CSCI vs. IRES: clarificări privind opțiunea la prezidențiale

În ultima perioadă au apărut două sondaje separate care măsoară intenția de vot la prezidențiale: un sondaj IRES și un sondaj CSCI. 

Atât vizitatori ai blog-ului cât și destui politicieni au fost mirați de rezultate. La mijloc se află o confuzie, și anume încercarea de a compara rezultatele.

Întrebarea este aceeași, dar opțiunile aflate la dispoziția respondentului sunt diferite, ceea ce schimbă și structura răspunsurilor.

În sondajul CSCI se testează scenarii, adică liste de candidați. Este o simulare a exercițiului de vot din ziua alegerilor. Accentul cade pe replicarea cât mai realistă a situației din toamnă.

În sondajul IRES respondentul e liber să răspundă după cum dorește. Nu există o listă din care trebuie să aleagă un nume. Accentul cade pe o captare cât mai fidelă a preferințelor.

Rezultatele nu au cum să fie identice, mai ales pentru că avem o scenă politică cu multe personalități iar candidaturile nu sunt clare. Ce se întâmplă dacă niciuna din opțiunile din sondajul CSCI nu e pe placul tău? Nu vei răspunde sau te vei reorienta spre una din opțiunile disponibile. Sondajul IRES îți permite într-o mai mare măsură să îți afirmi punctul de vedere, dar va cuprinde în mod inerent și opțiuni care nu vor exista pe buletinul de vot.

Exemplul cel mai evident vine de la oamenii pentru care Traian Băsescu ar fi cea mai bună candidatură a opoziției, dacă ar putea candida. La sondajul CSCI sunt obligați să se reorienteze spre unul din numele de pe listă. Sondajul IRES le permite să-și afirme opinia ca atare.

În viața de zi cu zi vedem această diferență sub altă formă. Dacă aș întreba 5 fani al brand-ului Mercedes și 5 fani ai brand-ului Porsche care este brand-ul lor favorit, structura răspunsurilor ar fi:

Mercedes 50%

Porsche 50%

Dacă însă le-aș pune la dispoziție doar următoarele opțiuni:

a) Dacia

b) Lada

c) Porsche 

și

d) Toyota

fanii "Mercedes" n-ar mai putea opta cum doresc. Unii s-ar reorienta spre Porsche, alții spre Toyota sau Dacia sau Lada, iar structura răspunsurilor ar fi foarte diferită, de exemplu:

Porsche 70% (cei 5 fani inițiali + 2 fani Mercedes obligați să se reorienteze)

Dacia 10%

Lada 10%

Toyota 10%

Atenție - ambele întrebări ar măsura același lucru (brand-ul favorit) și opiniile acelorași 10 oameni. Diferențele între rezultate sunt, însă, consistente.

Care sondaj e perfect sau mai aproape de realitate? Ambele metode au puncte tari și puncte slabe.

Întrebarea-cu-listă devine utilă atunci când lista candidaților este cunoscută, ceea ce nu e cazul acum. După cum arătam mai sus în exemplul cu mașinile, apariția unei candidaturi sau înlocuirea unei candidaturi preconizate cu alta schimbă toate procentele, mai puțin sau mai mult. În cazul în care "nimerești lista", întrebarea e foarte utilă (de observat că CSCI a propus trei scenarii diferite). Spre sfârșitul anului vom vedea exclusiv întrebări închise.

Întrebarea deschisă investighează susținerea pentru un potențial candidat sau altul. Este o metodă care permite analizarea în detaliu a opțiunilor votanților, însă nu are cum să livreze rezultatul alegerilor.

Niciuna din prezentările celor două sondaje nu arată câți din totalul eșantionului au răspuns la întrebarea/întrebările privind prezidențialele. Acest lucru limitează calculele și analizele care se pot realiza. La un nivel mai superficial se poate observa că nu există diferențe majore în ierarhie, că Ponta e pe locul unu, că opoziția non-PNL-istă are la dispoziție un bazin mai mare decât Antonescu (în special dacă Predoiu nu este Candidatul Unic) și cam atât.

IRES: dileme și oportunități

Două sondaje IRES la aproape un an distanță, aceeași întrebare: "Dacă duminica viitoare ar fi alegeri prezidențiale, cu cine ați vota?", aceeași metodologie (întrebare deschisă, nu există listă de răspunsuri, respondentul rostește orice nume dorește, poate să rostească de exemplu numele președintelui în funcție deși el nu poate candida). Cel mai recent sondaj este aici, întrebarea este pe ultima pagină.

* Numărul potențialilor candidați care trec de 5%, un prag al relevanței, era de patru acum un an și este de șapte acum.

* Într-un an Ponta l-a depășit pe Antonescu în topul preferințelor, lucru care nu surprinde întrucât votanții fostului USL s-au redistribuit conform preferințelor de dinaintea de formarea Uniunii.

* Spațiul populist (Dan Diaconescu + Vadim + Becali) e în cădere: 13% în urmă cu un an, doar 7% acum.

* Spațiul ARD+Băsescu opta atunci pentru două persoane care cumulau 24%: președintele însuși și MRU.
În clipa de față de față același spațiu cumulează 27% dar conține cinci opțiuni. Aceste opțiuni sunt distribuite dezechilibrat, ceea ce matematic vorbind e un lucru bun pentru cauza opoziției: 22% la MRU și Traian Băsescu, restul de 5% la Boc, Predoiu și Udrea.

* Ierarhia de acum pare să semene foarte mult cu tabloul intențiilor de vot pentru partide: un bloc solid și multe opțiuni mai slabe, toate sub 15%.

Propun perspectiva conform căreia în realitate lucrurile stau un pic altfel:

Bazinul de lucru al PSD = Ponta la care putem adăuga cu ceva semne de întrebare opțiunile pentru Geoană și Oprescu = 38%.

MRU = 12%
Băsescu&Boc&Udrea = 14%
Suma "12+14" nu se face, Elena Udrea (aici) și Sebastian Lăzăroiu (mai prudent) merg pe alte opțiuni decât MRU.

Antonescu + Iohannis: 15%

Populiștii: 7%

Jolly joker: cei 7% la Tăriceanu. Unde se duc aceste voturi dacă Tăriceanu nu candidează? E vorba de nostalgici ai USL - caz în care s-ar putea deplasa la Ponta? Sunt liberali care ar reveni la Antonescu? N-ar mai vota de fel?

