IRES a făcut un experiment interesant, repetând într-un sondaj efectuat în septembrie 2012 multe din întrebările formulate într-un alt sondaj, cu zece luni mai devreme.
Pe scurt: Nemulţumirea şi neîncrederea în viitor sunt (din nou) reginele agendei publice.
Atenţia acordată politicii şi mediului politic creşte la nivel declarativ, ceea ce ar putea semnala o prezenţă mare la parlamentare.
Dacă vorbim despre politicianul favorit al românilor, Victor Ponta este marele câştigător al ultimelor zece luni.
Detalii:
1. O ţară nemulţumită, dar motivele sunt diverse.
Similitudini:
Români care credeau acum zece luni că România merge într-o direcţie bună: 16%.
Români care cred acum că România merge într-o direcţie bună: 16%.
Români care credeau acum zece luni că România merge într-o direcţie greşită: 80%.
Români care cred acum că România merge într-o direcţie greşită: 80%.
Să analizăm mai în detaliu datele din septembrie, şi propun să le corelăm cu altele:
75% consideră că în această toamnă "vor continua scandalurile" între preşedinte şi primul ministru.
74% consideră că românii vor trăi mai rău în partea a doua a anului decât în prima jumătate.
Cifrele din septembrie trebuie înţelese în contextul coabitării:
- Susţinătorii "hardcore" ai preşedintelui au motive să fie nemulţumiţi şi sceptici: PDL/dreapta nu guvernează iar USL nu a reuşit să îi convingă;
- Oponenţii preşedintelui consideră că prezenţa acestuia la Cotroceni pune beţe-n roate guvernării Ponta şi că este în sine un lucru negativ pentru ţară;
- Nehotărâţii şi votanţii PPDD nu văd o schimbare dramatică a situaţiei lor economice după venirea la putere a USL.
În alte cuvinte, oameni cu convingeri politice radical diferite răspund la fel: "lucrurile merg rău / o să meargă şi mai rău", chit că motivaţia răspunsului este cu totul alta de la grup la grup. Procentele sunt identice în decembrie 2011 şi septembrie 2012 ("16%", "80%") dar este vorba de alţi oameni care compun acel "16%"...
2. Interesul declarat faţă de politică şi sentimentul de implicare în politică - în creştere.
Procentul celor care declară că sunt foarte interesaţi de ce se întâmplă în politică creşte de la 40% (decembrie) la 54% (acum).
Procentul celor care au un partid politic preferat creşte cu un sfert (!) de la 28% la 36%.
Procentul celor care au un om politic preferat creşte în termeni relativi cu 50%(!): de la 25% la 37%.
Cum evoluează principalii lideri politici din acest punct de vedere în ultimele zece luni? Cifrele de mai jos sunt date prin referinţă la totalul populaţiei aflate în ţară.
Crin Antonescu: de la 6% la 6,3%. Practic o creştere non-existentă, datorită marjei de eroare. "Scăderea dramatică" menţionată de ziare.com este efectul faptului că mulţi români s-au decis asupra unui politician favorit abia în ultimele luni, scăzând în mod relativ scorul preşedintelui PNL.
Traian Băsescu: de la 3,3% la 6,3%. O dublare.
Dan Diaconescu: de la 2,5% la 4%. O creştere aparent consistentă, dar în marja de eroare.
Mihai Răzvan Ungureanu, în principal datorită suprapunerii cu imaginea lui Traian Băsescu, intră în discuţie cu un relativ timid 2%.
...şi...
... marele performer...
Victor Ponta: de la 2% la 8,8% (!!).
Care este mecanismul pe baza căruia s-a realizat această creştere? Să fie vorba de creşterea vizibilităţii lui Victor Ponta în rândul electoratului USL sau de atragerea unor persoane care nu simpatizau Uniunea?
În decembrie, 46% dintre cei 25% dintre români care aveau un politician favorit erau ataşaţi de un politician USL. Vorbim despre 11,5% din populaţie.
În septembrie, 51% dintre cei 37% dintre români care aveau un politician favorit erau ataşaţi de un politician USL. Vorbim despre 18,5% din populaţie.
O creştere de 7 procente pentru politicienii USL - o creştere de 6,8% pentru Victor Ponta care este responsabil pentru aceasta aproape în totalitate.
Ce impact are asta asupra USL? Dacă ne uităm la totalul populaţiei aflate în ţară, cu cât ar veni mai mulţi oameni la vot cu atât scorul USL în procente ar fi mai mare. O mare parte din electoratul USL este compus din oameni care nu sunt siguri că ar veni la vot la parlamentare. Creşterea interesului faţă de politică şi focusarea simpatiei pe lideri politici sunt semnale pozitive pentru USL, sugerând o prezenţă mai mare decât dacă alegerile s-ar fi ţinut în primăvara acestui an.
Respondenţii au fost întrebaţi şi cine va câştiga alegerile parlamentare:
Decembrie: "O coaliţie în jurul PDL" 40%, USL 34%.
Septembrie: "O coaliţie în jurul PDL" 26%, USL 62%.
Acest lucru poate teoretic funcţiona ca o demobilizare a susţinătorilor USL ("câştigă oricum alegerile, n-o să depindă de votul meu"). Neîncrederea în capacitatea PDL/ARD de a câştiga alegerile este semnificativă; doi români din trei cred că USL va câştiga în toamnă, deşi jumătate dintre cei care susţin acest lucru nu sunt persoane care susţineau USL înainte de locale.
3. "Cine e preşedintele PDL??" şi pofta de partide noi
Doar o treime dintre români identifică în mod corect actualul preşedinte al PDL. Nici liderii USL nu stau excepţional din acest punct de vedere, dar măcar depăşesc 50%.
Procentul celor care ar vota un partid nou-înfiinţat a crescut de la 25% din populaţie la 30%. În mare parte aici vorbim de o "fata morgana", orice forţă politică nouă ratând unul sau mai multe din criteriile pe care aceşti români le au în minte. În fapt, dacă analizăm aspiraţiile sociale şi situaţia demografică, România are un deficit major de organizaţii politice de stânga, lucru despre voi mai scrie poate altă dată.
miercuri, 19 septembrie 2012
luni, 17 septembrie 2012
Miopia dreptei? Un răspuns lui Adalbert Klein
Adalbert Klein (pseudonim) a scris un articol foarte interesant cu privire la importanţa alegerilor din toamnă pentru ARD. Câteva dintre afirmaţiile lui merită a fi comentate în detaliu:
1. Relevanţa alegerilor parlamentare
"Strategia de a considera alegerile parlamentare din 2012 ca fiind secundare în importanţă raportat la alegerile prezidenţiale din 2014 este riscantă. Foarte riscantă."
Întrebarea nu este dacă ARD ar trebui să câştige parlamentarele, ci dacă poate. La alegerile din toamnă, dreapta va intra în mod sigur în parlament şi în mod sigur ARD nu va obţine 50%+1 din voturi. Într-o citire literală a constituţiei, dacă Traian Băsescu doreşte să ofere unui politician ARD şansa de a forma un guvern, o va face, indiferent că scorul alianţei este de 12% sau 22% sau 32%.
Însă indiferent de cum citim Constituţia, ARD ar avea nevoie de 50%+1 din voturile din parlament. Pentru a guverna, ARD va fi obligată să realizeze o alianţă cu PPDD, UDMR şi minorităţile. Alternativ, Alianţa ar putea colabora cu parlamentarii PSD sau PNL care au votat suspendarea preşedintelui şi toate măsurile din acea perioadă. Aceste alternative ar putea aduce mai multe dezavantaje decât beneficii. În mod evident alianţa din jurul PDL trebuie să trateze alegerile parlamentare cu seriozitate, dar istoria României continuă şi după 9 decembrie 2012. Ceea ce ne conduce la subiectul următor.
2. Are nevoie dreapta de a guverna din decembrie încolo pentru a câştiga prezidenţialele din 2014?
"Fără preluarea guvernării din decembrie 2012, şansele dreptei la alegerile din 2014 intră în categoria pariurilor speculative. Nu poţi miza exclusiv pe greşelile adversarului şi pe recâştigarea preşedinţiei statului printr-un „desant fericit” în 2014 fără a fi parcurs în prealabil drumul critic ce îţi asigură logistica argumentelor şi ocazia de a demonstra că se poate guverna şi altfel decât corupt şi, mai ales, incompetent."
În mod interesant, dreapta - sau, pentru a lua cazul cel mai recent, PDL - a câştigat alegerile prezidenţiale de fiecare dată venind din opoziţie. Poate că ARD are nevoie să câştige în 2012 pentru ca MRU să câştige în 2014. Legătura cauzală nu este însă evidentă, după cum vom vedea în continuare.
3. Azi prim-ministru, mâine preşedinte?
"Fără capacitatea de a-şi proiecta prezidenţiabilul la alegerile din 2014 din poziţia de prim-ministru, dreapta politică îşi asumă un risc imens de a pierde în faţa unui Sorin Oprescu susţinut cu arme şi bagaje de un PSD aflat la guvernare."
În cele două decenii care au trecut de la Revoluţie, nici un prim-ministru nu a ajuns preşedinte. 2013 este un vârf de plată pentru datoriile statului român, iar situaţia economiei româneşti nu e deloc roză. Nu e clar de ce un candidat la prezidenţiale aflat într-o funcţie publică extrem de solicitantă şi dificilă din punct de vedere tactic şi electoral ar fi avantajat într-o luptă prezidenţială.
