Scrutinul din 2000 a fost probabil cel mai complex de după Revoluţie. Dreapta era divizată între PNL şi CDR 2000; stânga era divizată între partidul lui Ion Iliescu şi partidul lui Petre Roman. Apăruse APR-ul lui Meleşcanu iar PRM era la apogeu. PUNR, PSM, PNL-Câmpeanu şi Partidul Pensionarilor erau la ultimul lor scrutin semnificativ.
Şi totuşi în acest puzzle există elemente comune. Iată unul dintre ele:
Să ne uităm la electoratele tuturor partidelor care au obţinut măcar patru procente.
Conform sondajului efectuat în luna alegerilor de către CURS la comanda Fundaţiei Soroş, toate aceste electorate aveau încredere mare sau foarte mare în biserică (cel puţin 83% dintre votanţi, indiferent de partid) şi armată (cel puţin 69%).
vineri, 12 iulie 2013
joi, 11 iulie 2013
Despre bacalaureat - fără prea mult Gauss
S-a vorbit foarte mult despre distribuţia gaussiană a mediilor şi notelor de la Bacalaureat (exemple aici şi aici).
Cred că din discuţie a lipsit un element: bacalaureatul este în mod real un examen care măsoară modul în care liceele respectă standarde naţionale. Este o problemă de încredere: existenţa unui bacalaureat, în special în formatul utilizat în România sau Franţa, denotă lipsa de încredere a autorităţilor centrale în capacitatea profesorilor de a evalua corect şi obiectiv elevii de-a lungul anilor de liceu.
Dacă ar exista acestă încredere nu ar exista bacalaureat. De exemplu, un elev care a obţinut note de trecere patru ani de zile la matematică n-ar mai trebui retestat - a dovedit deja că stăpâneşte materia în mod mulţumitor.
Bacalaureatul a apărut de altfel în contextul în care Napoleon a sesizat lipsa reală de putere în mediul rural a unei birocraţii franceze aflate din multe puncte de vedere la nivelul mării. Ideea a fost adoptată şi în România - ceea ce, în sine, nu e rău, pentru că statul român şi educaţia din România erau şi sunt într-o situaţie asemănătoare cu cea observată de Napoleon.
Orice alte formule vei auzi - examen de maturitate, test al cunoştinţelor necesare în viaţă, tradiţia sistemului educaţional românesc, etc. - sunt "îmbrăcări teoretice" ale subiectului, care nu ating scopul real al bacalaureatului, el fiind menţionat mai sus. Acest examen este un backup, un mecanism de protecţie al unui sistem educaţional nesigur de propria sa calitate sau validitate.
Neîncrederea de care vorbeam mai sus s-a extins în altă formă şi la facultăţi. În România, prin examenul de licenţă se testează în principal ... profesorii ("dumneavoastră, domnule student, aţi avut note de trecere toţi anii ăştia, dar de unde ştim noi că au fost pe bune?").
Găsesc semnificativ din punct de vedere cultural dar şi organizaţional faptul că în Statele Unite neîncrederea e absentă: nu există examen de licenţă în stil european şi nici măcar bacalaureat, ci un test de aptitudini pentru liceeni care nu are legătura cu vreo programă şcolară, el putând fi dat cu luni bune înainte de încheierea anilor de liceu. (Importanţa acestui test a scăzut oricum de-a lungul ultimelor decenii).
Ca să închei cum am început, adică cu Gauss, promoţia la bacalaureat ar trebui să fie 100%, elevii care nu trec acest examen reprezentând:
1. un eşec al instituţiei de învăţământ prin care au trecut (de ce au luat note de trecere patru ani dacă nu stăpâneau materia?)
sau
2. un indiciu că subiectele au fost prea grele.
În alte cuvinte, cu cât sistemul românesc de învăţământ e mai performant, cu atât dispunerea grafică a notelor ar trebui să semene mai puţin cu distribuţia lui Gauss, adică ar exista multe note de 10 şi foarte puţine sub acest nivel.
În contextul în care cei prezenţi la examen au obţinut note de trecere ani de zile la materiile respective, o distribuţie a lui Gauss (să zicem multe note de 6, mai puţine de 4 sau 8, foarte puţine de 2 sau 10), indică faptul că examenul de bacalaureat nu măsoară cunoştinţele dobândite de elevii respectivi în şcoală, ci altceva. Ori educaţia din liceu nu s-a ridicat la nivelul bacalaureatului (punctul 1 de mai sus), ori bacalaureatul s-a ridicat peste nivelul educaţiei din liceu (punctul 2 de mai sus).
Ce observăm în practică este că dificultatea de la punctul 1 de mai sus (licee inadecvate la standardele naţionale) este acoperită prin mită şi alte metode similare care duc la o mărire artificială a notelor şi mediilor. Neîncrederea are în continuare rolul şi utilitatea sa.
Cred că din discuţie a lipsit un element: bacalaureatul este în mod real un examen care măsoară modul în care liceele respectă standarde naţionale. Este o problemă de încredere: existenţa unui bacalaureat, în special în formatul utilizat în România sau Franţa, denotă lipsa de încredere a autorităţilor centrale în capacitatea profesorilor de a evalua corect şi obiectiv elevii de-a lungul anilor de liceu.
Dacă ar exista acestă încredere nu ar exista bacalaureat. De exemplu, un elev care a obţinut note de trecere patru ani de zile la matematică n-ar mai trebui retestat - a dovedit deja că stăpâneşte materia în mod mulţumitor.
