Înainte de intrarea în ciclul electoral 2019-2020 - o privire de ansamblu

Presupunând că nu au loc schimbări dramatice, precum o cădere a guvernului sau o părăsire a guvernării de către coaliția actuală cândva în lunile următoare, avem câteva constante sau elemente clare.


1. Există o probabilitate redusă ca scorul PSD+ALDE din 2016 să se mențină. În medie în România o coaliție vine la putere cu 43% din voturi și obține la următorul scrutin parlamentar 31%. 

Partidul principal al coaliției (exclud din discuție Alianța DA) este de obicei afectat în mod disproporționat. El vine la putere în medie cu 39% din voturi și pleacă cu 22%. Implicit, partenerii săi de coaliție vin în medie cu 4% din voturi și pleacă cu 9%.

În linii mari situația pare să se mențină și acum. La ultimele parlamentare ALDE luase 6%. Nu prea știu de sondaje în care ALDE să aibă mai puțin de 8%. La ultimele alegeri PSD a luat 47%. Nu prea știu de sondaje în care să aibă măcar 40% din voturi. 

Nu există o regulă absolută conform căreia la guvernare te erodezi. PSD a obținut același scor în 2004 (final de guvernare) ca în 2000 (început de guvernare). Partidele componente ale Alianței DA și-au mărit scorul de la 32% împreună în 2004 la 52% separat în 2008. Dar, în medie, cazi.

Dacă această guvernare ar fi una stas, ar pierde (43-31)/43 din 53% = 14 procente obținute la ultimele parlamentare. Ar ajunge la un scor total de 39%, distribuit astfel: ALDE 11% iar PSD 28%. Pentru o estimare, personal aș muta 3% de la ALDE la PSD, dar aici depinde de gusturi și, de altfel, nici nu prea contează: primele alegeri din ciclul electoral nu sunt parlamentarele, ci alegerile pentru parlamentul european. Mă aștept ca erodarea să fie mai puțin evidentă la parlamentare.

Să ajungem deci la prezidențiale.

2. Sociologic asistăm la o cursă strânsă între aeroport și cimitir. Simplificând din motive de spațiu, cele două mari tabere socio-politice pierd constant alegători: 260 de mii de oameni mor în fiecare an (nu toți votau; dar mulți alții îmbătrânesc și, din motive medicale, nu mai pot sau nu mai sunt capabili să voteze) și un număr similar migrează la muncă și mai ales pentru calitatea vieții în Vest. Aportul celor care nu au avut drept de vot în 2014 dar vor avea în 2019 ( = aprox. 900 mii tineri) poate fi șters, din punctul meu de vedere, de faptul că la prezidențiale Iohannis nu va putea produce aceeași emoție ca în 2014.

Egalitate. Sau, din motivele pe care le expun în continuare, mai degrabă menținerea status quo-ului, care nu este echilibrat...

3. Iohannis, altfel un candidat deloc imposibil de învins, are două atu-uri. Unul este lipsa de atractivitate a discursului naționalist-conservator-eurofob pe care PSD îl propagă în spațiul public și îl va propaga și în 2019. Palma zdravănă primită de acest discurs în 2014 nu prea are echivalent în istoria electorală a României; palma primită de un test similar (referendumul privind definirea familiei tradiționale) e un avertisment uluitor de puțin luat în seamă de coaliția actuală. Pe de altă parte le este și imposibil să mai schimbe ceva, inerția partidelor vechi fiind un subiect asupra căruia voi reveni mai jos...

(afiș de la un protest din Cluj, noiembrie 2014. Peste un an vom vedea în spațiul public mesaje similare).

4. Marea șansă a lui Iohannis nu are de-a face cu identitatea contracandidatului său, din multe puncte de vedere opțiunile fiind interșanjabile. Ce e iubit de PSD (ex. Dăncilă) e de obicei respins de populație. Candidații gândiți în principal în vederea publicului non-PSD (ex. Pop) sunt văzuți de partid drept corp străin. Suma e nulă.

