Precizare: punctul 2 a fost modificat pe baza informațiilor date de Nicușor Dan în conferința sa de presă de duminică.
1. Prezența la vot: cei siguri că vor veni la vot și care au de asemenea o opțiune de vot sunt 56% din respondenți. Dar asta nu înseamnă 56% prezență "oficială", conform listelor electorale. 15% din cei de pe liste sunt în afara României și au o probabilitate mică să voteze. Implicit, o prezență de 56% în țară înseamnă o prezență oficială, conform listelor, de cam 47% + diaspora.
Acest 47% e interesant întrucât e foarte apropiat de prezența întâlnită la locale (48,2%). Nu sunt aceiași votanți precum la locale - 1-5% sunt dezinteresați acum și au fost "înlocuiți" de alții - dar în linii mari sunt cam același grup de votanți.
În genere între locale și parlamentare partidele pierd voturi. Prezența la ultimele două alegeri parlamentare a fost de 41,8% și 39,2%. Acest 47% ar fi un record pentru ultimul deceniu. Estimez că nu se va stabili un record și că, în consecință, cifrele vor suferi modificări semnificative până în ziua votului independent de ce vor face partidele.
2. În legătură cu rezultatele sondajului: vedem scorurile a șapte partide, dar nu vedem câți respondenți votează cu alte partide decât cele șapte. Confom declaraților publice ale USR, sondajul a fost realizat cu o listă închisă: respondenților li s-a prezentat exclusiv numele celor 7 partide. Ceea ce prezintă o problemă: ce faci în fața acestei liste dacă ești un susținător al lui Marian Munteanu și vrei să vii la vot? Dar dacă ești votant M10? Sau PNȚCD? Sau PRM? Problema nu este atât de mare precum pare, întrucât partidele care n-au fost incluse în listă au obținut la locale maxim 1,2% fiecare. Însă subiectul trebuie menționat.
3. O comparație cu localele e rezonabilă, având în vedere că prezența ar fi similară:
PNL și USR însumează 35% față de 32%.
PSD și PRU cumulează 46%, mai mult decât PSD și PRU și UNPR și PSRO (partidul lui Mircea Geoană) la locale (43,5%).
Restul partidelor stagnează.
Fie pentru că lista era închisă, fie pentru că au căzut în desuetudine, nouă procente din opțiunile de vot la locale au dispărut sau s-au reorientat.
4. Pe căprării:
PSD: prima dată din 1990 încoace când ar trece de 38% la parlamentare. Conform sondajului, ar trece cu mult.
PNL: Un scor sub media altor sondaje.
USR: Dacă Uniunea are - conform sondajului - 29% în București, unde se află cam 10% din votanți, atunci 2,9 procente din cele 10 ale USR sunt din București. Implicit 71% din votanții USR sunt în afara Bucureștiului. Ceea ce, având în vedere că nici n-a început campania electorală, e enorm.
ALDE: Ca de obicei peste prag.
PMP: Efectul fuziunii cu UNPR este non-existent. Cred că se va resimți în ziua votului, măcar într-o oarecare măsură. Voturile pe care le poate mobiliza UNPR sunt întotdeauna subevaluate de sondaje.
Bazinul naționalist: ori a fost dezavantajat de lista închisă, ori e supraevaluat, ori ... e luat deja. Rămân la părerea că în România există extrem de mulți votanți conservatori creștini și eurosceptici - dar sunt, aproape în totalitate, votanți PSD. Și n-ar pleca de acolo decât dacă liderul partidului e incompatibil cu valorile lor (vezi epoca Geoană și ascensiunea de atunci a lui Traian Băsescu dar și a lui Becali).
Trebuie spus la final că nu am avut nimic de-a face cu realizarea sondajului USR.
duminică, 2 octombrie 2016
marți, 27 septembrie 2016
Jocul de-a întinderea elasticului: decalaje economice în România
Între 2000 și 2006 PIB-ul României s-a mărit cu 327%.
Între 2006 și 2015 PIB-ul României s-a dublat.
Există 6 județe unde, în fiecare din cele două intervale menționate mai sus, PIB-ul crește cu o valoare peste media națională. Este vorba de Ilfov, Cluj, Timiș, Prahova, Constanța și, poate surprinzător, Dâmbovița. De asemenea în această categorie intră și municipiul București.
Există însă 17 județe - undeva între o treime și jumătate din total - unde, în ambele intervale, PIB-ul crește cu o valoare sub media națională. Față de restul țării, aceste județe au pierdut teren în tot acest mileniu. Este vorba despre:
- Satu Mare
- sud-vest: două "insule", unul mai vestică (Caraș Severin-Mehedinți-Gorj-Hunedoara) și una mai estică (Olt-Teleorman).
- un bloc colosal ca dimensiuni care, pe o axă nord-sud, începe din Suceava și se oprește în Ialomița. Să nu intrăm în stereotipii apropo de sărăcia Moldovei: acest bloc de județe include Mureș, Harghita și Covasna dar exclude Brăila, Vaslui, Iași și Botoșani.
De asemenea există 11 județe care sunt într-o pierdere de viteză doar doar pentru perioada post-aderare (între 2000 și 2006 aveau creștere peste media națională) și care, datorită performanței economice slabe din ultimii ani, sunt sub media națională când vine vorba de dezvoltarea pe toată perioada 2000-2016. Aceste 11 județe se află într-o situație similară cu cele din paragraful de mai sus, diferența fiind că măcar între 2000 și 2006 situația lor fusese mai bună. Cele 11 județe sunt marcate cu albastru în harta de mai jos; cele care au fost întotdeauna cu o creștere sub media națională în roșu; cele care au avut tot timpul creștere peste medie în galben; cele în crem (Timiș, Alba, Sibiu, Brașov, Maramureș, Iași, Giurgiu și Călărași) au fost ba sub medie ba peste medie - în funcție de interval - dar au per total o creștere a PIB-ului peste media națională între 2000 și 2016.
Să presupunem că emigrația și-a atins limitele - e doar o presupunere. Să considerăm de asemenea ceva ce pare mult mai probabil, și anume că trend-urile continuă.
0. În 14 județe creșterea e peste media națională. În 27 de județe e sub media națională. Cele 14, după cum vei vedea mai jos, "merg" cu o viteză fenomenală. Și nici măcar toate la fel, ci mai ales 3-4 dintre ele. Dar vom ajunge și acolo...
1. Timișoara, Cluj, Iași și București sunt și vor fi sub o presiune puternică datorită populației pe care o vor atrage din județele înconjurătoare. Discrepanța dintre numărul oficial de locuitori ( = cei cu cărți de identitate în municipiul respectiv) și populația reală a orașului va atinge în următorii ani un nivel ridicol. Primarii bâjbâie și vor trebui să bâjbâie în continuare.
1a. În cazul Constanței presiunea e oarecum limitată de apropierea Bucureștiului. Pentru un locuitor al județului Ialomița, de exemplu, migrarea spre București e facilă.
1b. Din punct de vedere economic Iași are potențialul de a deveni următoarea mare poveste de succes a României, cu condiția unei minime gândiri strategice din partea responsabililor actuali. Deja județul se mișcă cu o viteză fenomenală: în 2000, PIB-ul său era cu o treime mai mic decât suma PIB-urilor județelor Bacău și Neamț; acum este egal cu suma lor.