Procentele de mai sus nu sunt scoruri electorale, ci grupări de preferințe. A exprima o opțiune este ușor, a veni la vot - mai ales dacă persoana pe care o doreai președinte nu candidează - este ceva mai greu.

Concluzia ar fi că nimeni n-are motive de a desface sticle de șampanie ci mai degrabă de a privi cu încruntare spre viitor.

Ponta stă bine dar nu perfect. Domină scena dar n-o strivește în planul opțiunilor de vot precum Iliescu în anii '90 sau Năstase în 2001-2004, este pe locul întâi dar nu are certitudini privind turul doi. Trebuie să spere la lipsă de unitate și/sau demobilizare în spațiul electoral PNL+PDL+PMP+MRU+etc etc etc pentru a fi sigur de victorie.

Niciodată un om cu partid de 3% nu s-a aflat într-o situație așa de bună ca MRU acum. Observăm că tactica "așteptării până după europarlamentare" a dăunat tuturor candidaților opoziției cu excepția sa. Elena Udrea și Emil Boc au distanțe colosale de recuperat atât în turul unu cât și, conform INSCOP, într-un eventual tur doi. Pe de altă parte, atât Traian Băsescu (indirect) cât și Sebastian Lăzăroiu au sugerat în mod repetat că Boc ar fi o candidatură puternică, a se citi "preferată". Urmează o vară toridă.

Antonescu e sub numărul de susținători din 2009 dar trebuie doar să câștige lupta pentru locul doi din care nu este eliminat de fel. Europarlamentarele au căpătat o importanță disproporționată pentru PNL, mai ales în contextul emigrării de aleși locali și membri de organizație. De asemenea Antonescu începe să aibă nevoie ca "unificarea candidaturilor dreptei" de după prezidențiale:

a) să nu aibă loc
sau
b) să-l includă printre participanți.

Europarlamentare vs. prezidențiale: scurt ghid statistic

În 2009 la europarlamentare s-au înregistrat 4,8 milioane voturi valide.
În același an, la prezidențiale s-au înregistrat 9,7 milioane voturi valide în primul tur.
Un raport de unu-la-doi.

E probabil ca în acest an să vedem un raport asemănător. Implicit, rezultatul europarlamentarelor nu este rezultatul prezidențialelor. Nu este vorba nici de o imagine a prezidențialelor "ușor mișcată". Ci de doar jumătate de imagine.

A citi în rezultatul europarlamentarelor ce se va întâmpla la prezidențiale e un sport atractiv care va câștiga mulți practicanți în lunile următoare. Câteva gânduri despre acest subiect:

a. Să zicem că un partid obține 20% la europarlamentare după care vine cu un candidat propriu la prezidențiale. Dacă acel candidat este votat în primul tur doar de cei care au votat partidul său la europarlamentare, ce scor va avea el?

Nu 20%, ci mai puțin sau mult mai puțin.

Dacă prezența la prezidențiale este dublă față de parlamentare, ca acum cinci ani, răspunsul la întrebare este 10%.

(Adică, în coordonatele din 2009:
La europarlamentare partidul său a primit 20% din 4,8 milioane voturi, adică 960 de mii de voturi.
La prezidențiale, din cei 9,7 milioane de votanți cei 960 de mii sunt aproximativ 10%).

b. Deși pare surprinzător la prima vedere, potențialul unui candidat PSD nu se limitează la ce poate obține partidul la europarlamentare.

În 2009, la europarlamentare, PSD a primit 1,5 milioane voturi.
În 2008, la parlamentare, PSD a primit 2,2 milioane voturi.
În 2009, la prezidențiale, Geoană a primit în primul tur 3,0 milioane voturi.

De fapt, în rândul oamenilor care au votat la prezidențiale dar nu și la europarlamentare, Geoană a obținut mai multe voturi (1,5 milioane) decât Crin Antonescu (1,2 milioane).

O modalitate de a citi această informație: și PSD-ul, ca orice partid, are un grad diferit de mobilizare în funcție de scrutin. Nu este o vorbă de o structură monolitică și (în sensul muzical al cuvântului) monotonă, care indiferent de tipul de scrutin pompează același număr de voturi.

Cele două puncte reunite duc la subiectul următor:

c. Nu există nicio legătură între scorul PSD la europarlamentare și soarta candidatului PSD la prezidențiale.

PSD poate obține 51% din voturi la europarlamentare, adică aproximativ două milioane și jumătate de voturi. Dacă omul care va candida din partea social-democraților nu reușește să strângă mai mult de 500 de mii de voturi în plus între europarlamentare și prezidențiale, obține un total de doar 3 milioane de voturi, adică nici măcar 40% în primul tur.

Cu doar 31% din voturile de la europarlamentarele din 2009 PSD a fost extrem de aproape de a câștiga prezidențialele. Împotriva lui Băsescu cel din epoca pre-austeritate.

d. Dacă te interesează prezidențialele, sunt atunci europarlamentarele irelevante?

Nu chiar.

Începeam postarea spunând că ele dau jumătate din imagine. În 2009 această jumătate de imagine a fost decisivă:

PNL (locul trei) era cu 800 de mii de voturi în spatele PSD (locul doi în urma combinației PDL+EBA).

În rândul oamenilor care au venit la vot doar la prezidențiale, Antonescu trebuia să obțină cel puțin 46% pentru a recupera distanța și a se califica în turul doi.

A primit doar 24% din voturile lor, a ratat turul doi la o diferență considerabilă.

Ceea ce conduce la ideea de final.

e. Ultimele 15 minute ale unei partide de fotbal sunt mai importante decât primele 15. Pentru că după acele ultime 15 minute nu mai poți face nimic. În același sens, impactul unei candidaturi ca atare este mai important decât baza de la care pornește.

Pare destul de probabil ca în acest an să avem o scenă dezechilibrată, cu 8-10 formațiuni politice, și poate la fel de mulți candidați la președinție, "înghesuite" sau "înghesuiți" pe 50-60%. Plutonul va fi compact dar cu o formă haotică (MRU e mult mai puternic ca FC, nu știm dacă Dan Diaconescu va fi în arenă și dacă nu spre cine s-ar îndrepta susținătorii săi, PNL are multe opțiuni strategice la dispoziție, etc). Ruperi de ritm inspirate ale prezidențiabililor pot răsturna ierarhia de la europarlamentare în spațiul non-PSD, întrucât diferențele de la care se va porni sunt reduse.

INSCOP, martie 2014: jocul de-a izolarea-în-turul-doi

Datele provin din cel mai recent sondaj INSCOP (alte date pot fi găsite și aici).