Bacalaureatul a apărut de altfel în contextul în care Napoleon a sesizat lipsa reală de putere în mediul rural a unei birocraţii franceze aflate din multe puncte de vedere la nivelul mării. Ideea a fost adoptată şi în România - ceea ce, în sine, nu e rău, pentru că statul român şi educaţia din România erau şi sunt într-o situaţie asemănătoare cu cea observată de Napoleon.
Orice alte formule vei auzi - examen de maturitate, test al cunoştinţelor necesare în viaţă, tradiţia sistemului educaţional românesc, etc. - sunt "îmbrăcări teoretice" ale subiectului, care nu ating scopul real al bacalaureatului, el fiind menţionat mai sus. Acest examen este un backup, un mecanism de protecţie al unui sistem educaţional nesigur de propria sa calitate sau validitate.
Neîncrederea de care vorbeam mai sus s-a extins în altă formă şi la facultăţi. În România, prin examenul de licenţă se testează în principal ... profesorii ("dumneavoastră, domnule student, aţi avut note de trecere toţi anii ăştia, dar de unde ştim noi că au fost pe bune?").
Găsesc semnificativ din punct de vedere cultural dar şi organizaţional faptul că în Statele Unite neîncrederea e absentă: nu există examen de licenţă în stil european şi nici măcar bacalaureat, ci un test de aptitudini pentru liceeni care nu are legătura cu vreo programă şcolară, el putând fi dat cu luni bune înainte de încheierea anilor de liceu. (Importanţa acestui test a scăzut oricum de-a lungul ultimelor decenii).
Ca să închei cum am început, adică cu Gauss, promoţia la bacalaureat ar trebui să fie 100%, elevii care nu trec acest examen reprezentând:
1. un eşec al instituţiei de învăţământ prin care au trecut (de ce au luat note de trecere patru ani dacă nu stăpâneau materia?)
sau
2. un indiciu că subiectele au fost prea grele.
În alte cuvinte, cu cât sistemul românesc de învăţământ e mai performant, cu atât dispunerea grafică a notelor ar trebui să semene mai puţin cu distribuţia lui Gauss, adică ar exista multe note de 10 şi foarte puţine sub acest nivel.
În contextul în care cei prezenţi la examen au obţinut note de trecere ani de zile la materiile respective, o distribuţie a lui Gauss (să zicem multe note de 6, mai puţine de 4 sau 8, foarte puţine de 2 sau 10), indică faptul că examenul de bacalaureat nu măsoară cunoştinţele dobândite de elevii respectivi în şcoală, ci altceva. Ori educaţia din liceu nu s-a ridicat la nivelul bacalaureatului (punctul 1 de mai sus), ori bacalaureatul s-a ridicat peste nivelul educaţiei din liceu (punctul 2 de mai sus).
Ce observăm în practică este că dificultatea de la punctul 1 de mai sus (licee inadecvate la standardele naţionale) este acoperită prin mită şi alte metode similare care duc la o mărire artificială a notelor şi mediilor. Neîncrederea are în continuare rolul şi utilitatea sa.
marți, 9 iulie 2013
Ce aş vrea de la opoziţie dacă aş fi PSD
Dacă sunt PSD, pun problema în felul următor:
1. Auto-izolare. Vreau o dreaptă care să considere poporul român nedemn de ea. Vreau ca până şi ultimul votant al opoziţiei să simtă că nu poate comunica cu ceilalţi 90% dintre români şi să-şi piardă încrederea că ar putea face acest lucru.
2. Elitism. Vreau o dreaptă care să lucreze pe spaţii mici, infinitezimale. Nu numai o dreaptă care să-mi lase mie ruralul, dar una care realmente să dispreţuiască ţăranii din România. Nu numai o dreaptă care să-mi lase mie votanţii cu studii primare sau în special medii, dar una care realmente să dispreţuiască românii fără studii superioare (şi, de fapt, şi pe cei cu diplomă obţinută de la Spiru Haret). Idem Moldova şi Muntenia. În genere, cu cât mai multe generalizări negative cu atât mai bine.
Vreau ca a vota pentru opoziţie să pară un privilegiu, iar a mă vota pe mine (PSD) să fie un drept.
3. Onanism. Vreau o dreaptă care să-şi plângă constant de milă într-un mod neproductiv şi neconstructiv. Vreau o dreaptă fără soluţii, fără idei, fără strategii. Cu o excepţie şi anume...
4. Lider carismatic. Vreau o dreaptă dependentă de Mesia, de tătuc, de magicianul David Copperfield. Vreau o dreaptă care să-şi sugrume constant liderii cu dubii şi îndoieli. Vreau o dreaptă veşnic suspendată între Traian Băsescu şi nevoia de lideri noi. Vreau o dreaptă care să nu caute soluţii de substanţă, cum ar fi organizaţii locale puternice şi partide solide, ci miracole. Pentru că miracolele se sting, carisma dispare iar parlamentul va fi mereu al meu.
5. Confuzie. Vreau ca intelectuali de calibru, oameni apreciaţi în domeniile în care activează (artă, filozofie, istorie) să-şi dea cu părerea despre strategii electorale şi despre electorate, adică subiecte la care nu se pricep. Vreau să se creeze confuzie între părerologi şi experţi, între fani şi consultanţi, între inimă şi minte.