Evident, a fi prim-ministru în 2014 nu înseamnă o înfrângere automată în alegerile prezidenţiale. Dar nu e clar de ce asumarea unei poziţii publice la acest nivel s-ar traduce automat în victorie.
4. Miturile CDR lovesc din nou
"Să nu uităm că Emil Constantinescu a câştigat alegerile prezidenţiale din 1996 pe fondul eroziunii politice a lui Ion Iliescu cumulat cu revenirea societăţii civile şi recuperarea spiritului anticomunist din Piaţa Universităţii din primăvara lui 1990 în mitingurile organizate de Convenţia Democrată şi Alianţa Civică în perioada 1994-1996".
Personal, aş fi bold-uit invers. Adică aş fi scris despre "fondul eroziunii politice a lui Ion Iliescu cumulat cu revenirea societăţii civile şi recuperarea spiritului anticomunist din Piaţa Universităţii din primăvara lui 1990." Sau poate că aş fi înlocuit textul din partea a doua a frazei cu ceva foarte diferit.
Şi iată de ce:
Adalbert Klein nu avea acces la datele sociologice cu privire la electoratul CDR/Emil Constantinescu din 1996. Societatea civilă n-a revenit pentru că nu plecase nicăieri. Spiritul anticomunist din Piaţa Universităţii nu trebuia recuperat - el fusese prezent şi în 1992. Emil Constantinescu a obţinut atunci 4,6 milioane de voturi în turul doi - insuficient pentru victorie.
Patru ani mai târziu, pe baza unor strategii inteligente care au cooptat un electorat atipic pentru imaginea de sine a dreaptei (mediul rural, proletariat, locuitorii oraşelor mici, votanţi de extremă stângă şi extremă dreapta nemulţumiţi de economie) Emil Constantinescu a obţinut 7 milioane de voturi în turul doi. Dacă ar fi obţinut la fel de multe voturi în turul doi ca în 1992, ar fi pierdut la peste un milion de voturi distanţă.
Aceste observaţii nu sunt de natură istorică sau pedagogică. Mulţi oameni de dreapta încă nu înţeleg de ce dreapta a câştigat în trecut şi deci nu pot ajunge la concluzii corecte cu privire la modul în care dreapta ar putea câştiga în viitor. Dacă asta înseamnă ca anumite mituri cu privire la identitatea votanţilor dreptei să fie raşchetate, fie.
În loc de concluzie: nu susţin că ar fi bine ca dreapta parlamentară să rămână în opoziţie după decembrie 2012. Afirm că o înfrângere sau o decizie a ARD de a nu guverna după decembrie 2012 ar trebui privite cu moderaţie, ele nereprezentând un sfârşit de lume sau un dezastru fără precedent. A da foarte multă importanţă alegerilor din toamnă este un fenomen natural din punct de vedere politic, civic sau psihologic, dar planul pe care se poartă dezbaterea este deja definit. "Gradele de libertate" ale dreptei pentru această toamnă sunt puţine. Implicit nici rezultatele nu vor fi uluitoare - în bine sau în rău. Dacă există creativitate, capacitate de gândire strategică şi viziune pe partea dreaptă a eşicherului politic, acestea trebuie (deja) orientate spre 2014.
1. Relevanţa alegerilor parlamentare
"Strategia de a considera alegerile parlamentare din 2012 ca fiind secundare în importanţă raportat la alegerile prezidenţiale din 2014 este riscantă. Foarte riscantă."
Întrebarea nu este dacă ARD ar trebui să câştige parlamentarele, ci dacă poate. La alegerile din toamnă, dreapta va intra în mod sigur în parlament şi în mod sigur ARD nu va obţine 50%+1 din voturi. Într-o citire literală a constituţiei, dacă Traian Băsescu doreşte să ofere unui politician ARD şansa de a forma un guvern, o va face, indiferent că scorul alianţei este de 12% sau 22% sau 32%.
Însă indiferent de cum citim Constituţia, ARD ar avea nevoie de 50%+1 din voturile din parlament. Pentru a guverna, ARD va fi obligată să realizeze o alianţă cu PPDD, UDMR şi minorităţile. Alternativ, Alianţa ar putea colabora cu parlamentarii PSD sau PNL care au votat suspendarea preşedintelui şi toate măsurile din acea perioadă. Aceste alternative ar putea aduce mai multe dezavantaje decât beneficii. În mod evident alianţa din jurul PDL trebuie să trateze alegerile parlamentare cu seriozitate, dar istoria României continuă şi după 9 decembrie 2012. Ceea ce ne conduce la subiectul următor.
2. Are nevoie dreapta de a guverna din decembrie încolo pentru a câştiga prezidenţialele din 2014?
"Fără preluarea guvernării din decembrie 2012, şansele dreptei la alegerile din 2014 intră în categoria pariurilor speculative. Nu poţi miza exclusiv pe greşelile adversarului şi pe recâştigarea preşedinţiei statului printr-un „desant fericit” în 2014 fără a fi parcurs în prealabil drumul critic ce îţi asigură logistica argumentelor şi ocazia de a demonstra că se poate guverna şi altfel decât corupt şi, mai ales, incompetent."
În mod interesant, dreapta - sau, pentru a lua cazul cel mai recent, PDL - a câştigat alegerile prezidenţiale de fiecare dată venind din opoziţie. Poate că ARD are nevoie să câştige în 2012 pentru ca MRU să câştige în 2014. Legătura cauzală nu este însă evidentă, după cum vom vedea în continuare.
3. Azi prim-ministru, mâine preşedinte?
"Fără capacitatea de a-şi proiecta prezidenţiabilul la alegerile din 2014 din poziţia de prim-ministru, dreapta politică îşi asumă un risc imens de a pierde în faţa unui Sorin Oprescu susţinut cu arme şi bagaje de un PSD aflat la guvernare."
În cele două decenii care au trecut de la Revoluţie, nici un prim-ministru nu a ajuns preşedinte. 2013 este un vârf de plată pentru datoriile statului român, iar situaţia economiei româneşti nu e deloc roză. Nu e clar de ce un candidat la prezidenţiale aflat într-o funcţie publică extrem de solicitantă şi dificilă din punct de vedere tactic şi electoral ar fi avantajat într-o luptă prezidenţială.
Evident, a fi prim-ministru în 2014 nu înseamnă o înfrângere automată în alegerile prezidenţiale. Dar nu e clar de ce asumarea unei poziţii publice la acest nivel s-ar traduce automat în victorie.
4. Miturile CDR lovesc din nou
"Să nu uităm că Emil Constantinescu a câştigat alegerile prezidenţiale din 1996 pe fondul eroziunii politice a lui Ion Iliescu cumulat cu revenirea societăţii civile şi recuperarea spiritului anticomunist din Piaţa Universităţii din primăvara lui 1990 în mitingurile organizate de Convenţia Democrată şi Alianţa Civică în perioada 1994-1996".
Personal, aş fi bold-uit invers. Adică aş fi scris despre "fondul eroziunii politice a lui Ion Iliescu cumulat cu revenirea societăţii civile şi recuperarea spiritului anticomunist din Piaţa Universităţii din primăvara lui 1990." Sau poate că aş fi înlocuit textul din partea a doua a frazei cu ceva foarte diferit.
Şi iată de ce:
Adalbert Klein nu avea acces la datele sociologice cu privire la electoratul CDR/Emil Constantinescu din 1996. Societatea civilă n-a revenit pentru că nu plecase nicăieri. Spiritul anticomunist din Piaţa Universităţii nu trebuia recuperat - el fusese prezent şi în 1992. Emil Constantinescu a obţinut atunci 4,6 milioane de voturi în turul doi - insuficient pentru victorie.
Patru ani mai târziu, pe baza unor strategii inteligente care au cooptat un electorat atipic pentru imaginea de sine a dreaptei (mediul rural, proletariat, locuitorii oraşelor mici, votanţi de extremă stângă şi extremă dreapta nemulţumiţi de economie) Emil Constantinescu a obţinut 7 milioane de voturi în turul doi. Dacă ar fi obţinut la fel de multe voturi în turul doi ca în 1992, ar fi pierdut la peste un milion de voturi distanţă.
Aceste observaţii nu sunt de natură istorică sau pedagogică. Mulţi oameni de dreapta încă nu înţeleg de ce dreapta a câştigat în trecut şi deci nu pot ajunge la concluzii corecte cu privire la modul în care dreapta ar putea câştiga în viitor. Dacă asta înseamnă ca anumite mituri cu privire la identitatea votanţilor dreptei să fie raşchetate, fie.