1. Cu cât un candidat e mai apropiat din punct de vedere personal sau politic de președintele Băsescu, cu atât scorul respectivului candidat în turul doi împotriva lui Ponta e mai slab:

Udrea 28%
Boc 31,5%
MRU 41,6%
Antonescu 42,5%
Iohannis 49%

2. Teoria enunțată de Traian Băsescu la Adevărul Live nu este susținută deocamdată de fapte. În turul doi nu Ponta e izolat ci "dreapta", cu tot cu Antonescu, e izolată.

Iată despre ce e vorba: în primul tur un pic peste 30% din respondenți optează pentru candidați ai "dreptei" (Antonescu + MRU + Predoiu + cei care optează pentru un nume din afara listei gen Iohannis). În turul doi candidatul "dreptei" rămas în luptă obține susținerea celor 30% - cu mici nuanțe: Antonescu și Iohannis obțin votanți în plus, Boc și Udrea pierd din cei 30%.

Lăsând nuanțele la o parte, cei 30% sunt insuficienți pentru victorie. Și asta pentru că împotriva candidatului "dreptei" se mobilizează tot restul României. Adică:
- evident electoratul lui Ponta (25%)
- PPDD, PRM, UDMR (7%)
- oamenii care n-ar vota în primul tur (și care în turul doi ar vota Ponta)
- oamenii care nu sunt hotărâți cu cine să voteze în primul tur (și care în turul doi ar vota Ponta)
- votanți PNL în cazul în care persoana care reprezintă "dreapta" în turul doi nu este membru PNL

Situația poate fi reformulată în mai multe feluri. Două lucruri sunt interesante:

- În turul doi, în funcție de competitor, Ponta primește 1 sau 2 voturi în plus pentru fiecare vot primit în primul tur.

- Ponta este opțiunea în turul doi a 50-60% din românii aflați în țară, în contextul în care doar 36% din românii aflați în țară au încredere mare sau foarte mare în el. În alte cuvinte, Ponta ar obține în turul doi voturi de la oameni care nu îl plac, dar care au încredere și mai puțină în Antonescu sau în Boc sau în Udrea sau în MRU, etc.

2b. PSD se poate împiedica și rata această oportunitate
- folosind alt candidat decât Ponta
- eșuând în a mobiliza măcar părți din acest imens public care nu e nici PSD, nici "dreapta" și care reprezintă cam 47% din populația aflată în țară. Absenteismul este de fapt amenințarea reală.

De asemenea, e de așteptat ca politicienii opoziției să reconstruiască antipesedismul. Mai au șapte luni și jumătate să redefinească paradigma conform făgașelor tradiționale din 2001-2004. Ponta nu se află într-o situație de invulnerabilitate.

Mituri despre prezidențiale - Ardeal și regățeni

Cândva a fost adevărat că PSD controla cu autoritate Moldova și Muntenia iar candidații anti-PSD se bazau pe Ardeal și București.

Acest "cândva" = 1992.

De atunci lucrurile s-au schimbat cu repeziciune.

Capitala și Ardealul (exclusiv Harghita și Covasna care au un comportament de vot aparte) au dat 39,4% din voturile exprimate în turul doi al alegerilor din 2004.

În 2009, aceleași spații geografice livrau 39,8% din voturile acordate în turul doi.

Situația era asemănătoare și în trecutul ceva mai îndepărtat:

1992: București + Ardeal (fără Harghita și Covasna) = 41%
1996: .... = 39,8%.

În alte cuvinte Moldova-și-Muntenia-dar-fără-Capitală au livrat întotdeauna cam 60% din voturi.

Și atunci cum de-a fost învins candidatul PSD în 1996 și 2004? Victoria a fost obținută exact ca în oricare bătălie în care nu există îngeri salvatori, și anume în ofensivă, pe teritoriul adversarului, așa cum fusese definit acest teritoriu în 1992.

În Moldova și Muntenia sunt 25 de județe. Să le studiem exclusiv din perspectiva turului doi.

În 1992, Emil Constantinescu nu obține în vreunul dintre ele 40% din voturi.
De fapt, el este strivit peste tot fără drept de apel. Exemple de scoruri, repet, de tur doi:
Bacău: Iliescu 75%, Constantinescu 25%.
Călărași: Iliescu 82% (!), Constantinescu 18%.
Constantinescu este hiper-dependent de Ardeal și București, de unde îi vin peste jumătate din voturi. Dar per total performanța sa este insuficientă și pierde la douăzeci și trei de procente distanță la nivel național.

În 1996, Constantinescu obține în 17 județe din 25 mai mult de 40% din voturi.
Cu ... 17 județe mai multe decât în 1992.
Ba mai mult, reușește să câștige în 4 dintre ele.
Ca o exemplificare a evoluției lucrurilor, să ne uităm la aceleași județe ca în paragraful anterior:
Bacău: Iliescu 54%, Constantinescu 46% (aproape dublare).
Călărași: Iliescu 64%, Constantinescu 36% (dublare de-a dreptul).
Constantinescu își menține performanța foarte bună în Ardeal și București, dar "împinge linia frontului" în Moldova și Muntenia. El nu rupe gura târgului dar are o performanță mai bună decât în 1992. Rezultatul: victorie națională la nouă procente distanță.

În 2004, schema se schimbă în mod fundamental. Prin comparație cu scorurile lui Constantinescu, Traian Băsescu înregistrează un recul major în Ardeal și București:

'96, Constantinescu: 3,6 milioane voturi
'04, Băsescu: 2,2 milioane voturi.

Să trecem la Muntenia și Moldova. Băsescu obține în 20 de județe din 25 scoruri mai bune decât Constantinescu în 1996.
Constantinescu câștigase în 4 dintre ele, Băsescu câștigă în 7 dintre ele.
În Argeș, Botoșani, Brăila, Buzău, Călărași, Constanța, Dâmbovița, Dolj, Gorj, Ialomița, Mehedinți, Neamț, Olt, Prahova, Suceava, Teleorman, Tulcea, Vaslui, Vâlcea și Vrancea, Băsescu stabilește recorduri în ceea ce privește scorurile unui candidat non-PSD.
În 22 județe din 25 Băsescu obține mai mult de 40% din voturi. Asta înseamnă că în zone care erau, teoretic, dominate de PSD, Băsescu pierde pe muchie sau onorabil. Câteva exemple:
48-la-52 în Dolj (adică pentru Băsescu au votat 48%, pentru Năstase 52%)
45-la-55 în Iași
44-la-56 în Călărași.
Nu multă lume își mai aduce acum aminte dar Dâmbovița, Suceava și alte județe fuseseră "roșii", fără drept de apel, timp de un deceniu și jumătate. Noțiunea ca ele să devină redute ale unei forțe anti-PSD era la fel de fantastică precum instaurarea unei monarhii în Statele Unite.

