Am arătat aici de ce este foarte probabil ca în turul doi să se afle candidatul PNL.
El se va confrunta atunci cu Victor Ponta.
Candidatul PNL se va afla în fața a trei teste. Ele vor avea loc în mod independent unul de celălalt înainte de primul tur și chiar și între cele două tururi. Notele pe care candidatul PNL le va obține la cele trei "lucrări de control" va defini și rezultatul prezidențialelor.
1. PDL. Deși la prima vedere ar putea să pară o afirmație ciudată, nu contează dacă PNL și PDL vor fi aliați în primul tur, pentru că ceea ce contează este de fapt al doilea tur. Să zicem că alianța PNL+PDL nu se concretizează iar cele două partide participă la prezidențiale cu candidați separați. O alianță efectuată rapid, în turul doi (precum cele din 1996 sau 2009) ar avea aceleași efect ca o candidatură unică: în turul decisiv forțele ambilor combatanți se adună pentru o cauză comună.
Însă cât din forța PDL s-ar mobiliza în favoarea candidatului comun? Ce oferă liberalii PDL-ului pentru a garanta că acest partid chiar se vor mobiliza pentru o victorie a candidatului liberal? Se pare că alianța PNL+PDL se îndreaptă spre un model unic de colaborare. Spre deosebire de ADA sau USL, deși participanții la alianță sunt aproape egali, unul dintre ei nu va primi niciuna din funcțiile în stat puse direct sau indirect la bătaie în alegerile care urmează, candidat la președinție sau candidat la ocuparea funcției de prim-ministru. Mă aștept ca această eroare să fie corijată în negocieri.
Organizațiile PDL au mobilizat 670 de mii de voturi la europarlamentare din care trebuie eliminate voturile pentru Macovei. Alonja reală a PDL este de 500-600 de mii de voturi.
2. Publicul non-PNL și de fapt non-partide. La alegerile prezidențiale din toamnă vor vota milioane de oameni care nu au participat la europarlamentare și nici măcar la parlamentarele din 2012. În mod natural, orice campanie electorală reușește să mobilizeze măcar o parte din aceștia. Niciun bazin nu s-a secat la europarlamentare, alegeri la care prezența - prin comparație cu alte tipuri de alegeri - a fost totuși scăzută. În alte cuvinte, candidatura PMP va lua mai mult de 346 mii voturi (adică numărul obținut de partid la europarlamentare), Ponta va obține mai mult decât cele 2,1 milioane de voturi ale PSD+UNPR+PC și, în sfârșit, o candidatură PNL ar trece dincolo de cele 830 de mii de voturi ale PNL.
Însă cu cât ar depăși această barieră, dacă excludem din calcul PDL și ne uităm strict la oamenii care n-au votat la europarlamentare?
Un milion de voturi ar fi foarte puțin și ar prefigura o înfrângere, o campanie care practic "n-a decolat".
La o prezență în primul tur ca în 2009, un milion de voturi ar însemna că din totalul celor care n-au venit la vot la europarlamentare Iohannis/Antonescu a obținut mai puțin de un sfert, ceea ce e jenant.
În 2009 Băsescu și Geoană obțineau 1,5 milioane voturi mai mult fiecare decât partidele lor la europarlamentare. Acesta ar fi reperul pentru o campanie performantă care se impune în spațiul public drept una din cele două alternative majore.
De la 2 milioane de voturi în sus vorbim de o "revoluție la urne". Dacă luăm în calcul și voturile furnizate de PDL, în primul tur Iohannis ar fi aproape la egalitate cu Ponta.
Reamintesc că o singură dată un candidat non-PSD a ocupat locul întâi în primul tur al prezidențialelor.
3. Electoratul pro-Băsescu. Acesta intervine în joc în turul doi.
Cu cât consideri că eficiența PMP la europarlamentare a fost mai mică, cu atât acest bazin e mai mare.
A făcut o treabă bună PMP în a mobiliza toți susținătorii președintelui? Atunci ei sunt 346 mii.
A făcut o treabă proastă, mobilizând să zicem o treime? Atunci susținătorii președintelui sunt în jur de un milion.
Adevărul este probabil undeva la mijloc. Nu voi încărca postarea cu și mai multe calcule.
După cum poate ai observat, în niciunul din cele trei cazuri problema nu se pune în termeni da-sau-nu. Mai degrabă e vorba de trei sticle, fiecare din ele putând fi umplută până la capăt (mobilizare totală), deloc sau între.
De asemenea, cele trei "sticle" nu sunt egale ca volum. De fapt, una dintre ele este mai mare decât celelalte două puse împreună. PDL (600 de mii de voturi) și susținătorii președintelui (să zicem 800 de mii), mobilizați la maxim, aduc candidatului PNL mai puțin decât o campanie bună dar nu senzațională în rândul celor care vin la vot doar la prezidențiale (care s-ar traduce în 1,5 milioane voturi). Acest ultim aspect - cel care ține de marketing, comunicare și imaginație politică - este deci cel mai important.
luni, 14 iulie 2014
joi, 3 iulie 2014
De ce ne îndreptăm spre o finală între candidații PSD și PNL
În perspectiva alegerilor prezidențiale, europarlamentarele sunt prima repriză.
(În 2009, la europarlamentare s-au înregistrat 4,8 milioane voturi valide.
În 2009, în primul tur al prezidențialelor s-au înregistrat 9,7 milioane voturi valide, adică fix de două ori mai mult).
După europarlamentarele din 2014 știm deja jumătate din imaginea prezidențialelor sau chiar mai mult de atât.
Voturile de la europarlamentare au măsurat în bună parte forța organizațiilor de partid și a nucleelor dure. Dacă nu faci gafe imense, n-ai cum să le pierzi. Indiferent cine este candidatul PSD, de exemplu, va obține cel puțin cele 2,1 milioane voturi de la europarlamentare.
La prezidențiale votează însă și alți oameni, cei care sunt atrași strict de candidat și pentru care sigla de partid are mai puțină importanță sau deloc.
Acestea sunt cele două surse de voturi pentru un candidat la prezidențiale:
a) partidul
și
b) campania propriu-zisă a candidatului.
Implicit, rezultatele de la europarlamentare definesc favoriții pentru ajungerea în turul doi precum și handicapurile (DEX 98: "totalitatea punctelor cu care o echipă a fost pusă în inferioritate de echipa adversă"). Să zicem că tu și cu mine suntem candidați la prezidențiale. Partidul tău a obținut la europarlamentare cu 200 de mii de voturi mai mult decât partidul meu. Ca eu să te depășesc la prezidențiale trebuie să obțin, pe baza carismei și campaniei mele, cu cel puțin 200 de mii de voturi mai mult decât ce obții tu pe baza carismei și campaniei tale.
Adică:
Partidul tău la europarlamentare: 800 mii voturi
Partidul meu la europarlamentare: 600 mii voturi
Handicap: 200 de mii.
Dacă tu obții "pe persoană fizică", în calitate de candidat, 1 milion de voturi mai mult decât aveai deja de la partid, ajungi la un total de 1,8 milioane.
Eu dacă-ți egalez campania și obțin tot 1 milion de voturi din partea celor care n-au venit la europarlamentare ... rămân în urma ta: 600 de mii de voturi (partidul meu) + 1 milion de voturi (voturi obținute de mine personal) = 1,6 milioane, sub numărul de voturi obținut de tine.
Aș fi avut nevoie să refac handicapul (200 de mii de voturi) și să te egalez în rândul celor care vin la vot doar la prezidențiale (1 milion de voturi) și să mai obțin ceva voturi în plus ca să nu tremur de emoție în seara turului unu.
Handicapurile sunt mai greu de recuperat decât s-ar crede la prima vedere. În 2009, după europarlamentare situația era următoarea:
PDL+EBA 1,6 milioane voturi
PSD 1,5 milioane voturi
PNL 700 mii voturi
Să privim situația din perspectiva lui Crin Antonescu. El trebuia să depășească măcar una din cele două forțe principale pentru a ajunge în turul doi. În alte cuvinte, când venea vorba de persuadarea persoanelor care nu veniseră la vot la europarlamentare dar veneau la vot la prezidențiale, Antonescu trebuia să depășească fie pe Geoană cu mai mult de 800 de mii de voturi, fie pe Traian Băsescu cu mai mult de 900 de mii de voturi.
Campania lui a fost foarte bună... dar nu a reușit acest lucru. În rândul celor care au votat doar la prezidențiale clasamentul a fost astfel:
Băsescu 1,5 milioane voturi
Geoană 1,5 milioane voturi
Antonescu 1,2 milioane voturi
Antonescu de fapt a pierdut teren față de amândoi, terminând la 1 milion de voturi în urma lui Geoană și la 1,1 milioane voturi în urma lui Băsescu.