6. Sila de România. Vreau ceea ce nu există nicăieri altundeva pe glob: o dreaptă fără patriotism. Vreau ca respectul pentru înaintaşi şi iubirea pentru ce este România să rămână teme pentru mine (PSD) sau pentru alţii. Vreau ca dreapta să fie asociată în mintea tuturor cu votanţi care, când aud cuvântul "România", se cutremură şi strâmbă din nas.
7. Pesimism. Vreau să am parlamentari liniştiţi. Vreau ca aspiraţiile opoziţiei să fie mici-spre-minuscule. Vreau să ştiu că Oprescu, Mazăre, Nichita n-au de ce să se teamă. Vreau să am un oponent sau oponenţi care vor scorul PDL din 2008, crezând că le este îndeajuns. Vreau un oponent sau oponenţi care să ţintească jos, slab, puţin şi care să-mi ofere multe scrutine pe tavă pentru că se subestimează.
8. "Dreapta". Vreau ca opoziţia să fie cât mai ruptă de realitate. Vreau să se zică cuvântul "dreapta" cât se poate de des, într-un context cât mai intelectual. Vreau ca termenul să nu fie niciodată explicat, niciodată concretizat, poate cel mult să fie asociat în mentalul colectiv cu reforme dure care cauzează suferinţe foarte multor oameni. Vreau ca dreapta să hiperideologizeze în timp ce eu (PSD) vorbesc româneşte.
9. Subiecte irelevante. Ţin morţiş ca dreapta să nu vorbească despre lucrurile relevante pentru votanţi (sănătate, educaţie, creşterea unei familii). Vreau ca dreapta să vorbească pe subiecte cât se poate de importante pentru politicienii dreptei şi nucleul lor dur, dar absolut irelevante pentru restul societăţii.
10. Neîncredere în partide. Vreau ca partidele să fie slabe, ca oamenii care se opun USL să nu-şi dedice nici măcar o clipă de voluntariat partidelor din opoziţie, ba mai mult, să nu le dorească prezenţa în jur.
11. Pensionarii. Vreau o dreaptă care urăşte, dispreţuieşte şi se teme de grupul cu cea mai mare prezenţă la vot, de oamenii care decid rezultatul. Vreau ca dreapta să nu ştie câţi pensionari au votat pentru Traian Băsescu în 2007 (referendum) sau 2009 (alegeri prezidenţiale). Vreau ca dreapta să gândească marxist-materialist ("pensionarii vor bani şi atât"). Vreau ca dreapta să cedeze pe acest front în totalitate.
Bonus: 12. Verba volant. Vreau o dreaptă care să se hrănească cu vorbe, nu cu cifre, cu păreri nu cu situaţii, cu oftaturi nu cu analize detaliate. Vreau o dreaptă care nu ştie în ce ţară trăieşte, o dreaptă oarbă, mută şi surdă. Vreau o dreaptă care să nu vorbească nimănui.
1. Auto-izolare. Vreau o dreaptă care să considere poporul român nedemn de ea. Vreau ca până şi ultimul votant al opoziţiei să simtă că nu poate comunica cu ceilalţi 90% dintre români şi să-şi piardă încrederea că ar putea face acest lucru.
2. Elitism. Vreau o dreaptă care să lucreze pe spaţii mici, infinitezimale. Nu numai o dreaptă care să-mi lase mie ruralul, dar una care realmente să dispreţuiască ţăranii din România. Nu numai o dreaptă care să-mi lase mie votanţii cu studii primare sau în special medii, dar una care realmente să dispreţuiască românii fără studii superioare (şi, de fapt, şi pe cei cu diplomă obţinută de la Spiru Haret). Idem Moldova şi Muntenia. În genere, cu cât mai multe generalizări negative cu atât mai bine.
Vreau ca a vota pentru opoziţie să pară un privilegiu, iar a mă vota pe mine (PSD) să fie un drept.
3. Onanism. Vreau o dreaptă care să-şi plângă constant de milă într-un mod neproductiv şi neconstructiv. Vreau o dreaptă fără soluţii, fără idei, fără strategii. Cu o excepţie şi anume...
4. Lider carismatic. Vreau o dreaptă dependentă de Mesia, de tătuc, de magicianul David Copperfield. Vreau o dreaptă care să-şi sugrume constant liderii cu dubii şi îndoieli. Vreau o dreaptă veşnic suspendată între Traian Băsescu şi nevoia de lideri noi. Vreau o dreaptă care să nu caute soluţii de substanţă, cum ar fi organizaţii locale puternice şi partide solide, ci miracole. Pentru că miracolele se sting, carisma dispare iar parlamentul va fi mereu al meu.
5. Confuzie. Vreau ca intelectuali de calibru, oameni apreciaţi în domeniile în care activează (artă, filozofie, istorie) să-şi dea cu părerea despre strategii electorale şi despre electorate, adică subiecte la care nu se pricep. Vreau să se creeze confuzie între părerologi şi experţi, între fani şi consultanţi, între inimă şi minte.
6. Sila de România. Vreau ceea ce nu există nicăieri altundeva pe glob: o dreaptă fără patriotism. Vreau ca respectul pentru înaintaşi şi iubirea pentru ce este România să rămână teme pentru mine (PSD) sau pentru alţii. Vreau ca dreapta să fie asociată în mintea tuturor cu votanţi care, când aud cuvântul "România", se cutremură şi strâmbă din nas.