În 2009 președintele în funcție ajunge la un nou record negativ pentru spațiul Ardeal+București, obținând cu 150 de mii de voturi mai puțin decât în 2004.
În Constanța și Prahova, județe cu populații numeroase unde obținuse scoruri foarte bune în 2004, se pierd procente multe care erau cât pe ce să fie cruciale. Asta nu pentru că Geoană ar fi avut o performanță mai bună decât Năstase; în primul tur, în aceste județe, Geoană a fost cu 60 de mii de voturi mai slab. Mai degrabă, votanții lui Crin Antonescu s-au reorientat spre candidatul PSD.
Însă "linia frontului regățean" rezistă. Traian Băsescu obține mai puțin de 40% într-un singur județ din 25. Câștigă 6 județe din 25. Fără diasporă, ar fi fost o înfrângere extraordinar de strânsă.

Ce înseamnă toate aceste lucruri?

1. Ardealul și București-ul sunt importante dar nu decisive. O victorie consistentă în aceste zone și doar acolo duce la un eșec la nivel național. Două treimi din voturile primite în turul doi din 2009 de către Traian Băsescu au venit din afara Ardealului. Fără ele Geoană câștiga cu un scor de 74%-la-26%.

2. Situația PSD s-a înrăutățit în ultimii douăzeci de ani. Cei patru ani de prim-ministeriat ai lui Adrian Năstase nu au dus, în 2004, la recuperarea în totalitate a spațiului pierdut în 1996. Social-democrații sunt puși acum în poziția de a încerca să "recucerească" județe din Moldova și Muntenia în care cândva aveau o evidentă întâietate. De urmărit la europarlamentare dacă vor reuși acest lucru și în ce măsură.

3. Forțele anti-PSD vor da un examen complex în toamnă, locația sa fiind Muntenia și Moldova. Vom vedea în ce măsură structurile de partid care l-au susținut pe Băsescu în 2009 și chiar și în 2004 au rămas în picioare. Vom vedea în ce măsură au contat carisma și elementele comunicaționale specifice candidatului Băsescu.

2014: barajul de artilerie

Sever Voinescu a scris foarte recent:

"Mi-e tot mai clar că Crin Antonescu înceacă să schimbe paradigma jocului politic de la noi. Publicul și partidele noastre sînt divizate de ani buni după linia de demarcație Băsescu: sînt fie pro, fie anti Băsescu. Băsiști și antibăsiști. Crin Antonescu a citit bine sondajele și a înțeles că merită, pe finalul mandatului prezidențial al lui Băsescu, să schimbe linia frontului. El vrea să revenim la pro și anti PSD. O linie de front pe care am mai luptat și pe care, crede el, se poate reconstrui politica românească. Locul cel mai roditor din punct de vedere electoral, acela de opozant la PSD, era gol. Crin Antonescu nu avea nici un motiv să nu îl ocupe. Dacă va convinge imensa masă de alegători anti-PSD că el e acela, a cîștigat. Deocamdată, după cum se mișcă în teren, pare a fi mai talentat decît toți ceilalți. Pleacă cu un imens handicap, dar fuge bine și atrage atenția. Țineți minte ce vă spun, și gîndiți-vă, înainte să săriți să mă înjurați!  În curînd, va fi foarte greu să fii anti-PSD (includ aici Ponta, Voiculescu, Dragnea, Rușanu, Antena 3, RTV și tot fenomenul), fără să ții cu Crin."

Schimbarea de paradigmă menționată în primul paragraf este, din punctul meu de vedere, validă. Prin ruperea USL liniile de demarcare din politica românească s-au schimbat în mod fundamental. Pentru partide, implicit pentru mass-media și într-un târziu și pentru votanți devine clar că există două armate, două cauze, două opțiuni: puterea (adică PSD, adică guvernul, adică cei care distribuie banii, funcțiile, etc) și cei care ar dori să reajungă la putere, prea slabi pentru a-și permite să se rupă în mai multe armate mai mici, cu identitate proprie. Actorii politici care ignoră schema riscă să pășească în irelevanță. Să vorbim puțin despre situația lui Antonescu. La europarlamentare se va urmări cu mare atenție care din următoarele două valori este mai mare:

a) scorul PNL

b) suma scorurilor PDL+PMP+FC+PNȚCD.

În cazul în care a) > b), opoziția de până mai ieri va primi o lovitură în plex. Reorientarea spre Antonescu, poate chiar din primul tur, va fi luată în calcul în mod fățiș.>Dacă a) < b) aparent acțiunea filmului se complică.

Dar doar aparent. Atât în sondaje cât și la vot Antonescu are șanse reale să depășească o candidatură unică a opoziției non-PNL, asta în cazul în care va exista o asemenea candidatură.

Motivul?

În următoarele trei luni, ca și în ultimele trei luni, candidații opoziției non-PNL vor fi absenți din prim-plan pentru că "se așteaptă europarlamentarele după care se decide tot" (repet: nu e clar ce ar schimba europarlamentarele apropo de numele candidaturii/candidaturilor la prezidențiale. Merele nu sunt pere, partidele nu sunt candidați. Să zicem că PDL depășește cu mult PMP. Devine Predoiu în mod automat un candidat de 30%? Ar duce un scor slab pentru FC cu certitudine la prăbușirea opțiunii de vot pentru MRU? Dacă PMP obține un rezultat excepțional, au ei o soluție pentru prezidențiale pe care ceilalți acum o refuză?).

În aceste trei luni Antonescu e liber precum blindatele germane după Sedan: are un spațiu imens de manevră, competitori zero și poftă de atac. Sunt lunile decisive, lunile în care se formează în mod hotărâtor percepțiile publicului din afara nucleelor dure ale partidelor cu privire la scena politică de după ruperea USL. Vara atenția acordată politicii e redusă. Din septembrie până în ziua votului mai sunt 60 de zile, prea puțin pentru a spune ceva cu totul nou. Reamintesc că Traian Băsescu, în 2004, avea o reputație bine construită în timp de oponent al PSD și era o persoană cu o credibilitate înaltă.