1c. În teorie Cluj-ul ar fi trebuit să beneficieze de o competiție serioasă din partea Alba (Iulia), Sibiu și Brașov. Acest lucru ar fi trebuit să reducă impactul migrației spre Cluj (județ galben) dinspre județele menționate în fraza anterioară (crem). Din câte înțeleg, acest lucru nu s-a întâmplat, impactul Universității Babeș-Bolyai și al sectorului IT din municipiu fiind imens și suprascriind alți factori.
1d. Municipiile Arad și Oradea limitează de asemenea presiunea asupra Timișoarei. Harta de mai sus arată situația județelor, însă poți foarte bine să te afli într-un județ în pierdere de viteză cu un municipiu pe creștere - ceea ce înseamnă că ai opțiunea reală să nu trebuiască să părăsești județul pentru un loc de muncă mai bine plătit.
2. Creșterea peste media națională a județelor Maramureș, Giurgiu și Călărași este mult mai "tăcută", contând probabil în mod decisiv absența unor centre universitare de mare calibru. Cel mai ușor pentru un angajator care caută aptitudini de înaltă calificare e să fie activ exact în zonele unde se găsește deja resursa umană respectivă - nimeni nu-i dispus să plătească o taxă de relocare ca un designer de grafică din Iași să vină să muncească și să locuiască în Călărași. Ca să nu mai zicem că poate designer-ul respectiv nu e de acord.
3. În ceea ce privește Oltenia, blocul albastru-roșu al Carpaților Orientali cu tot cu estul Transilvaniei și estul Munteniei, ne jucăm ca țară de-a întinsul elasticului. Aici se află 24 (!) de județe. Păi:
În 2000, PIB-ul regiunii București-Ilfov era 56% din valoarea totală a PIB-ului acestor județe însumate. Deja mult.
În 2006, era 62%. O creștere de un procent pe an. Nu intrasem încă în Uniunea Europeană.
În 2015 era 81%. Ritmul creșterii s-a accelerat la două procente pe an. Dacă ritmul se menține, în 10 ani, o zonă de 1800 de kilometri pătrați va avea un PIB cât mai mult de jumătate din România. Iar dacă ritmul se accelerează și mai mult, putem vorbi chiar de câțiva ani, nu zece. Implicațiile sunt foarte numeroase, de la politice la culturale și sociale.
Putem vorbi nu numai de București. Dacă luăm primii centri de creștere (București/Ilfov, Timiș și Cluj), în 2006 aceste zone însumau 8% din PIB-ul național. Acum însumează 36%!
Reacția guvernelor din viitor vizavi de aceste decalaje va scrie, indirect, soarta a milioane de oameni.
4. Există și o veste bună. PIB-ul tuturor județelor crește. Pe de altă parte, percepțiile oamenilor nu țin întotdeauna cont de statistici. Migrația din anii imediat de după 2000 a avut dimensiuni majore deși România era pe creștere economică.
5. În plan politic, disonanțele vechi din anii '90 încep să se șteargă, iar o altă scenă începe să se coacă. Și asta fără să privim spre sigle sau partidele de acum, ci pur și simplu spre cifre. Dar despre asta altă dată.
Nu folosesc mai sus PIB/cap de locuitor întrucât nimeni n-are realmente habar câți oameni se află în județul Vaslui sau în Cluj-Napoca sau în București sau cam oriunde.
luni, 19 septembrie 2016
Alegerile parlamentare din Rusia, 2016
* Partidul aflat la putere, Rusia Unită, s-a temut de un cvasi-eșec. La alegerile anterioare, din 2011, cu fraude de diferite feluri, au obținut 49,3% din voturi. De atunci și până acum situația economică a rușilor s-a înrăutățit. Exprimat în dolari americani, salariul mediu a scăzut cu 31% (de la 833 USD la 569 USD).
De la începutul verii, Partidul Rusia Unită depășea un scor de 45% în doar cinci sondaje din 30. În alte patru sondaje obțineau un scor cu 3 în față. Rezumând altfel, marea majoritate a sondajelor arătau că partidul ar obține între 40% și 45% din voturi, o scădere de 4-9% față de 2011 și 19-24% față de 2007 (!).
Pentru a preîntâmpina o finalitate nesatisfăcătoare, sistemul de vot a fost schimbat. Jumătate din parlament urma să fie ales prin vot proporțional, ca până acum, iar jumătate uninominal, fără redistribuire. Acest mecanism favorizează partidul cel mai puternic... în cazul în care există un partid disproporționat de puternic. Chiar și cu un scor de, să zicem, 39%, Rusia Unită urma să câștige multe din bătăliile uninominale, dacă nu chiar toate, și să-și mențină capacitatea de a guverna fără alianțe.
* Temerile partidului nu au avut fundament. Scorul Rusiei Unite la votul proporțional a fost de 52%. Poate că mecanismele de fraudare au mai fost eficiente, lucru pe care nu-l bănuiesc întrucât nu există acum în Rusia nici măcar o fărâmă din emoția publică prezentă în 2011 vizavi de acest subiect. Partidele celelalte însă au eșuat să convingă. Prezența la vot a fost extrem de mică:
2007: 63,7%
2011: 60,1%
Acum: aproximativ 48%.
În milioane voturi exprimate:
2007: 69,5 milioane
2011: 64,6 milioane
Acum: 50 milioane.
* Prezența în scădere a afectat inclusiv Rusia Unită, care a pierdut voturi. În 2007 primea 44,7 milioane. În 2011: 32,3 milioane. Acum se va apropia de 28 milioane, dar probabil că nu va depăși acest prag.
Cum e posibil să pierzi voturi din 2011 încoace, dar să câștigi procente? Se poate doar dacă ceilalți reușesc să piardă și mai multe voturi decât tine.
Partid cu partid, față de 2011 toți au fost loviți de un tsunami al dezinteresului:
Partidul Comunist: de la 12,6 milioane voturi la 6,8 milioane. Minus 44%. Cel mai mic număr de voturi din ultimii 22 de ani. Lovit de apariția unui competitor minor ("Comuniștii Rusiei"). Probabil și de demografie.
Partidul Liberal Democrat (al lui Jirinovski, e liberal cum e Papa de la Roma sârb) : de la 7,6 milioane la 6,7 milioane. Minus 10%.
Rusia Justă (o variantă mai de stânga a Rusiei Unite): de la 8,7 milioane la 3,2 milioane. Minus 63%.
Yabloko (un partid de centru-stânga ceva mai apropiat de cum e termenul înțeles în Europa de Vest): de la 2,2 milioane voturi la 1 milion. Minus 54%.
În schimb alte partide și partidulețe au primit 3,5 milioane voturi spre deosebire de 1 milion la alegerile anterioare. E vorba în principal de facțiuni ale partidelor de mai sus.
Cu excepția lui Jirinovski și a Partidului Rusia Unită (pierderi de doar 10% din voturile de la alegerile precedente), toate partidele au primit un șut în dinți. Înțeleg că voturi le-au fost furate în 2011. Dar să le fi fost furate și mai multe în 2016? După cum scriam mai sus, am dubii.
* De când există alegeri parlamentare în Federația Rusă, de la ruperea URSS adică, nu a mai fost o prezență atât de redusă. Există două aspecte vizavi de scăderea interesului rușilor în politica electorală.
În primul rând, e un fenomen caracteristic societăților unde politica a devenit irelevantă, dezbaterile și conflictele din societate fiind fie de natură non-politică, fie scăzute ca intensitate. Cea mai mică prezență la alegerile parlamentare din România s-a înregistrat în 2008, un moment de creștere accelerată a nivelului de trai (criza abia începuse în State, efectele nu se simțeau încă aici). Ascensiunea partidului nazist din Germania în perioada interbelică e asociată cu creșteri majore ale prezenței la vot și nu cu absenteism. Aproape întotdeauna o prezență mare la vot semnalează crize, emoție și radicalitate.
