarie 2013.

Singura disonanţă majoră, menţionată în trecere când a venit vorba despre MRU, are de-a face cu sondajele ARP, în care participarea potenţială la vot este mai mare decât la alte sondaje, ceea ce modifică puţin rezultatele. În rest, imaginea este unitară:

1. Antonescu dominant.
2. Un bazin electoral pentru triada Dan Diaconescu-Vadim-Becali care, în funcţie de circumstanţe, variază între 14% şi 25%.
3. În restul opoziţiei, voturile se împart între prezidenţiabilul cel mai vizibil (MRU), vectorul principal de legitimare (Traian Băsescu) şi partidul cel mai puternic (PDL). Aria despre care vorbim: minim 19%, maxim 30%.
4. Câteva procente fluctuează sau aparţin UDMR.

Voi reveni la subiectul prezidenţialelor în toamnă. Tot va fi prea devreme pentru certitudini, dar atunci tendinţele vor deveni ceva mai clare...

Crin Antonescu versus restul lumii? (23 aprilie)

Ce avea Crin Antonescu în decembrie 2012?

PNL.
PSD (prin USL).
Jumătate de PDL (lucru reconfirmat la convenţia partidului - de ce doar jumătate aici).
Antena 3.
Profil de prezidenţiabil asumat ca atare (în afară de MRU, e cam gol culoarul).

Cum destructurezi asta?

Păi iată ce am văzut, vedem şi vom vedea:

PNL. Debarcarea lui Antonescu este improbabilă-spre-imposibilă, chiar dacă PNL pleacă sau este scos de la guvernare. Ruperea partidului pare la fel de greu de crezut. Aceste două fenomene ar atinge în mod clar răspunsul la întrebarea de mai sus (debarcare -> Antonescu nu mai candidează; rupere -> forţa sa organizaţională scade), dar nu par uşor de atins.
Mai probabilă este crearea de confuzie (smokescreen). Candidatură separată (Tăriceanu) din afara PNL, pentru divizarea electoratului PNL. Evident nu s-ar dori un Oprescu-din-2009-redivivus, adică 3 procenţele, ci un candidat susţinut bine, astfel încât să fure 10 procente, cele cruciale.

IRL (Iniţiativa România Liberală) poate fi utilizată pentru 'debarcare', accelerează şansa de a se realiza 'ruperea', oferă premiza pentru 'crearea de confuzie'.

PSD. Fără o dereglare a mecanismului PSD-îl-susţine-pe-Crin, Antonescu ajunge clar preşedinte. PSD are opţiuni (Ponta, Oprescu), are aliaţi potenţiali pentru barajul de mesaje dintre turul unu şi turul doi (TB), are o organizaţie superioară.
În special în cazul lui Oprescu, PSD poate teoretic merge pe un joc dublu: Antonescu candidat USL, Oprescu independent. Poate spune cineva ceva? Oficial, USL nu se rupe. De fapt Antonescu primeşte 0 voturi de la organizaţiile PSD, care îl împing pe "independentul" Oprescu în turul doi şi la victorie după aceea.
O altă opţiune, în funcţie de ce candidat s-ar opune unui Antonescu-candidatul-USL este non-combatul tăcut. De fapt nu este tăcut, din ce în ce mai mulţi lideri locali PSD anunţă că Antonescu nu va performa în fiefurile lor, scuzaţi eufemismul.

PDL.
Mică explicaţie: Tabăra Udrea a înţeles deja ce şi cum. Şi nu este o tabără mică.

Opţiunile aici sunt multiple:
Tabăra Blaga poate fi convinsă că există un alt candidat care să-i poată aduce la guvernare (ex. guvernare 2015-2016 PSD-PDL).
PDL-Blaga poate fi golit de politicieni şi votanţi de către MP, IRL, PSD, etc.
Tabăra Blaga poate fi debarcată pur şi simplu. Rezultate slabe la europarlamentare -> congres (care în PDL e pe cale să devină o tradiţie anuală) -> Udrea, etc.
... sau poate fi ignorată total. Nota bene: aici sunt cam 500-800 de mii de voturi (5-8% în turul doi).

A3.
Este ronţăită la propriu şi la figurat de RTV. Apropo, niciodată Antena 3 n-a susţinut la prezidenţiale un candidat care să şi câştige.

Un mic detaliu crucial
Să zicem că ţintele de mai sus nu se ating în totalitate. USL nu se rupe, iar Crin Antonescu ajunge în turul doi. Cine-l poate învinge?
Acest scenariu până la urmă necesită ajutorul PSD ('non-combatul tăcut' de mai sus). În plus e nevoie de un candidat puternic care să fie contrapus lui C.A. Există vise (Isărescu) sau opţiuni vizibile neasumate de tot spectrul anti-Antonescu (MRU). Probabil că acum se caută o soluţie, sau probabil că deja s-a găsit şi se aşteaptă anul viitor pentru promovarea ei. Mă aştept ca soluţia să fie radical diferită ca dimensiuni şi să beneficieze de o susţinere majoră, încă din primul tur.

Asta, repet, dacă va fi nevoie de ea.

Acum două luni, când am scris pentru prima dată despre miza centrală a următorilor doi ani, tensiunile între PSD şi PNL erau reduse, Victor Ponta nu vorbise încă despre "începutul campaniei pentru europarlamentare", MP nu exista, Traian Băsescu nu-şi luase la revedere de la PDL, România Liberală era un blog.

Combinaţia de planuri care au ca finalitate un eşec al lui Crin Antonescu la prezidenţiale s-au pus deja în mişcare. Fiecare din redutele obţinute de preşedintele PNL - alianţa cu social-democraţii, controlul asupra PNL, controlul asupra PDL, Antena 3 - e sub atac, cu mai mici sau mai mari şanse de succes.

Tinerii - prezenţa la vot şi poziţionare electorală

În perioada 1979 - 1996 în România s-au născut aproximativ 5,2 milioane de persoane.

Din tot acest grup, 7% au murit sau au emigrat înainte să împlinească 18 ani (informaţie dedusă de pe baza analizei de aici). Alţii au emigrat după împlinirea majoratului. Nu ştim însă câţi. Voi tăia nodul gordian în felul următor: din totalul românilor care au emigrat (2,6 milioane de adulţi), cei cu vârsta între 18 şi 30 de ani reprezintă jumătate. Aceştia votează rar, dacă vreodată, şi nu sunt incluşi în calculele de mai jos.

Ajungem astfel la 3,5 milioane de tineri - oameni aflaţi în ţară şi care, oricând în intervalul 2008 - 2012, au avut între 18 şi 29 de ani.

Voi începe cu concluziile, cine e interesat de detalii poate urmări postarea până la capăt:

Din cei 3,5 milioane:

1 milion n-au votat deloc în ultimii ani şi sunt total dezinteresaţi de politică.