În loc de concluzie: nu susţin că ar fi bine ca dreapta parlamentară să rămână în opoziţie după decembrie 2012. Afirm că o înfrângere sau o decizie a ARD de a nu guverna după decembrie 2012 ar trebui privite cu moderaţie, ele nereprezentând un sfârşit de lume sau un dezastru fără precedent. A da foarte multă importanţă alegerilor din toamnă este un fenomen natural din punct de vedere politic, civic sau psihologic, dar planul pe care se poartă dezbaterea este deja definit. "Gradele de libertate" ale dreptei pentru această toamnă sunt puţine. Implicit nici rezultatele nu vor fi uluitoare - în bine sau în rău. Dacă există creativitate, capacitate de gândire strategică şi viziune pe partea dreaptă a eşicherului politic, acestea trebuie (deja) orientate spre 2014.
vineri, 14 septembrie 2012
De ce avea nevoie PDL de ARD
Strict pentru această postare, să împărţim judeţele României în două categorii: cele în care PDL a candidat la alegerile locale sub forma unei alianţe (altă siglă, alt nume) şi cele în care a candidat sub numele său. Datorită situaţiei speciale a Harghitei şi Covasnei, aceste judeţe sunt excluse din analiza de mai jos.
În judeţele în care PDL a candidat în alianţă la localele din 2012, partidul obţinuse cu patru ani mai devreme 27,5% din voturile pentru consilierii judeţeni.
În 2012, în aceste judeţe la acelaşi tip de scrutin a obţinut 31,6%. O creştere de 4,1%. Dar, pe baza rezultatelor din celelalte judeţe, în care PDL şi UNPR au candidat separat, observăm că aproape jumătate din această creştere se datorează eforturilor organizaţiilor locale UNPR. Rămâne o creştere netă de 2%, adică o creştere în termeni relativi de 7%. Nu-i puţin pentru un partid nepopular care a guvernat în criză.
În judeţele în care PDL a candidat sub siglă proprie la localele din 2012, partidul obţinuse cu patru ani mai devreme 34,8% din voturile pentru consilierii judeţeni.
În 2012, în aceste judeţe a obţinut 23,5%. O pierdere de 11,3% = o treime (!) din scorul din trecut.
Revizuim informaţiile:
Unde PDL a candidat sub altă siglă, a câştigat procente faţă de 2008.
Unde PDL a candidat sub nume propriu, a pierdut o treime din scorul de acum patru ani.
ARD-ul pare a fi opţiunea logică. Un grup semnificativ de votanţi fug de PDL, de sigla PDL, de culorile PDL. Partidul trebuie să-şi promoveze candidaţii în mod ascuns. PDL speră că "efectul deghizării" de la locale se va repeta şi la parlamentare, dar la nivelul întregii ţări. Rolul organizaţiilor UNPR ar putea fi luat acum de oamenii pe care Partidul Forţa Civică, conceptul ARD şi chiar referendumul din vară i-ar mobiliza la vot. Localele au funcţionat drept un experiment. Experimentul pare să fi furnizat soluţia.
Există mai multe probleme legate de acest calcul dar nu le voi prezenta aici. În mod concret însă, conform sondajelor CSOP, ARD-ul aduce deocamdată trei procente în plus PDL-ului - aproximativ 14 mandate de parlamentari, cu 14% mai multe decât ar fi obţinut PDL candidând singur - existând perspectiva ca acest impact să crească.
În judeţele în care PDL a candidat în alianţă la localele din 2012, partidul obţinuse cu patru ani mai devreme 27,5% din voturile pentru consilierii judeţeni.
În 2012, în aceste judeţe la acelaşi tip de scrutin a obţinut 31,6%. O creştere de 4,1%. Dar, pe baza rezultatelor din celelalte judeţe, în care PDL şi UNPR au candidat separat, observăm că aproape jumătate din această creştere se datorează eforturilor organizaţiilor locale UNPR. Rămâne o creştere netă de 2%, adică o creştere în termeni relativi de 7%. Nu-i puţin pentru un partid nepopular care a guvernat în criză.
În judeţele în care PDL a candidat sub siglă proprie la localele din 2012, partidul obţinuse cu patru ani mai devreme 34,8% din voturile pentru consilierii judeţeni.
În 2012, în aceste judeţe a obţinut 23,5%. O pierdere de 11,3% = o treime (!) din scorul din trecut.
Revizuim informaţiile:
Unde PDL a candidat sub altă siglă, a câştigat procente faţă de 2008.
Unde PDL a candidat sub nume propriu, a pierdut o treime din scorul de acum patru ani.
ARD-ul pare a fi opţiunea logică. Un grup semnificativ de votanţi fug de PDL, de sigla PDL, de culorile PDL. Partidul trebuie să-şi promoveze candidaţii în mod ascuns. PDL speră că "efectul deghizării" de la locale se va repeta şi la parlamentare, dar la nivelul întregii ţări. Rolul organizaţiilor UNPR ar putea fi luat acum de oamenii pe care Partidul Forţa Civică, conceptul ARD şi chiar referendumul din vară i-ar mobiliza la vot. Localele au funcţionat drept un experiment. Experimentul pare să fi furnizat soluţia.
Există mai multe probleme legate de acest calcul dar nu le voi prezenta aici. În mod concret însă, conform sondajelor CSOP, ARD-ul aduce deocamdată trei procente în plus PDL-ului - aproximativ 14 mandate de parlamentari, cu 14% mai multe decât ar fi obţinut PDL candidând singur - existând perspectiva ca acest impact să crească.
miercuri, 12 septembrie 2012
Bucureşti - performanţe şi contraperformanţe electorale
Un top scurt şi inedit, care ia în calcul exclusiv forţele politice mari. Enjoy!
Locul trei la contraperformanţe electorale în Bucureşti:
2012, locale, PDL: 130 mii de voturi la consiliul municipal. Susţinătorii PDL afirmau că este singura forţă de dreapta de pe spectrul politic. Dacă lucrurile stau aşa, vorbim de cel mai slab rezultat înregistrat vreodată de dreapta în Bucureşti indiferent de tipul de scrutin. Dar se poate mai rău, după cum vei vedea în continuare.
Locul doi la contraperformanţe electorale în Bucureşti:
1992, prezidenţiale, turul unu, PD. Nominalizarea neinspirată a lui Caius Traian Dragomir duce la un eşec de proporţii. Candidatul PD (pe atunci FSN) termină pe locul patru în Capitală, depăşit până şi de Gheorghe Funar.
Cele 55 de mii de voturi primite de Caius Traian Dragomir reprezintă cel mai mic număr de voturi obţinut de FSN/USD/PD/PDL în Bucureşti după revoluţie, indiferent dacă vorbim de prezidenţiale, parlamentare sau alegerile pentru consiliul municipal... cu o excepţie. Ceea ce ne duce la:
Cea mai mare contraperformanţă din istoria electorală a Bucureştiului post-revoluţionar:
2000, prezidenţiale, turul unu, PD. Petre Roman obţine doar 41 de mii de voturi, mai puţin de o treime din voturile pro-PD de la parlamentarele care aveau loc simultan.
Cele 41 de mii de voturi ale lui Petre Roman sunt cel mai slab rezultat - ca număr de voturi - înregistrat de o forţă politică majoră (CDR-FSN-FDSN-PNL) în Bucureşti indiferent de tipul de scrutin, şi asta în condiţiile unei prezenţe bune. Alt mod de a pune problema: Corneliu Vadim Tudor a luat în Bucureşti, la acelaşi scrutin, de şase ori mai multe voturi.
Menţiune specială: 10 518 voturi pentru Teodor Meleşcanu (APR) la acelaşi scrutin, mai puţine decât cele primite de candidatul independent Gheorghe Eduard Manole.
Să trecem la pozitive:
Locul trei la performanţe electorale în Bucureşti:
2004 (tot anul), Alianţa DA. Cifrele spun o poveste de vis sau, ca să-l pastişez pe Turambar, "o ascensiune epifanică, of, să cânte vinul, să curgă muzica (şi nu invers)". În şase luni ADA aproape că şi-a dublat numărul de voturi:
Locale: 380 mii voturi
Parlamentare: 491 mii
Prezidenţiale, turul unu: 514 mii
Prezidenţiale: 650 mii.
Locul doi la performanţe electorale în Bucureşti:
1996, parlamentare, CDR: 561 mii voturi. Mai multe voturi decât a reuşit vreodată sigla PSD să obţină vreodată în Bucureşti după mineriade - iar forţa PSD în Bucureşti a fost întotdeauna subapreciată. Ceea ce ne duce la:
Cea mai mare performanţă din istoria electorală a Bucureştiului post-revoluţionar:
1996, prezidenţiale, Emil Constantinescu, turul doi: 812 mii de voturi. Jumătate din locuitorii cu drept de vot din Bucureşti vin la scrutin şi votează (prin comparaţie, în cazul lui Traian Băsescu vorbim de o treime în 2004 şi un pic peste un sfert cinci ani mai târziu). Ion Iliescu nu a obţinut niciodată atât de multe voturi în Capitală, în ciuda faptului că a beneficiat de multe circumstanţe favorabile. În turul doi al alegerilor din 2000, când se confrunta cu C.V. Tudor, "doar" 663 de mii de bucureşteni l-au susţinut.
Menţiune specială: Traian Băsescu, referendumul de suspendare din 2007: 695 de mii de voturi anti-demitere. Cinci ani mai târziu, un număr aproape egal de bucureşteni votau pentru demitere. Sic transit gloria mundi...
Locul trei la contraperformanţe electorale în Bucureşti:
2012, locale, PDL: 130 mii de voturi la consiliul municipal. Susţinătorii PDL afirmau că este singura forţă de dreapta de pe spectrul politic. Dacă lucrurile stau aşa, vorbim de cel mai slab rezultat înregistrat vreodată de dreapta în Bucureşti indiferent de tipul de scrutin. Dar se poate mai rău, după cum vei vedea în continuare.
