Pe scurt:
- încrederea în liderii USL este mai mare decât la începutul anului, dar în scădere după luna iunie. Electoratul "dur" a fost mulţumit de suspendare; cei care dobândiseră încredere în liderii USL din luna mai încoace, sperând într-o îmbunătăţire a economiei, şi-au schimbat părerea în ultimele luni.
- PPDD avea un culoar favorabil şi înainte de afacerea Oltchim. Marea bătălie a toamnei se va da pe mesajele de stânga pentru electoratul de maxim 3 milioane de persoane care pendulează între absenteism, USL şi (poate) PPDD.
Acest electorat este compus din votanţi nu foarte interesaţi de politică care *nu* au venit la locale (deşi afirmaseră înainte şi după locale că ar vota USL). Unii dintre ei au venit la referendum. Încrederea lor în USL este declarativ înaltă; încrederea lor în liderii USL este în scădere.
- PDL/ARD evoluează în acelaşi spaţiu stabil şi predictibil ca şi până acum.
Detaliat:
Victor Ponta: Cu excepţia primelor două luni de guvernare: un scor aproape identic cu Crin Antonescu.
Câţi români aveau mare sau foarte mare încredere în el...
în februarie? 24%.
în septembrie? 32%.
Evoluţii semnificative: aproape o dublare la momentul devenirii prim-ministru ( 24% -> 43% ). Creştere în iunie ( 43% -> 48% ). Iniţierea suspendării e penalizată de cei care doreau iniţiative economice, nu politice ( 48% -> 38% ), eşecul referendumului şi poate şi lipsa de îmbunătăţiri radicale în situaţia economică accelerează căderea ( 38% în iulie -> 32% în august ).
Concluzii: la momentul localelor, Ponta era un vector serios de imagine; dacă îşi menţine scorul actual până la parlamentare eficienţa sa va fi mult redusă prin comparaţie cu acel moment.
Crin Antonescu:
Câţi români aveau mare sau foarte mare încredere în el...
în februarie? 23%.
în septembrie? 27%.
Evoluţii semnificative: venirea la Cotroceni îi măreşte scorul cu cinci procente ( 32% -> 37% ), eşecul referendumului şi/sau evoluţia neinspirată în rolul de preşedinte interimar îl trage în jos cu zece procente ( 37% -> 27% ).
A avut suspendarea preşedintelui un impact negativ asupra încrederii în liderii USL? Parţial da.
Suma încrederii în cei doi lideri principali în mai, odată cu venirea USL la putere: 75%
Iunie: 81%
Iulie (după suspendare, înainte de rezultat): 75%
Septembrie: 58%
"Suma încrederii" este un indicator perfectibil - la fel de bine s-ar putea face şi media aritmetică - dar în mod clar vorbim de o dezamăgire faţă de performanţa liderilor USL. Situaţia trebuie însă cadrată cu grijă: ambii lideri USL au o situaţie mai bună decât în februarie sau martie... lucru valabil şi pentru intenţia de vot pentru USL.
MRU:
Câţi români aveau mare sau foarte mare încredere în el...
în februarie? 22%.
în martie? 25%.
în septembrie (sondaj efectuat înainte de scandalul cosmeticelor)? 20%.
Evoluţii semnificative: o scădere minusculă şi continuă după luna martie - fie efectul iluzoriu al marjelor de eroare, fie un fenomen real dar de dimensiuni reduse. Optez pentru varianta doi întrucât această involuţie a fost surprinsă şi de alte institute de sondare a opiniei publice.
Observaţie: în februarie, la fiecare român care avea încredere mare sau foarte mare în Traian Băsescu existau 2,5 care aveau încredere mare sau foarte mare în MRU. Raportul s-a comprimat puternic în ultimele luni, fiind acum de 1-la-1,4. Există două modalităţi extreme de a citi această informaţie:
- Traian Băsescu şi-a creat un grup nou de susţinători în ultimele luni care constă în aproximativ 5% din populaţia aflată în ţară, oameni care nu au încredere în MRU
sau
- Asocierea TB-MRU din timpul campaniei pentru referendum a mărit încrederea în cel dintâi. Să ne uităm la grupul celor care acum câteva luni aveau încredere în MRU dar nu în Traian Băsescu: jumătate dintre ei acum acordă încredere preşedintelui în funcţie.