Între 1,0 şi 1,5 milioane votează aproape la fiecare scrutin. PDL, ARD sau Traian Băsescu nu au dominat niciodată în rândul acestor votanţi. PPDD, PNL şi Crin Antonescu au obţinut scoruri mai bune aici decât în rândul altor categorii de vârstă; PSD şi Mircea Geoană au obţinut scoruri mai proaste.

Între 1,0 şi 1,5 milioane au venit la vot doar la prezidenţiale. Cei care au venit în turul unu l-au susţinut în principal pe Crin Antonescu. Cei care au venit doar în turul doi au votat în marea lor majoritate pentru Traian Băsescu, dar par să-şi fi pierdut interesul faţă de politică de atunci şi până acum.

Detaliat:

La alegerile parlamentare de acum patru ani au votat un pic mai mult de un milion de tineri. Iată cum:

În alte cuvinte, votanţii tineri din 2008 sunt aproape precum restul electoratului, cu un deficit consistent pentru PSD şi o susţinere peste medie pentru PNL.

Nota bene: Antonescu nu era încă preşedintele PNL.

La prezidenţialele din 2009 prezenţa în rândul tinerilor aproape că s-a dublat faţă de parlamentare, crescând şi mai mult în turul doi.

Atenţie, tabelul de mai jos face referire la intenţia de vot în rândul celor cu vârsta între 18 şi 34 de ani, unii fiind în afara grupului care ne interesează.

Imaginea este similară cu cea din 2008, cu mici modificări:
- Crin Antonescu obţine un scor chiar şi mai bun decât PNL;
- aproape cinsprezece la sută din voturile tinerilor s-au dus spre alţi candidaţi decât cei de mai sus sau Kelemen Hunor, adică spre Vadim, Oprescu, Remus Cernea, Becali, etc. Această "răspândire" a voturilor este mai mare decât la oricare altă categorie de vârstă şi e oarecum tipică pentru modul în care votează tinerii în ultimii cinsprezece ani.

Dezinteresul tinerilor faţă de referendumul din 2012 a fost puternic, conform Operations Research (Infopolitic), doar 10% din cei veniţi la vot având sub 30 de ani. Acest lucru sugerează o prezenţă scăzută, numărul tinerilor care au participat fiind apropiat de cota "500 de mii".

Pe de altă parte, prezenţa tinerilor la ultimele parlamentare a fost mai înaltă decât în 2008, ajungând aproape de 1,5 milioane. Ce opţiuni politice au avut?

54% au votat USL
20% ARD
20% PPDD
6% alte partide.

Faţă de parlamentarele precedente, PDL şi-a înjumătăţit scorul, USL a câştigat abia 3% faţă de suma PSD+PNL, iar PPDD a şarjat glorios.

Există şi un set de informaţii generale, colectate prin sondaje, care confirmă situaţia descrisă mai sus:

- Pe baza cifrelor furnizate de IRESCOP,  se poate afirma că mai puţin de un milion de tineri sunt interesaţi de politică;

- Tot conform IRES, tinerii au auzit în cea mai mică măsură despre modificarea Constituţiei în acest an (doar 60% - pe toate celelalte categorii de vârstă nivelul minim întâlnit e 75%);

- Mai mult decât oricare altă categorie de vârstă, tinerii consideră că în Constituţie principiul egalităţii ar trebui să fie mai important decât cel al libertăţii (62% dintre tineri faţă de, ca să luăm un exemplu, 39% din cei cu vârsta peste şaizeci şi cinci de ani!).

- 70% din tineri afirmă că problemele actuale ale României sunt într-o mare sau foarte mare măsură legate de funcţionarea instituţiilor publice - mai mult decât oricare altă categorie de vârstă.

La acest grup se vor adăuga aproximativ 270 de mii de tineri care în 2012 nu aveau drept de vot. Este de aşteptat ca la prezidenţiale - şi poate chiar la europarlamentare - prezenţa lor să fie ceva mai bună decât a tinerilor ceva mai în vârstă decât ei (fenomenul "primului vot"). Probabil că vom vedea o tendinţă de risipire a acestui vot către candidaţii marginali.

Informaţii folosite: exit poll-uri CCSB (2008, 2009 şi 2012), INSOMAR (2009), OR (2012), sondaje IRES din 2012 şi 2013, statistici INS şi acest articol.

Sondaj ARP: veşti interesante pentru toate taberele

Un sondaj complex şi bogat în informaţii de la Agenţia de Rating Politic.
Pe scurt:

1. USL este în continuare într-o "lună de miere" cu electoratul.
2. Din postura de candidat USL, Crin Antonescu este într-o poziţie favorabilă pentru prezidenţiale.
3. Extremismul câştigă teren. Nu este clar dacă existenţa unui candidat PSD ar putea nulifica această tendinţă.
4. MRU la cele mai înalte cote din ultimele luni.

Detaliat:

Încep cu o precizare: acest sondaj nu este filtrat, el exprimă opţiunile respondenţilor aşa cum au fost ele înregistrate. Mai ales când vine vorba de prezidenţiale, el nu funcţionează ca un predictor al rezultatelor. Concret: 79% din cei intervievaţi au o opţiune de vot la prezidenţiale. Asta ar însemna o prezenţă de 12,4 milioane de persoane în primul tur, mai mare decât oricând în ultimii cinsprezece ani. La ultimele prezidenţiale au venit la vot în primul tur 9,7 milioane persoane. În mod evident unii din cei care au acum o opinie vor renunţa să mai vină la vot, prezenţa în 2014 urmând să fie ceva mai mică decât cea declarată de respondenţii sondajului ARP. Din acest motiv, toate valorile de mai jos trebuie tratate cu prudenţă, nu ştim cine va pierde votanţi între acest sondaj şi ziua votului.

Pe căprării:

USL. Susţinere mare (43% din populaţia aflată în ţară, faţă de 24% la alegeri). Ca procente din totalul opţiunilor de vot, USL este într-o scădere aparentă (60% la alegeri, 56% în sondaj) datorată ascensiunii mai multor opţiuni din opoziţie - de la PRM la ADA, detalii mai jos.

Crin Antonescu. În situaţia în care ar fi candidatul USL la prezidenţiale, preşedintele PNL ar obţine aproximativ 42% din voturi în primul tur, un scor relativ mic prin comparaţie cu cel al USL (56%). Diferenţa se datorează performanţei foarte bune a lui MRU şi a candidaţilor marginali (Dan Diaconescu, Vadim).

Scorul lui Crin Antonescu este comparabil cu cele din alte sondaje de anul trecut, în care - precum în sondajul ARP - nu exista opţiunea de a vota pentru un candidat PSD (ex. Avangarde, ianuarie 2012: 48%, Avangarde, ianuarie 2013: 44%).