Pe de altă parte există și o vulnerabilitate. O scenă politică care nu reprezintă populația e slabă când și dacă apar nemulțumiri autentice. Generalizând un pic, oamenii care se simt nereprezentați ies în stradă întrucât la televizor sau online nu găsesc parteneri politici de discuție care să-i reprezinte, măcar parțial. Iar în ultimii cinci ani cam 15 milioane de ruși, aproape o șesime din populația țării, și-au pierdut reprezentarea. Trei sferturi dintre ei votau alte partide decât Rusia Unită. Acum n-au mai votat de fel. E de așteptat ca, în lunile următoare, Kremlin-ul să-și creeze unul sau două partide noi de opoziție, ceva mai dinamice și mai eficiente decât cele actuale când vine vorba de a capta eventuale nemulțumiri.
De la începutul verii, Partidul Rusia Unită depășea un scor de 45% în doar cinci sondaje din 30. În alte patru sondaje obțineau un scor cu 3 în față. Rezumând altfel, marea majoritate a sondajelor arătau că partidul ar obține între 40% și 45% din voturi, o scădere de 4-9% față de 2011 și 19-24% față de 2007 (!).
Pentru a preîntâmpina o finalitate nesatisfăcătoare, sistemul de vot a fost schimbat. Jumătate din parlament urma să fie ales prin vot proporțional, ca până acum, iar jumătate uninominal, fără redistribuire. Acest mecanism favorizează partidul cel mai puternic... în cazul în care există un partid disproporționat de puternic. Chiar și cu un scor de, să zicem, 39%, Rusia Unită urma să câștige multe din bătăliile uninominale, dacă nu chiar toate, și să-și mențină capacitatea de a guverna fără alianțe.
* Temerile partidului nu au avut fundament. Scorul Rusiei Unite la votul proporțional a fost de 52%. Poate că mecanismele de fraudare au mai fost eficiente, lucru pe care nu-l bănuiesc întrucât nu există acum în Rusia nici măcar o fărâmă din emoția publică prezentă în 2011 vizavi de acest subiect. Partidele celelalte însă au eșuat să convingă. Prezența la vot a fost extrem de mică:
2007: 63,7%
2011: 60,1%
Acum: aproximativ 48%.
În milioane voturi exprimate:
2007: 69,5 milioane
2011: 64,6 milioane
Acum: 50 milioane.
* Prezența în scădere a afectat inclusiv Rusia Unită, care a pierdut voturi. În 2007 primea 44,7 milioane. În 2011: 32,3 milioane. Acum se va apropia de 28 milioane, dar probabil că nu va depăși acest prag.
Cum e posibil să pierzi voturi din 2011 încoace, dar să câștigi procente? Se poate doar dacă ceilalți reușesc să piardă și mai multe voturi decât tine.
Partid cu partid, față de 2011 toți au fost loviți de un tsunami al dezinteresului:
Partidul Comunist: de la 12,6 milioane voturi la 6,8 milioane. Minus 44%. Cel mai mic număr de voturi din ultimii 22 de ani. Lovit de apariția unui competitor minor ("Comuniștii Rusiei"). Probabil și de demografie.
Partidul Liberal Democrat (al lui Jirinovski, e liberal cum e Papa de la Roma sârb) : de la 7,6 milioane la 6,7 milioane. Minus 10%.
Rusia Justă (o variantă mai de stânga a Rusiei Unite): de la 8,7 milioane la 3,2 milioane. Minus 63%.
Yabloko (un partid de centru-stânga ceva mai apropiat de cum e termenul înțeles în Europa de Vest): de la 2,2 milioane voturi la 1 milion. Minus 54%.
În schimb alte partide și partidulețe au primit 3,5 milioane voturi spre deosebire de 1 milion la alegerile anterioare. E vorba în principal de facțiuni ale partidelor de mai sus.
Cu excepția lui Jirinovski și a Partidului Rusia Unită (pierderi de doar 10% din voturile de la alegerile precedente), toate partidele au primit un șut în dinți. Înțeleg că voturi le-au fost furate în 2011. Dar să le fi fost furate și mai multe în 2016? După cum scriam mai sus, am dubii.
* De când există alegeri parlamentare în Federația Rusă, de la ruperea URSS adică, nu a mai fost o prezență atât de redusă. Există două aspecte vizavi de scăderea interesului rușilor în politica electorală.
În primul rând, e un fenomen caracteristic societăților unde politica a devenit irelevantă, dezbaterile și conflictele din societate fiind fie de natură non-politică, fie scăzute ca intensitate. Cea mai mică prezență la alegerile parlamentare din România s-a înregistrat în 2008, un moment de creștere accelerată a nivelului de trai (criza abia începuse în State, efectele nu se simțeau încă aici). Ascensiunea partidului nazist din Germania în perioada interbelică e asociată cu creșteri majore ale prezenței la vot și nu cu absenteism. Aproape întotdeauna o prezență mare la vot semnalează crize, emoție și radicalitate.
Pe de altă parte există și o vulnerabilitate. O scenă politică care nu reprezintă populația e slabă când și dacă apar nemulțumiri autentice. Generalizând un pic, oamenii care se simt nereprezentați ies în stradă întrucât la televizor sau online nu găsesc parteneri politici de discuție care să-i reprezinte, măcar parțial. Iar în ultimii cinci ani cam 15 milioane de ruși, aproape o șesime din populația țării, și-au pierdut reprezentarea. Trei sferturi dintre ei votau alte partide decât Rusia Unită. Acum n-au mai votat de fel. E de așteptat ca, în lunile următoare, Kremlin-ul să-și creeze unul sau două partide noi de opoziție, ceva mai dinamice și mai eficiente decât cele actuale când vine vorba de a capta eventuale nemulțumiri.
vineri, 19 august 2016
Costurile impreciziei: oferta electorală vs guvernare
O situație periculoasă atât pentru un guvern cât și pentru populație ca atare e dată de imprecizie. Imprecizia direcției guvernării. Guvernezi dar de ce? Pentru ce? (Sau cine?). Ironia este că se pot câștiga alegeri sau forma niscaiva majorități:
a) nespunând în campanie ce o să faci
sau
b) spunând în campanie că o să faci altceva decât ce o să faci.
Ideea că voturile primite sunt un mandat nelimitat ("am primit cheile, acum gata, pot să fac ce vreau, de la vopsit pereții și mutat bucătăria până la dărâmatul casei și construitul unei piscine în loc") este extrem de păguboasă. În cel mai bun caz pierzi alegerile dezastruos. În cel mai rău caz te pomenești cu proteste stradale consistente.
Dacă ce-am scris mai sus pare teorie, hai să luăm două situații:
A) O ofertă de guvernare - nu numai scrisă pe o foaie, ci și comunicată intens - ce include:
- distribuirea proprietății statului din mediul rural către: familiile cu mulți copii, tineri, specialiști (medici, profesori). Acești specialiști urmează să primească de asemenea pământ pentru construirea casei și materialele necesare
- mărirea pensiilor din rural
- creditarea tinerilor din urban cu banii necesari construirii unei locuințe
- mecanisme legale care să garanteze, citez, 'formarea unei preț corect' la alimente de bază, servicii publice și medicamente
- un ajutor lunar de 10% din salariul mediu net pentru fiecare copil cu vârsta sub 16 ani
- pietruirea și iluminarea drumurilor sătești, electrificarea, conectarea la rețelele de apă, canalizare și telefonie a satelor din România. Nu a tuturor în patru ani, ci a 30-60%.