Interpretările de mai sus sunt "extreme", întrucât adevărul este probabil apropiat de una dintre ele fără a i se încadra în totalitate.
Concluzii: MRU nu a beneficiat în urma eşecului suspendării / creşterii dezamăgirii faţă de USL. Traian Băsescu şi-a mărit încrederea în timpul campaniei pentru referendum... şi atât. Căderea încrederii în liderii USL de-a lungul ultimelor 50 de zile nu a adus niciun beneficiu liderilor opoziţiei.
Sorin Oprescu: 25% în aprilie, 34% în septembrie. Antiteză imagologică evidentă la nivel popular între "politicienii care vorbesc tot timpul la televizor" şi "primarul care se duce la birou în fiecare zi".
Dan Diaconescu: apare pentru prima dată în prezentările publice ale sondajelor IMAS cu o cotă de încredere de 17,5%, aproape cât MRU, mai mult decât Traian Băsescu. Şi asta *înainte* de afacerea Oltchim, care are potenţialul de a-i mări popularitatea. Un articol foarte bun pe tema PPDD, scris de Mircea Kivu, poate fi găsit aici.
Ca observaţie de final, încrederea nu este un predictor pentru intenţia de vot, ci poate indica cel mult trenduri. În 2000, încrederea în Corneliu Vadim Tudor a crescut cu doar patru procente între lunile mai şi noiembrie. La locale, PRM a obţinut 6% din voturi; la parlamentare - 21%. Ce a contat atunci a fost concretizarea încrederii, ceea ce este cu totul alt subiect. În săptămânile care precedau alegerile parlamentare, încrederea în Mugur Isărescu era la cote un pic mai înalte decât încrederea în Vadim, dar liderul PRM a obţinut de trei ori mai multe voturi...
joi, 27 septembrie 2012
miercuri, 26 septembrie 2012
Dreapta şi capitala (partea a 2-a)
Partea 1 a acestei postări a prezentat câteva informaţii importante despre trecutul dreptei în Bucureşti.
Pe scurt:
a) În termeni absoluţi, dreapta nu a obţinut decât arareori majoritatea voturilor bucureştenilor.
b) Dreapta obţinea însă scoruri mai bune în Bucureşti decât în restul ţării. Acest "bonus" a devenit din ce în ce mai mic cu fiecare scrutin, devenind chiar o penalitate (=Bucureşti este acum un loc în care dreapta sub-performează faţă de restul ţării). Această prăbuşire nu este de dată recentă (ex. 2008), ci a început mult mai devreme, probabil la sfârşitul anilor '90.
c) În Bucureşti mai mult decât în alte locuri PNL a speculat slăbiciunile binomului TB/PDL, ocupând un centru al scenei politice şi înghesuind dreapta într-un colţ.
Cum stau lucrurile acum?
1. Dreapta trebuie să înţeleagă că nu este predestinată să câştige în Bucureşti. Victoriile lui Oprescu nu sunt "un incident nefericit şi punctual într-o lungă şi glorioasă istorie". În alte cuvinte, pentru Bucureşti trebuie luptat. Şi nu numai în ultimele săptămâni de dinainte de scrutin. A lectura câteva sondaje apropo de priorităţile punctuale ale bucureştenilor şi a le răspunde în timpul unei campanii electorale nu este de ajuns.
Un exemplu sociologic: în teorie, din 1990 şi până acum proletariatul industrial a dispărut iar corporatiştii şi micii întreprinzători au devenit o prezenţă importantă în peisajul social al Capitalei. În practică, structura sociodemografică a Bucureştiului de azi, aspiraţiile bucureştenilor, modul în care îşi văd prezentul şi viitorul sunt mistere pentru dreapta, care operează cu concepte prietenoase dar aeriene, de genul "Bucureşti = tineri, intelectuali şi oameni de afaceri care ne doresc". Nu era aşa în 1996, nu este aşa acum.