32% dintre respondenţi cred că Antonescu va fi următorul preşedinte al României, o valoare scăzută prin comparaţie cu sondajele din lunile şi anii anteriori (când acest indicator era pe la 40% sau mai sus). Cei care *nu* cred că preşedintele PNL va deveni preşedintele României sunt însă răsfiraţi, singura predicţie care depăşeşte 10% fiind "Victor Ponta".

Un semnal interesant:

33% dintre respondenţi l-ar vota pe Antonescu la prezidenţiale.
32% dintre respondenţi cred că Antonescu va ajunge preşedinte.
32% dintre respondenţi afirmă că pactul de coabitare dintre Ponta şi Băsescu nu este benefic pentru România.

Nu vorbim despre exact aceiaşi oameni, dar probabil că o mare parte dintre respondenţi fac cele trei afirmaţii la pachet. Cum despre 20% dintre respondenţi ştim din sondaj că nu au o opţiune de vot sau nu-i interesează politica, "restul" de 47-48% sunt o combinaţie aparte de PPDD-işti, pesedişti nemulţumiţi de Antonescu şi susţinători ai partidelor din fostul ARD şi/sau ai lui Traian Băsescu. Nicio surpriză.

PSD şi PNL. Raportul dintre PSD şi PNL rămâne la cotele binecunoscute: aproape-2-la-1-dar-nu-chiar. Precum în alte sondaje, PSD bate la porţile lui 40% dar nu ajunge acolo (37,8%).

PNL pare să fie cu câteva procente mai puternic decât în 2008 sau 2009 (22% faţă de 18% sau 20%), iarăşi o situaţie confirmată de mai multe sondaje de după alegeri.

Forţa Civică / ADA. Fără brandul 'Alianţa DA', partidele componente obţin voturile a 1,9% din românii aflaţi în ţară.
Cu acest brand, ele obţin 3,7%, adică aproape dublu.

MRU ... este la cea mai înaltă cotă înregistrată în ultimele luni într-un sondaj care are de-a face cu opţiunile la prezidenţiale: 22% din voturi = 17% din populaţia aflată în ţară = 2,6 milioane voturi.

Aproape patru cincimi din aceste voturi ar veni de la oameni care nu votează Forţa Civică / ADA ci alte partide, ceea ce reprezintă o vulnerabilitate. De exemplu, dacă Mişcarea Populară ar propune un candidat la prezidenţiale MRU ar pierde procente. O altă sursă de potenţiale probleme ar fi un candidat solid din partea PDL. Ceea ce ne duce la următorul subiect:

PDL/ prezidenţiabilul PDL. Dacă Vasile Blaga ar fi candidatul la preşedinţie al acestui partid, el ar obţine aproximativ 58% din voturile care s-ar îndrepta acum spre PDL, cea mai slabă conexiune dintre candidat şi partid dintre toate cele înregistrate în sondaj.

Explicaţie:
Cât din voturile potenţiale ale partidului ar obţine prezidenţiabilul acelui partid?

Crin Antonescu = 79% din voturile USL.
MRU = 459% din voturile ADA (adică de 4,6 ori mai mult).
DD = 155% din voturile PPDD
Vadim = 222% din voturile PRM
Becali = 537% din voturile PNG
Blaga = 58% din voturile PDL.

Pe baza acestui sondaj, PDL ar putea juca acelaşi rol ca în 2000, când o mare parte din susţinătorii partidului au votat la prezidenţiale candidaţii altor partide.

Menţionarea Mişcării Populare drept opţiune de vot ia cam un sfert din bazinul PDL. Datorită MP, scorul democrat-liberalilor este de 10% din totalul opţiunilor de vot, un minim pentru ultimii zece ani dar deasupra pragului psihologic de un scor format dintr-o singură cifră.
În planul populaţiei cu drept de vot, PDL este unde era şi în timpul guvernării Boc - pe la 8% din populaţia aflată în ţară (pe atunci oscila între 7% şi 12%).

Restul scenei politice. Pentru fiecare două voturi pe care PPDD, PNG şi PRM le-ar obţine, candidaţii lor potenţiali la prezidenţiale ar primi trei. Mai important este că, la prezidenţiale, aproape un vot din patru s-ar îndrepta spre triada Diaconescu-Vadim-Becali. Această direcţie este aproape de recordul absolut în materie (Vadim, 2000, primul tur: 28%). Spre deosebire de 2000, voturile sunt însă împărţite...

O posibilă explicaţie constă şi din necesitatea votanţilor PSD care nu-l plac pe Antonescu de a se reorienta, în contextul în care nu puteau opta pentru un candidat al partidului lor favorit.

Lucruri importante care n-au de-a face cu alegerile:
Opţiunea pentru monarhie este la o cotă mai înaltă decât înainte de 2011 dar nu senzaţională (17% - 20%), coerentă cu rezultatele altor sondaje efectuate recent pe această temă.

35% dintre respondenţi nu vor ca în Constituţie să se facă legătura între români şi creştinism, o cotă poate surprinzător de înaltă pentru cine crede că România este o ţară eminamente conservatoare. Un procent similar consideră că religia n-ar trebui predată în şcoli. Probabil că aici vorbim despre o puternică disonanţă urban vs. rural.

Gazele de şist şi Roşia Montană sunt privite cu scepticism de majoritatea celor care au o opinie asupra subiectului, dar opinia publică ca atare nu este decisă într-un sens sau altul (41% din respondenţi consideră că gazele de şist sunt un pericol, 45% cred că exploatarea aurului cu cianuri de la Roşia Montană este un pericol).

Apartenenţa României la UE este un lucru pozitiv pentru 62% dintre respondenţi şi negativ pentru 21%. Nu suntem la cotele de acum cinci-opt ani, dar nici n-am devenit o naţie eurosceptică.

O mini-istorie electorală a PSD - partea 3

Părţile anterioare ale acestei postări pot fi găsite:
perioada 1990 - 1996: aici
perioada 1997 - 2004: aici

Obiectivul strategic al PSD - unificarea stângii - a fost teoretic îndeplinit după ce PD şi-a schimbat afilierea şi a devenit un partener al Partidului Popular European. Beneficiile concrete pentru PSD au fost însă minimale, întrucât o mare parte din electoratul atras de Traian Băsescu provenea din bazinele clasice ale stângii iar aceşti votanţi au plecat cu tot cu preşedintele spre PDL (după cum am mai arătat aici în jumătatea de jos a postării).

Mai important, social-democraţii au descoperit după 2004 cum e să fii fără lider carismatic, o situaţie radical diferită faţă de cea pe care o experimentaseră în anii '90.

În contextul unei economii aparent înfloritoare, partidele care compuseseră Alianţa DA şi-au menţinut numărul de votanţi şi la parlamentarele din 2008, în timp ce PSD a pierdut un milion şi jumătate de votanţi faţă de 2004.
Dacă preferi să te uiţi la procente, PSD a pierdut în patru ani 3% iar partidele care compuseseră Alianţa DA au câştigat 20% (!).