Marea șansă a lui Iohannis este respectarea cu cerbicie de către PSD a coordonatelor indicate de Sebastian Lăzăroiu aici, un ghid important și în continuare relevant pentru pierderea alegerilor prezidențiale de către cel mai mare partid din România. Se poate spune chiar că, din 2016 încoace, PSD urmează aceste indicații mai bine și mai coerent ca întotdeauna. Aș puncta în special tema elitelor, azi ușor redefinită sub forma influențatorilor, aspect la care PSD stă în continuare nu foarte bine. Din lista citată mai sus lipsește deocamdată un mic element - stricarea relațiilor cu ALDE - dar prin prisma acelui text alegerile prezidențiale au fost deja pierdute de către candidatul PSD, oricine ar fi ea sau el. De ce? Una din axiomele lui Sebastian Lăzăroiu este următoarea: aportul campaniei prezidențiale propriu-zise e limitat și prin definiție supralicitat; ura față de partid se (re)clădește în timp, zi de zi, orășel cu orășel, pas cu pas, instituție a statului acaparată după instituție a statului acaparată, pe baza efortului consecvent și statornic a mii de militanți, șefi puși de partid și baroni atotputernici la nivel local.

Exceptând niște evoluții/involuții uluitoare, vom avea din nou un scrutin în care "PSD=pericol!" va fi tema principală. Ca de obicei mileniul ăsta...

5. Indiferent de rezultatul prezidențialelor, la locale merită urmărit în special Bucureștiul, un laborator de experimente politice cu impact național garantat. Alianța DA aici s-a validat (multă lume a uitat că doar în București și în Cluj ea a ființat cu ocazia localelor din 2004; succesul înregistrat în aceste localități a permis extinderea alianței spre parlamentare); USL a căpătat energie pe baza victoriei din capitală; din același loc a izvorât vizibilitatea națională a USB/USR precum și cea a Gabrielei Firea.

Efectul nefericit ale situației descrise în paragraful precedent e că de "primărit" nu prea se ocupă nimeni în București, orașul fiind un poligon electoral și atât.

Mă aștept ca oamenii excesiv de optimiști vizavi de șansele opoziției de azi în capitală să se pomenească cu un duș rece. Au mult de muncă. Bucureștiul nu mai este cel din anii '90-2000, orașul e bucșit cu pensionari care în genere înclină spre PSD și cu tineri care nu au adresa din cartea de identitate în oraș ( = deci care nu pot vota la locale decât dacă obțin viză de flotant), clasa de mijloc a emigrat și emigrează rapid spre Vest sau Ilfov. Victoriile numeroase ale PSD în oraș din ultimii zece ani nu sunt întâmplătoare, ci surprind o realitate demografică în schimbare.

La momentul localelor pierzătorii de pe urma prezidențialelor vor fi încă groggy. Indiferent dacă PSD sau PNL se va găsi în situația aceasta, inerția acestor partide e mare iar lipsa de creativitate politică e feroce. Acel partid, odată aflat în criză, nu va deține resursele pentru a se revigora din punct de vedere intelectual; nu există carismatici ascunși prin dulapuri, așteptând momentul potrivit pentru a ieși ca să schimbe dinamica națională. După Dragnea sau Orban nu ar veni cine știe ce schimbare.

6. Parlamentarele riscă să fie un scrutin mocirlos, cu rezultate neclare, care vor pune semne mari de întrebare în ceea ce privește stabilitatea guvernării din perioada 2021-2024. 

Fiind scrutinul cel mai îndepărtat, iar între prezent și el intervenind cele mai multe variabile, este și greu să emit câteva gânduri rezonabile cu privire la subiect. Din multe motive se poate afirma că parlamentarele din 2020 vor avea rezultate care nu vor avea nimic în comun cu starea de spirit a României de acum sau, mai concret, cu rezultatele europarlamentarelor de la debut de ciclu electoral:

A. Nu e clar cât de atrăgătoare va fi oferta (nouă) a pierzătorilor de la prezidențiale. În urma înfrângerii fie PSD fie PNL își va fi schimbat, măcar parțial, identitatea.
B. Prezența va fi mică chiar și prin comparație cu 2016. Alegătorii vor fi obosiți - ar fi a cincea oară când vin la vot în 18 luni, după europarlamentare, cele două tururi ale prezidențialelor și locale. E posibil să avem și un "efect Childers", adică o radicalizare a unor, repet: unor votanți altfel obișnuiți în sensul acordării de susținere unor discursuri extremiste, lucru datorat din motive psihologice numărului considerabil de scrutine cu impact emoțional mare într-un timp relativ scurt. 
C. Structurile partidelor noi vor fi mai puternice decât în 2016 sau chiar la europarlamentare, dar nu e clar cât de 'mai puternice'.
D. Creativitatea, capacitatea de a capta o temă nouă și atrăgătoare cu care să aduci chiar și o sută de mii de oameni noi la vot vor fi mai importante decât de obicei.