2. Falsa criză de candidaţi sau "migrena post-Băsescu". Soluţii magice de genul "lipim candidatul X peste problemă şi problema dispare" nu rezolvă nimic. Dreapta a încercat candidaţi plaţi, pe brand transilvănean (Blaga) sau comunicatori vocali pe stil regăţean/para-băsescian (Prigoană), eşuând cu amândoi. După cum sugeram la punctul 1 şi voi afirma şi mai jos, problemele sunt mult mai adânci.
3. Este posibil să fim martorii unui trend istoric, în care dreapta este împinsă încetul cu încetul din marile oraşe - un fenomen comun în Europa şi America ultimilor zeci de ani. Până şi în Transilvania victoriile primarilor-titani (Scripcaru, Falcă şi Boc redivivus) au depins de câteva procente. În majoritatea oraşelor mari PDL nici n-a mai făcut campanie, retrăgându-se în mod uluitor şi jenant din prim-planul bătăliei electorale în Timişoara, Iaşi, Constanţa... şi lista poate continua, chiar cu Bucureştiul şi cu cel puţin patru din sectoarele sale.
Din motive de prestigiu istoric, dar şi pentru că nu prea are alte oportunităţi, dreapta nu-şi poate permite să abandoneze capitala, indiferent dacă trend-ul istoric merge împotriva sa sau nu.
4. Votul de la alegerile locale în Bucureşti a rămas unul eminamente politic.
1992: Bucureşti penalizează FDSN (atunci încă FSN) pentru Piaţa Universităţii.
1996: Bucureşti ignoră managementul neperformant al lui Halaicu pentru a-şi reafirma susţinerea pentru CDR.
2000: părţi importante ale electoratului bucureştean se mobilizează împotriva candidatului PSD în turul doi, prefigurând rezultatele mult mai bune obţinute de dreapta în Bucureşti la alegerile din toamnă prin comparaţie cu restul ţării.
Marea victorie a dreptei în Bucureşti la localele din 2004 a anunţat rezultatul bun al dreptei la alegerile parlamentare din toamnă la nivel naţional (aproape dublu faţă de voturile primite de PD, PNL şi CDR în 2000).
În acest context, alegerile locale din 2008 şi 2012 pot fi înţelese cu uşurinţă. Blaga şi Orban s-au prezentat acum patru ani cu planuri, iniţiative, demonstraţii tehnice şi au pierdut. Prigoană, Liviu Negoiţă şi ceilalţi candidaţi ai PDL la localele de acum câteva luni erau condamnaţi să piardă, indiferent cât de eficienţi sau ineficienţi ar fi fost ca şi candidaţi sau primari în funcţie. Victoria lui Robert Negoiţă asupra lui Liviu este exact la fel de "uluitoare" şi "de neînţeles" ca şi victoria lui Ciorbea din 1996 după patru ani de management catastrofal sub Halaicu - bucureştenii nu votează un CEO sau un director de antrepriză, ci un prim-ministru al oraşului. Sau cel puţin aşa îşi percep votul.
5. Anul 2012 poate fi vârful crizei dreptei sau doar începutul. La alegerile locale din Bucureşti s-a observat cu pregnanţă problema de identitate a dreptei. Din fericire la parlamentarele din toamnă ARD poate ataca USL, evitând discuţii dureroase despre cât de mult este dispusă să-şi asume guvernarea PDL. Acest subiect nu va dispărea însă în totalitate. Secţiuni diferite din ARD vor... da foc site-urilor de ştiri cu declaraţii contradictorii apropo de politicile din ultimii doi ani. Vor exista ecouri ale propunerilor surprinzător de stângiste ale lui Silviu Prigoană de la locale (nici măcar PSD n-a garantat gratuitate totală pe mijloacele de transport în comun). Nu este exclus să se reafirme mariajul bizar dintre ecologism şi principala forţă politică care susţine proiectul RMGC.
În Bucureşti, unde publicul dependent de resursele financiare şi alimentare ale organizaţiilor locale PDL este infim din punct de vedere numeric, penalităţile pentru ezitări sunt abrupte.