Două explicaţii pentru această situaţie:

1. Atât PNL cât şi PDL au pătruns în rural, croindu-şi reţele puternice care, cumulat, au surclasat pe social-democraţi (47% la 35%).

2. Emigraţia s-a accelerat în perioada 2004-2008: sute de mii de cetăţeni din regiunile mai sărace ale României, în genere oameni fără o calificare profesională, au părăsit ţara, foarte puţini dintre ei mai venind la vot după 2004. Vorbim în principal de (foşti) votanţi PSD sau PRM. Punctul 1 explică de ce PDL sau PNL au reuşit să-şi menţină scorul în ciuda acestui aspect, care i-a afectat într-o măsură mai mică şi pe ei.

Chiar şi în aceste condiţii, PSD a ocupat locul 1 la voturi (pe muchie) şi locul 2 la mandate, în special datorită ponderii ridicate în electoratul votant a grupurilor sociodemografice care îl sprijineau, cum ar fi pensionarii sau românii cu studii primare. Social-democraţii nu îşi supraestimau însă situaţia, aici poţi găsi o analiză internă de atunci, una care include şi rezultatele din 2009 - numai roză nu e.

Dacă tot vorbeam de 2009, campania de atunci a confirmat situaţia: PSD era "înghesuit" de PDL/TB. Iată la ce mă refer:

În Moldova şi Valahia există 25 de judeţe.
În 13 din aceste judeţe TB a obţinut în turul doi din 2009 un scor mai bun decât obţinuse în 2004.
În patru judeţe scorul său a rămas identic.
În alte două, scorul lui TB a scăzut, dar a rămas mai mare de 50%.
Doar în şase judeţe (un sfert de Moldo-Valahia), scorul lui Geoană în turul doi a fost mai bun decât scorul lui Năstase în 2004, iar în trei din aceste judeţe îmbunătăţirea a fost de... 1% - 2%.

Dacă ne uităm la rezultatele naţionale, vorbim de cel mai slab scor înregistrat în primul tur de un candidat FSN/FDSN/PSD, atât ca voturi cât şi ca procente. Antipatia (pre-tăieri!) a multor români faţă de Traian Băsescu a ajutat mult în turul doi - numărul de voturi pentru Geoană în Bucureşti s-a mărit cu 117% faţă de primul tur - dar nu îndeajuns.

În momentul în care Victor Ponta a preluat conducerea partidului, acesta fusese depăşit de PDL+PNL (ca sumă) la primari, consilieri locali, consilieri judeţeni, preşedinţi de consilii judeţene, mandate de parlamentari, opţiuni de vot la prezidenţiale, etc etc., situaţie de neimaginat cu patru, zece sau douăzeci de ani în urmă.
În plan politic, specularea disensiunilor dintre PNL şi PDL era obligatorie.
Dacă vorbim despre bazine electorale, reducerea influenţei PDL era o prioritate: un partid asociat cu voia bună şi prosperitatea, care prelua votanţi din mediul rural şi oamenii mai puţin educaţi din mediul urban prin intermediul unor mesaje eficiente ("ei cu ei, noi cu voi") era o ameninţare gravă pentru social-democraţi.

Manevrarea abilă a crizei a adus PSD într-o poziţie favorabilă. Atragerea voturilor românilor cu studii superioare, menţinerea susţinerii înalte în Bucureşti şi performanţa electorală bună din Transilvania au fost efecte secundare ale măsurilor economice şi corupţiei din guvernarea PDL. Mult mai importantă era destructurarea reţelei de voturi a PDL din mediul rural, aceasta fiind ţinta strategică a social-democraţilor. Rezultatul de la locale în ceea ce priveşte preşedinţii CJ a fost, din punctul meu de vedere, cel mai important dintre toate cele înregistrate la alegerile din 2012 întrucât a definit într-o măsură importantă şi rezultatul USL de la parlamentare:

PDL: de la 14 preşedinţi de consilii judeţene la 2.
PSD: de la 17 preşedinţi de consilii judeţene la 22.

Până recent, compoziţia socio-demografică a României favoriza în mod evident PSD. O perspectivă utilă asupra istoriei politice de după '89 este să spunem că, prin forţa inerţiei, PSD câştigă sau are un rol dominant, incidental apărând figuri carismatice care schimbă situaţia. Oponenţii PSD au avut un succes considerabil din acest punct de vedere, "trăgând bilete câştigătoare" în 1996, 2004 şi 2009 dar ratând în 1990, 1992 şi 2000, adică o rată de succes de 50%.

Câteva observaţii despre prezentul şi viitorul social-democraţilor:

1. PSD este în clipa de faţă într-o situaţie asemănătoare cu cel din 2000-2001: nu există lider carismatic ostil la orizont, dezamăgirea faţă de reformele de dreapta este intensă iar popularitatea liderilor principali nu este discutabilă. Dacă va pierde, va fi datorită propriilor greşeli: guvernare nefericită în plan economic (ca în 1993-1996) sau corupţie (ca în 2001-2004).

2. Crin Antonescu poate reprezenta în viitor pentru PSD acelaşi pericol pe care l-a reprezentat Traian Băsescu în trecut: un preşedinte a cărui ascensiune mobilizează vectori puternici şi deraiază performanţa social-democraţilor în rândul electoratului lor de bază. O parte din electoratul pro-Antonescu începe deja să provină din arii socio-demografice pe care PSD le consideră ale sale de drept.

3. Stânga deceniului care începe în 2020 nu va fi în PSD şi, dacă prevederile privind înfiinţarea unor partide noi vor rămâne la fel de restrictive, nu va fi instituţionalizată ci stradală.

Mişcarea Populară - primele estimări ale potenţialului

A apărut un sondaj interesant de la IRES apropo de subiectul 'Mişcarea Populară ca partid politic'.

În acest moment vorbim despre un ghem de prezumţii şi aşteptări (nerealiste) din partea electoratului. Se pot face însă câteva observaţii:

1. La întrebarea "Aţi vota Partidul Mişcarea Populară în cazul în care Traian Băsescu ar face parte din el?" 21% dintre respondenţi dau o replică afirmativă.

Nicio surpriză pentru cine citeşte Sociollogica :), am scris despre acest 21% aici, cam cu două săptămâni înainte să se efectueze sondajul.

1b. Legătura dintre Traian Băsescu şi MP induce volatilitate în rândul mai multor electorate. De remarcat reacţia pozitivă a PPDD-iştilor şi etnicilor maghiari la apariţia Mişcării. Dacă luăm în calcul şi modul în care au votat cei din urmă la parlamentare (16% USL, 7% ARD) e posibil ca alegerile din 2012 să fi fost cântecul lebedei pentru UDMR.

2. Ştim şi cât "costă", cel puţin temporar, faptul că este o iniţiativă a lui Traian Băsescu. O întrebare anterioară măsoară disponibilitatea respondenţilor de a vota MP dar fără să li se amintească cine a iniţiat-o.