Locul doi la contraperformanţe electorale în Bucureşti:
1992, prezidenţiale, turul unu, PD. Nominalizarea neinspirată a lui Caius Traian Dragomir duce la un eşec de proporţii. Candidatul PD (pe atunci FSN) termină pe locul patru în Capitală, depăşit până şi de Gheorghe Funar.
Cele 55 de mii de voturi primite de Caius Traian Dragomir reprezintă cel mai mic număr de voturi obţinut de FSN/USD/PD/PDL în Bucureşti după revoluţie, indiferent dacă vorbim de prezidenţiale, parlamentare sau alegerile pentru consiliul municipal... cu o excepţie. Ceea ce ne duce la:
Cea mai mare contraperformanţă din istoria electorală a Bucureştiului post-revoluţionar:
2000, prezidenţiale, turul unu, PD. Petre Roman obţine doar 41 de mii de voturi, mai puţin de o treime din voturile pro-PD de la parlamentarele care aveau loc simultan.
Cele 41 de mii de voturi ale lui Petre Roman sunt cel mai slab rezultat - ca număr de voturi - înregistrat de o forţă politică majoră (CDR-FSN-FDSN-PNL) în Bucureşti indiferent de tipul de scrutin, şi asta în condiţiile unei prezenţe bune. Alt mod de a pune problema: Corneliu Vadim Tudor a luat în Bucureşti, la acelaşi scrutin, de şase ori mai multe voturi.
Menţiune specială: 10 518 voturi pentru Teodor Meleşcanu (APR) la acelaşi scrutin, mai puţine decât cele primite de candidatul independent Gheorghe Eduard Manole.
Să trecem la pozitive:
Locul trei la performanţe electorale în Bucureşti:
2004 (tot anul), Alianţa DA. Cifrele spun o poveste de vis sau, ca să-l pastişez pe Turambar, "o ascensiune epifanică, of, să cânte vinul, să curgă muzica (şi nu invers)". În şase luni ADA aproape că şi-a dublat numărul de voturi:
Locale: 380 mii voturi
Parlamentare: 491 mii
Prezidenţiale, turul unu: 514 mii
Prezidenţiale: 650 mii.
Locul doi la performanţe electorale în Bucureşti:
1996, parlamentare, CDR: 561 mii voturi. Mai multe voturi decât a reuşit vreodată sigla PSD să obţină vreodată în Bucureşti după mineriade - iar forţa PSD în Bucureşti a fost întotdeauna subapreciată. Ceea ce ne duce la:
Cea mai mare performanţă din istoria electorală a Bucureştiului post-revoluţionar:
1996, prezidenţiale, Emil Constantinescu, turul doi: 812 mii de voturi. Jumătate din locuitorii cu drept de vot din Bucureşti vin la scrutin şi votează (prin comparaţie, în cazul lui Traian Băsescu vorbim de o treime în 2004 şi un pic peste un sfert cinci ani mai târziu). Ion Iliescu nu a obţinut niciodată atât de multe voturi în Capitală, în ciuda faptului că a beneficiat de multe circumstanţe favorabile. În turul doi al alegerilor din 2000, când se confrunta cu C.V. Tudor, "doar" 663 de mii de bucureşteni l-au susţinut.
Menţiune specială: Traian Băsescu, referendumul de suspendare din 2007: 695 de mii de voturi anti-demitere. Cinci ani mai târziu, un număr aproape egal de bucureşteni votau pentru demitere. Sic transit gloria mundi...
vineri, 7 septembrie 2012
Câţi oameni au boicotat activ referendumul?
Ştefan Vlaston a scris despre cei 10 milioane care nu au venit la referendum, prezumând că voinţa lor politică:
a) s-a manifestat prin absenteism;
b) s-ar putea manifesta din nou la parlamentare, de data asta prin vot.
Cristian Diaconescu a atins şi el acest subiect în termeni asemănători. El a fost menţionat şi de Dan Andronic.
La mijloc se află o confuzie nefericită şi dătătoare de speranţe false.
În mod evident printre cei 10 milioane care au absentat de la referendum există persoane care au boicotat, susţinându-l conştient pe Traian Băsescu, dar ponderea lor este mai mică decât se crede.
Voi începe cu o observaţie generală. Un sub-grup al absenţilor de la referendum sunt românii plecaţi în străinătate dar care se află pe listele electorale - între 2 şi 3 milioane de persoane. Gradul maxim de participare la vot al diasporei a fost înregistrat la turul doi al alegerilor din 2009, când au votat 150 de mii dintre ei. În mod evident câteva zeci de mii de români aflaţi în străinătate au boicotat activ referendumul de pe 29 iulie, dar cel puţin 1,8 milioane şi cel mult 2,8 milioane n-au mai votat niciodată din momentul în care au părăsit România.
Iar acum să discutăm problema constructiv. Există trei mijloace prin care putem să determinăm câţi oameni au boicotat activ referendumul.
1. Auto-identificare post-referendum: 1,5 milioane au boicotat, 8,5 milioane au absentat fără să intenţioneze ca prin aceasta să-l susţină pe Traian Băsescu
IRES identifică într-un sondaj efectuat imediat după referendum motivaţiile celor care spun că au absentat:
39% au indicat dezinteresul total pentru politică ("nu consider că are sens" şi "nu mă interesează rezultatul")
20% au afirmat că au absentat pentru ca referendumul să nu fie validat
34% au enunţat motive punctuale, neclare din punct de vedere politic ("eram plecat din localitate" sau "nu am avut timp")
7%: "nu pot să mă deplasez" (vorbim aici de o parte din cei 2,3 milioane de pensionari care n-au votat).
Toate procentele de mai sus trebuie calculate prin referire la totalul românilor aflaţi în ţară (sondajul nu acoperă diaspora). Câţi sunt aceştia? Să folosim o valoare de mijloc pentru estimarea numărului celor plecaţi - nici 2 milioane nici 3 milioane, ci 2,5. Pe liste se află aproape 18,5 milioane de persoane. În ţară se află atunci 16 milioane de români, dintre care 7,5 milioane au boicotat referendumul, dispuşi astfel:
39% dezinteresaţi total = 3 milioane.
34% alte motive = 2,5 milioane.
20% boicotanţi activ = 1,5 milioane.
7% nu s-au putut deplasa = 500 de mii.
2. Auto-identificare pre-referendum + extrapolare pe baza rezultatelor: 3,3 milioane au boicotat, 6,7 milioane au absentat fără să intenţioneze ca prin aceasta să-l susţină pe Traian Băsescu
De-a lungul referendumului, absolut toate sondajele făcute disponibile în mod public au indicat un raport de 2-la-1 în favoarea demiterii preşedintelui, în rândul celor care intenţionau să voteze, şi asta înainte ca Traian Băsescu să ceară un boicot. Cel mai optimist sondaj pentru tabăra anti-demitere, revelat chiar de către TB, vorbea de un raport 63% DA vs. 37% NU - în practică, un raport 2-la-1 la care se adaugă o marjă de eroare. A existat şi o mişcare pro-boicot înainte ca preşedintele să o promoveze în mod public, dar impactul ei nu a fost colosal. Acordându-i totuşi valoarea de 3%, avem o situaţie simplă:
În cazul în care n-ar fi existat nici un boicot de niciun fel, 63% din cei care ar fi venit la referendum ar fi votat DA, iar 37% din cei care ar fi venit la referendum ar fi votat NU.
La referendum s-au înregistrat 8,4 milioane de voturi, din care 7,4 milioane de voturi DA.
7,4 milioane = 63% din prezenţa care ar fi putut fi dacă n-ar fi existat boicot.
Prezenţa totală care ar fi putut fi dacă n-ar fi existat boicot se deduce din egalitatea 7,4 milioane / X = 63 / 100, şi este de 11,7 milioane.
37% din prezenţa care ar fi putut fi = 37% din 11,7 milioane, deci 4,3 milioane de români ar fi votat NU dacă am fi avut un referendum la care subiectul boicotului n-ar fi existat. 1 milion dintre ei au votat NU chiar şi în condiţiile unui boicot. În consecinţă, 3,3 milioane ar fi votat NU dar au refuzat să participe la referendum datorită boicoturilor oficiale şi neoficiale.
Ce este paradoxal la calculul de mai sus este că, cu cât consideri că frauda a fost mai mare, cu atât numărul voturilor potenţiale anti-demitere ... scade!
Exemplu:
Dacă crezi că s-au fraudat 1 milion de voturi, nr. voturilor NU ar fi fost 4 milioane, iar numărul celor care au boicotat este de 3 milioane.
Dacă crezi că s-au fraudat 2 milioane de voturi, nr. voturilor NU ar fi fost de 3,5 milioane, iar numărul celor care au boicotat este de 2,5 milioane.