7. Pesimism. Vreau să am parlamentari liniştiţi. Vreau ca aspiraţiile opoziţiei să fie mici-spre-minuscule. Vreau să ştiu că Oprescu, Mazăre, Nichita n-au de ce să se teamă. Vreau să am un oponent sau oponenţi care vor scorul PDL din 2008, crezând că le este îndeajuns. Vreau un oponent sau oponenţi care să ţintească jos, slab, puţin şi care să-mi ofere multe scrutine pe tavă pentru că se subestimează.
8. "Dreapta". Vreau ca opoziţia să fie cât mai ruptă de realitate. Vreau să se zică cuvântul "dreapta" cât se poate de des, într-un context cât mai intelectual. Vreau ca termenul să nu fie niciodată explicat, niciodată concretizat, poate cel mult să fie asociat în mentalul colectiv cu reforme dure care cauzează suferinţe foarte multor oameni. Vreau ca dreapta să hiperideologizeze în timp ce eu (PSD) vorbesc româneşte.
9. Subiecte irelevante. Ţin morţiş ca dreapta să nu vorbească despre lucrurile relevante pentru votanţi (sănătate, educaţie, creşterea unei familii). Vreau ca dreapta să vorbească pe subiecte cât se poate de importante pentru politicienii dreptei şi nucleul lor dur, dar absolut irelevante pentru restul societăţii.
10. Neîncredere în partide. Vreau ca partidele să fie slabe, ca oamenii care se opun USL să nu-şi dedice nici măcar o clipă de voluntariat partidelor din opoziţie, ba mai mult, să nu le dorească prezenţa în jur.
11. Pensionarii. Vreau o dreaptă care urăşte, dispreţuieşte şi se teme de grupul cu cea mai mare prezenţă la vot, de oamenii care decid rezultatul. Vreau ca dreapta să nu ştie câţi pensionari au votat pentru Traian Băsescu în 2007 (referendum) sau 2009 (alegeri prezidenţiale). Vreau ca dreapta să gândească marxist-materialist ("pensionarii vor bani şi atât"). Vreau ca dreapta să cedeze pe acest front în totalitate.
Bonus: 12. Verba volant. Vreau o dreaptă care să se hrănească cu vorbe, nu cu cifre, cu păreri nu cu situaţii, cu oftaturi nu cu analize detaliate. Vreau o dreaptă care nu ştie în ce ţară trăieşte, o dreaptă oarbă, mută şi surdă. Vreau o dreaptă care să nu vorbească nimănui.
luni, 8 iulie 2013
Cum aduc valorile voturi
Se vorbeşte mult despre valori, idei şi principii. Din nefericire nimeni nu le explică politicienilor la ce sunt utile.
Să fim pragmatici şi să explicăm politicienilor că valorile sunt lucrurile care îi menţin în politică şi după ce gafează monstruos. Exemplu concret: nu ştiu dacă Roberta Anastase vrea o carieră de prim-plan în politică. Dar dacă doreşte acest lucru, problema ei nu este şi nu a fost faimoasa falsificare a votului de la Legea Pensiilor din septembrie 2010. Toţi oamenii şi toţi politicienii fac greşeli, mai mici sau mai mari. Problema Robertei Anastase este şi a fost că ea nu există prin nimic în spaţiul public cu excepţia acelui moment. Nu există o lege Anastase cu privire la un subiect major, de impact. Nu există un grup de oameni, o problematică, un subiect pe care Roberta Anastase să-l monitorizeze, despre care să vorbească, de care să dea senzaţia că îi pasă. Având în vedere rezultatele foarte bune ale PDL şi ARD în Prahova, probabil că energiile se concentrează acolo - dar asta nu este o carieră de prim-plan.
Această postare nu e despre Roberta Anastase ci despre zecile şi sutele de politicieni care sunt la un scandal distanţă de dispariţie sau irelevanţă. Lucrurile sunt complicate pentru că:
- A găsi o singură valoare sau subiect cu care să devii cunoscut în conştiinţa publică nu e îndeajuns. Un specialist în justiţie sau educaţie nu poate aspira la primele funcţii în stat, ci cel mult la un portofoliu de ministru;
- Un scandal care te loveşte exact "în" tema sau principiile pe care le susţii este extrem de periculos. Istoria Partidului Republican din SUA este bucşită cu politicieni care apărau moralitatea protestantă şi a căror carieră s-a încheiat imediat după ce s-a aflat că erau de fapt homosexuali. Traian Băsescu nu s-a prezentat drept o persoană elevată, educată, cu un vocabular îngrijit; de aceea limbajul colorat utilizat din când în când în primul mandat nu l-a eliminat din politică;
- Dacă eşti în prim-planul mass media, trebuie să contracarezi constant ce se spune despre tine. Orice valori încerci să transmiţi pot fi înecate în noroi; rezultatul evident e sufocarea lentă dar nu mai puţin neplăcută. De exemplu, nu ştiu dacă Elena Udrea a avut vreodată un plan concret de comunicare, cu bătaie pe termen lung; pe termen scurt şi mediu nici nu mai contează, înfrângerea e practic consumată.
Se vorbeşte enorm de mult despre comunicare. În sine acest lucru nu e rău. Mă întreb însă cât de des se pune întrebarea "ce comunic? Cui mă adresez? Există o schemă ordonată de valori pe care o am în minte, astfel încât să am un profil recognoscibil şi previzibil?"
Dacă eşti politician şi nu ai răspuns la întrebările astea, trăieşti şi mori cu valul. Nimeni nu înţelege de ce te afli în politică. Eşti un zombie care aşteaptă placid sfârşitul filmului sau (mult mai probabil) o secure înfiptă în ceafă de politicienii mai ambiţioşi decât tine. Asta, evident, dacă nu apari în prim-planul unui scandal care te va elimina din platoul de filmare ceva mai încet şi mai insidios.