În prezent, există o șansă considerabilă ca o candidatură comună PNL+PDL să transforme primul tur al prezidențialelor într-unul foarte plictisitor și cu final previzibil.
Să ne uităm la rezultatele opoziției la europarlamentare:
PNL 835 mii voturi
PDL cu 150 mii mai puțin
PMP cu 490 mii mai puțin
FC cu 715 mii mai puțin
Diferențele sunt în genere mici. Contracandidații PNL pot recupera terenul. Dar acest clasament nu ia în calcul candidatura comună PNL+PDL. Câte din cele 680 de mii de voturi obținute de PDL la europarlamentare s-ar îndrepta spre candidatul comun care aproape sigur va fi un PNL-ist? Nu toate. Unele din voturile din mediul urban ale PDL erau de fapt pentru Monica Macovei (aproximativ 100-150 de mii) și nu s-ar transfera în mod automat. Nu e clar dacă PDL ar obține ceva dintr-o victorie, cum ar fi poziția de prim-ministru, deci nu e clar cât de mult e motivat activul partidului să se mobilizeze pentru plasarea unui PNL-ist la Cotroceni. Implicit, putem construi mai multe modele de "eficiență a transferului". Să analizăm două dintre ele:
1) eficiență mare: 75% din voturile obținute de PDL la europarlamentare se îndreaptă spre candidatul comun. Baza de pornire înainte de impactul propriu-zis al prezidențiabililor devine:
PNL+PDL 1,34 milioane voturi
PMP cu un milion mai puțin
FC cu 1,2 milioane mai puțin
Cristian Diaconescu și MRU au un handicap mai mare decât Antonescu în 2009. Chiar și cu o campanie senzațională, bine gândită, creativă, fiecare din ei se îndreaptă spre ratarea turului doi.
2) eficiență redusă: 25% din voturile obținute de PDL la europarlamentare se îndreaptă spre candidatul comun. Baza de pornire înainte de impactul propriu-zis al prezidențiabililor devine:
PNL+PDL 1 milion voturi
PMP cu 650 mii mai puțin
FC cu 875 mii mai puțin
Handicapurile sunt aproape egale cu cele ale lui Antonescu din 2009. C. Diaconescu și MRU au nevoie de campanii foarte performante și de o campanie execrabilă a candidatului PNL+PDL. Practic acesta ar trebui să nu fie recunoscut de opinia publică drept un candidat important și să fie limitat la bazinul de partid și eventual câteva sute de mii de susținători în plus.
Dar să mergem un pas mai departe. Pentru PNL, frumusețea conceptului unei candidaturi comune cu PDL constă în faptul că elimină din competiție un oponent major în ceea ce privește atingerea turului doi, și anume chiar PDL. Să zicem că eficiența transferului e 0. Pur și simplu toți primarii PDL, în ziua turului unu, refuză să-și scoată aparatul de partid din case. Pentru o zi, PDL nu există. Baza de pornire se rescrie astfel:
PNL 835 mii voturi
PMP cu 490 de mii mai puțin
FC cu 715 de mii mai puțin
Valorile sunt extrem de apropiate de cele din varianta 2 menționată mai sus. În rândul celor care vin la vot doar la prezidențiale, Diaconescu și MRU trebuie să aibă o performanță personală nu egală cu cea a candidatului PNL, ci cu 10-14% mai bună (Diaconescu) sau cu 15-20% mai bună (MRU). Nu imposibil, dar greu de realizat. Campania lui Antonescu din 2009, cu toate meritele ei, ar trebui surclasată de ce am vedea la toamnă, pentru că după cum am arătat mai sus, ea a terminat în urma campaniilor lui Băsescu și Geoană în rândul celor care vin la vot doar la prezidențiale.
Folosesc mai sus rezultatele de la europarlamentare. Exprimă ele oare cu adevărat forța partidelor? Într-o bună măsură, da. În rândul celor care aveau o opțiune dar nu s-au prezentat la vot PNL este la egalitate cu suma PMP+FC (detalii aici). În alte cuvinte, PMP și FC, împreună, au la dispoziție la fel de mulți susținători care nu s-au prezentat la urne cât PNL.
Ce ar trebui să se întâmple astfel încât un candidat PNL să nu ajungă în turul doi? Cinci scenarii sunt măcar posibile. După cum vei vedea, chiar și ele sunt improbabile.
1) Nu există o candidatură comună a liberalilor și liberal-democraților. Negocierile se rup și PDL susține alt candidat, ex. Diaconescu sau MRU. (E foarte posibil ca o candidatură PDL separată de cele ale PMP și FC să aibă până la urmă efectul de a-l califica in extremis pe candidatul PNL în turul doi. Când se spune că Predoiu "e sub partid" de fapt e vorba de faptul că el subperformează în rândul celor care vin la vot doar la prezidențiale - detalii aici).
2) Candidatura PNL+PDL este una dintre cele mai slabe din istoria României. Dincolo de activul de partid PNL și poate PDL se obțin extrem de puține voturi.
Arătam mai sus că în 2009 toți candidații principali au obținut între 1,2 și 1,5 milioane voturi în rândurile celor care au venit la vot doar la prezidențiale. Un candidat PNL care obține jumătate din valoarea minimă (adică 600 de mii de voturi) impune o țintă majoră contracandidaților de la PMP și FC, și asta chiar dacă eficiența transferului de la PDL e 0. Pentru o victorie în lupta pentru locul doi...
pentru fiecare vot obținut de PMP la europarlamentare, Diaconescu ar trebui să obțină încă trei și jumătate.
Pentru fiecare vot obținut de FC la europarlamentare, MRU ar trebui să obțină încă zece.
3) PDL trădează. Bucăți mari din aparatul de partid susțin pe același din ceilalți doi candidați. A se cupla cu scenariul următor, și anume...
4) PMP și FC își unifică candidaturile. Pare incredibil că acest lucru nu se întâmplă deja. Să revedem imaginea de la zero, ca și când ar fi vorba de altă țară. În opoziție există două partide mai mari și două partide mai mici. Aceste două partide mici cumulează, ca organizare și nucleu dur, trei sferturi din forța partidului mai mic din cele două partide mari (PMP+FC = 470 mii voturi; PDL = 650 mii voturi). Cele două partide mari își unifică candidaturile. Faptul că cele două partide mici nu fac același lucru, în oglindă, pentru a-și mări șansele de a accede în turul doi e surprinzător, precum a nu răspunde unei mutări de șah cu finalitate evidentă.
Mai este un lucru pe care nu l-am menționat mai sus: Diaconescu și MRU sunt puși în situația de a alerga către același electorat, canibalizându-și reciproc șansele de a ajunge în turul doi. Să ignorăm partidele și chiar factorul "Băsescu". Profilul lor personal e în mare parte identic: un om educat, finuț, stilat, cu ochelari, din mediul diplomatic, bun cunoscător al problemelor de politică externă, rațional și nu emoțional, al elitei și nu al vulgului, cu idei de reformă dar nimic care să atragă atenția, un vocabular bogat, mesaje cumpănite, rostite prudent și nememorabile, fără discurs pe economie, genul de om care se regăsește mai degrabă într-o bibliotecă sau un studio civilizat de televiziune decât într-o campanie electorală în care să trebuiască să emoționeze o națiune. De altfel, o mare parte din susținerea pentru MRU în sondajele care măsurau intenția de vot în primul tur era datorată electoratului PMP care ... nu avea cu cine să voteze (partidul era singurul care nu-și anunțase candidatul).
5) Tăriceanu sau altcineva cu un profil asemănător performează foarte bine în rândul electoratului PNL, subtilizând sute de mii de voturi pe care candidatul PNL conta. Chiar și așa Diaconescu/MRU/candidatura unită PMP+FC trebuie să facă o treabă foarte bună.
(În 2009, la europarlamentare s-au înregistrat 4,8 milioane voturi valide.
În 2009, în primul tur al prezidențialelor s-au înregistrat 9,7 milioane voturi valide, adică fix de două ori mai mult).
După europarlamentarele din 2014 știm deja jumătate din imaginea prezidențialelor sau chiar mai mult de atât.
Voturile de la europarlamentare au măsurat în bună parte forța organizațiilor de partid și a nucleelor dure. Dacă nu faci gafe imense, n-ai cum să le pierzi. Indiferent cine este candidatul PSD, de exemplu, va obține cel puțin cele 2,1 milioane voturi de la europarlamentare.