Relevant mi se pare că, exceptând niște rezultate absolut ieșite din comun, identitatea președintelui țării va determina și numele primului ministru. Forța coaliției de guvernare va fi însă marea variabilă determinată de scorurile propriu-zise ale partidelor. 

7. Rezumând, în perioada 2008-2009 am avut un ciclu electoral aparent asemănător: toate tipurile de scrutine într-un an și jumătate. Raportul de forțe s-a menținut constant de-a lungul ciclului: la fiecare 3 voturi pentru PSD, PDL a luat 3 iar PNL 2. A avut loc și o schimbare de gardă ca reacție la un rezultat nemulțumitor, un mecanism despre care estimez că se va activa și acum: după parlamentarele de la jumătate de ciclu, Tăriceanu a fost înlocuit de Antonescu în fruntea PNL. Lucrurile vor fi însă diferite acum întrucât scrutinul cu cea mai mare intensitate (prezidențialele) era atunci la finalul ciclului, o concluzie dramatică, în timp ce acum este al doilea din cele patru scrutine, reducând și mai mult intensitatea și atractivitatea parlamentarelor și părând a prelungi (inutil) activitățile electorale.

Cele trei opțiuni ale PSD pentru prezidențiale

Niciodată în istoria acestui partid nu s-a întâmplat să se ajungă atât de aproape de momentul scrutinului fără a fi evident (măcar neoficial) cine va fi candidatul.

Acest lucru nu e neapărat rău.

Opțiunile PSD sunt:

1. Ion Aurel Pop, rector al UBB și președinte al Academiei Române. La nivel de discurs reprezintă pentru candidatura lui Ponta din 2014 ce a reprezentat "Întoarcerea Jedi-ului" (Star Wars VI) pentru "O nouă speranță" (Star Wars IV), adică aceleași teme livrate însă mai puternic și mai coerent.

Nu vor exista glumițe cu popcorn. Campania va fi morocănoasă și sobră. Nu e timp de confetti și de optimism, România suferă sub asediul hoardelor modernizării. Trebuie să ne apărăm ființa națională străveche, nu să zâmbim în timp ce păpăm mici cu muștar.

Punct tare: ardelean, poate sparge niște fronturi electorale străvechi. Personal bănuiesc că PSD aleargă după oamenii veniți acum 50-60 de ani din ruralul pur românesc în orașele pur maghiare sau săsești, și care n-au uitat sau iertat vreodată șocul civilizațional, de exemplu votând PUNR, Funar și Vadim fără oprire.
Însă de vreo zece ani acești oameni încep să nu mai fie.

Punct slab: (în cazul în care se confirmă) e greco-catolic. O linie mare de atac la adresa lui Iohannis, din perspectiva nu electoratului PSD cât a membrilor PSD, e arșice.
Mai important: omul nu e din partid și al partidului. Va trebui socializat...

Semnale: Plecăciuni și dialoguri cu toate entitățile CRIB în stilul CRIB (alocuțiuni publice formale, interviuri pregătite cu grijă), în special BOR, probabil pentru a se contracara punctul slab. Urmează a se accelera prezențele televizate. Nu-i de mirare: Academia Română însăși este CRIB!

Cine-l susține: percep stilul lui Adrian Năstase.

Șanse: Iohannis e vulnerabil în genere vorbind, deci (și) Pop are o șansă. Nu va câștiga în Cluj-Napoca.

Element neașteptat: își va controla propria campanie? Se va pomeni culegând praful de pe jos după atacuri în trombă ale Olguței Vasilescu sau ale lui Codrin Ștefănescu la adresa președintelui?

Întrebarea doctă: Va fi aceasta campania anti-UE așteptată de atâția vectori? (mai mulți vectori decât procente de votanți, mais enfin).

Întrebarea concretă: Cum va distruge Antena 3 și această campanie prezidențială?

2. Viorica Dăncilă, prim-ministru și președinte executiv al PSD. Da, ea ocupă scaunul pe care au stat Năstase sau Cozmâncă și pe care va sta... dar să lăsăm asta pentru altă dată.

Punct tare: om autentic din partid, foarte plăcută de membrii și votanții PSD. E acea tanti de la ghișeu care nu e foarte pricepută dar e drăguță cu toată lumea, cu care se poate vorbi despre boli, seriale și copii, care nu condiționează nimic de șpagă și care în genere e inofensivă dar te face să te simți bine când pleci din sediul acelei instituții. Adică nu te face să înjuri în neștire, ca alte tanti.