- mărirea de urgență a bugetelor pentru învățământ, sănătate și cultură.
În practică nu s-a întâmplat cam nimic din toate astea. Măsurile de mai sus provin din Contractul cu România al CDR din 1996. S-a guvernat pe baza a cu totul altor priorități; ce era util din punct de vedere electoral n-avea nimic de-a face cu ce trebuia făcut la guvernare.
CDR, nesurprinzător, a dispărut în cea mai mare prăbușire electorală de după 1992.
B) În 2008 și 2009 partidele respectiv candidații la președinție au făcut vorbire despre vrute și nevrute. Nimeni nu a înțeles criza. Nimeni nu a avut la dispoziție specialiști care să le explice că vine criza - sau că venise. Practic politicienii s-au dus spre putere ca mieii la tăiere. Promiseseră miere și huzur în timp ce la orizont era cenușă. Dacă Traian Băsescu ar fi pierdut prezidențialele din 2009, era în anii următori un fenomenal lider al opoziției. Din nefericire pentru el a câștigat și a fost pus în situația de a ului o țară întreagă cu ideea că de fapt lucrurile nu merg bine, ba chiar merg foarte prost. Lucru pentru care nici el nici PDL nu pregătiseră consistent populația.
Acum el și noul său partid se luptă cu pragul de accedere în parlament.
Implicațiile pentru prezent sunt două:
1) PNL trebuie să aibă mare atenție. Când vine vorba de exprimarea a ce și cum vrea să facă, e în acest moment pe dinafară. Și este singurul partid pe dinafară.
ALDE înțelege prin liberalism "libertatea lui Călin Popescu Tăriceanu". Cine e fan Tăriceanu, e la ALDE.
PMP are drept scop salvarea Elenei Udrea de închisoare.
Cele două partide de mai sus n-au o viziune complexă, dar măcar emit o idee clară, emoțională și inteligibilă. Votezi PMP, știi pentru ce votezi. Idem ALDE.
USR pare să se îndrepte spre o platformă simplă și perfect coerentă cu acțiunile guvernului Cioloș.
PSD e un partid al status quo-ului, chiar - având în vedere schimbările din ultimii ani - reacționar. "Hai să menținem legăturile interpersonale, modus operandi-ul din instituții, de la universități și ministere la cultură și spitale. Hai să ne întoarcem la modul cum se făceau lucrurile în România atâția zeci de ani. Hai să nu transparentizăm. Hai să protejăm oamenii [... bugetarii], de ce să-i deranjăm în numele eficienței? Hai să nu aia și ailaltă. Mai încet. Mai puțin. Mai lent. Și în anumite domenii-cheie: deloc."
Când votezi PSD, știi ce votezi.
[ Mai există oameni care au iluzia relativ simpatică că PSD ar fi un partid care se concentrează pe îndeplinirea nevoilor românilor săraci. Nu mai există dovezi consistente în sensul ăsta de un deceniu și mai bine. PSD este un partid al lower middle class-ului vârstnic din orașele mici și nu numai, cu un strat semnificativ de susținere rurală datorat primarilor în funcție, susținere care n-are nimic de-a face cu partidul ci cu oamenii respectivi. (... situația există și la PNL). ]
La PNL e spațiu gol.
Există posibilitatea ca după alegeri o formulă de tipul PNL-UDMR-USR să dețină majoritatea. Ce vor face? Va ajunge USR (să zicem, conform scenariului, un partid de 5-7%) să impună PNL (iarăși conform scenariului un partid de peste 30%) ce trebuie făcut? Presupun că nu. PNL ar prelua ministere cheie. Ce ar face cu ele? Cum ar arăta România după 2 luni de guvernare PNL? Dar după 3 ani? Are PNL mecanismele de a monitoriza ce vor votanții partidului de-a lungul guvernării ? Cât de periculos este să ajungi la guvernare fără să știi ce vor votanții tăi, pentru că în campanie n-ai deschis subiectul? Cât de periculos este să guvernezi și să descoperi - cu o rezonabilă stupefacție - că măsura A sau Z te costă în sondaje pentru că e contrară intereselor celor care te-au votat sau unora dintre ei?
Oferta de guvernare a PNL e de departe unul dintre cele mai interesante subiecte ale anului, chit că aparent e unul minor.
2) A apus epoca programelor electorale de zeci de pagini pe care le citesc câțiva oameni (să-i numim: Dan Tăpălagă, Irina Ursu, Andrei Tiut și ONG-iștii de la Funky Citizens).
Mai ales că respectivele programe, după cum arătau exemplele A și B, nu prea supraviețuiesc contactului cu realitatea. Nu e vorba întotdeauna de prostia sau machiavelismul autorilor ("scriem prostii că oricum nu contează" / "scriem chestii populiste ca să luăm voturile și după ce ajungem să guvernăm ne orientăm noi"); pur și simplu începem să trăim într-o lume prea complicată pentru a putea afirma cu certitudine cum va fi România, de exemplu, în 2018.
O cale mai rezonabilă este enunțarea unor priorități, simultan cu gândirea pe planuri alternative ("dacă PIB-ul scade atunci facem A și renunțăm la B" / "dacă încasările la buget cresc cu X% față de estimarea noastră - care e de Y% - vom face în plus și Z" ).
2b) Dacă totuși și la toamnă o să existe niște PDF-uri dense, nu voi lua în serios decât programele de guvernare cu capitole semnate, și nu de către oricine ci de către oferta partidului respectiv pentru ministerul respectiv. Nu-i nimic mai simplu decât "să angajezi niște băieți deștepți" să scrie un document inteligent și stufos, după care să vii la putere și să pui la vârful ministerului respectiv un om care n-are habar ce vrea să facă în domeniul respectiv - nu că n-are habar ce vrea să facă peste 3 ani - n-are habar ce vrea să facă mâine.
Producerea ofertei electorale trebuie unificată cu oferta de guvernare pentru domenii. Cine scrie trebuie să guverneze și invers. Mâna care va ține stiloul de ministru trebuie să fie mâna care apasă tastele pentru scrierea respectivei bucățele din programul de guvernare. După cum arată trecutul, disocierea costă.
a) nespunând în campanie ce o să faci
sau
b) spunând în campanie că o să faci altceva decât ce o să faci.
Ideea că voturile primite sunt un mandat nelimitat ("am primit cheile, acum gata, pot să fac ce vreau, de la vopsit pereții și mutat bucătăria până la dărâmatul casei și construitul unei piscine în loc") este extrem de păguboasă. În cel mai bun caz pierzi alegerile dezastruos. În cel mai rău caz te pomenești cu proteste stradale consistente.
Dacă ce-am scris mai sus pare teorie, hai să luăm două situații:
A) O ofertă de guvernare - nu numai scrisă pe o foaie, ci și comunicată intens - ce include:
- distribuirea proprietății statului din mediul rural către: familiile cu mulți copii, tineri, specialiști (medici, profesori). Acești specialiști urmează să primească de asemenea pământ pentru construirea casei și materialele necesare
- mărirea pensiilor din rural
- creditarea tinerilor din urban cu banii necesari construirii unei locuințe
- mecanisme legale care să garanteze, citez, 'formarea unei preț corect' la alimente de bază, servicii publice și medicamente
- un ajutor lunar de 10% din salariul mediu net pentru fiecare copil cu vârsta sub 16 ani
- pietruirea și iluminarea drumurilor sătești, electrificarea, conectarea la rețelele de apă, canalizare și telefonie a satelor din România. Nu a tuturor în patru ani, ci a 30-60%.