Trăgând linia, forțele anti-PSD au multe opțiuni - n-am scris nimic mai sus despre Iohannis - și multe avantaje. Se ia drept evident că un președinte nou-ales schimbă majorități parlamentare și implicit guverne, un lucru crucial când vine vorba de mobilizarea organizațiilor. Discursul anti-Ponta are deja o tradiție îndelungată în mass-media și în mediul online, s-au atins deja cote greu de depășit. Mesaje de tipul "nu le dați și Cotroceni-ul" ar putea avea priză. #unițisalvăm se poate reactiva împotriva lui Ponta, ultimul susținător al proiectului RMGC. Prin alianța cu UDMR, atât de necesară în plan parlamentar, social-democrații și-au reostilizat părți bune din electoratul ardelean. De la mesajele de susținere ale lui Traian Băsescu la utilizarea temei Iliescu/mineriada din 1990 și de la tradiționalul "PSD=corupție" la argumente emoțional-acuzatoare de tipul "cine stă acasă în turul doi votează pentru candidatul PSD" vom vedea în lunile următoare și mai ales în toamnă un imens baraj de artilerie având drept țintă mentalul votanților non-PSD, întotdeauna după 1990 o majoritate.

PSD este, prin comparație, într-o poziție vulnerabilă în perspectiva turului doi al prezidențialelor. PSD+UDMR nu e suficient (știm din 2004). PSD+susținerea unui partid din celelalte nu e de ajuns în mod garantat (știm din 2009). O opțiune a social-democraților este să spere că omul care li se va opune în turul doi nu e un performer de nivelul lui Băsescu din trecut, cu alte cuvinte că în turul doi vor sta acasă destui votanți din publicul anti-PSD, scârbiți de opțiunea aflată la dispoziție, astfel încât Ponta/candidatul PSD să câștige prin divizarea electoratelor care i se opun.

Exemplul A:

Ponta 4 milioane voturi

Antonescu 3 milioane voturi

MRU, Candidatura Unită a Opoziției ARD+PMP: 2 milioane voturi

Alții 1 milion

Să presupunem că din acest ultim un milion de voturi o bună parte nu vin la vot și restul se redistribuie egal sau aproape egal între Ponta și Antonescu.

Dacă din votanții Candidaturii Unite mai puțin de jumătate vin la vot în turul doi pentru Antonescu (și chiar presupunând că nici unul nu-l votează pe Ponta), Ponta câștigă.

Exemplul B:

Ponta 3,5 milioane voturi

Emil Boc, Candidatura Unită a Opoziției ARD+PMP: 2,5 milioane voturi

Antonescu 2,4 milioane voturi

Alții 1 milion

Bazinul "Antonescu+Boc" este solid: 4,9 milioane voturi, mult mai mare decât numărul votanților lui Ponta.

Însă... cu electoratul lui Antonescu se petrece același lucru ca în 2009 dar în sens invers.

Din votanții lui Antonescu vin în turul doi doar jumătate (1,2 milioane).

O treime din aceștia votează pentru Ponta - ca ultimă lovitură la adresa lui Traian Băsescu.

Celelalte două treimi urmăresc retorica oficială de unificare a "dreptei"-anti-PSD și optează pentru Boc.

Ponta câștigă la jumătate de milion de voturi distanță (5-10%).

Dacă social-democraților aceste scenarii le par improbabile, trebuie să apeleze la soluții inovative sau să spere că Ponta va hiper-performa. Ruta clasică și normală ar fi crearea de zâzanie în opoziție și/sau fragmentarea la maxim a spațiului non-PSD. În acest context reapariția lui Dan Diaconescu e o tactică riscantă care ar putea răpi în mod iremediabil bucăți din electoratul potențial al candidatului PSD la prezidențiale.

Totul pornește, de fapt, de la problema strategică a PSD. Partidul, odată ajuns la putere, este incapabil să împartă această putere cu alte forțe majore de pe scena politică. Poate înjgheba majorități parlamentare, dar riscă de fiecare dată să piardă prezidențialele și implicit și majoritățile. Este prea puternic pentru a internaliza logica cooperării (întotdeauna ocupă locul 1 la parlamentare și aproape întotdeauna locul 1 în primul tur al prezidențialelor) dar în epoca post-Iliescu e prea slab pentru a putea prelua puterea în totalitate (nu obține niciodată 45-50% din voturi la parlamentare sau mai mult, nu obține 50,1% la prezidențiale sau mai mult). Situația actuală de forță în care se află PSD nu se datorează în totalitate partidului, ci unui set de circumstanțe jucat admirabil: o coalizare politică cu susținere populară (cele 4,4 milioane voturi sau 60% primite de USL sunt cea mai bună performanță a unui competitor politic la parlamentare din ultimii 23 de ani) împotriva unei figuri puternice.

În linii mari paradigma seamănă cu 2004. PSD are guvernarea, mass-media, forța organizațiilor, un prim-ministru puternic, argumentul calmului și stabilității, o economie OK (dacă lucrurile n-ar sta așa PSD și Ponta s-ar prăbuși în sondaje, ceea ce nu se întâmplă). Forțele anti-PSD nu pot învinge decât împreună, chit că acest lucru este asumat public sau nu, de către lideri sau nu, formal sau nu. Câteva din diferențele majore față de 2004 care mi se par semnificative în plan sociologic:

1. În 2004 mult de jumătate din primarii din România aparțineau PSD.

PSD-ul actual poate ajunge la o asemenea situație doar în mod indirect, adică apropiindu-și neoficial primari PNL, PDL, etc. din mediul rural.

Avantaj tabăra anti-PSD.

2. Alianța DA s-a construit ca brand în mod predictibil, în timp. Acum totul va trebui înjghebat în câteva luni pe viteza repede-înainte.

Avantaj PSD.

3. Disprețul votanților PDL, PMP, FC față de Antonescu e egalat doar de disprețul votanților lui Crin Antonescu față de Emil Boc, MRU, Elena Udrea, Traian Băsescu, etc. Spre deosebire de 2004 nu e timp pentru unificarea mentală a electoratelor anti-PSD.

Avantaj PSD.

4. România nu mai e aceeași. Crin Antonescu, acum două zile la Bacău:

"Partidul Social Democrat e mult mai slab decât PSD-ul lui Adrian Năstase din 2004. E mai slab nu doar pentru că domnul Ponta nu e domnul Năstase de atunci. Ci pentru că între timp au mai crescut nişte copii, nişte tineri au mai căpătat drept de vot, nişte oameni, milioane de oameni români au umblat prin Europa asta şi prin lume şi unii s-au mai şi întors."