Aţi vota MP? 28% zic da.
Aţi vota MP-ul lui Traian Băsescu? 21% zic da.

28% - 21% = 7% = un pic peste 1 milion de persoane adulte aflate în ţară. Această valoare este importantă pentru că observaţiile de la punctul următor se referă la electoratul potenţial "mai mare", cel de 28%...

3. ... iar aceştia sunt în principal PPDD-işti şi PDL-işti sau, conform unei teorii care face furori, electoratul slab educat care a făcut tranziţia între TB şi Domnu' Dan, din când în când aruncând o privire înapoi.

La acest stagiu, vorbim de fapt despre "un vis despre un partid" şi nu despre o opţiune raţională. Gândeşte-te la mesajele lui Traian Băsescu din ultimii ani, la figurile asociate cu MP şi acum uită-te la electoratul potenţial:

58% se află în rural.

Gradul de respingere al MP de către cei care au auzit de iniţiativă este mai mare în rândul locuitorilor de oraşe decât în rândul sătenilor.

Intenţia de vot scade puternic odată cu nivelul educaţional al respondentului.

Trei cincimi din cei atraşi de MP nu muncesc în acest moment.

Faptul că 72% din votanţii potenţiali ai MP ar opta, în genere vorbind, pentru un partid de centru sau de dreapta mai echilibrează oarecum situaţia.

Surprinde nivelul de susţinere în rândul tinerilor, deşi s-ar putea să nu fie tinerii pe care-i are în minte MP.

Cifrele de mai sus sunt orientative. Aceştia sunt cei 28% din populaţie care răspund "da" la întrebarea generală "Aţi vota la viitoarele alegeri Mişcarea Populară, dacă se transformă în partid politic?".

Când trecem la o întrebare mai concretă ("Dacă duminica viitoare ar avea loc alegeri parlamentare..."), numărul susţinătorilor MP se modifică. De la 28% din populaţie ajungem la 9% din cei care afirmă că au o intenţie de vot. Loialitatea faţă de PDL, PPDD, etc. - cât mai există - se resimte aici.

4. Figurile din USL cumulează 63% din opţiunile spontane de vot la prezidenţiale. Axa Diaconescu-Vadim-Becali ia 12%. Traian Băsescu 14%. Restul ceva mai puţin.

5. Suma intenţiilor de vot pentru PDL şi MP este mai mare (22%) decât intenţia de vot pentru PDL în ultimii ani, aşteaptă-te ca aşa să stea lucrurile de acum înainte. Dacă toţi oamenii care l-au votat pe TB în primul tur al prezidenţialelor din 2009 ar fi venit la vot să susţină PDL la parlamentarele din 2008, democrat-liberalii ar fi obţinut peste 42% şi ar fi guvernat singuri până în 2012 (fără PSD, fără UNPR). La alegerile care tocmai au fost, ARD n-a luat voturile a nici măcar jumătate din cei care aveau încredere mare sau foarte mare în Traian Băsescu. Au trecut mulţi ani de la ultimul moment când Traian Băsescu îşi direcţiona în totalitate şi nemijlocit susţinătorii către un partid politic. Potrivit sondajului IRES, jumătate din electoratul PDL deja a început să-şi facă valizele.

O mini-istorie electorală a PSD - partea 2

În partea 1 a acestei postări am prezentat primii şapte ani de existenţă ai PSD. Prin comparaţie, perioada 1997-2000 a fost una de mari frământări. Anii de opoziţie erau o experienţă neobişnuită pentru un partid care depinsese de bugetul statului şi de funcţii în administraţie. T. Meleşcanu s-a rupt de partid, formând APR. Dar partidul a supravieţuit.

Una din priorităţile strategice definite în acel moment a fost unificarea treptată a stângii, lucru realizat şi cu ajutorul indirect al PD. Să punem problema astfel: exceptând FDSN/PDSR/PSD şi PRM, câte partide de stânga sau nostalgice după naţionalist-comunism au obţinut mai mult de 100 de mii de voturi?

În 1996: şase
În 2000: trei
În 2004: două
În 2008: unu

Câte procente au strâns aceste partide la parlamentare?

În 1996: 24%
În 2000: 13,5%
În 2004: 13% (aproximativ)
În 2008: 2%

Revenind la anii '96-2000: reformele CDR au fost exact lucrul de care avea nevoie PSD pentru a se reface în planul opţiunilor de vot. O bună parte din cei care votaseră CDR aparţineau bazinelor electorale ale stângii de la începutul deceniului - detalii aici. Valul pro-PSD din 2000 a fost în multe privinţe asemănător dar în sens contrar, social-democraţii primind votul multor persoane care cu 4 sau 8 ani înainte nici nu s-ar fi gândit să voteze PSD.

Concret: la momentul alegerilor, PSD a obţinut mai multe voturi decât în 1992 sau 1996. Ion Iliescu s-a stabilizat la cota din 1996 (4 milioane de voturi). Pentru a înţelege cât de mare era acest electorat, merită spus că dacă în turul doi n-ar fi votat pentru Ion Iliescu decât cei care au votat în turul unu pentru candidatul PSD, el tot ar fi câştigat în faţa lui Corneliu Vadim Tudor.

Despre aparenta prăbuşire a PSD din anul care a precedat alegerile (zece procente pierdute în şase luni!) am mai scris aici.

Iată ce scrie Bogdan Teodorescu în "Marketing politic şi electoral" despre campania din 2000 a PSD, în construcţia căreia el a jucat un rol important:

"[Campania] a fost construită în jurul conceptului împrumutat din campania lui Mitterand, 'forţa liniştită'. PDSR nu a utilizat decât foarte rar atacurile la CDR iar atunci când le-a făcut, criticile [din spoturile electorale] nu aparţineau liderilor PDSR ci unor oameni obişnuiţi care-şi spuneau of-urile. 'Strada acuză CDR, nu conducerea PDSR' era ideea acestor spoturi. În acelaşi timp, PDSR şi-a construit pentru prima dată spoturi calde şi calme, în care se vorbea de normalitate, despre oameni fericiţi, în care predominau imaginile frumoase (...) Sloganul central al campaniei PDSR, 'împreună cu oamenii, alături de ei' reflectă una din cele două mari probleme ale cetăţeanului român la momentul 2000: nevoia de grijă, nevoia de protecţie din partea statului (...) La întâlnirile televizate, PDSR a trimis în genere oameni din eşalonul doi, tehnicieni specializaţi [pe subiectul aflat în discuţie]."

Efectele au fost următoarele:

Scorul partidului în mediul urban s-a dublat, PD fiind principalul "donator" de voturi. PSD a primit 33% din voturile locuitorilor oraşelor mari, un scor identic cu cel înregistrat în rândul unui electorat teoretic mai apropiat de partid şi anume locuitorii oraşelor mici, cu populaţia sub 100 de mii de locuitori.