Punct slab: Nu e la nivelul funcției actuale, darămite a unei candidaturi.

Semnale: Articolul din "Q Magazine", cu tot cu poze, a fost un test. S-a întrebat cineva de ce ar fi fost nevoie de promovarea ei și pentru ce?

Cine o susține: Liviu Dragnea. Dacă ea pierde, e vina ei. Dacă ea câștigă, e merită partidului și președintelui său care au făcut o campanie foarte bună și demnă de lăudat.

Șanse: Hehe.

Element neașteptat: Din ura oponenților nu-ți poți reveni. Din ridicol însă da, prin mecanisme simple - poți fi umanizat. Ideal pentru PSD este ca 3 milioane de oameni să râdă de ea în disperare în timp ce busola restului opiniei publice își schimbă lent dar sigur orientarea.

Întrebarea doctă: Cum se va etanșeiza de campania anti-Iohannis a PSD?
Iată la ce mă refer: în partid există mitul conform căruia la prezidențiale el (partidul) produce întotdeauna campanii corecte, curate, pozitive, de un înalt nivel moral și ideatic, în timp ce doar opoziția la PSD face murdării și răutăți. Acest mit duce la repetarea, la fiecare cinci ani, a acelorași gafe. În consecință va exista - ca de obicei - o disonanță foarte jenantă între campania frumoasă pro-candidat și mesajele de jeg anti-oponent. Iarăși ca de obicei, disonanța va fi amplificată de forța imensă de comunicare a PSD. Mă aștept ca scorurile lui Dăncilă să sufere foarte mult din cauza acestei disonanțe, textura acestei disonanțe fiind mai puternică în cazul ei decât în cazul altor candidaturi menționate mai sus sau mai jos, tocmai pentru că ei însăși o să i se croiască o imagine atât de blândă...

Întrebarea concretă: Cine și de ce mai vine la vot în turul doi?

3. Liviu Dragnea, președintele partidului. Întotdeauna președintele PSD a fost candidatul PSD la prezidențiale...

Punct tare: controlează partidul mai bine decât controla Stalin Uniunea Sovietică în vremurile lui bune.

Punct slab: Mai nepopular decât Băsescu în mijlocul austerității.

Semnale: Ar fi o dovadă de slăbiciune să nu candideze. Cumulează deja atâta forță în partid și stat că ar fi un pas înapoi și o cedare substanțială să nu încerce să asume cât mai multă putere cât mai repede. Punctul de referință pentru cele două fraze anterioare este nu societatea sau clasa politică, ci el însuși.

Cine-l susține: destinul.

Șanse: este cam singurul candidat în fața căruia Iohannis sau un alt candidat al opoziției de azi ar avea prima șansă în mod explicit.

Element neașteptat: când va deveni tată?

Întrebarea doctă: va lua în turul doi un scor mai rău decât Iliescu în 1996?

Întrebarea concretă: dacă Gabriela Firea și Călin Popescu Tăriceanu candidează de asemenea la prezidențiale, va fi oare prima dată când candidatul oficial al PSD ratează turul doi?


Cam asta e lista. Ne putem pomeni cu mici surprize, dar nu cred. Lista de mai sus acoperă și scenariul unui Dragnea însetat de putere, și scenariul unui Dragnea calculat, dar și scenariul unei prăbușiri rapide a lui Dragnea urmată de o conducere colectivă chinuită, la rândul ei, de un imens semn de întrebare ("păi și noi pe cine punem candidat peste șase luni???"), semn de întrebare la care Năstase ar da replica. Firea e nepopulară în partid, nu urmează a fi primită în urale nici dacă Dragnea dispare cu totul. A avea drept candidat reprezentatul altei forțe politice ar fi o greșeală strategică fără egal în istoria PSD (sunt de acord aici cu Adrian Năstase) și este de altfel o paradigmă contrară mândriei naturale a partidului ("cel mai mare din România!! cu cei mai mulți membri!!!"). Deci nu se va întâmpla - vezi cazul Antonescu. 
Următoarea jumătate de an va fi una de explorare, cele trei opțiuni menționate mai sus precum și altele minore urmând a fi vânturate în studiouri, promovate în articole de presă și testate în discuții îndelungate la cafeluță & țigari - multe țigări.