3. Auto-identificare pre-referendum: 2,2 milioane au boicotat, 7,8 milioane au absentat fără să intenţioneze ca prin aceasta să-l susţină pe Traian Băsescu
În aproape toate sondajele efectuate după suspendare numărul celor care ar fi votat NU se afla un pic sub cota de 20% din populaţia aflată în ţară:
Avangarde, 7-11 iulie: 18,4%
CURS, 11-16 iulie: 20%
Avangarde, 16-21 iulie: 18,3%
CCSB, 18-21 iulie: 18,5%
Dacă luăm în considerare şi cei care plănuiau să boicoteze indiferent de ce-ar fi zis preşedintele, vorbim despre un vot anti-demitere din partea a 20% din cei 16 milioane de români aflaţi în ţară = 3,2 milioane. Un milion dintre ei au şi votat "NU" la referendum. Implicit, alţi 2,2 milioane de români au boicotat referendumul.
În concluzie, am încercat prin trei metode diferite să estimez numărul celor care au boicotat activ referendumul pentru a-l susţine pe Traian Băsescu. Vorbim despre un număr aflat între 1,5 milioane (estimarea cea mai pesimistă) şi 3,3 milioane (estimarea cea mai optimistă). În alte cuvinte, între 15% şi 33% dintre cei care n-au votat la referendum au făcut-o cu un scop politic anume, adică de a-l susţine pe Traian Băsescu.
a) s-a manifestat prin absenteism;
b) s-ar putea manifesta din nou la parlamentare, de data asta prin vot.
Cristian Diaconescu a atins şi el acest subiect în termeni asemănători. El a fost menţionat şi de Dan Andronic.
La mijloc se află o confuzie nefericită şi dătătoare de speranţe false.
În mod evident printre cei 10 milioane care au absentat de la referendum există persoane care au boicotat, susţinându-l conştient pe Traian Băsescu, dar ponderea lor este mai mică decât se crede.
Voi începe cu o observaţie generală. Un sub-grup al absenţilor de la referendum sunt românii plecaţi în străinătate dar care se află pe listele electorale - între 2 şi 3 milioane de persoane. Gradul maxim de participare la vot al diasporei a fost înregistrat la turul doi al alegerilor din 2009, când au votat 150 de mii dintre ei. În mod evident câteva zeci de mii de români aflaţi în străinătate au boicotat activ referendumul de pe 29 iulie, dar cel puţin 1,8 milioane şi cel mult 2,8 milioane n-au mai votat niciodată din momentul în care au părăsit România.
Iar acum să discutăm problema constructiv. Există trei mijloace prin care putem să determinăm câţi oameni au boicotat activ referendumul.
1. Auto-identificare post-referendum: 1,5 milioane au boicotat, 8,5 milioane au absentat fără să intenţioneze ca prin aceasta să-l susţină pe Traian Băsescu
IRES identifică într-un sondaj efectuat imediat după referendum motivaţiile celor care spun că au absentat:
39% au indicat dezinteresul total pentru politică ("nu consider că are sens" şi "nu mă interesează rezultatul")
20% au afirmat că au absentat pentru ca referendumul să nu fie validat
34% au enunţat motive punctuale, neclare din punct de vedere politic ("eram plecat din localitate" sau "nu am avut timp")
7%: "nu pot să mă deplasez" (vorbim aici de o parte din cei 2,3 milioane de pensionari care n-au votat).
Toate procentele de mai sus trebuie calculate prin referire la totalul românilor aflaţi în ţară (sondajul nu acoperă diaspora). Câţi sunt aceştia? Să folosim o valoare de mijloc pentru estimarea numărului celor plecaţi - nici 2 milioane nici 3 milioane, ci 2,5. Pe liste se află aproape 18,5 milioane de persoane. În ţară se află atunci 16 milioane de români, dintre care 7,5 milioane au boicotat referendumul, dispuşi astfel:
39% dezinteresaţi total = 3 milioane.
34% alte motive = 2,5 milioane.
20% boicotanţi activ = 1,5 milioane.
7% nu s-au putut deplasa = 500 de mii.
2. Auto-identificare pre-referendum + extrapolare pe baza rezultatelor: 3,3 milioane au boicotat, 6,7 milioane au absentat fără să intenţioneze ca prin aceasta să-l susţină pe Traian Băsescu
De-a lungul referendumului, absolut toate sondajele făcute disponibile în mod public au indicat un raport de 2-la-1 în favoarea demiterii preşedintelui, în rândul celor care intenţionau să voteze, şi asta înainte ca Traian Băsescu să ceară un boicot. Cel mai optimist sondaj pentru tabăra anti-demitere, revelat chiar de către TB, vorbea de un raport 63% DA vs. 37% NU - în practică, un raport 2-la-1 la care se adaugă o marjă de eroare. A existat şi o mişcare pro-boicot înainte ca preşedintele să o promoveze în mod public, dar impactul ei nu a fost colosal. Acordându-i totuşi valoarea de 3%, avem o situaţie simplă:
În cazul în care n-ar fi existat nici un boicot de niciun fel, 63% din cei care ar fi venit la referendum ar fi votat DA, iar 37% din cei care ar fi venit la referendum ar fi votat NU.
La referendum s-au înregistrat 8,4 milioane de voturi, din care 7,4 milioane de voturi DA.
7,4 milioane = 63% din prezenţa care ar fi putut fi dacă n-ar fi existat boicot.
Prezenţa totală care ar fi putut fi dacă n-ar fi existat boicot se deduce din egalitatea 7,4 milioane / X = 63 / 100, şi este de 11,7 milioane.
37% din prezenţa care ar fi putut fi = 37% din 11,7 milioane, deci 4,3 milioane de români ar fi votat NU dacă am fi avut un referendum la care subiectul boicotului n-ar fi existat. 1 milion dintre ei au votat NU chiar şi în condiţiile unui boicot. În consecinţă, 3,3 milioane ar fi votat NU dar au refuzat să participe la referendum datorită boicoturilor oficiale şi neoficiale.
Ce este paradoxal la calculul de mai sus este că, cu cât consideri că frauda a fost mai mare, cu atât numărul voturilor potenţiale anti-demitere ... scade!
Exemplu:
Dacă crezi că s-au fraudat 1 milion de voturi, nr. voturilor NU ar fi fost 4 milioane, iar numărul celor care au boicotat este de 3 milioane.
Dacă crezi că s-au fraudat 2 milioane de voturi, nr. voturilor NU ar fi fost de 3,5 milioane, iar numărul celor care au boicotat este de 2,5 milioane.
3. Auto-identificare pre-referendum: 2,2 milioane au boicotat, 7,8 milioane au absentat fără să intenţioneze ca prin aceasta să-l susţină pe Traian Băsescu
În aproape toate sondajele efectuate după suspendare numărul celor care ar fi votat NU se afla un pic sub cota de 20% din populaţia aflată în ţară:
Avangarde, 7-11 iulie: 18,4%
CURS, 11-16 iulie: 20%
Avangarde, 16-21 iulie: 18,3%
CCSB, 18-21 iulie: 18,5%
Dacă luăm în considerare şi cei care plănuiau să boicoteze indiferent de ce-ar fi zis preşedintele, vorbim despre un vot anti-demitere din partea a 20% din cei 16 milioane de români aflaţi în ţară = 3,2 milioane. Un milion dintre ei au şi votat "NU" la referendum. Implicit, alţi 2,2 milioane de români au boicotat referendumul.
În concluzie, am încercat prin trei metode diferite să estimez numărul celor care au boicotat activ referendumul pentru a-l susţine pe Traian Băsescu. Vorbim despre un număr aflat între 1,5 milioane (estimarea cea mai pesimistă) şi 3,3 milioane (estimarea cea mai optimistă). În alte cuvinte, între 15% şi 33% dintre cei care n-au votat la referendum au făcut-o cu un scop politic anume, adică de a-l susţine pe Traian Băsescu.
marți, 4 septembrie 2012
Dreapta reformistă după 2012
Aceasta este partea a treia a unei postări cu privire la destinul dreptei din 1992 şi până acum (părţile anterioare, a căror lectură nu este necesară pentru înţelegerea textului de mai jos, se află aici şi aici).
Încheiam partea a doua afirmând că alianţa PDL+ICCD+NR+PNŢ are o libertate redusă de acţiune la alegerile din toamnă. Mai important este că dreapta reformistă se confruntă cu probleme considerabile în perspectiva scrutinelor viitoare. De exemplu, ea are forţa de a propulsa candidatul său în turul doi al alegerilor prezidenţiale din 2014 dar nu are capacitatea de a atrage votanţii adiţionali cu ajutorul cărora acest candidat să obţină victoria. Alegerile prezidenţiale s-au câştigat întotdeauna cu cel puţin 5 milioane de voturi, o cifră stratosferică pentru situaţia actuală a dreptei reformiste din România. Chiar şi o guvernare eşuată a USL în anii următori nu garantează că votanţii dezamăgiţi ar veni pur şi simplu alături de ICCD/PDL/NR sau candidatul unei asemenea alianţe. Piaţa opţiunilor nu constă doar din USL şi alianţa de dreapta: absenteismul, de exemplu, este rege.