Partidul a ocupat un neaşteptat şi neobişnuit loc unu în rândul decreţeilor (30% din voturile decreţeilor care s-au prezentat la urne).

Priorităţile votanţilor PSD nu mai erau aceleaşi ca la mijlocul anilor '90: şaptezeci şi unu la sută din votanţii partidului erau de părere că populaţia ar trebui să accepte sacrificii în numele reformei.

Guvernarea care a urmat a fost, în plan electoral, una dintre cele mai eficiente din istorie, obţinând în 2004 acelaşi scor ca şi în 2000: 37%. Explicaţiile sunt numeroase dar un factor anume mi se pare subevaluat. Graficul de mai jos descrie evoluţia ratei inflaţiei între ianuarie 1992 şi decembrie 2004:

Am detaliat înfrângerea lui Adrian Năstase aici. Un verdict mai sintetic a fost dat de către Sebastian Lăzăroiu în noiembrie 2011:

"Guvernul Năstase a contribuit cel mai mult la apariţia electoratului de dreapta din România, între 2001-2004. Guvernul Năstase a avut o abordare mai de dreapta, pentru că ei au fost nevoiţi să ia nişte măsuri de reformă, trebuia să închidă dosarele cu UE (...) Atunci au fost şi primii ani de creştere economică şi s-a creat şi acest electorat de dreapta, care vrea şi altceva decît să stea la mila statului. Vreau autonomie, individualitate, vrea şanse să se dezvolte (..) germenii s-au creat atunci, în guvernarea Năstase, care a şi căzut de la putere tocmai din acest motiv".

Partidul făcuse între timp o schimbare a generaţiei de lideri. La centru se aflau figuri cu o alură semnificativ mai (pro-)occidentală decât conducătorii din anii '90, iar în teritoriu PSD se baza pe organizatori capabili, dezinteresaţi de aspectele fine ale ideologiei dar experţi în mobilizarea electoratului din rural şi din oraşele mici. Deşi combinaţia părea una perfectă - fiind în mare parte copiată de PDL în perioada 2005-2011 - ea a fost puternică testată de ce s-a întâmplat în continuare. Pentru PSD urmau ani extrem de dificili.

Dar ce s-a întâmplat cu social-democraţii după 2004, în postarea viitoare.

Conservatorii britanici în anii '70 - între eşec şi Margaret Thatcher

Februarie 1974: alegeri în Marea Britanie. Conservatorii obţin 11,8 milioane voturi.

Formarea unui guvern se dovedeşte imposibilă.

Nouă luni mai târziu: alegeri din nou. Conservatorii obţin 10,4 milioane voturi. Laburiştii încep să guverneze.

La conducerea partidului vine Margaret Thatcher. Rezultate:

1979: 13,7 milioane voturi.
1983: 13,0 milioane voturi.
1987: 13,7 milioane voturi.

În tot acest timp laburiştii s-au dus pe tobogan în jos. Au pierdut votanţi, s-au divizat în Stânga de Stânga şi Stânga de Dreapta (termeni folosiţi de presa britanică de atunci), s-au mutat spre centru, au stat 18 de ani în opoziţie.

De unde a obţinut M. Thatcher milioane de voturi în plus în 1979? Cum de s-a mărit numărul de votanţi ai conservatorilor cu 30%? De ce au rămas mulţi din aceşti votanţi alături de conservatori de-a lungul anilor '80?

Unul din răspunsuri e dat de "manifestul de campanie", un text pe care fiecare partid britanic îl prezintă înainte de alegeri. Este scurt şi clar, o explicaţie a ce va face după ce va ajunge la putere. Mai degrabă seamănă cu "Contractul cu România" (CDR, 1996) decât cu zecile de pagini de maculatură electorală pe care le scrie fiecare partid românesc şi pe care nu le citeşte aproape nimeni.

Să ne uităm la cel din octombrie 1974 al conservatorilor, cel pierzător şi pre-Thatcher:

"Pericolele cu care se confruntă Marea Britanie sunt cele mai mari de la al doilea război mondial şi până acum."
"Întregul e la mila unei părţi [din societate] într-o măsură pe care n-am fi putut să ne-o imaginăm acum câţiva ani."
" (...) există conflicte în sânul naţiunii."
"Nicio democraţie n-a supravieţuit unei creşteri atât de catastrofice în costul vieţii. Nu putem fi siguri că [noi, Marea Britanie] am fi o excepţie."
"Totul este secundar bătăliei contra inflaţiei şi ajutorării celor răniţi în această bătălie."
"Nu există un mod simplu şi rapid de a învinge inflaţia. Nu pretindem că avem vreo soluţie simplă."
"Patriotismul, faptul că ştim că ce ne uneşte este mai important decât ce ne desparte, mândria în stilul nostru de viaţă şi în instituţiile noastre, istoria noastră, idealismul nostru (...) - toate aceste lucruri rămân puternice în Marea Britanie."
"Trăim vremuri periculoase."
(despre Comunitatea Europeană): "Europa ne dă şansa să inversăm declinul nostru politic şi economic. S-ar putea să fie ultima noastră şansă."

Te-au speriat?
În mod sigur partidul părea speriat.
Mesajele pozitive (câte erau) şi soluţiile concrete (cam subţirele) se pierd într-un val imens de afirmaţii bold-uite despre cât de tragic este totul.
Manifestul exprimă starea de spirit a liderilor şi activiştilor din organizaţii.
Pare să fie de asemenea modul în care o elită disperată, confuză, nesigură pe ea, incapabilă de a forma aliaţi şi alianţe ar vedea tot restul societăţii.

Dar asta nu e tot.

Viziunea economică a Partidului Conservator - oponent al stângii - era în principal... de stânga.  Soluţia la orice problemă este, conform textului, alcătuirea de comitete, comiţii, agenţii, consilii, etc. care să verifice, să evalueze, să reglementeze, să eficientizeze, să subsidieze, să planifice, să organizeze sau să reorganizeze, să controleze preţuri, salarii şi taxe (deja-vu).

Despre eficientizarea economiei se aruncă câteva fraze goale cuplate cu idei bombastice, senzaţionale pentru dreapta britanică, ca să nu spun mai mult: "Vom examina posibilitatea de a introduce (...) o schemă prin care o parte din creşterea profiturilor din firme private să fie dată angajaţilor care au mărit performanţa [firmei]". Deja-vu deja-vu.

Totul este acoperit cu platitudini despre reducerea taxelor (dar nu acum), micul întreprinzător (deci hai să formăm Consilii Naţionale de stat care să analizeze situaţia, să propună măsuri, să monitorizeze etc.), marile antreprize private (să fie bine, să nu fie rău) şi naţionalizare (nu facem asta <- probabil singurul punct la care conservatorii, în acel moment, chiar aveau o părere radical diferită de a laburiştilor).