Să fim pragmatici şi să explicăm politicienilor că valorile sunt lucrurile care îi menţin în politică şi după ce gafează monstruos. Exemplu concret: nu ştiu dacă Roberta Anastase vrea o carieră de prim-plan în politică. Dar dacă doreşte acest lucru, problema ei nu este şi nu a fost faimoasa falsificare a votului de la Legea Pensiilor din septembrie 2010. Toţi oamenii şi toţi politicienii fac greşeli, mai mici sau mai mari. Problema Robertei Anastase este şi a fost că ea nu există prin nimic în spaţiul public cu excepţia acelui moment. Nu există o lege Anastase cu privire la un subiect major, de impact. Nu există un grup de oameni, o problematică, un subiect pe care Roberta Anastase să-l monitorizeze, despre care să vorbească, de care să dea senzaţia că îi pasă. Având în vedere rezultatele foarte bune ale PDL şi ARD în Prahova, probabil că energiile se concentrează acolo - dar asta nu este o carieră de prim-plan.
Această postare nu e despre Roberta Anastase ci despre zecile şi sutele de politicieni care sunt la un scandal distanţă de dispariţie sau irelevanţă. Lucrurile sunt complicate pentru că:
- A găsi o singură valoare sau subiect cu care să devii cunoscut în conştiinţa publică nu e îndeajuns. Un specialist în justiţie sau educaţie nu poate aspira la primele funcţii în stat, ci cel mult la un portofoliu de ministru;
- Un scandal care te loveşte exact "în" tema sau principiile pe care le susţii este extrem de periculos. Istoria Partidului Republican din SUA este bucşită cu politicieni care apărau moralitatea protestantă şi a căror carieră s-a încheiat imediat după ce s-a aflat că erau de fapt homosexuali. Traian Băsescu nu s-a prezentat drept o persoană elevată, educată, cu un vocabular îngrijit; de aceea limbajul colorat utilizat din când în când în primul mandat nu l-a eliminat din politică;
- Dacă eşti în prim-planul mass media, trebuie să contracarezi constant ce se spune despre tine. Orice valori încerci să transmiţi pot fi înecate în noroi; rezultatul evident e sufocarea lentă dar nu mai puţin neplăcută. De exemplu, nu ştiu dacă Elena Udrea a avut vreodată un plan concret de comunicare, cu bătaie pe termen lung; pe termen scurt şi mediu nici nu mai contează, înfrângerea e practic consumată.
Se vorbeşte enorm de mult despre comunicare. În sine acest lucru nu e rău. Mă întreb însă cât de des se pune întrebarea "ce comunic? Cui mă adresez? Există o schemă ordonată de valori pe care o am în minte, astfel încât să am un profil recognoscibil şi previzibil?"
Dacă eşti politician şi nu ai răspuns la întrebările astea, trăieşti şi mori cu valul. Nimeni nu înţelege de ce te afli în politică. Eşti un zombie care aşteaptă placid sfârşitul filmului sau (mult mai probabil) o secure înfiptă în ceafă de politicienii mai ambiţioşi decât tine. Asta, evident, dacă nu apari în prim-planul unui scandal care te va elimina din platoul de filmare ceva mai încet şi mai insidios.
vineri, 5 iulie 2013
Detaliul de vineri: candidata la prezidenţiale
O singură femeie a candidat vreodată la prezidenţiale: Graziela-Elena Bîrlă, în 2000, independentă.
A obţinut 61 de mii de voturi (0,55%).
Trei candidaţi au terminat în urma ei: Paul-Philippe Hohenzollern, Ion Sasu (candidatul PSM) şi Niculae Cerveni.
A obţinut 61 de mii de voturi (0,55%).
Trei candidaţi au terminat în urma ei: Paul-Philippe Hohenzollern, Ion Sasu (candidatul PSM) şi Niculae Cerveni.
joi, 4 iulie 2013
Recensământ şi referendum - explicaţii
N-am lucrat în niciun fel la recensământ, dar câteva explicaţii trebuie date, poate că sunt chiar necesare:
1. Populaţia stabilă a României conţine 16,2 milioane adulţi. Aceştia sunt românii adulţi aflaţi în ţară sau plecaţi temporar (câteva săptămâni sau luni).
Dar pe listele electorale mai sunt şi alţi români - minim 700 de mii conform INS, mult mai probabil 2 - 2,5 milioane. E vorba de cei plecaţi pe termen lung. Aici găsim atât cea mai mare parte a diasporei nord-americane cât şi românii care au plecat în Europa în ultimii ani şi se întorc rar spre niciodată, dar şi românii care au plecat temporar cu toată familia şi despre care nu există informaţii de fel.
Conform legii, eşti pe listele electorale dacă eşti cetăţean adult al României. Nu contează dacă eşti în România.
Cvorumul la prag de 50% nu este de 8,1 milioane, ci mai mult.
Cvorumul la prag de 30% nu este de 5,4 milioane, ci mai mult.
2. Numărul total al adulţilor va creşte faţă de 2002!
Conform INS, între acel an şi 2012 s-au înregistrat 2,57 milioane decese.
Numărul celor născuţi între 1985 şi 1993, adică al celor care între 2003 şi 2012 ar împlini 18 ani şi ar căpăta drept de vot este de 3,21 milioane. Numărul real e un pic mai mic datorită deceselor survenite în rândul acestui grup.