În plus, dreapta reformistă se confruntă cu un set special de circumstanţe, care fac ca situaţia să fie mult mai dificilă decât în momentele similare din trecut:
- tinerii şi în special studenţimea nu mai sunt de dreapta;
- din perspectiva majorităţii votanţilor, guvernarea Boc a decredibilizat dreapta reformistă atunci când vine vorba de soluţii economice;
- datorită antagonizării bugetarilor şi nu numai, cei mai mulţi români cu studii superioare sunt anti-PDL şi anti-alianţă;
- imaginea liderilor dreptei este asociată cu lipsa de empatie faţă de românii care nu sunt nici bogaţi şi nici intelectuali de calibru;
- dreapta reformistă nu mai luptă împotriva unei figuri centrale care mobilizează puternice energii sociale şi electorale împotriva sa (= Ion Iliescu), ci este asociată cu şi susţinută de o astfel de persoană (= Traian Băsescu);
- oamenii cu vârsta cuprinsă între 55 şi 75 de ani sunt români care au trăit cea mai mare parte a vieţii în comunism şi care, în marea lor majoritate, s-au format ca adulţi în epoca de relativă prosperitate a anilor '70. Din punct de vedere economic, pentru majoritatea acestora, anii '80 şi tot ce a urmat după aceea au fost un coşmar neîntrerupt. Iar aceşti oameni vin la vot într-o măsură mai mare decât cei din alte categorii de vârstă;
- proletariatul a dispărut, fiind înlocuit de un număr considerabil de persoane asistate social care sunt şi mai greu de atras de către formula actuală a opoziţiei;
- urbanul a fost în mare parte pierdut, iar ruralul nu a fost câştigat;
- situaţia dreptei reformiste în rândul electoratului bucureştean (= 10% din totalul votanţilor) este catastrofală.
Ce soluţii există? Să ne uităm la mecanismele punctuale utilizate de dreapta în trecut pentru a câştiga alegeri:
A. Cooptarea votanţilor asistenţiali prin intermediul unui lider carismatic. Discursul dreptei este croit acum, fără ezitare, pe demonizarea acestui grup. Dreapta reformistă ar avea nevoie de un Traian Băsescu de-dinainte-de-criză, care să poată reuni grupuri sociale antagonice cu un zâmbet şi o poantă. Nu îl are.
B. Furia. Dacă USL va guverna în anii următori şi dacă va guverna corupt, dreapta reformistă ar putea avea un culoar. Am asista practic la o re-editare a situaţiei din 2004, dar:
C. Specularea fragmentării stângii. Nu există o astfel de situaţie, iar dreapta reformistă nu o poate provoca. Mai mult, românii care se auto-identifică ca fiind de dreapta sunt divizaţi în principal datorită modului în care îl evaluează pe Traian Băsescu.
D. Susţinerea etnicilor maghiari în turul doi al prezidenţialelor. Utilă şi, probabil, va avea loc, dar impactul acestui grup este în scădere. În turul doi al alegerilor din 1992 sau 1996, Emil Constantinescu obţinea în HarCov 320 de mii de voturi. Traian Băsescu a primit în 2004 şi 2009 de patru ori mai puţine voturi în aceleaşi judeţe.
... Parcă lipseşte cheia de la lacăt.
Calea reală spre succes la prezidenţialele din 2014 şi parlamentarele din 2016 constă în alcătuirea unui proiect sau viziuni cu privire la viitorul României care, precum în 1996 sau 2004 sau 2009 dar poate pe alte coordonate, să atragă de partea dreptei reformiste votanţi care nu se asociază cu aceasta în clipa de faţă. O astfel de formulă va îndeplini următoarele criterii:
1. Menţinerea identităţii fundamentale a platformei şi valorilor reformiste. Degeaba atragi un milion de votanţi noi dacă pierzi 1,5 milioane de persoane care te-au susţinut de-a lungul ultimilor ani.
2. O suprascriere a temei "Traian Băsescu". Atâta timp cât România rămâne împărţită între susţinători şi oponenţi ai lui Traian Băsescu, dreapta pro-Băsescu va pierde scrutin după scrutin. Dacă în 2014 Traian Băsescu va fi în continuare o temă de discuţie publică în coordonatele de azi, candidatul prezidenţial al dreptei reformiste va pierde prin asociere. Acest criteriu nu implică abandonarea lui Traian Băsescu, ci deplasarea discuţiei de la un om politic la altceva - şi nu la nivel formal, de imagine, ci de substanţă.
3. Adaptarea proiectului la comunicatorii care trebuie să-l implementeze. Captarea votanţilor din mediul rural prin utilizarea unui discurs creştin arată bine în Powerpoint, dar dacă nu ai absolut niciun lider dispus sau capabil să comunice cu aceşti oameni... degeaba.
4. Să reprezinte o adăugire majoră la capitalul electoral al dreptei reformiste. Exemple:
Categoria/categoriile sociale ţintite trebuie să fie vaste din punct de vedere numeric. Ţinte mici, de tipul "nord-vestul Transilvaniei" sau "bucureştenii cu educaţie superioară" sau "votanţii de dreapta care n-au mai votat din 2000" fărâmiţează efortul şi aduc beneficii limitate.
5. Să marcheze o evoluţie faţă de trecut, învăţându-se din greşelile proiectelor anterioare. Mesajul CDR/Emil Constantinescu din 1996 a fost prea larg şi a atras grupuri cu aspiraţii sociale mult prea variate, în patru ani ajungându-se la a-i dezamăgi aproape pe toţi. Proiectele ADA/PDL au devenit dependente de carisma unui om politic, un mare succes pe termen scurt şi mediu dar o idee nefericită pe termen lung, popularitatea oricui putându-se topi în câteva ore cu efecte care se întind pe ani de zile.
6. Un proiect pe termen lung. Până acum, dreapta a trebuit să se reconstruiască la fiecare câţiva ani, aproape de la zero, cu lideri şi consultanţi noi, cu partide noi, de obicei în perspectiva unui scrutin extrem de apropiat, de obicei după o erodare profundă a credibilităţii sale. Acest model de funcţionare este ineficient şi periculos. Dreapta reformistă trebuie să elaboreze o analiză strategică care să includă până şi predicţii demografice pentru a permite o identificare consistentă a grupurilor care o vor vota şi după scrutinul viitor.
7. Simplitatea mesajului. Cum arată România pe care o propune dreapta reformistă? Un activist din orice judeţ, trezit din somn în mijlocul nopţii, ar trebui să poată explica acest lucru în maxim trei propoziţii pe care să le înţeleagă în întregime un auditoriu compus din membrii grupului sau grupurilor-ţintă ale proiectului.
Ce a propus CDR în 1996? Schimbare.
Ce a propus ADA în 2004? Dreptate ("ţepele din Piaţa Victoriei") şi prosperitate ("să trăiţi bine").
8. O analiză realistă a situaţiei dreptei reformiste după guvernarea din perioada 2010-2012. Teze precum "românii sunt spălaţi pe creier de Antena 3" sunt alibiuri care au efectul de a îngheţa orice analiză. Dreapta este blocată acum în auto-victimizări neproductive, datorate atenţiei acordate unor obstacole false (efectele sunt luate drept cauze, iar cauzele sunt trecute sub tăcere sau nesesizate). Puterea politică se câştigă prin voturi, care trebuie obţinute pe baza unor soluţii, care la rândul lor necesită o înţelegere a situaţiei de faţă şi a motivelor reale pentru care reforma nu mai este la fel de populară precum în 2004, 2008 sau 2009. A da din umeri şi a ridica braţele în aer a disperare nu este o atitudine constructivă.
Discuţia cu privire la proiectul menţionat mai sus va avea loc cu adevărat după parlamentare, la care dreapta reformistă va obţine un rezultat bun, poate chiar unul care va părea (în mod iluzoriu) liniştitor şi dătător de speranţe. Anul 2013 va fi decisiv, atunci dreapta trebuind atât să-şi formuleze strategia cât şi să înceapă implementarea ei.
Clarificare de final: rândurile de mai sus nu reprezintă o propunere inovativă, o idee personală sau o sugestie. Proiectul va fi alcătuit, mai devreme sau mai târziu, mai bine sau mai prost, respectând toate criteriile de mai sus sau - în cel mai rău caz - doar pe câteva. Existenţa proiectului e previzibilă: din punct de vedere demografic şi social, România nu permite unei drepte "pure" să reprezinte mai mult decât o minoritate vocală şi influentă. În mod evident, acest lucru este prea puţin pentru aspiraţiile dreptei reformiste care, ca de obicei, se va adapta la situaţie, îşi va lărgi mesajul şi va câştiga sau va fi aproape de victorie. Am încredere că, precum în ocaziile anterioare, proiectul despre care am vorbit mai sus va fi caracterizat de naturaleţe, el urmând să fie perfect integrat în discursul dreptei reformiste şi în perspectiva votanţilor actuali.
Încheiam partea a doua afirmând că alianţa PDL+ICCD+NR+PNŢ are o libertate redusă de acţiune la alegerile din toamnă. Mai important este că dreapta reformistă se confruntă cu probleme considerabile în perspectiva scrutinelor viitoare. De exemplu, ea are forţa de a propulsa candidatul său în turul doi al alegerilor prezidenţiale din 2014 dar nu are capacitatea de a atrage votanţii adiţionali cu ajutorul cărora acest candidat să obţină victoria. Alegerile prezidenţiale s-au câştigat întotdeauna cu cel puţin 5 milioane de voturi, o cifră stratosferică pentru situaţia actuală a dreptei reformiste din România. Chiar şi o guvernare eşuată a USL în anii următori nu garantează că votanţii dezamăgiţi ar veni pur şi simplu alături de ICCD/PDL/NR sau candidatul unei asemenea alianţe. Piaţa opţiunilor nu constă doar din USL şi alianţa de dreapta: absenteismul, de exemplu, este rege.