Președintele PNL și-a ales cu grijă cuvintele. Nu a menționat încă un lucru la care cu siguranță se gândea: din 2004 și până acum au ieșit din spațiul electoral mai mult de 2 milioane de oameni (marea majoritate fiind persoane în vârstă, un public în rândul căruia PSD a performat excepțional, aceste persoane decedând sau nemaiputându-se deplasa la secția de votare).

Avantaj pentru tabăra anti-PSD.

Sever Voinescu a scris foarte recent:

"Mi-e tot mai clar că Crin Antonescu înceacă să schimbe paradigma jocului politic de la noi. Publicul și partidele noastre sînt divizate de ani buni după linia de demarcație Băsescu: sînt fie pro, fie anti Băsescu. Băsiști și antibăsiști. Crin Antonescu a citit bine sondajele și a înțeles că merită, pe finalul mandatului prezidențial al lui Băsescu, să schimbe linia frontului. El vrea să revenim la pro și anti PSD. O linie de front pe care am mai luptat și pe care, crede el, se poate reconstrui politica românească. Locul cel mai roditor din punct de vedere electoral, acela de opozant la PSD, era gol. Crin Antonescu nu avea nici un motiv să nu îl ocupe. Dacă va convinge imensa masă de alegători anti-PSD că el e acela, a cîștigat. Deocamdată, după cum se mișcă în teren, pare a fi mai talentat decît toți ceilalți. Pleacă cu un imens handicap, dar fuge bine și atrage atenția. Țineți minte ce vă spun, și gîndiți-vă, înainte să săriți să mă înjurați!  În curînd, va fi foarte greu să fii anti-PSD (includ aici Ponta, Voiculescu, Dragnea, Rușanu, Antena 3, RTV și tot fenomenul), fără să ții cu Crin."

Schimbarea de paradigmă menționată în primul paragraf este, din punctul meu de vedere, validă. Prin ruperea USL liniile de demarcare din politica românească s-au schimbat în mod fundamental. Pentru partide, implicit pentru mass-media și într-un târziu și pentru votanți devine clar că există două armate, două cauze, două opțiuni: puterea (adică PSD, adică guvernul, adică cei care distribuie banii, funcțiile, etc) și cei care ar dori să reajungă la putere, prea slabi pentru a-și permite să se rupă în mai multe armate mai mici, cu identitate proprie. Actorii politici care ignoră schema riscă să pășească în irelevanță. Să vorbim puțin despre situația lui Antonescu. La europarlamentare se va urmări cu mare atenție care din următoarele două valori este mai mare:

a) scorul PNL

b) suma scorurilor PDL+PMP+FC+PNȚCD.

În cazul în care a) > b), opoziția de până mai ieri va primi o lovitură în plex. Reorientarea spre Antonescu, poate chiar din primul tur, va fi luată în calcul în mod fățiș.>Dacă a) < b) aparent acțiunea filmului se complică.

Dar doar aparent. Atât în sondaje cât și la vot Antonescu are șanse reale să depășească o candidatură unică a opoziției non-PNL, asta în cazul în care va exista o asemenea candidatură.

Motivul?

În următoarele trei luni, ca și în ultimele trei luni, candidații opoziției non-PNL vor fi absenți din prim-plan pentru că "se așteaptă europarlamentarele după care se decide tot" (repet: nu e clar ce ar schimba europarlamentarele apropo de numele candidaturii/candidaturilor la prezidențiale. Merele nu sunt pere, partidele nu sunt candidați. Să zicem că PDL depășește cu mult PMP. Devine Predoiu în mod automat un candidat de 30%? Ar duce un scor slab pentru FC cu certitudine la prăbușirea opțiunii de vot pentru MRU? Dacă PMP obține un rezultat excepțional, au ei o soluție pentru prezidențiale pe care ceilalți acum o refuză?).

În aceste trei luni Antonescu e liber precum blindatele germane după Sedan: are un spațiu imens de manevră, competitori zero și poftă de atac. Sunt lunile decisive, lunile în care se formează în mod hotărâtor percepțiile publicului din afara nucleelor dure ale partidelor cu privire la scena politică de după ruperea USL. Vara atenția acordată politicii e redusă. Din septembrie până în ziua votului mai sunt 60 de zile, prea puțin pentru a spune ceva cu totul nou. Reamintesc că Traian Băsescu, în 2004, avea o reputație bine construită în timp de oponent al PSD și era o persoană cu o credibilitate înaltă.

Trăgând linia, forțele anti-PSD au multe opțiuni - n-am scris nimic mai sus despre Iohannis - și multe avantaje. Se ia drept evident că un președinte nou-ales schimbă majorități parlamentare și implicit guverne, un lucru crucial când vine vorba de mobilizarea organizațiilor. Discursul anti-Ponta are deja o tradiție îndelungată în mass-media și în mediul online, s-au atins deja cote greu de depășit. Mesaje de tipul "nu le dați și Cotroceni-ul" ar putea avea priză. #unițisalvăm se poate reactiva împotriva lui Ponta, ultimul susținător al proiectului RMGC. Prin alianța cu UDMR, atât de necesară în plan parlamentar, social-democrații și-au reostilizat părți bune din electoratul ardelean. De la mesajele de susținere ale lui Traian Băsescu la utilizarea temei Iliescu/mineriada din 1990 și de la tradiționalul "PSD=corupție" la argumente emoțional-acuzatoare de tipul "cine stă acasă în turul doi votează pentru candidatul PSD" vom vedea în lunile următoare și mai ales în toamnă un imens baraj de artilerie având drept țintă mentalul votanților non-PSD, întotdeauna după 1990 o majoritate.

PSD este, prin comparație, într-o poziție vulnerabilă în perspectiva turului doi al prezidențialelor. PSD+UDMR nu e suficient (știm din 2004). PSD+susținerea unui partid din celelalte nu e de ajuns în mod garantat (știm din 2009). O opțiune a social-democraților este să spere că omul care li se va opune în turul doi nu e un performer de nivelul lui Băsescu din trecut, cu alte cuvinte că în turul doi vor sta acasă destui votanți din publicul anti-PSD, scârbiți de opțiunea aflată la dispoziție, astfel încât Ponta/candidatul PSD să câștige prin divizarea electoratelor care i se opun.