Cam aşa arătau mesajele dreptei britanice pre-Thatcher.

Să ne uităm la 1979, anul primei victorii a lui Thatcher. Cu câteva luni înainte avuseseră loc numeroase greve. În timpul guvernării laburiste puterea de cumpărare a lirei se redusese cu 52%.

(sursa: conservativepartyarchive.blogspot.com)

Vedem în manifestul Conservatorilor aceeaşi depresie spasmodică precum în 1974? Absolut deloc.

Prezint aici zece elemente distinctive:

1. Optimism apropo de Marea Britanie şi cetăţenii ei: "Ţara e bogată în resurse naturale, în cărbune, petrol, gaze naturale şi pământ fertil. Este bogată, de asemenea, ca resurse umane, cele profesionale şi manageriale fiind de cel mai înalt calibru. Are mari industrii şi firme ale căror muncitori pot fi egalii oricui de pe glob. Suntem moştenitorii unei lungi tradiţii de democraţie parlamentară şi stat de drept."

2. Laburiştii sunt atacaţi.

3. Laburiştii sunt atacaţi motivat, pe performanţă sau mai degrabă pe lipsa ei. Nu ideologic sau filozofic. Electoratul era deja împărţit între:
- oameni care ar fi votat dreapta oricum
- oameni care n-ar fi votat-o din principiu niciodată
şi
- oameni pentru care cuvântul "dreapta" nu are o valoare intrinsecă, contând mult mai mult ce s-ar întâmpla în mod concret cu viaţa lor odată ce conservatorii ar ajunge la putere.

Cuvântul "right" apare de 23 de ori - niciodată în sensul de "dreaptă" (ideologică), întotdeauna în sensul de "drept" (cetăţenesc) sau "corect".

Cuvântul "left" apare de 4 ori dar folosit în sensul ideologic o singură dată - atunci când se vorbeşte despre Războiul Rece.

4. Lipsesc propoziţiile disperate, dezastrul iminent, tragedia antică. Frazele sunt construite argumentat, calm, exact precum ar trebui să fie dacă te pregăteşti să vii la guvernare. Până la urmă, volumul vocii n-are legătură cu calitatea afirmaţiei.

5. Lista haotică de zeci de puncte şi subpuncte din 1974 a dispărut, există acum cinci direcţii sau obiective, totul este subsumat acestora. Le voi scrie aici pe scurt pentru a arăta cum poţi să cuprinzi agenda publică - care nu e nici de dreapta, nici de stânga - într-o formulă care să-ţi permită să dai răspunsuri ideologizate:

5.1 Însănătoşire economică: reducerea inflaţiei, echilibru între puterile şi îndatoririle sindicatelor [de care mulţi membri începuseră deja să se disocieze, detalii mai jos].
5.2 Munca şi succesul să fie răsplătite. Crearea de locuri de muncă prin încurajarea extinderii economiei private.
5.3 Justiţia şi statul de drept.
5.4 Susţinerea familiei: să devină mai uşor pentru oameni să devină proprietari, creşterea standardelor în educaţie, nevoile celor bătrâni, în vârstă şi/sau handicapaţi.
5.5 Apărare, alianţa cu SUA.

6. Concentrare pe individ, nu pe elite. Pe realizări şi drepturi individuale, nu pe statut. Pe încrederea în britanici, nu pe încrederea în anumiţi britanici.

7. Se separă în discurs liderii laburişti de electoratul lor. Nu există britanici câh, de mâna a doua, "al căror vot nu-l vrem". Se arată votanţilor laburişti din 1974 cum guvernarea laburistă a dat greş. [nota bene: mişcarea a avut efect. Conservatorii şi-au mărit considerabil scorul în rândul muncitorilor calificaţi şi necalificaţi, bazine clasice pentru laburişti. Mulţi dintre aceşti votanţi câştigaţi în 1979 n-au mai plecat de lângă conservatori până în anii '90 sau n-au mai plecat niciodată].

8. Spre deosebire de 1974 se evită propuneri de mărire a aparatului bugetar. "Dereglementare" e cuvântul-cheie.

Cu riscul de a crea stupefacţie: conservatorii lui Thatcher chiar au redus birocraţia aşa cum scriseseră în manifest.

9. Îmbunătăţirea calităţii (mai degrabă decât sporirea cantităţii) în tot ce înseamnă învăţământ, sănătate, servicii de asistenţă socială.

10. Top 15 cuvinte ca frecvenţă în manifestul din 1974 (cu albastru cele care nu apar în top în 1979):

Guvern, oameni, mai mult, ajutor, Conservator, economic, inflaţie, nevoie, prezent, lege, a face, naţional, prima/primul/în primul rând, industrie, servicii.

Top 15 cuvinte ca frecvenţă în manifestul din 1979 (cu roşu cele care nu apar în top în 1974):

mai mult, Guvern, Laburişti, tot/toţi, taxe, oameni, muncă, nou, altceva, ani, Marea Britanie, plată, sindicat, mult, comerţ.

Concluzii:

Înainte de Thatcher, conservatorii pierduseră 1,4 milioane voturi în nouă luni. Din cauza lui Thatcher le-au recuperat şi au obţinut 2 milioane în plus.

Când dreapta se duce spre stânga, pierde şi votanţi de dreapta şi nici nu convinge votanţi de stânga. La fel, dar în sens invers, a păţit şi stânga britanică. Clonele n-au succes, votanţii vor originalul.

Dacă eşti dreapta şi ratezi agenda publică nu te mai salvează nimic. Nici să zici că eşti de dreapta, nici să propui măsuri de stânga, nici cele două luate combinat.

Succesul USL nu s-a datorat absenteismului votanţilor PDL

Am mai atins această temă imediat după alegeri. E momentul să o reiau, clarificând lucrurile şi prin prisma obiectivelor anunţate public de Mişcarea Populară.

În rândul oponenţilor USL, victoria Uniunii este pusă pe seama absenteismului votanţilor PDL de la parlamentarele din 2008 sau de la localele din 2012. De exemplu: "Voi sunteţi de vină/ ei sunt de vină că USL a obţinut o victorie majoră".

Propun să ne uităm la câteva cifre şi apoi să tragem concluzii:

PDL, 2008, parlamentare: 2,2 milioane voturi (CDEP), 2,3 milioane (Senat).
PDL, 2012, locale: 2,2 milioane voturi
ARD, 2012, parlamentare: 1,2 milioane voturi.

Este evident că un milion de voturi au dispărut între locale şi parlamentare. Să zicem că la alegerile parlamentare din decembrie ar fi venit la vot pentru ARD toţi aceştia. ARD ar fi obţinut astfel nu 1,2 ci 2,2 milioane voturi.

Se schimba radical situaţia? Pierdea USL majoritatea? Nu.