Rezultă un surplus de 600-700 de mii de persoane. Probabil ultimul surplus de acest tip din următoarea jumătate de secol. Motivul real al surplusului este nivelul relativ înalt al natalităţii din anii '85-'89, pe care nu l-am mai întâlnit după 1990 şi pe care probabil nu-l vom mai întâlni mult timp. În anii şi deceniile următoare însă, nivelul deceselor va fi mai înalt decât în perioada 2003-2012 întrucât contingente numeroase ajung la o vârstă înaintată.
3. În cazul în care comparăm numărul de bărbaţi care declară că sunt căsătoriţi şi numărul femeilor care declară că sunt căsătorite, vedem o diferenţă de 50 000. Aceasta se datorează în principal femeilor care se află în România şi sunt căsătorite cu bărbaţi plecaţi pe termen lung în afară (şi pe care INS nu i-a chestionat).
4. Absolvenţii de studii superioare aflaţi în România (14,4% din populaţia stabilă) reprezintă o minoritate aproape cât Bucureştiul sau cât populaţia judeţelor Iaşi, Cluj şi Prahova puse împreună.
Acest procent s-a dublat faţă de 1989, dar tot suntem ultimii din UE. Ca idee: procentul bulgarilor cu diplomă de facultate este de 20%.
Paradoxal, mai îngrijorător mi se pare procentul mare de români aflaţi în ţară şi care nu au nici măcar studii medii (44%). Ce fel de economie poţi să construieşti cu aceşti oameni? Cât de eficientă e? Cât mai mulţi dintre ei sau dintre copiii lor trebuie să facă tranziţia spre studii medii. Dacă facultăţile se umflă inutil, ajungem la o structură ineficientă, absurdă şi dezechilibrată (exemplu: 40% studii primare, 20% studii medii, 40% studii superioare). O naţie de arhitecţi, programatori, zilieri şi cerşetori, adică o naţie divizată şi schizofrenică. De preferat este o structură echilibrată, cu forţă motrice în ... centru (exemplu: 20% studii primare, 60% studii medii, 20% studii superioare). Rândurile de mai sus nu reprezintă o tentativă de a diminua importanţa studiilor superioare. Mi se pare însă că problema principală este alta, ceva mai profundă.
1. Populaţia stabilă a României conţine 16,2 milioane adulţi. Aceştia sunt românii adulţi aflaţi în ţară sau plecaţi temporar (câteva săptămâni sau luni).
Dar pe listele electorale mai sunt şi alţi români - minim 700 de mii conform INS, mult mai probabil 2 - 2,5 milioane. E vorba de cei plecaţi pe termen lung. Aici găsim atât cea mai mare parte a diasporei nord-americane cât şi românii care au plecat în Europa în ultimii ani şi se întorc rar spre niciodată, dar şi românii care au plecat temporar cu toată familia şi despre care nu există informaţii de fel.
Conform legii, eşti pe listele electorale dacă eşti cetăţean adult al României. Nu contează dacă eşti în România.
Cvorumul la prag de 50% nu este de 8,1 milioane, ci mai mult.
Cvorumul la prag de 30% nu este de 5,4 milioane, ci mai mult.
2. Numărul total al adulţilor va creşte faţă de 2002!
Conform INS, între acel an şi 2012 s-au înregistrat 2,57 milioane decese.
Numărul celor născuţi între 1985 şi 1993, adică al celor care între 2003 şi 2012 ar împlini 18 ani şi ar căpăta drept de vot este de 3,21 milioane. Numărul real e un pic mai mic datorită deceselor survenite în rândul acestui grup.
Rezultă un surplus de 600-700 de mii de persoane. Probabil ultimul surplus de acest tip din următoarea jumătate de secol. Motivul real al surplusului este nivelul relativ înalt al natalităţii din anii '85-'89, pe care nu l-am mai întâlnit după 1990 şi pe care probabil nu-l vom mai întâlni mult timp. În anii şi deceniile următoare însă, nivelul deceselor va fi mai înalt decât în perioada 2003-2012 întrucât contingente numeroase ajung la o vârstă înaintată.
3. În cazul în care comparăm numărul de bărbaţi care declară că sunt căsătoriţi şi numărul femeilor care declară că sunt căsătorite, vedem o diferenţă de 50 000. Aceasta se datorează în principal femeilor care se află în România şi sunt căsătorite cu bărbaţi plecaţi pe termen lung în afară (şi pe care INS nu i-a chestionat).
4. Absolvenţii de studii superioare aflaţi în România (14,4% din populaţia stabilă) reprezintă o minoritate aproape cât Bucureştiul sau cât populaţia judeţelor Iaşi, Cluj şi Prahova puse împreună.
Acest procent s-a dublat faţă de 1989, dar tot suntem ultimii din UE. Ca idee: procentul bulgarilor cu diplomă de facultate este de 20%.