La prezidențiale votează însă și alți oameni, cei care sunt atrași strict de candidat și pentru care sigla de partid are mai puțină importanță sau deloc.
Acestea sunt cele două surse de voturi pentru un candidat la prezidențiale:
a) partidul
și
b) campania propriu-zisă a candidatului.
Implicit, rezultatele de la europarlamentare definesc favoriții pentru ajungerea în turul doi precum și handicapurile (DEX 98: "totalitatea punctelor cu care o echipă a fost pusă în inferioritate de echipa adversă"). Să zicem că tu și cu mine suntem candidați la prezidențiale. Partidul tău a obținut la europarlamentare cu 200 de mii de voturi mai mult decât partidul meu. Ca eu să te depășesc la prezidențiale trebuie să obțin, pe baza carismei și campaniei mele, cu cel puțin 200 de mii de voturi mai mult decât ce obții tu pe baza carismei și campaniei tale.
Adică:
Partidul tău la europarlamentare: 800 mii voturi
Partidul meu la europarlamentare: 600 mii voturi
Handicap: 200 de mii.
Dacă tu obții "pe persoană fizică", în calitate de candidat, 1 milion de voturi mai mult decât aveai deja de la partid, ajungi la un total de 1,8 milioane.
Eu dacă-ți egalez campania și obțin tot 1 milion de voturi din partea celor care n-au venit la europarlamentare ... rămân în urma ta: 600 de mii de voturi (partidul meu) + 1 milion de voturi (voturi obținute de mine personal) = 1,6 milioane, sub numărul de voturi obținut de tine.
Aș fi avut nevoie să refac handicapul (200 de mii de voturi) și să te egalez în rândul celor care vin la vot doar la prezidențiale (1 milion de voturi) și să mai obțin ceva voturi în plus ca să nu tremur de emoție în seara turului unu.
Handicapurile sunt mai greu de recuperat decât s-ar crede la prima vedere. În 2009, după europarlamentare situația era următoarea:
PDL+EBA 1,6 milioane voturi
PSD 1,5 milioane voturi
PNL 700 mii voturi
Să privim situația din perspectiva lui Crin Antonescu. El trebuia să depășească măcar una din cele două forțe principale pentru a ajunge în turul doi. În alte cuvinte, când venea vorba de persuadarea persoanelor care nu veniseră la vot la europarlamentare dar veneau la vot la prezidențiale, Antonescu trebuia să depășească fie pe Geoană cu mai mult de 800 de mii de voturi, fie pe Traian Băsescu cu mai mult de 900 de mii de voturi.
Campania lui a fost foarte bună... dar nu a reușit acest lucru. În rândul celor care au votat doar la prezidențiale clasamentul a fost astfel:
Băsescu 1,5 milioane voturi
Geoană 1,5 milioane voturi
Antonescu 1,2 milioane voturi
Antonescu de fapt a pierdut teren față de amândoi, terminând la 1 milion de voturi în urma lui Geoană și la 1,1 milioane voturi în urma lui Băsescu.
În prezent, există o șansă considerabilă ca o candidatură comună PNL+PDL să transforme primul tur al prezidențialelor într-unul foarte plictisitor și cu final previzibil.
Să ne uităm la rezultatele opoziției la europarlamentare:
PNL 835 mii voturi
PDL cu 150 mii mai puțin
PMP cu 490 mii mai puțin
FC cu 715 mii mai puțin
Diferențele sunt în genere mici. Contracandidații PNL pot recupera terenul. Dar acest clasament nu ia în calcul candidatura comună PNL+PDL. Câte din cele 680 de mii de voturi obținute de PDL la europarlamentare s-ar îndrepta spre candidatul comun care aproape sigur va fi un PNL-ist? Nu toate. Unele din voturile din mediul urban ale PDL erau de fapt pentru Monica Macovei (aproximativ 100-150 de mii) și nu s-ar transfera în mod automat. Nu e clar dacă PDL ar obține ceva dintr-o victorie, cum ar fi poziția de prim-ministru, deci nu e clar cât de mult e motivat activul partidului să se mobilizeze pentru plasarea unui PNL-ist la Cotroceni. Implicit, putem construi mai multe modele de "eficiență a transferului". Să analizăm două dintre ele:
1) eficiență mare: 75% din voturile obținute de PDL la europarlamentare se îndreaptă spre candidatul comun. Baza de pornire înainte de impactul propriu-zis al prezidențiabililor devine:
PNL+PDL 1,34 milioane voturi
PMP cu un milion mai puțin
FC cu 1,2 milioane mai puțin
Cristian Diaconescu și MRU au un handicap mai mare decât Antonescu în 2009. Chiar și cu o campanie senzațională, bine gândită, creativă, fiecare din ei se îndreaptă spre ratarea turului doi.
2) eficiență redusă: 25% din voturile obținute de PDL la europarlamentare se îndreaptă spre candidatul comun. Baza de pornire înainte de impactul propriu-zis al prezidențiabililor devine:
PNL+PDL 1 milion voturi
PMP cu 650 mii mai puțin
FC cu 875 mii mai puțin
Handicapurile sunt aproape egale cu cele ale lui Antonescu din 2009. C. Diaconescu și MRU au nevoie de campanii foarte performante și de o campanie execrabilă a candidatului PNL+PDL. Practic acesta ar trebui să nu fie recunoscut de opinia publică drept un candidat important și să fie limitat la bazinul de partid și eventual câteva sute de mii de susținători în plus.
Dar să mergem un pas mai departe. Pentru PNL, frumusețea conceptului unei candidaturi comune cu PDL constă în faptul că elimină din competiție un oponent major în ceea ce privește atingerea turului doi, și anume chiar PDL. Să zicem că eficiența transferului e 0. Pur și simplu toți primarii PDL, în ziua turului unu, refuză să-și scoată aparatul de partid din case. Pentru o zi, PDL nu există. Baza de pornire se rescrie astfel:
PNL 835 mii voturi
PMP cu 490 de mii mai puțin
FC cu 715 de mii mai puțin
Valorile sunt extrem de apropiate de cele din varianta 2 menționată mai sus. În rândul celor care vin la vot doar la prezidențiale, Diaconescu și MRU trebuie să aibă o performanță personală nu egală cu cea a candidatului PNL, ci cu 10-14% mai bună (Diaconescu) sau cu 15-20% mai bună (MRU). Nu imposibil, dar greu de realizat. Campania lui Antonescu din 2009, cu toate meritele ei, ar trebui surclasată de ce am vedea la toamnă, pentru că după cum am arătat mai sus, ea a terminat în urma campaniilor lui Băsescu și Geoană în rândul celor care vin la vot doar la prezidențiale.
Folosesc mai sus rezultatele de la europarlamentare. Exprimă ele oare cu adevărat forța partidelor? Într-o bună măsură, da. În rândul celor care aveau o opțiune dar nu s-au prezentat la vot PNL este la egalitate cu suma PMP+FC (detalii aici). În alte cuvinte, PMP și FC, împreună, au la dispoziție la fel de mulți susținători care nu s-au prezentat la urne cât PNL.
Ce ar trebui să se întâmple astfel încât un candidat PNL să nu ajungă în turul doi? Cinci scenarii sunt măcar posibile. După cum vei vedea, chiar și ele sunt improbabile.
1) Nu există o candidatură comună a liberalilor și liberal-democraților. Negocierile se rup și PDL susține alt candidat, ex. Diaconescu sau MRU. (E foarte posibil ca o candidatură PDL separată de cele ale PMP și FC să aibă până la urmă efectul de a-l califica in extremis pe candidatul PNL în turul doi. Când se spune că Predoiu "e sub partid" de fapt e vorba de faptul că el subperformează în rândul celor care vin la vot doar la prezidențiale - detalii aici).
2) Candidatura PNL+PDL este una dintre cele mai slabe din istoria României. Dincolo de activul de partid PNL și poate PDL se obțin extrem de puține voturi.
Arătam mai sus că în 2009 toți candidații principali au obținut între 1,2 și 1,5 milioane voturi în rândurile celor care au venit la vot doar la prezidențiale. Un candidat PNL care obține jumătate din valoarea minimă (adică 600 de mii de voturi) impune o țintă majoră contracandidaților de la PMP și FC, și asta chiar dacă eficiența transferului de la PDL e 0. Pentru o victorie în lupta pentru locul doi...
pentru fiecare vot obținut de PMP la europarlamentare, Diaconescu ar trebui să obțină încă trei și jumătate.
