O mini-istorie electorală a PSD - partea 3

Părţile anterioare ale acestei postări pot fi găsite:
perioada 1990 - 1996: aici
perioada 1997 - 2004: aici

Obiectivul strategic al PSD - unificarea stângii - a fost teoretic îndeplinit după ce PD şi-a schimbat afilierea şi a devenit un partener al Partidului Popular European. Beneficiile concrete pentru PSD au fost însă minimale, întrucât o mare parte din electoratul atras de Traian Băsescu provenea din bazinele clasice ale stângii iar aceşti votanţi au plecat cu tot cu preşedintele spre PDL (după cum am mai arătat aici în jumătatea de jos a postării).

Mai important, social-democraţii au descoperit după 2004 cum e să fii fără lider carismatic, o situaţie radical diferită faţă de cea pe care o experimentaseră în anii '90.

În contextul unei economii aparent înfloritoare, partidele care compuseseră Alianţa DA şi-au menţinut numărul de votanţi şi la parlamentarele din 2008, în timp ce PSD a pierdut un milion şi jumătate de votanţi faţă de 2004.
Dacă preferi să te uiţi la procente, PSD a pierdut în patru ani 3% iar partidele care compuseseră Alianţa DA au câştigat 20% (!).

Două explicaţii pentru această situaţie:

1. Atât PNL cât şi PDL au pătruns în rural, croindu-şi reţele puternice care, cumulat, au surclasat pe social-democraţi (47% la 35%).

2. Emigraţia s-a accelerat în perioada 2004-2008: sute de mii de cetăţeni din regiunile mai sărace ale României, în genere oameni fără o calificare profesională, au părăsit ţara, foarte puţini dintre ei mai venind la vot după 2004. Vorbim în principal de (foşti) votanţi PSD sau PRM. Punctul 1 explică de ce PDL sau PNL au reuşit să-şi menţină scorul în ciuda acestui aspect, care i-a afectat într-o măsură mai mică şi pe ei.

Chiar şi în aceste condiţii, PSD a ocupat locul 1 la voturi (pe muchie) şi locul 2 la mandate, în special datorită ponderii ridicate în electoratul votant a grupurilor sociodemografice care îl sprijineau, cum ar fi pensionarii sau românii cu studii primare. Social-democraţii nu îşi supraestimau însă situaţia, aici poţi găsi o analiză internă de atunci, una care include şi rezultatele din 2009 - numai roză nu e.

Dacă tot vorbeam de 2009, campania de atunci a confirmat situaţia: PSD era "înghesuit" de PDL/TB. Iată la ce mă refer:

În Moldova şi Valahia există 25 de judeţe.
În 13 din aceste judeţe TB a obţinut în turul doi din 2009 un scor mai bun decât obţinuse în 2004.
În patru judeţe scorul său a rămas identic.
În alte două, scorul lui TB a scăzut, dar a rămas mai mare de 50%.
Doar în şase judeţe (un sfert de Moldo-Valahia), scorul lui Geoană în turul doi a fost mai bun decât scorul lui Năstase în 2004, iar în trei din aceste judeţe îmbunătăţirea a fost de... 1% - 2%.

Dacă ne uităm la rezultatele naţionale, vorbim de cel mai slab scor înregistrat în primul tur de un candidat FSN/FDSN/PSD, atât ca voturi cât şi ca procente. Antipatia (pre-tăieri!) a multor români faţă de Traian Băsescu a ajutat mult în turul doi - numărul de voturi pentru Geoană în Bucureşti s-a mărit cu 117% faţă de primul tur - dar nu îndeajuns.

În momentul în care Victor Ponta a preluat conducerea partidului, acesta fusese depăşit de PDL+PNL (ca sumă) la primari, consilieri locali, consilieri judeţeni, preşedinţi de consilii judeţene, mandate de parlamentari, opţiuni de vot la prezidenţiale, etc etc., situaţie de neimaginat cu patru, zece sau douăzeci de ani în urmă.
În plan politic, specularea disensiunilor dintre PNL şi PDL era obligatorie.
Dacă vorbim despre bazine electorale, reducerea influenţei PDL era o prioritate: un partid asociat cu voia bună şi prosperitatea, care prelua votanţi din mediul rural şi oamenii mai puţin educaţi din mediul urban prin intermediul unor mesaje eficiente ("ei cu ei, noi cu voi") era o ameninţare gravă pentru social-democraţi.

Manevrarea abilă a crizei a adus PSD într-o poziţie favorabilă. Atragerea voturilor românilor cu studii superioare, menţinerea susţinerii înalte în Bucureşti şi performanţa electorală bună din Transilvania au fost efecte secundare ale măsurilor economice şi corupţiei din guvernarea PDL. Mult mai importantă era destructurarea reţelei de voturi a PDL din mediul rural, aceasta fiind ţinta strategică a social-democraţilor. Rezultatul de la locale în ceea ce priveşte preşedinţii CJ a fost, din punctul meu de vedere, cel mai important dintre toate cele înregistrate la alegerile din 2012 întrucât a definit într-o măsură importantă şi rezultatul USL de la parlamentare:

PDL: de la 14 preşedinţi de consilii judeţene la 2.
PSD: de la 17 preşedinţi de consilii judeţene la 22.

Până recent, compoziţia socio-demografică a României favoriza în mod evident PSD. O perspectivă utilă asupra istoriei politice de după '89 este să spunem că, prin forţa inerţiei, PSD câştigă sau are un rol dominant, incidental apărând figuri carismatice care schimbă situaţia. Oponenţii PSD au avut un succes considerabil din acest punct de vedere, "trăgând bilete câştigătoare" în 1996, 2004 şi 2009 dar ratând în 1990, 1992 şi 2000, adică o rată de succes de 50%.

Câteva observaţii despre prezentul şi viitorul social-democraţilor:

1. PSD este în clipa de faţă într-o situaţie asemănătoare cu cel din 2000-2001: nu există lider carismatic ostil la orizont, dezamăgirea faţă de reformele de dreapta este intensă iar popularitatea liderilor principali nu este discutabilă. Dacă va pierde, va fi datorită propriilor greşeli: guvernare nefericită în plan economic (ca în 1993-1996) sau corupţie (ca în 2001-2004).

2. Crin Antonescu poate reprezenta în viitor pentru PSD acelaşi pericol pe care l-a reprezentat Traian Băsescu în trecut: un preşedinte a cărui ascensiune mobilizează vectori puternici şi deraiază performanţa social-democraţilor în rândul electoratului lor de bază. O parte din electoratul pro-Antonescu începe deja să provină din arii socio-demografice pe care PSD le consideră ale sale de drept.

3. Stânga deceniului care începe în 2020 nu va fi în PSD şi, dacă prevederile privind înfiinţarea unor partide noi vor rămâne la fel de restrictive, nu va fi instituţionalizată ci stradală.