Paradoxal, mai îngrijorător mi se pare procentul mare de români aflaţi în ţară şi care nu au nici măcar studii medii (44%). Ce fel de economie poţi să construieşti cu aceşti oameni? Cât de eficientă e? Cât mai mulţi dintre ei sau dintre copiii lor trebuie să facă tranziţia spre studii medii. Dacă facultăţile se umflă inutil, ajungem la o structură ineficientă, absurdă şi dezechilibrată (exemplu: 40% studii primare, 20% studii medii, 40% studii superioare). O naţie de arhitecţi, programatori, zilieri şi cerşetori, adică o naţie divizată şi schizofrenică. De preferat este o structură echilibrată, cu forţă motrice în ... centru (exemplu: 20% studii primare, 60% studii medii, 20% studii superioare). Rândurile de mai sus nu reprezintă o tentativă de a diminua importanţa studiilor superioare. Mi se pare însă că problema principală este alta, ceva mai profundă.
marți, 2 iulie 2013
Pe creasta valului
Suntem de mult timp pe creasta unui val demografic - el nu devine mai slab cu trecerea timpului ci dimpotrivă. Din 1987 numărul nou-născuţilor din România este în continuă scădere, an după an. În 2012 s-au născut de două ori mai puţini copii decât acum douăzeci şi cinci de ani.
Să plasăm informaţia în context:
În oricare din deceniile şase, şapte, opt sau nouă ale secolului trecut s-au născut între 3,6 şi 4,1 milioane de copii în România.
În anii '90 numărul nou-născuţilor a scăzut la 2,5 milioane.
Deceniul trecut: 2,2 milioane.
Pe baza datelor disponibile, e greu de crezut că în acest deceniu vor fi mai mulţi de 1,9 milioane.
Probabil că îţi spui: "OK, o fi interesant pentru sociologi, dar pe mine genul ăsta de lucruri nu mă afectează."
Permite-mi să-ţi sugerez că indiferent în ce domeniu lucrezi, dacă vei fi în România în anii următori vei simţi şi tu coborârea demografică pe tobogan. De fapt, deja o simţi! Câteva exemple:
1. Dacă publicul-ţintă al domeniului în care lucrezi este compus din oamenii cu vârsta între 30 şi 50 de ani, vin ani grei şi foarte grei. Numărul lor se reduce treptat şi sigur - lupta pentru banii consumatorului va fi mai intensă, pentru că cererea este în continuă scădere.
1b. Toate industriile care deservesc copiii şi adolescenţii se restrâng şi se vor restrânge. De exemplu, există acum mai puţini copii români în vârstă de 6 ani decât în orice an de la al doilea război mondial încoace.
2. Părăsirea de către profesori a sistemului de învăţământ nu este şi nu va mai fi percepută drept o criză: se va considera că oricum sunt prea mulţi. Puterea sindicatelor din domeniu şi importanţa temei învăţământului de stat vor suferi o ajustare drastică.
2b. Nu este exclus ca, precum în cazul scandalurilor anuale privind înscrierea la grădiniţe, statul să subestimeze excesiv nevoia pentru servicii de educaţie.
3. Sistemul privat de învăţământ superior a primit un şut puternic în părţile sensibile şi nu-şi poate reveni. Acum câţiva ani se putea încă baza pe tinerii născuţi în ultimii ani ai comunismului - aproape 400 de mii pe an. Prăbuşirea demografică de după revoluţie duce la scăderea dramatică a numărului de potenţiali studenţi. Nu e exclus ca, în curând, să se ia decizia ca bacalaureatul să nu mai fie criteriu pentru intrarea la facultate - din perspectiva universităţilor private, el ar putea fi considerat un obstacol care reduce cererea şi deci dăunează profiturilor.
4. Sistemul de pensii va slăbi din ce în ce mai mult. Raportul dintre contributori şi beneficiari va căpăta o dinamică nefericită, şocul major urmând să intervină după 2030 (pentru o viziune mai optimistă în legătură cu subiectul sistemului de pensii, uită-te aici. Am impresia că puţine din afirmaţiile de acolo vor fi aplicabile în România următorilor 15 ani).
4b. Sistemul de sănătate va deveni din ce în ce mai scump şi mai *necesar*. Decreţeii încep să se apropie de vârsta la care asistenţa medicală devine un subiect important. Imaginea-tip a deceniilor următoare: părinte în vârstă (născut între 1967 şi 1972) tratat de medic azer sau african, în timp ce fiul său în vârstă de 30 şi ceva de ani (născut după 1990) stă în coridor, cu capul între palme, înjurând CASS. "5,5%" va fi o amintire frumoasă, aproape neverosimilă.
5. Scăderea importanţei României ca piaţă de desfacere şi ca factor politic în UE. Nouă ţări din UE au un spor negativ al populaţiei - al nostru e cel mai... rău. Ca element simbolic, numărul europarlamentarilor români va scădea şi mai mult (35 în 2007, 33 în 2009, 32 anul viitor, etc).
6. Având în vedere scăderea accentuată a numărului plătitorilor de taxe, dimensiunile aparatului administrativ naţional şi local:
- se vor diminua semnificativ
- vor rămâne identice dar impozitele vor creşte semnificativ, gonind investitori şi cetăţeni în afara graniţelor (şi deci nerezolvând problema)
- vor rămâne identice dar salariile birocraţilor se vor reduce în termeni reali (inflaţie consistentă).
7. Ponderea şi importanţa pensionarilor va creşte, în special în plan politic. Dacă acum ai impresia că partidele nu sunt interesate de votul tinerilor, mai aşteaptă puţin. Peste 10-15 ani vizitatori obiectivi care vor studia discursurile şi liniile de comunicare politică vor crede că în România dreptul de vot se obţine odată cu talonul de pensie.