6. Motorul trebuie reparat în timpul cursei. Următoarele alegeri locale sunt peste aproape patru ani. Dreapta va trebui să-şi schimbe strategia în Bucureşti din mers, atât la parlamentarele din toamnă cât şi în 2014 - fără primari, cu organizaţii de sector slăbite, ineficiente sau neexperimentate, împotriva unei figuri cu popularitate cvasi-băsesciană şi anume actualul primar general. Ascensiunile miraculoase nu există - singura opţiune viabilă e suflecarea mânecilor şi mobilizarea celulelor cenuşii.
7. Spaţiu propice unor noi idei. În Bucureşti mai mult decât oriunde altundeva dreapta este obligată la a gândi creativ, întrucât situaţia este extrem de gravă. Acest lucru trebuie privit drept o oportunitate, şi nu un blestem. Simplu spus, lucrurile nu pot deveni mai grave de atât. Precum în trecut, Bucureştiul poate redeveni motorul unor schimbări profunde, atâta timp cât ele sunt întreprinse cu ingeniozitate.
Pe scurt:
a) În termeni absoluţi, dreapta nu a obţinut decât arareori majoritatea voturilor bucureştenilor.
b) Dreapta obţinea însă scoruri mai bune în Bucureşti decât în restul ţării. Acest "bonus" a devenit din ce în ce mai mic cu fiecare scrutin, devenind chiar o penalitate (=Bucureşti este acum un loc în care dreapta sub-performează faţă de restul ţării). Această prăbuşire nu este de dată recentă (ex. 2008), ci a început mult mai devreme, probabil la sfârşitul anilor '90.
c) În Bucureşti mai mult decât în alte locuri PNL a speculat slăbiciunile binomului TB/PDL, ocupând un centru al scenei politice şi înghesuind dreapta într-un colţ.
Cum stau lucrurile acum?
1. Dreapta trebuie să înţeleagă că nu este predestinată să câştige în Bucureşti. Victoriile lui Oprescu nu sunt "un incident nefericit şi punctual într-o lungă şi glorioasă istorie". În alte cuvinte, pentru Bucureşti trebuie luptat. Şi nu numai în ultimele săptămâni de dinainte de scrutin. A lectura câteva sondaje apropo de priorităţile punctuale ale bucureştenilor şi a le răspunde în timpul unei campanii electorale nu este de ajuns.
Un exemplu sociologic: în teorie, din 1990 şi până acum proletariatul industrial a dispărut iar corporatiştii şi micii întreprinzători au devenit o prezenţă importantă în peisajul social al Capitalei. În practică, structura sociodemografică a Bucureştiului de azi, aspiraţiile bucureştenilor, modul în care îşi văd prezentul şi viitorul sunt mistere pentru dreapta, care operează cu concepte prietenoase dar aeriene, de genul "Bucureşti = tineri, intelectuali şi oameni de afaceri care ne doresc". Nu era aşa în 1996, nu este aşa acum.
2. Falsa criză de candidaţi sau "migrena post-Băsescu". Soluţii magice de genul "lipim candidatul X peste problemă şi problema dispare" nu rezolvă nimic. Dreapta a încercat candidaţi plaţi, pe brand transilvănean (Blaga) sau comunicatori vocali pe stil regăţean/para-băsescian (Prigoană), eşuând cu amândoi. După cum sugeram la punctul 1 şi voi afirma şi mai jos, problemele sunt mult mai adânci.
3. Este posibil să fim martorii unui trend istoric, în care dreapta este împinsă încetul cu încetul din marile oraşe - un fenomen comun în Europa şi America ultimilor zeci de ani. Până şi în Transilvania victoriile primarilor-titani (Scripcaru, Falcă şi Boc redivivus) au depins de câteva procente. În majoritatea oraşelor mari PDL nici n-a mai făcut campanie, retrăgându-se în mod uluitor şi jenant din prim-planul bătăliei electorale în Timişoara, Iaşi, Constanţa... şi lista poate continua, chiar cu Bucureştiul şi cu cel puţin patru din sectoarele sale.