Pentru fiecare vot obținut de FC la europarlamentare, MRU ar trebui să obțină încă zece.
3) PDL trădează. Bucăți mari din aparatul de partid susțin pe același din ceilalți doi candidați. A se cupla cu scenariul următor, și anume...
4) PMP și FC își unifică candidaturile. Pare incredibil că acest lucru nu se întâmplă deja. Să revedem imaginea de la zero, ca și când ar fi vorba de altă țară. În opoziție există două partide mai mari și două partide mai mici. Aceste două partide mici cumulează, ca organizare și nucleu dur, trei sferturi din forța partidului mai mic din cele două partide mari (PMP+FC = 470 mii voturi; PDL = 650 mii voturi). Cele două partide mari își unifică candidaturile. Faptul că cele două partide mici nu fac același lucru, în oglindă, pentru a-și mări șansele de a accede în turul doi e surprinzător, precum a nu răspunde unei mutări de șah cu finalitate evidentă.
Mai este un lucru pe care nu l-am menționat mai sus: Diaconescu și MRU sunt puși în situația de a alerga către același electorat, canibalizându-și reciproc șansele de a ajunge în turul doi. Să ignorăm partidele și chiar factorul "Băsescu". Profilul lor personal e în mare parte identic: un om educat, finuț, stilat, cu ochelari, din mediul diplomatic, bun cunoscător al problemelor de politică externă, rațional și nu emoțional, al elitei și nu al vulgului, cu idei de reformă dar nimic care să atragă atenția, un vocabular bogat, mesaje cumpănite, rostite prudent și nememorabile, fără discurs pe economie, genul de om care se regăsește mai degrabă într-o bibliotecă sau un studio civilizat de televiziune decât într-o campanie electorală în care să trebuiască să emoționeze o națiune. De altfel, o mare parte din susținerea pentru MRU în sondajele care măsurau intenția de vot în primul tur era datorată electoratului PMP care ... nu avea cu cine să voteze (partidul era singurul care nu-și anunțase candidatul).
5) Tăriceanu sau altcineva cu un profil asemănător performează foarte bine în rândul electoratului PNL, subtilizând sute de mii de voturi pe care candidatul PNL conta. Chiar și așa Diaconescu/MRU/candidatura unită PMP+FC trebuie să facă o treabă foarte bună.
luni, 23 iunie 2014
Ce este de fapt un "trend" în sondaje?
Despre candidații la prezidențiale se spune deseori că sunt pe trend crescător sau descrescător. Cuvântul este de origine engleză și e înrudit cu verbul "to turn" (a se întoarce). Conform dicționarului Merriam-Webster "trend" înseamnă "tendință". Nu se explică aproape niciodată ce înseamnă "trend" în practica sociologiei politice.
Trebuie să pornim de la observația că nu toți cetățenii României manifestă același nivel de interes (sau de dezinteres) față de politică. De exemplu, un sondaj IRES de la sfârșitul anului 2011 arăta că doar un pic mai mult de jumătate din românii aflați în țară identificau în mod corect președinții principalelor partide. Dar asta nu e tot. Faptul că avem alegeri locale, parlamentare, europarlamentare și prezidențiale separate ne permite să observăm că există delimitări evidente între diferitele categorii de votanți. Împărțirea descrisă mai jos nu intră în nuanțe și detalii, excluzând de exemplu votanții din mediul rural "aduși cu arcanul" de către primar, dar prezintă o imagine ușor de urmărit.
Pe de o parte există membrii partidelor și "nuclee dure" de simpatizanți și votanți. Voi pune ambele grupuri sub aceeași denumire: "fani". Toți aceștia se prezintă întotdeauna la urne. Ei urmăresc cu aviditate televiziunile de știri, sunt la curent cu mișcările de pe scena politică și sunt la curent chiar și cu zvonurile apropo de ce urmează să se întâmple pe scena politică. "Fanii" iubesc unii politicieni și îi urăsc pe ceilalți. Unii dar nu toți "fanii" sunt prezenți pe Internet/Facebook. Când nu este campanie electorală, aproape tot traficul site-urilor care se ocupă exclusiv de politică vine de la aceștia.
Sunt cu siguranță mai puțin de 5 milioane de "fani"; e probabil să fie mai puțin de 3 milioane.
Există de asemenea mult mai multe milioane de persoane care: votează doar la prezidențiale. Sau vin la vot la alegeri, dar nu la europarlamentare. Sau nu votează niciodată. Sau votează doar în turul doi, cel decisiv. Sau votează arareori, pe baza unor impulsuri de moment. Cei care ajung să voteze sunt în bună parte rude ale persoanelor pasionate de politică, sau prieteni, sau colegi de muncă sau vecini ai acestora. Pentru cei nu prea interesați de politică, cei pasionați sunt repere. Ca exemplu ipotetic, dacă ți se strică calculatorul atunci un văr sau coleg de serviciu care se pricepe la reparat PC-uri devine brusc o persoană importantă pentru tine, o persoană ale cărui cuvinte le asculți cu atenție. Odată cu apropierea alegerilor, cei care urmăresc politica devin pentru cei din jur puncte de informare, analiză și influențare. Evenimentele sunt interpretate și reinterpretate. Se dau argumente pro- și contra- diferitelor opțiuni de vot.
În spatele cuvintelor de mai sus se găsește o realitate complexă:
- un om de obicei se află la intersecția mai multor cercuri sociale, ex. soția votează cu X, vecinul cu care iese la table cu Y, colegii de la locul de muncă ezită între X, Y și Z;
- opțiunea politică a "fanului" nu este acceptată pe nemestecate de către cei din cercul său de cunoștințe;
- nu întotdeauna "fanul" are la îndemână mesajele potrivite pentru a-și convinge interlocutorii;
- "fanii" sunt o sursă extrem de utilă de informații și păreri dar nu singura. Odată ce alegerile se apropie traficul site-urilor de politică și audiența emisiunilor TV de profil cresc simțitor. Milioane de oameni încearcă să se pună la curent cu ce se întâmplă.
etc.
Trend-ul este în principal evoluția interacțiunii dintre "fanii" unei opțiuni de vot și oamenii nu foarte interesați de politică. Comunicarea din audiovizual are în principal scopul de a furniza mesaje "fanilor" cu care să-i convingă pe non-fani (ca dovadă audiența cumulată a televiziunilor de știri din România este de obicei foarte apropiată de numărul total al "fanilor" dar infimă față de numărul votanților din primul tur al prezidențialelor, sau de la referendumuri, sau de la parlamentare). Spre deosebire de perioada 1990-2010, capacitatea politicienilor de a comunica direct cu non-fani este extrem de redusă. Toate promisiunile de schimbare în bine s-au fumat. S-a rămas doar cu atacurile la persoană care pot să ia voturi de la alții, dar nu-ți aduc voturi ție în mod garantat.
Un trend crescător pentru candidatul X la prezidențiale înseamnă că "fanii" lui X conving pe cei din jurul lor că X merită votat. Mai rar, poate însemna și că oameni care nu sunt foarte interesați de politică au devenit "fani" ai unui candidat, fenomen petrecut în anul 2004 cu oameni care votaseră PSD sau PRM în 2000 și care l-au descoperit înainte de primul tur pe Traian Băsescu. Acest gen de fenomen politic aproape că a dispărut. Posibila confruntare Ponta-Iohannis din turul doi va fi decisă de capacitatea celor doi de a obține acest tip de "fani".
Un trend descrescător înseamnă că:
"fanii" lui X nu mai au argumente solide și pierd bătălia pentru mințile celorlalți în fața opțiunii clasice - absenteismul
sau
"fanii" unui alt candidat, să zicem Y, sunt mai persuasivi decât "fanii" lui X atunci când vine vorba de atragerea de voturi din rândul oamenilor care cunosc ambele categorii de "fani"
sau
în cazuri grave, "fanii" lui X înșiși ezită și dau să schimbe tabăra.
Poți să ai trend zero? Da. În luna care a precedat referendumul de demitere a președintelui din 2012, opțiunile au rămas statice. În prima săptămână s-a înregistrat același scor în sondaje ca și în ultimele zile de dinainte de boicot, care a fost anunțat de PDL cu cinci zile înainte de vot. Simplu spus, nu mai exista niciun fel de comunicare persuasivă. Taberele erau știute, iar discuțiile despre politică inutile. Ce sens are să te cerți cu o rudă sau cu un prieten bun despre politică, încercând să-l faci să-și schimbe opțiunea, când știi că pe acest subiect vă desparte Groapa Marianelor? Pofta "fanilor" de a comunica s-a revărsat în interiorul grupurilor care deja împărtășeau aceeași părere. Cei ultra-hotărâți într-un sens sau altul au devenit și mai ultra-mega-hotărâți, ceea ce nu are efectul de a mișca procente.