Exemplul A:

Ponta 4 milioane voturi

Antonescu 3 milioane voturi

MRU, Candidatura Unită a Opoziției ARD+PMP: 2 milioane voturi

Alții 1 milion

Să presupunem că din acest ultim un milion de voturi o bună parte nu vin la vot și restul se redistribuie egal sau aproape egal între Ponta și Antonescu.

Dacă din votanții Candidaturii Unite mai puțin de jumătate vin la vot în turul doi pentru Antonescu (și chiar presupunând că nici unul nu-l votează pe Ponta), Ponta câștigă.

Exemplul B:

Ponta 3,5 milioane voturi

Emil Boc, Candidatura Unită a Opoziției ARD+PMP: 2,5 milioane voturi

Antonescu 2,4 milioane voturi

Alții 1 milion

Bazinul "Antonescu+Boc" este solid: 4,9 milioane voturi, mult mai mare decât numărul votanților lui Ponta.

Însă... cu electoratul lui Antonescu se petrece același lucru ca în 2009 dar în sens invers.

Din votanții lui Antonescu vin în turul doi doar jumătate (1,2 milioane).

O treime din aceștia votează pentru Ponta - ca ultimă lovitură la adresa lui Traian Băsescu.

Celelalte două treimi urmăresc retorica oficială de unificare a "dreptei"-anti-PSD și optează pentru Boc.

Ponta câștigă la jumătate de milion de voturi distanță (5-10%).

Dacă social-democraților aceste scenarii le par improbabile, trebuie să apeleze la soluții inovative sau să spere că Ponta va hiper-performa. Ruta clasică și normală ar fi crearea de zâzanie în opoziție și/sau fragmentarea la maxim a spațiului non-PSD. În acest context reapariția lui Dan Diaconescu e o tactică riscantă care ar putea răpi în mod iremediabil bucăți din electoratul potențial al candidatului PSD la prezidențiale.

Totul pornește, de fapt, de la problema strategică a PSD. Partidul, odată ajuns la putere, este incapabil să împartă această putere cu alte forțe majore de pe scena politică. Poate înjgheba majorități parlamentare, dar riscă de fiecare dată să piardă prezidențialele și implicit și majoritățile. Este prea puternic pentru a internaliza logica cooperării (întotdeauna ocupă locul 1 la parlamentare și aproape întotdeauna locul 1 în primul tur al prezidențialelor) dar în epoca post-Iliescu e prea slab pentru a putea prelua puterea în totalitate (nu obține niciodată 45-50% din voturi la parlamentare sau mai mult, nu obține 50,1% la prezidențiale sau mai mult). Situația actuală de forță în care se află PSD nu se datorează în totalitate partidului, ci unui set de circumstanțe jucat admirabil: o coalizare politică cu susținere populară (cele 4,4 milioane voturi sau 60% primite de USL sunt cea mai bună performanță a unui competitor politic la parlamentare din ultimii 23 de ani) împotriva unei figuri puternice.

În linii mari paradigma seamănă cu 2004. PSD are guvernarea, mass-media, forța organizațiilor, un prim-ministru puternic, argumentul calmului și stabilității, o economie OK (dacă lucrurile n-ar sta așa PSD și Ponta s-ar prăbuși în sondaje, ceea ce nu se întâmplă). Forțele anti-PSD nu pot învinge decât împreună, chit că acest lucru este asumat public sau nu, de către lideri sau nu, formal sau nu. Câteva din diferențele majore față de 2004 care mi se par semnificative în plan sociologic:

1. În 2004 mult de jumătate din primarii din România aparțineau PSD.

PSD-ul actual poate ajunge la o asemenea situație doar în mod indirect, adică apropiindu-și neoficial primari PNL, PDL, etc. din mediul rural.

Avantaj tabăra anti-PSD.

2. Alianța DA s-a construit ca brand în mod predictibil, în timp. Acum totul va trebui înjghebat în câteva luni pe viteza repede-înainte.

Avantaj PSD.

3. Disprețul votanților PDL, PMP, FC față de Antonescu e egalat doar de disprețul votanților lui Crin Antonescu față de Emil Boc, MRU, Elena Udrea, Traian Băsescu, etc. Spre deosebire de 2004 nu e timp pentru unificarea mentală a electoratelor anti-PSD.

Avantaj PSD.

4. România nu mai e aceeași. Crin Antonescu, acum două zile la Bacău:

"Partidul Social Democrat e mult mai slab decât PSD-ul lui Adrian Năstase din 2004. E mai slab nu doar pentru că domnul Ponta nu e domnul Năstase de atunci. Ci pentru că între timp au mai crescut nişte copii, nişte tineri au mai căpătat drept de vot, nişte oameni, milioane de oameni români au umblat prin Europa asta şi prin lume şi unii s-au mai şi întors."

Președintele PNL și-a ales cu grijă cuvintele. Nu a menționat încă un lucru la care cu siguranță se gândea: din 2004 și până acum au ieșit din spațiul electoral mai mult de 2 milioane de oameni (marea majoritate fiind persoane în vârstă, un public în rândul căruia PSD a performat excepțional, aceste persoane decedând sau nemaiputându-se deplasa la secția de votare).

Avantaj pentru tabăra anti-PSD.

Mizele confruntării, ca la oricare scrutin prezidențial, sunt colosale.

Dacă PSD câștigă prezidențialele, va guverna și în perioada 2016-2020 (conform constituției actuale președintele numește candidatul la ocuparea funcției de prim-ministru conform propriei voințe. Un președinte pesedist va numi un prim-ministru pesedist). În plus un președinte nou-ales are un bonus de încredere din partea populației care se poate răsfrânge și asupra PSD la localele și parlamentarele din 2016. O dată reales în 2019, președintele poate face pasa din nou către un guvern PSD în 2020. Forțele non-PSD s-ar regăsi în opoziție cel puțin 5 ani, dacă nu chiar 10. Cine va supraviețui înfrângerii din această toamnă și va rămâne președinte de partid de "dreapta" se va pomeni unul din liderii unei arii electorale răvășite, haotizate, slăbite, dezamăgite și cu șanse să rămână așa mulți ani.