În plus, dreapta reformistă se confruntă cu un set special de circumstanţe, care fac ca situaţia să fie mult mai dificilă decât în momentele similare din trecut:
- tinerii şi în special studenţimea nu mai sunt de dreapta;
- din perspectiva majorităţii votanţilor, guvernarea Boc a decredibilizat dreapta reformistă atunci când vine vorba de soluţii economice;
- datorită antagonizării bugetarilor şi nu numai, cei mai mulţi români cu studii superioare sunt anti-PDL şi anti-alianţă;
- imaginea liderilor dreptei este asociată cu lipsa de empatie faţă de românii care nu sunt nici bogaţi şi nici intelectuali de calibru;
- dreapta reformistă nu mai luptă împotriva unei figuri centrale care mobilizează puternice energii sociale şi electorale împotriva sa (= Ion Iliescu), ci este asociată cu şi susţinută de o astfel de persoană (= Traian Băsescu);
- oamenii cu vârsta cuprinsă între 55 şi 75 de ani sunt români care au trăit cea mai mare parte a vieţii în comunism şi care, în marea lor majoritate, s-au format ca adulţi în epoca de relativă prosperitate a anilor '70. Din punct de vedere economic, pentru majoritatea acestora, anii '80 şi tot ce a urmat după aceea au fost un coşmar neîntrerupt. Iar aceşti oameni vin la vot într-o măsură mai mare decât cei din alte categorii de vârstă;
- proletariatul a dispărut, fiind înlocuit de un număr considerabil de persoane asistate social care sunt şi mai greu de atras de către formula actuală a opoziţiei;
- urbanul a fost în mare parte pierdut, iar ruralul nu a fost câştigat;
- situaţia dreptei reformiste în rândul electoratului bucureştean (= 10% din totalul votanţilor) este catastrofală.
Ce soluţii există? Să ne uităm la mecanismele punctuale utilizate de dreapta în trecut pentru a câştiga alegeri:
A. Cooptarea votanţilor asistenţiali prin intermediul unui lider carismatic. Discursul dreptei este croit acum, fără ezitare, pe demonizarea acestui grup. Dreapta reformistă ar avea nevoie de un Traian Băsescu de-dinainte-de-criză, care să poată reuni grupuri sociale antagonice cu un zâmbet şi o poantă. Nu îl are.
B. Furia. Dacă USL va guverna în anii următori şi dacă va guverna corupt, dreapta reformistă ar putea avea un culoar. Am asista practic la o re-editare a situaţiei din 2004, dar:
- dreapta reformistă ar fi în competiţie cu alţi actori de pe scena politică - de altfel şi în 2004 ADA şi Traian Băsescu au dus o luptă foarte puţin vizibilă cu PRM şi Corneliu Vadim Tudor pentru voturile "furioşilor";
- materialul uman al comunicatorilor este deficitar. Stolojan nu a fost suficient sau potrivit acum opt ani - a fost nevoie de Traian Băsescu pentru ca potenţialul electoral al furiei justiţiare să fie utilizat la maxim. Alianţa PDL+ICCD+NR pare să nu posede în clipa de faţă comunicatori de forţă care să îi poată convinge pe cei cu o educaţie sensibil mai limitată decât a lor;
- evident, dacă alianţa dreptei va guverna după 2012, furia anti-corupţie nu va exista sau va fi îndreptată împotriva sa.
D. Susţinerea etnicilor maghiari în turul doi al prezidenţialelor. Utilă şi, probabil, va avea loc, dar impactul acestui grup este în scădere. În turul doi al alegerilor din 1992 sau 1996, Emil Constantinescu obţinea în HarCov 320 de mii de voturi. Traian Băsescu a primit în 2004 şi 2009 de patru ori mai puţine voturi în aceleaşi judeţe.
... Parcă lipseşte cheia de la lacăt.
Calea reală spre succes la prezidenţialele din 2014 şi parlamentarele din 2016 constă în alcătuirea unui proiect sau viziuni cu privire la viitorul României care, precum în 1996 sau 2004 sau 2009 dar poate pe alte coordonate, să atragă de partea dreptei reformiste votanţi care nu se asociază cu aceasta în clipa de faţă. O astfel de formulă va îndeplini următoarele criterii:
1. Menţinerea identităţii fundamentale a platformei şi valorilor reformiste. Degeaba atragi un milion de votanţi noi dacă pierzi 1,5 milioane de persoane care te-au susţinut de-a lungul ultimilor ani.
2. O suprascriere a temei "Traian Băsescu". Atâta timp cât România rămâne împărţită între susţinători şi oponenţi ai lui Traian Băsescu, dreapta pro-Băsescu va pierde scrutin după scrutin. Dacă în 2014 Traian Băsescu va fi în continuare o temă de discuţie publică în coordonatele de azi, candidatul prezidenţial al dreptei reformiste va pierde prin asociere. Acest criteriu nu implică abandonarea lui Traian Băsescu, ci deplasarea discuţiei de la un om politic la altceva - şi nu la nivel formal, de imagine, ci de substanţă.
3. Adaptarea proiectului la comunicatorii care trebuie să-l implementeze. Captarea votanţilor din mediul rural prin utilizarea unui discurs creştin arată bine în Powerpoint, dar dacă nu ai absolut niciun lider dispus sau capabil să comunice cu aceşti oameni... degeaba.
4. Să reprezinte o adăugire majoră la capitalul electoral al dreptei reformiste. Exemple:
CDR, 1992, parlamentare: 2,2 milioane voturi
CDR, 1996, parlamentare: 3,7 milioane voturi (+68%)
Emil Constantinescu, 1992, turul doi al prezidenţialelor: 4,6 milioane voturi
Emil Constantinescu, 1996, turul doi al prezidenţialelor: 7,0 milioane voturi (+52%)
Voturi PNL + voturi PD + voturi CDR, 2000: 2,1 milioane voturi
Voturi ADA, 2004: 3,2 milioane voturi (+52%)
Categoria/categoriile sociale ţintite trebuie să fie vaste din punct de vedere numeric. Ţinte mici, de tipul "nord-vestul Transilvaniei" sau "bucureştenii cu educaţie superioară" sau "votanţii de dreapta care n-au mai votat din 2000" fărâmiţează efortul şi aduc beneficii limitate.
5. Să marcheze o evoluţie faţă de trecut, învăţându-se din greşelile proiectelor anterioare. Mesajul CDR/Emil Constantinescu din 1996 a fost prea larg şi a atras grupuri cu aspiraţii sociale mult prea variate, în patru ani ajungându-se la a-i dezamăgi aproape pe toţi. Proiectele ADA/PDL au devenit dependente de carisma unui om politic, un mare succes pe termen scurt şi mediu dar o idee nefericită pe termen lung, popularitatea oricui putându-se topi în câteva ore cu efecte care se întind pe ani de zile.
6. Un proiect pe termen lung. Până acum, dreapta a trebuit să se reconstruiască la fiecare câţiva ani, aproape de la zero, cu lideri şi consultanţi noi, cu partide noi, de obicei în perspectiva unui scrutin extrem de apropiat, de obicei după o erodare profundă a credibilităţii sale. Acest model de funcţionare este ineficient şi periculos. Dreapta reformistă trebuie să elaboreze o analiză strategică care să includă până şi predicţii demografice pentru a permite o identificare consistentă a grupurilor care o vor vota şi după scrutinul viitor.
7. Simplitatea mesajului. Cum arată România pe care o propune dreapta reformistă? Un activist din orice judeţ, trezit din somn în mijlocul nopţii, ar trebui să poată explica acest lucru în maxim trei propoziţii pe care să le înţeleagă în întregime un auditoriu compus din membrii grupului sau grupurilor-ţintă ale proiectului.
Ce a propus CDR în 1996? Schimbare.
Ce a propus ADA în 2004? Dreptate ("ţepele din Piaţa Victoriei") şi prosperitate ("să trăiţi bine").
8. O analiză realistă a situaţiei dreptei reformiste după guvernarea din perioada 2010-2012. Teze precum "românii sunt spălaţi pe creier de Antena 3" sunt alibiuri care au efectul de a îngheţa orice analiză. Dreapta este blocată acum în auto-victimizări neproductive, datorate atenţiei acordate unor obstacole false (efectele sunt luate drept cauze, iar cauzele sunt trecute sub tăcere sau nesesizate). Puterea politică se câştigă prin voturi, care trebuie obţinute pe baza unor soluţii, care la rândul lor necesită o înţelegere a situaţiei de faţă şi a motivelor reale pentru care reforma nu mai este la fel de populară precum în 2004, 2008 sau 2009. A da din umeri şi a ridica braţele în aer a disperare nu este o atitudine constructivă.
Discuţia cu privire la proiectul menţionat mai sus va avea loc cu adevărat după parlamentare, la care dreapta reformistă va obţine un rezultat bun, poate chiar unul care va părea (în mod iluzoriu) liniştitor şi dătător de speranţe. Anul 2013 va fi decisiv, atunci dreapta trebuind atât să-şi formuleze strategia cât şi să înceapă implementarea ei.