Trebuie să pornim de la observația că nu toți cetățenii României manifestă același nivel de interes (sau de dezinteres) față de politică. De exemplu, un sondaj IRES de la sfârșitul anului 2011 arăta că doar un pic mai mult de jumătate din românii aflați în țară identificau în mod corect președinții principalelor partide. Dar asta nu e tot. Faptul că avem alegeri locale, parlamentare, europarlamentare și prezidențiale separate ne permite să observăm că există delimitări evidente între diferitele categorii de votanți. Împărțirea descrisă mai jos nu intră în nuanțe și detalii, excluzând de exemplu votanții din mediul rural "aduși cu arcanul" de către primar, dar prezintă o imagine ușor de urmărit.
Pe de o parte există membrii partidelor și "nuclee dure" de simpatizanți și votanți. Voi pune ambele grupuri sub aceeași denumire: "fani". Toți aceștia se prezintă întotdeauna la urne. Ei urmăresc cu aviditate televiziunile de știri, sunt la curent cu mișcările de pe scena politică și sunt la curent chiar și cu zvonurile apropo de ce urmează să se întâmple pe scena politică. "Fanii" iubesc unii politicieni și îi urăsc pe ceilalți. Unii dar nu toți "fanii" sunt prezenți pe Internet/Facebook. Când nu este campanie electorală, aproape tot traficul site-urilor care se ocupă exclusiv de politică vine de la aceștia.
Sunt cu siguranță mai puțin de 5 milioane de "fani"; e probabil să fie mai puțin de 3 milioane.
Există de asemenea mult mai multe milioane de persoane care: votează doar la prezidențiale. Sau vin la vot la alegeri, dar nu la europarlamentare. Sau nu votează niciodată. Sau votează doar în turul doi, cel decisiv. Sau votează arareori, pe baza unor impulsuri de moment. Cei care ajung să voteze sunt în bună parte rude ale persoanelor pasionate de politică, sau prieteni, sau colegi de muncă sau vecini ai acestora. Pentru cei nu prea interesați de politică, cei pasionați sunt repere. Ca exemplu ipotetic, dacă ți se strică calculatorul atunci un văr sau coleg de serviciu care se pricepe la reparat PC-uri devine brusc o persoană importantă pentru tine, o persoană ale cărui cuvinte le asculți cu atenție. Odată cu apropierea alegerilor, cei care urmăresc politica devin pentru cei din jur puncte de informare, analiză și influențare. Evenimentele sunt interpretate și reinterpretate. Se dau argumente pro- și contra- diferitelor opțiuni de vot.
În spatele cuvintelor de mai sus se găsește o realitate complexă:
- un om de obicei se află la intersecția mai multor cercuri sociale, ex. soția votează cu X, vecinul cu care iese la table cu Y, colegii de la locul de muncă ezită între X, Y și Z;
- opțiunea politică a "fanului" nu este acceptată pe nemestecate de către cei din cercul său de cunoștințe;
- nu întotdeauna "fanul" are la îndemână mesajele potrivite pentru a-și convinge interlocutorii;
- "fanii" sunt o sursă extrem de utilă de informații și păreri dar nu singura. Odată ce alegerile se apropie traficul site-urilor de politică și audiența emisiunilor TV de profil cresc simțitor. Milioane de oameni încearcă să se pună la curent cu ce se întâmplă.
etc.
Trend-ul este în principal evoluția interacțiunii dintre "fanii" unei opțiuni de vot și oamenii nu foarte interesați de politică. Comunicarea din audiovizual are în principal scopul de a furniza mesaje "fanilor" cu care să-i convingă pe non-fani (ca dovadă audiența cumulată a televiziunilor de știri din România este de obicei foarte apropiată de numărul total al "fanilor" dar infimă față de numărul votanților din primul tur al prezidențialelor, sau de la referendumuri, sau de la parlamentare). Spre deosebire de perioada 1990-2010, capacitatea politicienilor de a comunica direct cu non-fani este extrem de redusă. Toate promisiunile de schimbare în bine s-au fumat. S-a rămas doar cu atacurile la persoană care pot să ia voturi de la alții, dar nu-ți aduc voturi ție în mod garantat.
Un trend crescător pentru candidatul X la prezidențiale înseamnă că "fanii" lui X conving pe cei din jurul lor că X merită votat. Mai rar, poate însemna și că oameni care nu sunt foarte interesați de politică au devenit "fani" ai unui candidat, fenomen petrecut în anul 2004 cu oameni care votaseră PSD sau PRM în 2000 și care l-au descoperit înainte de primul tur pe Traian Băsescu. Acest gen de fenomen politic aproape că a dispărut. Posibila confruntare Ponta-Iohannis din turul doi va fi decisă de capacitatea celor doi de a obține acest tip de "fani".
Un trend descrescător înseamnă că:
"fanii" lui X nu mai au argumente solide și pierd bătălia pentru mințile celorlalți în fața opțiunii clasice - absenteismul
sau
"fanii" unui alt candidat, să zicem Y, sunt mai persuasivi decât "fanii" lui X atunci când vine vorba de atragerea de voturi din rândul oamenilor care cunosc ambele categorii de "fani"
sau
în cazuri grave, "fanii" lui X înșiși ezită și dau să schimbe tabăra.
Poți să ai trend zero? Da. În luna care a precedat referendumul de demitere a președintelui din 2012, opțiunile au rămas statice. În prima săptămână s-a înregistrat același scor în sondaje ca și în ultimele zile de dinainte de boicot, care a fost anunțat de PDL cu cinci zile înainte de vot. Simplu spus, nu mai exista niciun fel de comunicare persuasivă. Taberele erau știute, iar discuțiile despre politică inutile. Ce sens are să te cerți cu o rudă sau cu un prieten bun despre politică, încercând să-l faci să-și schimbe opțiunea, când știi că pe acest subiect vă desparte Groapa Marianelor? Pofta "fanilor" de a comunica s-a revărsat în interiorul grupurilor care deja împărtășeau aceeași părere. Cei ultra-hotărâți într-un sens sau altul au devenit și mai ultra-mega-hotărâți, ceea ce nu are efectul de a mișca procente.
marți, 10 iunie 2014
Ce se întâmplă cu PSD dacă pierde?
Înfrângerea despre care vorbesc în titlu nu e doar cea de la prezidențiale, ci implică și o pierdere a majorității parlamentare, deci a guvernului, deci trecerea PSD în opoziție.
În mod bizar pentru votanții sau politicienii oricărui partid de "dreapta" poate cu excepția PNL, în PSD după ce se pierd alegeri se schimbă conducerea, în principal liderii partidului.
(Știu, știu, știu, e de necrezut. Pare science-fiction. Dar e adevărat).
La nivel de resurse umane PSD nu mai are unde să meargă. Liderii cu experiență sunt în mare parte la închisoare. Nu există opțiunea "întineririi" - Ponta și prietenii săi sunt deja o generație extrem de proaspătă biologic prin comparație cu ce există în alte partide. Facțiunea transilvăneană e prea slabă pentru a prelua controlul. Nu există "mari carismatici" ascunși prin partid; cei care se cred într-o astfel de poziție sunt decredibilizați de înfrângeri majore din trecut. În mod implacabil, la conducere ar veni nume vechi. Singurul lucru care le rămâne e schimbarea strategiei. În alte cuvinte oameni deja puternici în partid ar genera opțiuni noi. Nu îi supraestimez când scriu asta - adevărul este că, de fapt, ar fi obligați să o facă.
În contextul în care PSD ar pierde prezidențialele pentru a treia oară consecutiv (!!!) iar șocul pierderii guvernării ar fi major, opțiunile care ar fi luate în calcul ar fi:
a) emoționale
și
b) colosale.
Rutele banale deja s-au testat. În 2010, înainte de criză, Ponta venise cu un program ambițios bazat tocmai pe premiza că PSD se află într-o situație strategică extrem de dificilă. Social-democrații au ieșit din acea poziție fără să aibă un merit iar programul lui Ponta (vezi introducerea și punctele 19-22 de aici) a fost aruncat la gunoi. Acum s-ar apela la soluții semnificativ mai radicale.