- mărirea de urgență a bugetelor pentru învățământ, sănătate și cultură.
În practică nu s-a întâmplat cam nimic din toate astea. Măsurile de mai sus provin din Contractul cu România al CDR din 1996. S-a guvernat pe baza a cu totul altor priorități; ce era util din punct de vedere electoral n-avea nimic de-a face cu ce trebuia făcut la guvernare.
CDR, nesurprinzător, a dispărut în cea mai mare prăbușire electorală de după 1992.
B) În 2008 și 2009 partidele respectiv candidații la președinție au făcut vorbire despre vrute și nevrute. Nimeni nu a înțeles criza. Nimeni nu a avut la dispoziție specialiști care să le explice că vine criza - sau că venise. Practic politicienii s-au dus spre putere ca mieii la tăiere. Promiseseră miere și huzur în timp ce la orizont era cenușă. Dacă Traian Băsescu ar fi pierdut prezidențialele din 2009, era în anii următori un fenomenal lider al opoziției. Din nefericire pentru el a câștigat și a fost pus în situația de a ului o țară întreagă cu ideea că de fapt lucrurile nu merg bine, ba chiar merg foarte prost. Lucru pentru care nici el nici PDL nu pregătiseră consistent populația.
Acum el și noul său partid se luptă cu pragul de accedere în parlament.
Implicațiile pentru prezent sunt două:
1) PNL trebuie să aibă mare atenție. Când vine vorba de exprimarea a ce și cum vrea să facă, e în acest moment pe dinafară. Și este singurul partid pe dinafară.
ALDE înțelege prin liberalism "libertatea lui Călin Popescu Tăriceanu". Cine e fan Tăriceanu, e la ALDE.
PMP are drept scop salvarea Elenei Udrea de închisoare.
Cele două partide de mai sus n-au o viziune complexă, dar măcar emit o idee clară, emoțională și inteligibilă. Votezi PMP, știi pentru ce votezi. Idem ALDE.
USR pare să se îndrepte spre o platformă simplă și perfect coerentă cu acțiunile guvernului Cioloș.
PSD e un partid al status quo-ului, chiar - având în vedere schimbările din ultimii ani - reacționar. "Hai să menținem legăturile interpersonale, modus operandi-ul din instituții, de la universități și ministere la cultură și spitale. Hai să ne întoarcem la modul cum se făceau lucrurile în România atâția zeci de ani. Hai să nu transparentizăm. Hai să protejăm oamenii [... bugetarii], de ce să-i deranjăm în numele eficienței? Hai să nu aia și ailaltă. Mai încet. Mai puțin. Mai lent. Și în anumite domenii-cheie: deloc."
Când votezi PSD, știi ce votezi.
[ Mai există oameni care au iluzia relativ simpatică că PSD ar fi un partid care se concentrează pe îndeplinirea nevoilor românilor săraci. Nu mai există dovezi consistente în sensul ăsta de un deceniu și mai bine. PSD este un partid al lower middle class-ului vârstnic din orașele mici și nu numai, cu un strat semnificativ de susținere rurală datorat primarilor în funcție, susținere care n-are nimic de-a face cu partidul ci cu oamenii respectivi. (... situația există și la PNL). ]
La PNL e spațiu gol.
Există posibilitatea ca după alegeri o formulă de tipul PNL-UDMR-USR să dețină majoritatea. Ce vor face? Va ajunge USR (să zicem, conform scenariului, un partid de 5-7%) să impună PNL (iarăși conform scenariului un partid de peste 30%) ce trebuie făcut? Presupun că nu. PNL ar prelua ministere cheie. Ce ar face cu ele? Cum ar arăta România după 2 luni de guvernare PNL? Dar după 3 ani? Are PNL mecanismele de a monitoriza ce vor votanții partidului de-a lungul guvernării ? Cât de periculos este să ajungi la guvernare fără să știi ce vor votanții tăi, pentru că în campanie n-ai deschis subiectul? Cât de periculos este să guvernezi și să descoperi - cu o rezonabilă stupefacție - că măsura A sau Z te costă în sondaje pentru că e contrară intereselor celor care te-au votat sau unora dintre ei?
Oferta de guvernare a PNL e de departe unul dintre cele mai interesante subiecte ale anului, chit că aparent e unul minor.
2) A apus epoca programelor electorale de zeci de pagini pe care le citesc câțiva oameni (să-i numim: Dan Tăpălagă, Irina Ursu, Andrei Tiut și ONG-iștii de la Funky Citizens).
Mai ales că respectivele programe, după cum arătau exemplele A și B, nu prea supraviețuiesc contactului cu realitatea. Nu e vorba întotdeauna de prostia sau machiavelismul autorilor ("scriem prostii că oricum nu contează" / "scriem chestii populiste ca să luăm voturile și după ce ajungem să guvernăm ne orientăm noi"); pur și simplu începem să trăim într-o lume prea complicată pentru a putea afirma cu certitudine cum va fi România, de exemplu, în 2018.
O cale mai rezonabilă este enunțarea unor priorități, simultan cu gândirea pe planuri alternative ("dacă PIB-ul scade atunci facem A și renunțăm la B" / "dacă încasările la buget cresc cu X% față de estimarea noastră - care e de Y% - vom face în plus și Z" ).
2b) Dacă totuși și la toamnă o să existe niște PDF-uri dense, nu voi lua în serios decât programele de guvernare cu capitole semnate, și nu de către oricine ci de către oferta partidului respectiv pentru ministerul respectiv. Nu-i nimic mai simplu decât "să angajezi niște băieți deștepți" să scrie un document inteligent și stufos, după care să vii la putere și să pui la vârful ministerului respectiv un om care n-are habar ce vrea să facă în domeniul respectiv - nu că n-are habar ce vrea să facă peste 3 ani - n-are habar ce vrea să facă mâine.
Producerea ofertei electorale trebuie unificată cu oferta de guvernare pentru domenii. Cine scrie trebuie să guverneze și invers. Mâna care va ține stiloul de ministru trebuie să fie mâna care apasă tastele pentru scrierea respectivei bucățele din programul de guvernare. După cum arată trecutul, disocierea costă.
miercuri, 17 august 2016
Despre ideologia USR
Această postare e o replică la un articol al lui Shere Marinescu, din care voi cita destul de mult. Poți însă să-l citești în întregime aici: http://m.adevarul.ro/news/politica/despre-aparenta-lipsa-ideologie-usr-1_57b416e65ab6550cb8d4b230/index.html
Replica mea are trei componente:
1. Shere scrie:
"Proiectul de ţară al României este Occidentul. Ştim asta de cel puţin două sute de ani. Noi nu suntem aici să revoluţionăm lumea, noi suntem aici ca să încercăm să ne apropiem cât mai mult de nivelul de civilizaţie la care au ajuns ţările occidentale."
Shere vorbește despre principala dezbatere a României moderne. Într-adevăr, nuanțele clasice ale dezbaterilor politice din vest
(a. economie: cum împărțim resursele?
b. subiecte sociale: care e limita drepturilor individuale/libertății?)
au pălit întotdeauna la noi în țară în fața pachetului de întrebări: Trebuie să ne sincronizăm? Dacă da, cât de repede? Ne asumăm costurile?
Răspunsuri negative la prima întrebare din pachetul de mai sus, în feluri diferite și cu multe nuanțe care îi separă, au dat conservatorii pre-1914, țărăniștii, legionarii și PSD-ul pre-Năstase*, precum și alte grupuri sau grupulețe mai mici.