Dacă PSD nu câștigă prezidențialele soarta politică a lui Ponta pe termen scurt și mediu depinde de capacitatea sa de a menține UNPR de partea sa. În cazul în care nu reușește, în PSD va avea loc un cutremur (cum o fi să pierzi trei prezidențiale la rând? Ce opțiuni strategice neortodoxe ar deveni deodată tentante?). Ponta riscă să dispară din prim-plan, poate pentru întotdeauna, și nu e clar cine l-ar putea înlocui la conducerea partidului. Un președinte de "dreapta" popular ar putea împinge PSD spre spațiul limitat de acțiune din perioada 2005-2009, o epocă remarcabilă prin slăbiciunea rezultatelor. Dacă tot vorbim de "dreapta", un președinte de țară abil ar unifica partide, un președinte capabil le-ar coaliza.

Despre implicațiile în planuri precum controlul (independenței) justiției, serviciile secrete și politica externă a României nu voi scrie dar evident trebuie și ele luate în calcul.

Un moment de acalmie și o dilemă pentru PSD

Forțe politice care cumulează, conform sondajelor, între 40% și 50% din voturi nu și-au desemnat candidații la prezidențiale. Acest lucru este acceptabil - suntem încă în martie - dar complică foarte mult calculele. Și sondajele.

Dilema PSD este - sau ar trebui să fie - următoarea: cu cât un candidat la prezidențiale este mai atrăgător pentru publicul din afara PSD, cu atât este mai dificil organizațiilor să se mobilizeze pentru el. Antonescu putea să vină cu un întreg electorat al său, Isărescu este o figură care beneficiază de credibilitate înaltă, chiar și Tăriceanu putea să smulgă ceva voturi de la electoratul PNL dar nici unul din aceștia nu are cum să atragă simpatia organizațiilor PSD. Evident că lucrurile stau și invers. O candidatură a lui Ponta ar fi în logica internă a social-democraților și în genere a oricărui partid din România (liderul ajunge împărat sau ajunge pe scut dar nu se ascunde în fundal); însă deja se pun bazele unei discurs larg de divizare pe liniile "pro-Ponta" vs. "anti-Ponta", cu efecte previzibil nefaste pentru actualul prim-ministru în turul hotărâtor al prezidențialelor.

La PSD, în consecință: forța unui candidat în interiorul partidului + forța acelui candidat în afara partidului = sumă constantă.

Acest lucru este extrem de important dacă luăm în calcul ponderea membrilor și susținătorilor de partid în totalul electoratului PSD (îi mulțumesc lui Laurențiu Theodoru pentru cifrele pe baza cărora am făcut calculele de mai jos). În fiecare an care precedează un scrutin partidele trebuie să depună liste actualizate ale susținătorilor. Aceste liste arată de fapt alonja unui partid, capacitatea sa de a contacta oameni care să semneze o listă imprimată la vârf cu numele partidului. Atâta timp cât sunt cel puțin 25 de mii de semnături, totul e OK, nu există "bonusuri" sau "premii" pentru depășirea acestei valori. Nu are sens, de exemplu, să mituiești oameni pentru a-și pune semnătura pe o asemenea listă.

Incluzând și o valoare estimativă de douăzeci și cinci de mii de membri ai PMP (care n-a depus o asemenea listă întrucât nu se înființase încă în 2013), în total ar fi vorba de 1,6 milioane susținători pentru toate partidele din România, însumat.

Din totalul acestora, combinația PSD+PC+UNPR reprezintă 56%.

Restul partidelor - de la componentele fostului ARD până la UDMR, PRM, PNL, PMP, UDMR și partidulețe de care n-ai auzit niciodată - cumulează 44%.

Este greu de crezut că PSD și partenerii vor obține 56% din voturi la vreun scrutin din acest an. Implicit, ponderea acestor susținători în electoratul votant este mai mare decât la celelalte forțe politice. Iar opinia acestor susținători - și mai ales a celor care i-au mobilizat să semneze - este extrem de importantă.

(În caz că paragraful de mai sus ți s-a părut neclar:
Să presupunem că prezența la prezidențiale va fi exact cea din 2009.
De asemenea, este lesne de bănuit că un candidat susținut de PSD, UNPR și PC va primi măcar cele 3 milioane de voturi care reprezintă minimul istoric al social-democraților.
Pe liste s-au înscris 918 mii de oameni care susțin aceste trei partide. Pentru fiecare persoană de pe aceste liste, candidatul PSD+UNPR+PC va primi încă 4 voturi, poate 5, maxim 6 în cazul în care acel candidat supra-performează.
Să ne uităm acum la restul scenei politice.
Pentru ceilalți candidați vor vota 7 milioane de persoane, poate mai puțini. Dar pentru celelalte partide au semnat 700 de mii de persoane. Astfel, pentru fiecare susținător înscris pe liste candidații spațiului non-PSD vor mai primi încă 9 voturi, poate 8, minim 7).

La PMP, ca și în restul opoziției non-PNL, se așteaptă europarlamentarele. Boala nu este însă unitatea de acțiune, ci suflul, energia, mesajul. Problema majoră e fondul, nu forma. Lucru care ar trebui să fie știut deja...

... din 2012: a fost unitate? Da. A fost un rezultat bun? Nu. ARD a obținut cu mult mai puțin decât suma componentelor de dinainte de formarea Alianței.

... din 2004: a fost unitate? Nu. A fost un rezultat bun? Da. Ciuhandu (PNȚCD) a rupt voturile electoratului 'dreptei'. Nu-și aduce aminte aproape nimeni acest lucru pentru că energia și forța candidatului ADA au suprascris tot.

... din 2000: a fost unitate? Nu. A fost un rezultat bun? Nu. Ar fi schimbat unitatea ceva? Nu. Isărescu+Stolojan = cu 800 de mii de voturi mai puțin decât Vadim Tudor. Cât două Cluj-uri! O candidatură care ar fi unificat electoratele celor doi și, să zicem, ar fi primit 500 de mii de voturi în plus (!) tot ar fi terminat pe locul trei.

... din 1996: a fost unitate? Nu. A fost un rezultat bun? Da. Manolescu și Câmpeanu au făcut figură o aparte, candidând separat de - și împotriva lui - Emil Constantinescu. N-au contat.

... din 1992: a fost unitate? Da. A fost un rezultat bun? Nu. Prima experiență CDR/Constantinescu n-a fost fericită.

... din 1990: a fost unitate? Nu. A fost un rezultat bun? Nu. Ar fi schimbat unitatea ceva? Nu. Dacă fie Câmpeanu fie Rațiu ar fi renunțat la candidatură în favoarea celuilalt, rezultatul alegerilor s-ar fi schimbat puțin-spre-irelevant.

Unificarea energiilor de după europarlamentare nu va rezolva mare lucru dar măcar va avea meritul de a demonstra că obstacolul principal era altul.