Cele patru opțiuni pe care întrevăd că le-ar lua în calcul social-democrații ar fi următoarele:
1. Mutarea spre centru
Calculul e simplu și banal: dacă PSD a pierdut încă o dată prezidențialele atunci electoratul de "dreapta" e mai numeros decât cel de "stânga". Mariile victorii din 2012 au fost obținute, de fapt, pentru că votanții PNL au marșat alături de social-democrați. Până și victoria din 2000 s-a datorat faptului că votanți anti-PSD l-au susținut pe Iliescu din cauza factorului Vadim. La parlamentare PSD n-a obținut niciodată mai mult de 38% din voturi, indiferent de scrutin. Practic, de 22 de ani stânga este în inferioritate numerică atât la prezidențiale cât și la parlamentare.
Un om care ar gândi astfel n-ar putea distruge monopolul PSD pe stânga. Ce e în mână nu-i minciună, nu pierzi 30% ca să obții 10%. La nivel de mesaje, valori, lideri și identitate PSD ar putea însă prelua niște elemente cu care să atragă votanți de "dreapta", care acum nici nu se gândesc că ar putea vota PSD. Ținta cea mai ușor de atins ar fi atitudinea privind economia și mediul privat. O asumare prin penitență a evenimentelor din 1990-1991 ar fi paradoxal mai utilă atâta timp cât Ion Iliescu este încă în viață (după dispariția sa regretul față de ce a făcut el ar părea tardiv). O atitudine de toleranță zero față de corupție ar fi ușor de mimat, mai ales că PSD ar fi în opoziție.
Singura variantă cu șanse reale de succes din cele de mai sus este una economică. Nu e clar însă ce ar putea spune PSD că ar putea face - e greu de crezut că un președinte și o guvernare de "dreapta" ar fi atât de incapabile încât să mărească impozitele, taxele și birocrația. Însă nimic nu e exclus.
2. Mutarea spre stânga
"Pensionarii și țăranii nu-s de ajuns!" ar putea ajunge să gândească un lider PSD după noaptea încă unui tur doi catastrofic. În urbanul mare PSD ar putea să-și propună facă joncțiunea cu un public în creștere, axat pe probleme de gen, egalitate de șanse, ecologie și alte cauze de stânga, dar care acum nu e reprezentat. Această strategie e riscantă (vin tinerii la vot?) și depinde de calitatea liderilor partidului. Cu excepții minore niciun politician PSD nu poate comunica cu #unițisalvăm și electoratul potențial de acest tip.
Avantajul imens este că, pe termen lung, aceasta este mișcarea corectă. Pe modelul stângii americane din perioada 1965-2015, votanții câștigați acum te pot susține decenii la rând.
Trenul acesta nu stă în gară, dacă PSD nu se mișcă repede o să se pomenească cu o competiție la început mică dar foarte enervantă pe stânga (vezi relația dintre LMP și socialiștii maghiari).
3. "Back to the future"
O citire leneșă și nu foarte corectă din punct de vedere sociologic a istoriei FDSN/PSD ar putea fi următoarea: "de când am devenit pro-vestici și pro-capitalism am pierdut. Trebuie să ne întoarcem la începutul anilor '90 și la mesajele care au adus victoriile lui Iliescu. Tot electoratul populist-extremist trebuie să ne revină de drept."
PSD ar deveni astfel un partid eurosceptic, maghiarofob, dacofil, declarat anti-american, poate chiar rusofil și anti-capitalist dintr-o perspectivă paseist-naționalistă. Publicul tradițional al acestor mesaje este însă în rapidă dispariție (PRM practic s-a topit) iar publicul nou, în formare, este limitat numeric. PSD s-ar pomeni în timp izolat la marginea scenei politice drept o forță nefrecventabilă iar toate câștigurile sale din ultimii ani (punctul z de aici) ar fi înghițite de un președinte de "dreapta" popular.
4. Anti-republicanism
Dacă pierzi de trei ori o partidă la un joc anume, există tentația să te gândești să schimbi regulile jocului. Un lider PSD-ist fatidic ar trage concluzia după înfrângerea din 2014 că partidul pur și simplu nu poate câștiga prezidențialele. În 2004, 2009 și 2014 înainte de turul doi PSD avea puterea sau era într-o poziție parlamentară extraordinară pentru a putea prelua puterea. Prezidențialele în sine sunt o problemă. Prezidențialele, deci, trebuie eliminate.
O republică parlamentară ar îndeplini în aparență acest obiectiv. Însă românii nu vor accepta niciodată să piardă dreptul de a-și alege președintele... decât dacă li se oferă o opțiune apetisantă în schimb. Și anume o monarhie, în contextul unei promovări mediatice extrem de susținute (constituțional se poate, dar cu multă răbdare și cu mult tutun).
Astfel, PSD nu ar schimba nimic la nivel de structuri, valori sau mesaje. Ar trebui însă să găsească un aliat în Parlament fără de care nici nu se poate demara un proiect constituțional. Acest lucru e mai ușor decât pare. Orice președinte de "dreapta" are șanse să cadă în hubris ("Unific dreapta cu forța sub sceptrul meu genial!") și și-ar face inamici pe "dreapta" practic imediat după numire. Pentru validarea unui referendum e acum nevoie doar de 30%. Ținta e fezabilă. Pe fundalul continuei decredibilizări a scenei politice, vremea unui astfel de proiect (care ar fi perceput de cetățeni drept para- sau meta-politic) va mai veni.
PSD ar avea un prestigiu imens în ochii casei regale care ar veni la putere, oricare ar fi ea - practic, regele ar fi îndatorat social-democraților pentru că, fără ei, n-ar fi ajuns în situația să domnească.
O a cincea posibilitate, care nu este o opțiune strategică pentru nimeni, ar fi ruperea partidului. Aceasta ar veni natural datorită posibilelor disensiuni cu privire la cauzele înfrângerii din 2014 și, evident, ar scinda partidul între "reformiști" și "închistați" (sau, din perspectiva inversă, "zăluzi" și "realiști"). E de așteptat ca "reformiștii"/"zăluzii" să meargă pe una din rutele menționate mai sus iar "închistații"/"realiștii" să se axeze pe un motiv punctual pentru înfrângerea candidatului PSD la președinție și să meargă înainte cu găselnițe tactice. Soliditatea și unitatea acestui partid par a fi, însă, ceva mai relevante pentru discuție.
Mai sus am arătat atât opțiunile cât și defectele fiecăreia. Opțiunile sunt evidente oricărui politician social-democrat care, după o înfrângere semnificativă, ar vrea să se gândească la viitor. Defectele mai puțin.
În mod bizar pentru votanții sau politicienii oricărui partid de "dreapta" poate cu excepția PNL, în PSD după ce se pierd alegeri se schimbă conducerea, în principal liderii partidului.
(Știu, știu, știu, e de necrezut. Pare science-fiction. Dar e adevărat).
La nivel de resurse umane PSD nu mai are unde să meargă. Liderii cu experiență sunt în mare parte la închisoare. Nu există opțiunea "întineririi" - Ponta și prietenii săi sunt deja o generație extrem de proaspătă biologic prin comparație cu ce există în alte partide. Facțiunea transilvăneană e prea slabă pentru a prelua controlul. Nu există "mari carismatici" ascunși prin partid; cei care se cred într-o astfel de poziție sunt decredibilizați de înfrângeri majore din trecut. În mod implacabil, la conducere ar veni nume vechi. Singurul lucru care le rămâne e schimbarea strategiei. În alte cuvinte oameni deja puternici în partid ar genera opțiuni noi. Nu îi supraestimez când scriu asta - adevărul este că, de fapt, ar fi obligați să o facă.
În contextul în care PSD ar pierde prezidențialele pentru a treia oară consecutiv (!!!) iar șocul pierderii guvernării ar fi major, opțiunile care ar fi luate în calcul ar fi:
a) emoționale
și
b) colosale.
Rutele banale deja s-au testat. În 2010, înainte de criză, Ponta venise cu un program ambițios bazat tocmai pe premiza că PSD se află într-o situație strategică extrem de dificilă. Social-democrații au ieșit din acea poziție fără să aibă un merit iar programul lui Ponta (vezi introducerea și punctele 19-22 de aici) a fost aruncat la gunoi. Acum s-ar apela la soluții semnificativ mai radicale.
Cele patru opțiuni pe care întrevăd că le-ar lua în calcul social-democrații ar fi următoarele:
1. Mutarea spre centru
Calculul e simplu și banal: dacă PSD a pierdut încă o dată prezidențialele atunci electoratul de "dreapta" e mai numeros decât cel de "stânga". Mariile victorii din 2012 au fost obținute, de fapt, pentru că votanții PNL au marșat alături de social-democrați. Până și victoria din 2000 s-a datorat faptului că votanți anti-PSD l-au susținut pe Iliescu din cauza factorului Vadim. La parlamentare PSD n-a obținut niciodată mai mult de 38% din voturi, indiferent de scrutin. Practic, de 22 de ani stânga este în inferioritate numerică atât la prezidențiale cât și la parlamentare.