USL ar fi obţinut tot 4,4 milioane voturi, dar de data asta dintr-un total de 8,4 milioane. Concret, vorbim despre 53% din voturi, tot peste 60% din mandate, în principal datorită judeţelor "închise" cu peste 50% (detalii aici).

Succesul USL nu se datorează absenteismului votanţilor PDL. Scorul USL se datorează faptului că aceşti votanţi erau prea puţini. Pragul de referinţă pentru PDL - cel din 2008 - se află prea jos. "2,3 milioane" (adică 12% din totalul românilor cu drept de vot) este insuficient pentru o victorie sau măcar pentru un rezultat bun.

Acum patru ani, la un scrutin cu o prezenţă extrem de scăzută, PDL a obţinut cu 2,3 milioane voturi un scor de 33%. Prea puţin pentru a guverna singur, fiind nevoie de parteneri de coaliţie - PSD şi apoi UNPR.

Dacă USL ar fi existat în 2008, atunci ar fi obţinut ... 52,9% din voturi, 63% din mandate (detalii aici, în simularea Rompol vei găsi sub numele "ARD" scorul PDL de atunci).

Lăsând la o parte afirmaţia din al doilea paragraf al postării, dilema principală a forţelor din opoziţie este cum să se poziţioneze astfel încât:
- să obţină susţinerea celor care au votat PDL şi/sau Traian Băsescu în trecut
şi
- să obţină voturi noi care să îi ducă la victorie.

A jongla simultan cu ambele "farfurii" se dovedeşte a fi un proces dificil, în special în planul imaginii liderilor. Probabil că până în 2016 (varianta realistă) sau până în 2019 (varianta pesimistă) lucrurile se vor clarifica. Mişcarea Populară poate reprezenta - în funcţie de cum dorim să citim lucrurile - o tentativă de a accelera procesul şi de a creşte calitatea rezultatului final.

O mini-istorie electorală a PSD - partea 1

PSD a avut, indiferent de nume, o continuitate instituţională. Istoria electorală a acestui partid este aparent una lină: nu există scoruri sub 20%. "Dezastru" pentru PSD înseamnă să pierzi prezidenţiale pe muchie. O singură forţă politică de dreapta a obţinut mai mult de 2,5 milioane de voturi la parlamentare. PSD a obţinut o singură dată mai puţin de 2,5 milioane voturi la parlamentare.

Pe de altă parte, stânga propriu-zisă nu a câştigat prezidenţiale decât prin Ion Iliescu. Dacă USL rămâne unit în formula sa actuală iar PSD pierde şi prezidenţialele din 2019, atunci în 2023 se va putea spune că un copil născut în decembrie 2004 a învăţat să meargă, să vorbească, s-a dus la grădiniţă, a devenit adolescent, s-a sărutat pentru prima dată, a căpătat dreptul de a vota, a dat Bacalaureatul şi a devenit student fără să ştie în tot acest timp cum ar fi ca un preşedinte PSD-ist să ocupe Palatul Cotroceni.

Totul porneşte în 1990, când FSN primeşte 9 milioane de voturi. Doi ani mai târziu, FSN se divide. Petre Roman rămâne cu numele (FSN-ul acela va deveni mai târziu PD). Ion Iliescu pleacă cu organizaţiile şi cu trei sferturi din electorat.

La doar doi ani după alegerile din 1990, vine cea mai mare pierdere de voturi suferită vreodată de un partid, fie dacă vorbim despre FSN sau de partidul lui Ion Iliescu:

FSN, 1990: 9 milioane voturi
versus
FSN, 1992 (Roman): 1,1 milioane voturi
FDSN, 1992 (Iliescu): 3,1 milioane voturi

Unde s-au dus 4,8 milioane (!) voturi?

1,3 milioane la CDR sau PNL
880 de mii la PUNR
420 de mii la PRM
350 de mii la Partidul Socialist al Muncii
140 de mii la Partidul Democrat Agrar din România (Surdu)
Probabil câteva zeci de mii la diferite partide şi partiduleţe
1,5 - 2 milioane de votanţi ai FSN-ului din 1990 n-au mai venit la vot în 1992 sau voturile lor au fost înregistrate drept "nule".

Totuşi victoria lui Ion Iliescu în '92 este categorică. Două milioane de votanţi i s-au alăturat în turul doi, dar Iliescu nu avea nevoie de ei: el obţinuse deja în primul tur mai multe voturi decât a primit Emil Constantinescu în al doilea tur (toate victoriile lui Ion Iliescu, după cum vom vedea, sunt de această natură).

Între 1993 şi 1996 situaţia economică se agravează. FDSN, devenit între timp PDSR, plăteşte aparent factura unei guvernări neinspirate şi suferă o înfrângere catastrofală, obţinând cel mai slab scor din istoria partidului, din 1989 şi până acum (23%). Mai mult, pentru prima şi singura dată în istoria sa, FDSN/PDSR obţine locul doi la voturi în cadrul unor alegeri parlamentare.

Şi totuşi, între 1992 şi 1996, partidul a pierdut doar 260 de mii de votanţi.  Cum e posibil ca o pierdere atât de mică, infimă atât astăzi cât şi atunci, să ducă la asemenea rezultate?

Explicaţia conţine două aspecte:

1. Numărul voturilor valide între 1992 şi 1996 creşte cu 1,3 milioane. Numitorul fracţiei se măreşte, reducând procentele PDSR chiar dacă partidul şi-ar fi menţinut numărul de votanţi de la alegerile anterioare.

2. CDR şi, într-o mai mică măsură, FSN/USD/PD, îşi măresc masiv susţinerea faţă de 1992:

CDR: +68% = +1,5 milioane voturi.
FSN/USD/PD: +44% = +500 mii voturi.

Marketing-ul PDSR din 1996 a mizat pe mesaje precum "vin moşierii!", reluate din primele luni de după Revoluţie şi formulate primitiv. "Sărăcia bate monarhia!" a fost concluzia amară a lui Iosif Boda, unul din membrii echipei de campanie - el făcea referire la lipsa de impact în 1996 a mesajelor stridente care cu doar câţiva ani în urmă avuseseră enorm succes. Cu aşa ceva PDSR şi-a păstrat electoratul, dar nu avea cum să atragă unul nou.

În loc de încheiere iată o comparaţie între FSN/FDSN/PDSR/PSD şi Ion Iliescu, care arată cât de vastă era piaţa electorală pentru stânga în anii '90:

Câte voturi a avut în primul tur al prezidenţialelor Ion Iliescu prin comparaţie cu FSN/FDSN/PDSR/PSD la Senat?

1990: cu 2,9 milioane mai multe.
1992: cu 2,5 milioane mai multe.
1996: cu 1,2 milioane mai multe.
2000: cu 36 de mii mai multe.

Mai multe despre cum s-a ajuns la suprapunerea cvasi-totală din 2000, în postarea viitoare.