Poziționarea USR este clară din acest punct de vedere. Valorile sunt de asemenea bine definite de către Shere în articol. Atâta timp cât vedem ideologia ca un cumul de valori bine definite, USR are o ideologie, și anume cea reformist-sincronistă. Citez o formulă pe care Shere, de altfel, o repetă în articol: "anticorupţie prin transparentizare, eficientizare prin debirocratizare". Pentru PSD, administrația publică fără rang înalt, naționaliști, cea mai mare parte a BOR și grupusculele media asociate cu binomul Ponta/Ghiță noțiunile acestea sunt în cel mai bun caz irelevante, dacă nu chiar amenințări directe la adresa valorilor proprii și, implicit, motiv de război.
2. Sincronizarea era un proiect relativ simplu înainte de criza economică. România, din perspectiva reformatorilor, trebuia să meargă de la comunism la capitalism. Fenomenele din ultimii ani au complicat proiectul și procesul: nu mai există un singur "Occident", ci mai multe poteci posibile. Concret, avem decalaje și în ceea ce înseamnă dezvoltarea capitalului intern/local, dar și în ceea ce înseamnă protecția socială, care e prost finanțată și extrem de ineficientă. Statele Unite, în ciuda Obamacare, au totuși alt model de înțelegere a responsabilității individuale prin comparație cu Danemarca. Pe care ni-l permitem? Contează ce ne permitem?
În plan social, cât de important e creștinismul și ce rol trebuie să joace în definirea regulilor și legilor din societate?
Shere menționează printre prioritățile USR atât "economie de piaţă liberă fără actori corupţi şi stat", cât și "combaterea sărăciei extreme", o încercare de a împăca și capra și varza. De altfel, el subliniază: "În momentul în care ai Ministerul Muncii şi Ministerul Finanţelor, dacă eşti de centru dreapta sau de centru stânga s-ar putea să conteze. Dacă ce vrei să faci este să transparentizezi statul sperând că astfel vei scăpa de corupţie, eu zic că libertarian, cu ecologist, cu liberal, cu neo-stângist şi cine o mai fi pot sta foarte bine la masă. Si chiar că ar fi bine să stea". Pariul USR pare a fi că momentul dezbaterilor din paragraful anterior încă nu a sosit. E posibil să aibă dreptate. Dar momentul e infinit mai aproape decât era în 2004 sau 2014.
3. Shere are dreptate vizavi de etichete și de pagubele pe care le creează asocierile cu un termen sau altul. "Dreapta" nu a formulat încă niciun proiect post-austeritate, în consecință termenul fiind încă asociat cu măsurile de atunci. Cu excepția unor voci care nu se află în niciun partid (Moise Guran, Lucian Mândruță, etc.) susținătorii capitalismului sunt în derivă.
"Stânga" înseamnă pentru cam toată lumea PSD și stereotipii care au de-a face mai mult cu votanții decât cu partidul. Grupulețe încă firavi de tineri în Cluj și București știu că lucrurile stau altfel, dar n-au încă impact asupra societății.
* = O excepție cu substrat geopolitic a reprezentat-o Declarația de la Snagov privind integrarea României în Uniunea Europeană, document elaborat în timpul celui de-al doilea mandat al lui Ion Iliescu.
Social democrații de după 2000 au mers mai degrabă pe ideea menținerii status quo-ului instituțional - un stat capturat de către anumite interese private; PSD-ul din acest moment e mai reacționar, conservator și tradiționalist decât în epoca Geoană pentru că atunci procesul de schimbare a instituțiilor era abia la început; cu cât procesul de reformă a devenit mai eficient iar efectele sale mai vizibile, cu atât partidului i-a fost mai greu să acționeze pentru menținerea status quo-ului dorit, lucru pentru care sunt blamate din ce în ce mai apăsat Vestul în special și procesul de reformă în genere.
În caz că te întrebai de ce am sărit peste epoca PCR, comuniștii au fost.... incoerenți. Pe de o parte au industrializat și urbanizat, sincronizând România cu ritmurile modernității. Pe de altă parte au apelat, în special după 1970, la mitologii naționaliste și regresive, care exaltau unicitatea tradițiilor pre-moderne (anti-sincronizare).
Replica mea are trei componente:
1. Shere scrie:
"Proiectul de ţară al României este Occidentul. Ştim asta de cel puţin două sute de ani. Noi nu suntem aici să revoluţionăm lumea, noi suntem aici ca să încercăm să ne apropiem cât mai mult de nivelul de civilizaţie la care au ajuns ţările occidentale."
Shere vorbește despre principala dezbatere a României moderne. Într-adevăr, nuanțele clasice ale dezbaterilor politice din vest
(a. economie: cum împărțim resursele?
b. subiecte sociale: care e limita drepturilor individuale/libertății?)
au pălit întotdeauna la noi în țară în fața pachetului de întrebări: Trebuie să ne sincronizăm? Dacă da, cât de repede? Ne asumăm costurile?
Răspunsuri negative la prima întrebare din pachetul de mai sus, în feluri diferite și cu multe nuanțe care îi separă, au dat conservatorii pre-1914, țărăniștii, legionarii și PSD-ul pre-Năstase*, precum și alte grupuri sau grupulețe mai mici.
Poziționarea USR este clară din acest punct de vedere. Valorile sunt de asemenea bine definite de către Shere în articol. Atâta timp cât vedem ideologia ca un cumul de valori bine definite, USR are o ideologie, și anume cea reformist-sincronistă. Citez o formulă pe care Shere, de altfel, o repetă în articol: "anticorupţie prin transparentizare, eficientizare prin debirocratizare". Pentru PSD, administrația publică fără rang înalt, naționaliști, cea mai mare parte a BOR și grupusculele media asociate cu binomul Ponta/Ghiță noțiunile acestea sunt în cel mai bun caz irelevante, dacă nu chiar amenințări directe la adresa valorilor proprii și, implicit, motiv de război.
2. Sincronizarea era un proiect relativ simplu înainte de criza economică. România, din perspectiva reformatorilor, trebuia să meargă de la comunism la capitalism. Fenomenele din ultimii ani au complicat proiectul și procesul: nu mai există un singur "Occident", ci mai multe poteci posibile. Concret, avem decalaje și în ceea ce înseamnă dezvoltarea capitalului intern/local, dar și în ceea ce înseamnă protecția socială, care e prost finanțată și extrem de ineficientă. Statele Unite, în ciuda Obamacare, au totuși alt model de înțelegere a responsabilității individuale prin comparație cu Danemarca. Pe care ni-l permitem? Contează ce ne permitem?
În plan social, cât de important e creștinismul și ce rol trebuie să joace în definirea regulilor și legilor din societate?
Shere menționează printre prioritățile USR atât "economie de piaţă liberă fără actori corupţi şi stat", cât și "combaterea sărăciei extreme", o încercare de a împăca și capra și varza. De altfel, el subliniază: "În momentul în care ai Ministerul Muncii şi Ministerul Finanţelor, dacă eşti de centru dreapta sau de centru stânga s-ar putea să conteze. Dacă ce vrei să faci este să transparentizezi statul sperând că astfel vei scăpa de corupţie, eu zic că libertarian, cu ecologist, cu liberal, cu neo-stângist şi cine o mai fi pot sta foarte bine la masă. Si chiar că ar fi bine să stea". Pariul USR pare a fi că momentul dezbaterilor din paragraful anterior încă nu a sosit. E posibil să aibă dreptate. Dar momentul e infinit mai aproape decât era în 2004 sau 2014.