Un om care ar gândi astfel n-ar putea distruge monopolul PSD pe stânga. Ce e în mână nu-i minciună, nu pierzi 30% ca să obții 10%. La nivel de mesaje, valori, lideri și identitate PSD ar putea însă prelua niște elemente cu care să atragă votanți de "dreapta", care acum nici nu se gândesc că ar putea vota PSD. Ținta cea mai ușor de atins ar fi atitudinea privind economia și mediul privat. O asumare prin penitență a evenimentelor din 1990-1991 ar fi paradoxal mai utilă atâta timp cât Ion Iliescu este încă în viață (după dispariția sa regretul față de ce a făcut el ar părea tardiv). O atitudine de toleranță zero față de corupție ar fi ușor de mimat, mai ales că PSD ar fi în opoziție.
Singura variantă cu șanse reale de succes din cele de mai sus este una economică. Nu e clar însă ce ar putea spune PSD că ar putea face - e greu de crezut că un președinte și o guvernare de "dreapta" ar fi atât de incapabile încât să mărească impozitele, taxele și birocrația. Însă nimic nu e exclus.
2. Mutarea spre stânga
"Pensionarii și țăranii nu-s de ajuns!" ar putea ajunge să gândească un lider PSD după noaptea încă unui tur doi catastrofic. În urbanul mare PSD ar putea să-și propună facă joncțiunea cu un public în creștere, axat pe probleme de gen, egalitate de șanse, ecologie și alte cauze de stânga, dar care acum nu e reprezentat. Această strategie e riscantă (vin tinerii la vot?) și depinde de calitatea liderilor partidului. Cu excepții minore niciun politician PSD nu poate comunica cu #unițisalvăm și electoratul potențial de acest tip.
Avantajul imens este că, pe termen lung, aceasta este mișcarea corectă. Pe modelul stângii americane din perioada 1965-2015, votanții câștigați acum te pot susține decenii la rând.
Trenul acesta nu stă în gară, dacă PSD nu se mișcă repede o să se pomenească cu o competiție la început mică dar foarte enervantă pe stânga (vezi relația dintre LMP și socialiștii maghiari).
3. "Back to the future"
O citire leneșă și nu foarte corectă din punct de vedere sociologic a istoriei FDSN/PSD ar putea fi următoarea: "de când am devenit pro-vestici și pro-capitalism am pierdut. Trebuie să ne întoarcem la începutul anilor '90 și la mesajele care au adus victoriile lui Iliescu. Tot electoratul populist-extremist trebuie să ne revină de drept."
PSD ar deveni astfel un partid eurosceptic, maghiarofob, dacofil, declarat anti-american, poate chiar rusofil și anti-capitalist dintr-o perspectivă paseist-naționalistă. Publicul tradițional al acestor mesaje este însă în rapidă dispariție (PRM practic s-a topit) iar publicul nou, în formare, este limitat numeric. PSD s-ar pomeni în timp izolat la marginea scenei politice drept o forță nefrecventabilă iar toate câștigurile sale din ultimii ani (punctul z de aici) ar fi înghițite de un președinte de "dreapta" popular.
4. Anti-republicanism
Dacă pierzi de trei ori o partidă la un joc anume, există tentația să te gândești să schimbi regulile jocului. Un lider PSD-ist fatidic ar trage concluzia după înfrângerea din 2014 că partidul pur și simplu nu poate câștiga prezidențialele. În 2004, 2009 și 2014 înainte de turul doi PSD avea puterea sau era într-o poziție parlamentară extraordinară pentru a putea prelua puterea. Prezidențialele în sine sunt o problemă. Prezidențialele, deci, trebuie eliminate.
O republică parlamentară ar îndeplini în aparență acest obiectiv. Însă românii nu vor accepta niciodată să piardă dreptul de a-și alege președintele... decât dacă li se oferă o opțiune apetisantă în schimb. Și anume o monarhie, în contextul unei promovări mediatice extrem de susținute (constituțional se poate, dar cu multă răbdare și cu mult tutun).
Astfel, PSD nu ar schimba nimic la nivel de structuri, valori sau mesaje. Ar trebui însă să găsească un aliat în Parlament fără de care nici nu se poate demara un proiect constituțional. Acest lucru e mai ușor decât pare. Orice președinte de "dreapta" are șanse să cadă în hubris ("Unific dreapta cu forța sub sceptrul meu genial!") și și-ar face inamici pe "dreapta" practic imediat după numire. Pentru validarea unui referendum e acum nevoie doar de 30%. Ținta e fezabilă. Pe fundalul continuei decredibilizări a scenei politice, vremea unui astfel de proiect (care ar fi perceput de cetățeni drept para- sau meta-politic) va mai veni.
PSD ar avea un prestigiu imens în ochii casei regale care ar veni la putere, oricare ar fi ea - practic, regele ar fi îndatorat social-democraților pentru că, fără ei, n-ar fi ajuns în situația să domnească.
O a cincea posibilitate, care nu este o opțiune strategică pentru nimeni, ar fi ruperea partidului. Aceasta ar veni natural datorită posibilelor disensiuni cu privire la cauzele înfrângerii din 2014 și, evident, ar scinda partidul între "reformiști" și "închistați" (sau, din perspectiva inversă, "zăluzi" și "realiști"). E de așteptat ca "reformiștii"/"zăluzii" să meargă pe una din rutele menționate mai sus iar "închistații"/"realiștii" să se axeze pe un motiv punctual pentru înfrângerea candidatului PSD la președinție și să meargă înainte cu găselnițe tactice. Soliditatea și unitatea acestui partid par a fi, însă, ceva mai relevante pentru discuție.
Mai sus am arătat atât opțiunile cât și defectele fiecăreia. Opțiunile sunt evidente oricărui politician social-democrat care, după o înfrângere semnificativă, ar vrea să se gândească la viitor. Defectele mai puțin.
luni, 2 iunie 2014
Europarlamentare: eșecuri de mobilizare (mai mari sau mai mici)
Din cei care spuneau că au o opțiune de vot la europarlamentare n-au votat valid 3,7 milioane.
Diaconu a hiper-performat: conform sondajelor el conta pe 100 de mii de voturi dar a primit 380 de mii. Datorită acestui factor există o mică marjă de eroare în a stabili identitatea politică a celor care aveau o opțiune dar n-au venit la vot în cele din urmă.
Cei 3,7 milioane sunt, în consecință:
Între 39% și 44,5% susținători PSD+UNPR+PC.
Între 25% și 30,5% susținători PNL sau PDL (9% PDL, restul de 16-21% liberali).
16% susținători PMP.
5,5% susținători FC.
5,5% susținători PPDD sau PRM.
3,6% susținători UDMR.
Maxim 5% susținători ai altor partide sau partidulețe.
Câteva observații:
1. Acest clasament al absenteismului în rândul susținătorilor este în linii mari asemănător cu cel al alegerilor propriu-zise, atrăgând atenția eșecurile de mobilizare pe "dreapta" (cele șase partide au cumulat 36% din votanți, dar 46-50% în rândul celor care aveau o opțiune politică și n-au venit până la urmă la vot).
2. Să facem un clasament pornind de la întrebarea "câți din oamenii care susțineau conform sondajelor o forță politică chiar au venit la vot la europarlamentare să o/îl voteze?" (mai mult = mai bine)
Diaconu 344% (doi votanți din trei au "venit" de la alte partide pe ultima sută de metri)
Partide mici și candidați independenți 231% (aproape jumătate din votanții acestor participanți la alegeri au "venit" de la alte partide pe ultima sută de metri)
UDMR 74%
PDL 67,7%
PPDD 58%
PRM 58%
PSD 56%
PNL 53,5%
PMP 35% (cu o mobilizare de 58% avea un scor de 10%)
Forța Civică 31% (avea nevoie de o mobilizare dublă pentru a trece pragul)
3. PSD/Ponta nu și-a epuizat susținerea, mai poate conta pe 1,4-1,6 milioane de persoane care nu au venit la vot. O bună parte pot fi însă votanți doar cu numele, care nu se pot deplasa la vot.
Diaconu a hiper-performat: conform sondajelor el conta pe 100 de mii de voturi dar a primit 380 de mii. Datorită acestui factor există o mică marjă de eroare în a stabili identitatea politică a celor care aveau o opțiune dar n-au venit la vot în cele din urmă.