Clarificare de final: rândurile de mai sus nu reprezintă o propunere inovativă, o idee personală sau o sugestie. Proiectul va fi alcătuit, mai devreme sau mai târziu, mai bine sau mai prost, respectând toate criteriile de mai sus sau - în cel mai rău caz - doar pe câteva. Existenţa proiectului e previzibilă: din punct de vedere demografic şi social, România nu permite unei drepte "pure" să reprezinte mai mult decât o minoritate vocală şi influentă. În mod evident, acest lucru este prea puţin pentru aspiraţiile dreptei reformiste care, ca de obicei, se va adapta la situaţie, îşi va lărgi mesajul şi va câştiga sau va fi aproape de victorie. Am încredere că, precum în ocaziile anterioare, proiectul despre care am vorbit mai sus va fi caracterizat de naturaleţe, el urmând să fie perfect integrat în discursul dreptei reformiste şi în perspectiva votanţilor actuali.
luni, 3 septembrie 2012
Despre voturile "NU" de la referendum
Răzvan Cucui a scris un articol foarte interesant în Kamikaze. Acest articol oferă o perspectivă simplă şi clară asupra voturilor "NU" de la referendum. Voi pune în discuţie trei subiecte importante ridicate de articol:
1. Afirmaţia că voturile anti-demitere au provenit din mediul rural.
"Rămâne o singură explicaţie pentru restul de 800.000 de băsişti neelucidaţi: oamenii au fost constrânși să meargă la vot. Unde? În mediul rural controlat de USL."
Conform BEC, 359 603 voturi "NU" au provenit din municipii şi aproximativ 90 de mii din oraşe. 48,4% din voturile anti-demitere exprimate pe teritoriul ţării au venit din mediul urban.
Evident, oraşele cu primari PSD au ocupat primele locuri, chiar şi la voturi "NU" (16 914 în Constanţa, 14 232 în Iaşi). Şi totuşi, printre primele cinci oraşe la voturi anti-demitere sunt şi localităţi în care PDL a câştigat alegerile locale şi în care mobilizarea ar fi trebuit să fie aproape nulă (Cluj 12 285, Braşov 11 550).
Sectorul 5 al Bucureştiului, unde poate Răzvan Cucui s-ar fi aşteptat să fie multe voturi anti-demitere datorită oamenilor încurajaţi să voteze, ocupă penultimul loc între sectoare ca număr de voturi anti-demitere, prezenţa fiind de altfel foarte puţin peste media oraşului (+0,34%)
2. Supraestimarea factorului DD.
"Dacă din ăştia mai dăm la o parte şi un 15%-16% de votanţi anti-oricine ocupă abuziv locul lui Dan Diaconescu, descoperim că „voinţa poporului“ înseamnă opţiunea a doar 5 milioane de oameni normali care s-au înhămat, pe bune, la titularizarea lui Crin".
La vot au participat 340 de mii de persoane care-l consideră pe Dan Diaconescu cel mai potrivit om pentru funcţia de preşedinte, adică 4% din totalul celor care au votat. Din totalul voturilor DA, fanii DD au reprezentat 3,9%.
3. Supraestimarea calităţii comunicării lui Traian Băsescu din ultima săptămână + (într-o măsură mai mică) supraestimarea impactului mass-mediei.
"Asta în condiţiile în care, pe toate canalele, personal te-a rugat să nu achiesezi la lovitura democratică de stat, ci să mergi să ciocneşti o bere întru invalidarea puciului."
"Vreţi să îmi spuneţi că s-au dus neinformaţii? Imposibil! Şi dacă nu cumperi ziare, nu te dai pe internet, nu deschizi televizorul, radioul sau staţia de pe Logan, tot nu avea cum să nu-ţi bubuie-n urechi apelul suspendatului la boicot. Şi să fi aterizat în ţară pe 29 iulie, după un an de muncă silnică, la căpşuni, şi tot întrebai un vameş, un copil sau chiar un poliţist, cum stă treaba cu referendumul. Credeţi că au votat talibanii?! Păi, dacă eşti taliban, îţi asumi cel mai mic risc de cvorum? Exclus! Exclus şi să se fi speriat cineva de perspectiva în care, chiar şi în lipsa cvorumului, Traian Băsescu tot va fi fost demis de Parlament, după cum ameninţau unele voci agăţându-se de acea rămăşiţă de rudiment de ordonanţă. Dacă ţi-a spus Comandantul să nu vii, nu vii! Posibil să fi fost câţiva ipocriţi cu ei înşişi care s-au dus să spună NU, sanchi, din hipercorectitudine. Dar tot nu pot însuma un milion de tâmpiţi! O sută de mii, fie, accept!"
Până şi analişti în domeniul comunicării apropiaţi preşedintelui, precum Valeriu Turcan, au sesizat în seara votului comunicarea slabă şi nişată a preşedintelui-atunci-suspendat din ultimele zile ale campaniei, un factor agravat de faptul că reprezenta o schimbare majoră de strategie faţă de atitudinea din săptămânile anterioare. Simbolic este faptul că, până la închiderea urnelor, nu era clar nimănui dacă Traian Băsescu va veni la vot sau nu. "Apelul suspendatului la boicot" nu a fost un strigăt bubuit, ci o şoaptă întretăiată de multe condiţionalităţi şi neclarităţi. Dacă vorbea în mod direct de bere în primetime...
1. Afirmaţia că voturile anti-demitere au provenit din mediul rural.
"Rămâne o singură explicaţie pentru restul de 800.000 de băsişti neelucidaţi: oamenii au fost constrânși să meargă la vot. Unde? În mediul rural controlat de USL."
Conform BEC, 359 603 voturi "NU" au provenit din municipii şi aproximativ 90 de mii din oraşe. 48,4% din voturile anti-demitere exprimate pe teritoriul ţării au venit din mediul urban.
Evident, oraşele cu primari PSD au ocupat primele locuri, chiar şi la voturi "NU" (16 914 în Constanţa, 14 232 în Iaşi). Şi totuşi, printre primele cinci oraşe la voturi anti-demitere sunt şi localităţi în care PDL a câştigat alegerile locale şi în care mobilizarea ar fi trebuit să fie aproape nulă (Cluj 12 285, Braşov 11 550).
Sectorul 5 al Bucureştiului, unde poate Răzvan Cucui s-ar fi aşteptat să fie multe voturi anti-demitere datorită oamenilor încurajaţi să voteze, ocupă penultimul loc între sectoare ca număr de voturi anti-demitere, prezenţa fiind de altfel foarte puţin peste media oraşului (+0,34%)
2. Supraestimarea factorului DD.
"Dacă din ăştia mai dăm la o parte şi un 15%-16% de votanţi anti-oricine ocupă abuziv locul lui Dan Diaconescu, descoperim că „voinţa poporului“ înseamnă opţiunea a doar 5 milioane de oameni normali care s-au înhămat, pe bune, la titularizarea lui Crin".
La vot au participat 340 de mii de persoane care-l consideră pe Dan Diaconescu cel mai potrivit om pentru funcţia de preşedinte, adică 4% din totalul celor care au votat. Din totalul voturilor DA, fanii DD au reprezentat 3,9%.
3. Supraestimarea calităţii comunicării lui Traian Băsescu din ultima săptămână + (într-o măsură mai mică) supraestimarea impactului mass-mediei.
"Asta în condiţiile în care, pe toate canalele, personal te-a rugat să nu achiesezi la lovitura democratică de stat, ci să mergi să ciocneşti o bere întru invalidarea puciului."
"Vreţi să îmi spuneţi că s-au dus neinformaţii? Imposibil! Şi dacă nu cumperi ziare, nu te dai pe internet, nu deschizi televizorul, radioul sau staţia de pe Logan, tot nu avea cum să nu-ţi bubuie-n urechi apelul suspendatului la boicot. Şi să fi aterizat în ţară pe 29 iulie, după un an de muncă silnică, la căpşuni, şi tot întrebai un vameş, un copil sau chiar un poliţist, cum stă treaba cu referendumul. Credeţi că au votat talibanii?! Păi, dacă eşti taliban, îţi asumi cel mai mic risc de cvorum? Exclus! Exclus şi să se fi speriat cineva de perspectiva în care, chiar şi în lipsa cvorumului, Traian Băsescu tot va fi fost demis de Parlament, după cum ameninţau unele voci agăţându-se de acea rămăşiţă de rudiment de ordonanţă. Dacă ţi-a spus Comandantul să nu vii, nu vii! Posibil să fi fost câţiva ipocriţi cu ei înşişi care s-au dus să spună NU, sanchi, din hipercorectitudine. Dar tot nu pot însuma un milion de tâmpiţi! O sută de mii, fie, accept!"
Până şi analişti în domeniul comunicării apropiaţi preşedintelui, precum Valeriu Turcan, au sesizat în seara votului comunicarea slabă şi nişată a preşedintelui-atunci-suspendat din ultimele zile ale campaniei, un factor agravat de faptul că reprezenta o schimbare majoră de strategie faţă de atitudinea din săptămânile anterioare. Simbolic este faptul că, până la închiderea urnelor, nu era clar nimănui dacă Traian Băsescu va veni la vot sau nu. "Apelul suspendatului la boicot" nu a fost un strigăt bubuit, ci o şoaptă întretăiată de multe condiţionalităţi şi neclarităţi. Dacă vorbea în mod direct de bere în primetime...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