3. Shere are dreptate vizavi de etichete și de pagubele pe care le creează asocierile cu un termen sau altul. "Dreapta" nu a formulat încă niciun proiect post-austeritate, în consecință termenul fiind încă asociat cu măsurile de atunci. Cu excepția unor voci care nu se află în niciun partid (Moise Guran, Lucian Mândruță, etc.) susținătorii capitalismului sunt în derivă.
"Stânga" înseamnă pentru cam toată lumea PSD și stereotipii care au de-a face mai mult cu votanții decât cu partidul. Grupulețe încă firavi de tineri în Cluj și București știu că lucrurile stau altfel, dar n-au încă impact asupra societății.
* = O excepție cu substrat geopolitic a reprezentat-o Declarația de la Snagov privind integrarea României în Uniunea Europeană, document elaborat în timpul celui de-al doilea mandat al lui Ion Iliescu.
Social democrații de după 2000 au mers mai degrabă pe ideea menținerii status quo-ului instituțional - un stat capturat de către anumite interese private; PSD-ul din acest moment e mai reacționar, conservator și tradiționalist decât în epoca Geoană pentru că atunci procesul de schimbare a instituțiilor era abia la început; cu cât procesul de reformă a devenit mai eficient iar efectele sale mai vizibile, cu atât partidului i-a fost mai greu să acționeze pentru menținerea status quo-ului dorit, lucru pentru care sunt blamate din ce în ce mai apăsat Vestul în special și procesul de reformă în genere.
În caz că te întrebai de ce am sărit peste epoca PCR, comuniștii au fost.... incoerenți. Pe de o parte au industrializat și urbanizat, sincronizând România cu ritmurile modernității. Pe de altă parte au apelat, în special după 1970, la mitologii naționaliste și regresive, care exaltau unicitatea tradițiilor pre-moderne (anti-sincronizare).
sâmbătă, 30 iulie 2016
Politică versus ideologie?
A fi în politică (indiferent că ești partid sau politician) înseamnă să ai, prin definiție, o relație cu ideologia. În contextul textului de mai jos, ideologia este suma valorilor pe baza cărora crezi că trebuie guvernat, valori pe baza cărora trebuie să funcționeze societatea și pe baza cărora trebuie alocate resursele - nu numai financiare, ci și cele de alte tipuri.
Categoriile de relație cu ideologia sunt:
1) Ai o ideologie, o afirmi și o utilizezi. Asta în sine nu garantează succesul electoral, dar asigură o oarecare predictibilitate. Oamenii știu de ce (nu) te votează și intuiesc în linii mari ce ai face dacă ai fi la guvernare. De asemenea, nu te pomenești că ai în partid oameni care cred cu totul și cu totul altceva decât tine, adică pe Facebook colegul tău X scrie un status pro-finanțare-de-la-buget-a-Catedralei Mântuirii Neamului exact în timp ce, la o emisiune televizată, ești contra.
Elementele formale de definire contează mai puțin. Poți să ai ideologia A, să comunici conform ideologiei A, să aplici la guvernare tot ideologia A dar în mod formal (steag, logo, deviză, afiliere europeană) să aparții curentului B. Din punctul ăsta, exemplul cel mai la îndemână e PSD, un partid conservator din punct de vedere social, naționalist și din ce în ce mai tăcut pe subiecte economice, mai degrabă axat pe menținerea status quo-ului economic al societății românești (... ceea ce nu înseamnă stânga...) decât pe subiecte precum nivelarea inegalităților. Acesta este unul din motivele pentru care e votat de românii tradiționaliști (nu toți) și de categoriile care vor stabilitate financiară, dar are mari probleme în a mobiliza la vot românii săraci*, minoritățile care resimt inegalități și tinerii cu valori de stânga autentice. Că e membru al Partidului Socialiștilor Europeni (PSE) e un accident al istoriei și un aspect irelevant pentru cam toată lumea în afară de PSE.
* = pagina 5 de aici , prezența la vot a românilor care au absolvit maxim 10 clase sau o școală profesională.
2) Crezi că n-ai ideologie și că n-ai nevoie de ideologie, dar o substitui prin lider. Liderul respectiv este fie coerent (și atunci ... ai ideologie) fie incoerent (caz în care mai devreme sau mai târziu va produce confuzie). Întrucât legătura dintre tine și electorat se face doar prin lider, când liderul s-a prăbușit în încredere ai pierdut totul. În PDL, în epoca de glorie a lui Băsescu, s-a încercat formularea unei viziuni ideologice, dar la baza partidului n-a ajuns cam nimic. În concluzie, când s-a prăbușit Băsescu s-a prăbușit și PDL.
În acest moment toți liderii politici sunt, în planul încrederii, la cote de avarie prin comparație cu oricare moment din istoria post-decembristă a României, inclusiv 2000. E un moment nefericit să pariezi pe lider, cu excepția cazului în care ești un partid care vrea doar să intre în parlament. Și nici așa nu e ușor, PMP a luat 4,24% la locale și a avut nevoie să se alieze cu UNPR ca să poată ținti pragul la toamnă.
3) Crezi că n-ai ideologie și că n-ai nevoie de ideologie, și nici nu te bazezi pe lider.
Dar atunci când definești priorități vei face ideologie, vei vorbi despre ideologie, vei arăta care este ideologia ta. Este inegalitatea cea mai mare problemă a României în clipa de față? Da sau nu? Cum trebuie rezolvate problemele din sistemul de sănătate și, de fapt, care sunt aceste probleme? Trebuie schimbată cota unică au ba? Care trebuie să fie relația stat-biserică? Cum votezi la referendumul propus de BOR privind definirea căsătoriei ca fiind între un bărbat și o femeie? Interesele cărei părți din societate le promovezi? Pentru cine guvernezi? Cui vrei să faci viața mai bună? (nu poți tuturor... nu există resurse pentru așa ceva). Când dai răspunsul la întrebările astea, te definești ideologic. Nu există întrebări politice la care răspunsul să nu fie ideologic; dacă poți da un răspuns non-ideologic atunci te înșeli (= de fapt răspunsul tău este ideologic) sau întrebarea nu e politică.
Problemele care pot să apară în cazul ăsta sunt foarte concrete. Caz în speță: candidatura la prezidențiale a Monicăi Macovei și partidul M10. Oameni cu valori extrem de diferite s-au pomenit obligați să colaboreze. Lucrurile nu s-au terminat bine.
4) Știi că politică fără ideologie nu se poate, dar eviți cu prudență să arăți că ai avea orice fel de ideologie, fie pentru că n-ai interesul/putința să faci asta, fie pentru că așa ți-e teamă că pierzi votanți ("să luăm voturi de la toată lumea"). Dar ca să n-ai ideologie trebuie să... nu faci și să nu spui nimic. De aceea, ești reactiv și nu proactiv, comunici puțin și doar pe logică competițională ("jos ceilalți").
Asta a încercat PNL să facă la locale - un scrutin care favorizează abandonarea mesajelor naționale. Bazându-se pe popularitatea primarilor în funcție, pe eficiența organizațiilor și pe imaginea de partid mare/"singura variantă la PSD", a încercat să-și surclaseze problemele de identitate prin tăcere. Schema a mers în multe părți din Ardealul urban, unde alte partide cu excepția UDMR sunt foarte slabe iar reputația primarilor în funcție era - și din acest motiv - solidă; a avut un succes moderat în rural și orașele mici; a eșuat acolo unde votul are o componentă politică (orașele mari din Vechiul Regat) - părți importante din electorat s-au îndreptat spre opțiuni independente și/sau n-au venit la vot.