Cei 3,7 milioane sunt, în consecință:
Între 39% și 44,5% susținători PSD+UNPR+PC.
Între 25% și 30,5% susținători PNL sau PDL (9% PDL, restul de 16-21% liberali).
16% susținători PMP.
5,5% susținători FC.
5,5% susținători PPDD sau PRM.
3,6% susținători UDMR.
Maxim 5% susținători ai altor partide sau partidulețe.
Câteva observații:
1. Acest clasament al absenteismului în rândul susținătorilor este în linii mari asemănător cu cel al alegerilor propriu-zise, atrăgând atenția eșecurile de mobilizare pe "dreapta" (cele șase partide au cumulat 36% din votanți, dar 46-50% în rândul celor care aveau o opțiune politică și n-au venit până la urmă la vot).
2. Să facem un clasament pornind de la întrebarea "câți din oamenii care susțineau conform sondajelor o forță politică chiar au venit la vot la europarlamentare să o/îl voteze?" (mai mult = mai bine)
Diaconu 344% (doi votanți din trei au "venit" de la alte partide pe ultima sută de metri)
Partide mici și candidați independenți 231% (aproape jumătate din votanții acestor participanți la alegeri au "venit" de la alte partide pe ultima sută de metri)
UDMR 74%
PDL 67,7%
PPDD 58%
PRM 58%
PSD 56%
PNL 53,5%
PMP 35% (cu o mobilizare de 58% avea un scor de 10%)
Forța Civică 31% (avea nevoie de o mobilizare dublă pentru a trece pragul)
3. PSD/Ponta nu și-a epuizat susținerea, mai poate conta pe 1,4-1,6 milioane de persoane care nu au venit la vot. O bună parte pot fi însă votanți doar cu numele, care nu se pot deplasa la vot.
joi, 29 mai 2014
Europarlamentare: Aspecte strategice - înapoi în 2004
În perioada 2005-2009 suma scorurilor PD/PDL, PLD și PNL era superioară scorului social-democraților și aliaților lor minori.
Alegerile europarlamentare semnalează revenirea la paradigma din 2004:
Forțele non- sau anti-PSD își permiteau să se certe între ele atâta timp cât PSD era mai slab decât ele.
Un PSD puternic îi obligă să se unească.
Evident, puterea sau slăbiciunea de care scriu mai sus sunt relative. Scorul PSD este oarecum constant de-a lungul timpului. Printr-o imensă coincidență la alegerile de duminică este exact cel de la alegerile de la Senat de acum zece ani: 37%.
Însă criza a răpit 10% spațiului PDL+Băsescu. PNL s-a împiedicat încercând să iasă din USL: -5%. PSD nu mai este pentru aceste forțe un partener de guvernare, un mijloc de izolare al inamicului (din 2008 încoace și PDL și PNL au guvernat alături de social-democrați împingându-se pe rând în opoziție) ci bau-bau.
Pentru prima dată în zece ani, este evident că "dreapta", cu PNL cu tot!, nu mai este superioară PSD cu 10-20 de procente, ci aproape la egalitate cu social-democrații. Rezultatele din 2012 puteau fi citite în această cheie, dar impactul electoral al brand-ului USL era neclar. Acum știm cu siguranță acest lucru.
Rezultatul alegerilor europarlamentare sugerează un tur doi echilibrat la toamnă. Ambele tabere vor încerca să rupă acest echilibru. Ironia este că, dacă taberele sunt cu adevărat egale, tentativele de rupere a echilibrului se vor anula între ele.
Alegerile europarlamentare semnalează revenirea la paradigma din 2004:
Un PSD puternic îi obligă să se unească.
Evident, puterea sau slăbiciunea de care scriu mai sus sunt relative. Scorul PSD este oarecum constant de-a lungul timpului. Printr-o imensă coincidență la alegerile de duminică este exact cel de la alegerile de la Senat de acum zece ani: 37%.
Însă criza a răpit 10% spațiului PDL+Băsescu. PNL s-a împiedicat încercând să iasă din USL: -5%. PSD nu mai este pentru aceste forțe un partener de guvernare, un mijloc de izolare al inamicului (din 2008 încoace și PDL și PNL au guvernat alături de social-democrați împingându-se pe rând în opoziție) ci bau-bau.
Pentru prima dată în zece ani, este evident că "dreapta", cu PNL cu tot!, nu mai este superioară PSD cu 10-20 de procente, ci aproape la egalitate cu social-democrații. Rezultatele din 2012 puteau fi citite în această cheie, dar impactul electoral al brand-ului USL era neclar. Acum știm cu siguranță acest lucru.
Rezultatul alegerilor europarlamentare sugerează un tur doi echilibrat la toamnă. Ambele tabere vor încerca să rupă acest echilibru. Ironia este că, dacă taberele sunt cu adevărat egale, tentativele de rupere a echilibrului se vor anula între ele.
miercuri, 28 mai 2014
Europarlamentare (partea 3): profil electorate + cine nu a venit la vot?
Iată un interviu cu Vasile Dâncu despre profilurile votanților unui partid/candidat sau altuia. Imaginea e similară cu cea prezentată de alte exit poll-uri și menționată ieri, doar că datele sunt prezentate ordonat pe competitori politici și nu pe categorii socio-demografice.
Iar acum despre cei care au absentat:
Din totalul celor de pe liste aproximativ 20% sunt plecați din țară. Din aceștia au votat la scrutinul românesc mai puțin de o sută de mii.
Din totalul celor de pe liste s-au prezentat la vot 32,5%.
Nu s-au prezentat la vot, deși erau în țară, 47,5% din totalul românilor aflați pe liste (peste 8 milioane persoane). Aceste valori sunt aproximative datorită incertitudinilor privind nivelul migrației.
IRES a făcut publice rezultatele unui sondaj telefonic care arată câteva detalii despre acești oameni. Următorul tabel sintetic arată ce și cum:
Câteva observații:
Motivele par destul de definitive și clare însă este de așteptat ca cel puțin o treime din oamenii cuprinși în tabel să vină la vot la prezidențiale.
Doar 15% din cei care n-au venit la vot și se aflau în țară sunt oameni destul de interesați sau foarte interesați de politică.
Oamenii cu vârsta între 18 și 35 de ani sunt 29% dintre non-votanți dar 18% din votanți.
Se confirmă faptul că oamenii cu studii superioare nu absentează într-o măsură mai mare decât alte categorii educaționale. Ei sunt puțini în totalul populației dar vin la vot într-o măsură mai mare decât cei cu studii medii sau primare.
Nemulțumirea față de nivelul de trai și față de direcția în care se îndreaptă România sunt sensibil mai mari în rândul celor care nu au venit la vot.
La aceste alegeri, spre deosebire de parlamentare, puteai vota (pe liste suplimentare) și dacă nu te aflai în localitatea înscrisă în cartea de identitate. Această informație a fost transmisă puțin, prost și târziu.
Iar acum despre cei care au absentat:
Din totalul celor de pe liste aproximativ 20% sunt plecați din țară. Din aceștia au votat la scrutinul românesc mai puțin de o sută de mii.
Din totalul celor de pe liste s-au prezentat la vot 32,5%.
Nu s-au prezentat la vot, deși erau în țară, 47,5% din totalul românilor aflați pe liste (peste 8 milioane persoane). Aceste valori sunt aproximative datorită incertitudinilor privind nivelul migrației.
IRES a făcut publice rezultatele unui sondaj telefonic care arată câteva detalii despre acești oameni. Următorul tabel sintetic arată ce și cum:
Câteva observații:
Motivele par destul de definitive și clare însă este de așteptat ca cel puțin o treime din oamenii cuprinși în tabel să vină la vot la prezidențiale.
Doar 15% din cei care n-au venit la vot și se aflau în țară sunt oameni destul de interesați sau foarte interesați de politică.
Oamenii cu vârsta între 18 și 35 de ani sunt 29% dintre non-votanți dar 18% din votanți.
Se confirmă faptul că oamenii cu studii superioare nu absentează într-o măsură mai mare decât alte categorii educaționale. Ei sunt puțini în totalul populației dar vin la vot într-o măsură mai mare decât cei cu studii medii sau primare.
Nemulțumirea față de nivelul de trai și față de direcția în care se îndreaptă România sunt sensibil mai mari în rândul celor care nu au venit la vot.
La aceste alegeri, spre deosebire de parlamentare, puteai vota (pe liste suplimentare) și dacă nu te aflai în localitatea înscrisă în cartea de identitate. Această informație a fost transmisă puțin, prost și târziu.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