8. Începând cu anii 2017-2018 va deveni din ce în ce mai greu pentru un bărbat tânăr să-şi găsească o nevastă. Această situaţie va dura cel puţin două decenii (cine e interesat în detaliu de mecanism poate citi faimosul articol al lui Sebastian Lăzăroiu de aici). Societatea va da un test interesant, pentru că am mai avut o situaţie similară la începutul anilor '80. Atunci sistemul a rezistat, frustările au fost canalizate la nivel individual. Din perspectiva mea vin epoci bune pentru populismul dur, justiţiar, poate cu nuanţe de stânga, anti-capitaliste.
Să plasăm informaţia în context:
În oricare din deceniile şase, şapte, opt sau nouă ale secolului trecut s-au născut între 3,6 şi 4,1 milioane de copii în România.
În anii '90 numărul nou-născuţilor a scăzut la 2,5 milioane.
Deceniul trecut: 2,2 milioane.
Pe baza datelor disponibile, e greu de crezut că în acest deceniu vor fi mai mulţi de 1,9 milioane.
Probabil că îţi spui: "OK, o fi interesant pentru sociologi, dar pe mine genul ăsta de lucruri nu mă afectează."
Permite-mi să-ţi sugerez că indiferent în ce domeniu lucrezi, dacă vei fi în România în anii următori vei simţi şi tu coborârea demografică pe tobogan. De fapt, deja o simţi! Câteva exemple:
1. Dacă publicul-ţintă al domeniului în care lucrezi este compus din oamenii cu vârsta între 30 şi 50 de ani, vin ani grei şi foarte grei. Numărul lor se reduce treptat şi sigur - lupta pentru banii consumatorului va fi mai intensă, pentru că cererea este în continuă scădere.
1b. Toate industriile care deservesc copiii şi adolescenţii se restrâng şi se vor restrânge. De exemplu, există acum mai puţini copii români în vârstă de 6 ani decât în orice an de la al doilea război mondial încoace.
2. Părăsirea de către profesori a sistemului de învăţământ nu este şi nu va mai fi percepută drept o criză: se va considera că oricum sunt prea mulţi. Puterea sindicatelor din domeniu şi importanţa temei învăţământului de stat vor suferi o ajustare drastică.
2b. Nu este exclus ca, precum în cazul scandalurilor anuale privind înscrierea la grădiniţe, statul să subestimeze excesiv nevoia pentru servicii de educaţie.
3. Sistemul privat de învăţământ superior a primit un şut puternic în părţile sensibile şi nu-şi poate reveni. Acum câţiva ani se putea încă baza pe tinerii născuţi în ultimii ani ai comunismului - aproape 400 de mii pe an. Prăbuşirea demografică de după revoluţie duce la scăderea dramatică a numărului de potenţiali studenţi. Nu e exclus ca, în curând, să se ia decizia ca bacalaureatul să nu mai fie criteriu pentru intrarea la facultate - din perspectiva universităţilor private, el ar putea fi considerat un obstacol care reduce cererea şi deci dăunează profiturilor.
4. Sistemul de pensii va slăbi din ce în ce mai mult. Raportul dintre contributori şi beneficiari va căpăta o dinamică nefericită, şocul major urmând să intervină după 2030 (pentru o viziune mai optimistă în legătură cu subiectul sistemului de pensii, uită-te aici. Am impresia că puţine din afirmaţiile de acolo vor fi aplicabile în România următorilor 15 ani).
4b. Sistemul de sănătate va deveni din ce în ce mai scump şi mai *necesar*. Decreţeii încep să se apropie de vârsta la care asistenţa medicală devine un subiect important. Imaginea-tip a deceniilor următoare: părinte în vârstă (născut între 1967 şi 1972) tratat de medic azer sau african, în timp ce fiul său în vârstă de 30 şi ceva de ani (născut după 1990) stă în coridor, cu capul între palme, înjurând CASS. "5,5%" va fi o amintire frumoasă, aproape neverosimilă.
5. Scăderea importanţei României ca piaţă de desfacere şi ca factor politic în UE. Nouă ţări din UE au un spor negativ al populaţiei - al nostru e cel mai... rău. Ca element simbolic, numărul europarlamentarilor români va scădea şi mai mult (35 în 2007, 33 în 2009, 32 anul viitor, etc).
6. Având în vedere scăderea accentuată a numărului plătitorilor de taxe, dimensiunile aparatului administrativ naţional şi local:
- se vor diminua semnificativ
- vor rămâne identice dar impozitele vor creşte semnificativ, gonind investitori şi cetăţeni în afara graniţelor (şi deci nerezolvând problema)
- vor rămâne identice dar salariile birocraţilor se vor reduce în termeni reali (inflaţie consistentă).
7. Ponderea şi importanţa pensionarilor va creşte, în special în plan politic. Dacă acum ai impresia că partidele nu sunt interesate de votul tinerilor, mai aşteaptă puţin. Peste 10-15 ani vizitatori obiectivi care vor studia discursurile şi liniile de comunicare politică vor crede că în România dreptul de vot se obţine odată cu talonul de pensie.
8. Începând cu anii 2017-2018 va deveni din ce în ce mai greu pentru un bărbat tânăr să-şi găsească o nevastă. Această situaţie va dura cel puţin două decenii (cine e interesat în detaliu de mecanism poate citi faimosul articol al lui Sebastian Lăzăroiu de aici). Societatea va da un test interesant, pentru că am mai avut o situaţie similară la începutul anilor '80. Atunci sistemul a rezistat, frustările au fost canalizate la nivel individual. Din perspectiva mea vin epoci bune pentru populismul dur, justiţiar, poate cu nuanţe de stânga, anti-capitaliste.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