Mă gândesc, strict ca experiment, cum ar fi un om politic care încearcă să existe fără să aibă ideologie. Imaginea care-mi vine în minte e cea a unei persoane care, ori de câte ori face un pas, uită cum e să pășească și trebuie să reînvețe înainte de a face pasul următor. Fiecare întrebare, fiecare situație, fiecare dilemă trebuie analizată la infinit și fără finalitate.
Evident că experimentul e o glumă. Fiecare dintre noi are valori și principii formate de experiența de viață, familie, etc. Dacă intri în politică vii cu ele, eventual temperându-le sau modificându-le; dar politică fără ideologie nu există, chit că a spune că există politică fără ideologie e un lucru fezabil, des răspândit și destul de popular.
marți, 26 iulie 2016
De ce fuziunea PMP+UNPR e o veste proastă pentru PSD
Ideea de mai jos nu este una originală, dar lipsea o demonstrație cu cifre.
Să ne imaginăm următoarea situație la parlamentare, cu șanse mari de realizare înainte de fuziunea PMP+UNPR:
PSD+ALDE 45% din voturi
alte partide care trec pragul 40% (PNL, UDMR, poate USR, dar nu PMP și nu UNPR)
partide care nu trec pragul, inclusiv PMP, UNPR, etc: 15%.
Se vorbește mult despre "redistribuire", dar mai simplu e să gândim că cele 15% nu contează. Adică PSD primește 45/85 = 52,9% din mandate, iar celelalte partide 40/85 = celelalte 47,1%.
Nu din toate mandatele: 18 se duc la minorități naționale.
Astfel, din cele 466 de mandate, 237 merg la PSD+ALDE. Cu trei mai multe decât e necesar pentru o majoritate simplă.
Dar dacă PMP trece pragul datorită preluării organizațiilor UNPR?
PSD+ALDE să zicem că rămân tot la 45%.
PNL, UDMR și alte partide (dacă mai există) care trec pragul altele decât PMP însumează tot 40%, ca și în scenariul de mai sus.
Însă PMP ajunge la 6%.
Voturile care se duc spre partide care nu acced în parlament reprezintă acum doar 9% din total.
În această situație PSD+ALDE primesc 45/91 = 49,4% din mandate. Sub jumătate. Și asta înainte de a lua în calcul minoritățile naționale. Doar datorită accesului PMP în parlament, numărul mandatelor PSD+ALDE scade la 221, adică cu 16 parlamentari față de scenariul de mai sus. Asta fără ca scorul PSD+ALDE să scadă cu o miime de procent. Dar pur și simplu pentru că se calculează din alt total.
În scenariul aflat imediat mai sus alte-partide-decât-PSD-și-ALDE-care-intră-în-parlament au un scor însumat mai bun decât PSD+ALDE. Să luăm și o situație în care nu e așa:
PSD+ALDE 45%
PNL, UDMR, PMP, etc (dar care intră în parlament) 43%
Nu intră în parlament partide care au primit 12% din voturi.
PSD+ALDE = 45/88 = 51,1% din mandate... aparent. Însă cum 18 mandate se duc la minorități naționale, PSD+ALDE primesc 229 de mandate. Cu cinci sub necesarul pentru o majoritate.
Spre ce concluzie mă îndrept?
Pentru succes, alianța PSD+ALDE are nevoie de cât mai puține partide care să treacă pragul. Cu cât ponderea voturilor care se îndreaptă spre partide care nu intră în parlament e mai mare, cu atât PSD+ALDE reprezintă mai mult din total. Fiecare partid care trece pragul reprezintă nu numai un factor politic deranjant, o cărămidă pentru o coaliție în jurul PNL, ci și un obstacol aritmetic.
Dacă ce-am scris mai sus ți se pare prea complicat, iată o comparație mai simplă: compoziția parlamentului e o pizza. Scopul PSD+ALDE e să mănânce cel puțin jumătate de pizza. Cu cât se așează mai mulți oameni să mănânce, cu atât va mânca mai puțin PSD+ALDE. Iar unificarea PMP+UNPR aproape că garantează că numărul mâncătorilor de pizza a crescut cu unu, ceea ce la rândul său reduce șansele ca PSD+ALDE să ajungă să mănânce jumătate din pizza.
Să ne imaginăm următoarea situație la parlamentare, cu șanse mari de realizare înainte de fuziunea PMP+UNPR:
PSD+ALDE 45% din voturi
alte partide care trec pragul 40% (PNL, UDMR, poate USR, dar nu PMP și nu UNPR)
partide care nu trec pragul, inclusiv PMP, UNPR, etc: 15%.
Se vorbește mult despre "redistribuire", dar mai simplu e să gândim că cele 15% nu contează. Adică PSD primește 45/85 = 52,9% din mandate, iar celelalte partide 40/85 = celelalte 47,1%.
Nu din toate mandatele: 18 se duc la minorități naționale.
Astfel, din cele 466 de mandate, 237 merg la PSD+ALDE. Cu trei mai multe decât e necesar pentru o majoritate simplă.
Dar dacă PMP trece pragul datorită preluării organizațiilor UNPR?
PSD+ALDE să zicem că rămân tot la 45%.
PNL, UDMR și alte partide (dacă mai există) care trec pragul altele decât PMP însumează tot 40%, ca și în scenariul de mai sus.
Însă PMP ajunge la 6%.
Voturile care se duc spre partide care nu acced în parlament reprezintă acum doar 9% din total.
În această situație PSD+ALDE primesc 45/91 = 49,4% din mandate. Sub jumătate. Și asta înainte de a lua în calcul minoritățile naționale. Doar datorită accesului PMP în parlament, numărul mandatelor PSD+ALDE scade la 221, adică cu 16 parlamentari față de scenariul de mai sus. Asta fără ca scorul PSD+ALDE să scadă cu o miime de procent. Dar pur și simplu pentru că se calculează din alt total.
În scenariul aflat imediat mai sus alte-partide-decât-PSD-și-ALDE-care-intră-în-parlament au un scor însumat mai bun decât PSD+ALDE. Să luăm și o situație în care nu e așa:
PSD+ALDE 45%
PNL, UDMR, PMP, etc (dar care intră în parlament) 43%
Nu intră în parlament partide care au primit 12% din voturi.
PSD+ALDE = 45/88 = 51,1% din mandate... aparent. Însă cum 18 mandate se duc la minorități naționale, PSD+ALDE primesc 229 de mandate. Cu cinci sub necesarul pentru o majoritate.
Spre ce concluzie mă îndrept?
Pentru succes, alianța PSD+ALDE are nevoie de cât mai puține partide care să treacă pragul. Cu cât ponderea voturilor care se îndreaptă spre partide care nu intră în parlament e mai mare, cu atât PSD+ALDE reprezintă mai mult din total. Fiecare partid care trece pragul reprezintă nu numai un factor politic deranjant, o cărămidă pentru o coaliție în jurul PNL, ci și un obstacol aritmetic.
Dacă ce-am scris mai sus ți se pare prea complicat, iată o comparație mai simplă: compoziția parlamentului e o pizza. Scopul PSD+ALDE e să mănânce cel puțin jumătate de pizza. Cu cât se așează mai mulți oameni să mănânce, cu atât va mânca mai puțin PSD+ALDE. Iar unificarea PMP+UNPR aproape că garantează că numărul mâncătorilor de pizza a crescut cu unu, ceea ce la rândul său reduce șansele ca PSD+ALDE să ajungă să mănânce jumătate din pizza.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