Din motive de prestigiu istoric, dar şi pentru că nu prea are alte oportunităţi, dreapta nu-şi poate permite să abandoneze capitala, indiferent dacă trend-ul istoric merge împotriva sa sau nu.
4. Votul de la alegerile locale în Bucureşti a rămas unul eminamente politic.
1992: Bucureşti penalizează FDSN (atunci încă FSN) pentru Piaţa Universităţii.
1996: Bucureşti ignoră managementul neperformant al lui Halaicu pentru a-şi reafirma susţinerea pentru CDR.
2000: părţi importante ale electoratului bucureştean se mobilizează împotriva candidatului PSD în turul doi, prefigurând rezultatele mult mai bune obţinute de dreapta în Bucureşti la alegerile din toamnă prin comparaţie cu restul ţării.
Marea victorie a dreptei în Bucureşti la localele din 2004 a anunţat rezultatul bun al dreptei la alegerile parlamentare din toamnă la nivel naţional (aproape dublu faţă de voturile primite de PD, PNL şi CDR în 2000).
În acest context, alegerile locale din 2008 şi 2012 pot fi înţelese cu uşurinţă. Blaga şi Orban s-au prezentat acum patru ani cu planuri, iniţiative, demonstraţii tehnice şi au pierdut. Prigoană, Liviu Negoiţă şi ceilalţi candidaţi ai PDL la localele de acum câteva luni erau condamnaţi să piardă, indiferent cât de eficienţi sau ineficienţi ar fi fost ca şi candidaţi sau primari în funcţie. Victoria lui Robert Negoiţă asupra lui Liviu este exact la fel de "uluitoare" şi "de neînţeles" ca şi victoria lui Ciorbea din 1996 după patru ani de management catastrofal sub Halaicu - bucureştenii nu votează un CEO sau un director de antrepriză, ci un prim-ministru al oraşului. Sau cel puţin aşa îşi percep votul.
5. Anul 2012 poate fi vârful crizei dreptei sau doar începutul. La alegerile locale din Bucureşti s-a observat cu pregnanţă problema de identitate a dreptei. Din fericire la parlamentarele din toamnă ARD poate ataca USL, evitând discuţii dureroase despre cât de mult este dispusă să-şi asume guvernarea PDL. Acest subiect nu va dispărea însă în totalitate. Secţiuni diferite din ARD vor... da foc site-urilor de ştiri cu declaraţii contradictorii apropo de politicile din ultimii doi ani. Vor exista ecouri ale propunerilor surprinzător de stângiste ale lui Silviu Prigoană de la locale (nici măcar PSD n-a garantat gratuitate totală pe mijloacele de transport în comun). Nu este exclus să se reafirme mariajul bizar dintre ecologism şi principala forţă politică care susţine proiectul RMGC.
În Bucureşti, unde publicul dependent de resursele financiare şi alimentare ale organizaţiilor locale PDL este infim din punct de vedere numeric, penalităţile pentru ezitări sunt abrupte.
6. Motorul trebuie reparat în timpul cursei. Următoarele alegeri locale sunt peste aproape patru ani. Dreapta va trebui să-şi schimbe strategia în Bucureşti din mers, atât la parlamentarele din toamnă cât şi în 2014 - fără primari, cu organizaţii de sector slăbite, ineficiente sau neexperimentate, împotriva unei figuri cu popularitate cvasi-băsesciană şi anume actualul primar general. Ascensiunile miraculoase nu există - singura opţiune viabilă e suflecarea mânecilor şi mobilizarea celulelor cenuşii.
7. Spaţiu propice unor noi idei. În Bucureşti mai mult decât oriunde altundeva dreapta este obligată la a gândi creativ, întrucât situaţia este extrem de gravă. Acest lucru trebuie privit drept o oportunitate, şi nu un blestem. Simplu spus, lucrurile nu pot deveni mai grave de atât. Precum în trecut, Bucureştiul poate redeveni motorul unor schimbări profunde, atâta timp cât ele sunt întreprinse cu ingeniozitate.
luni, 24 septembrie 2012
Dreapta şi capitala (partea 1)
Situaţia dreptei în Bucureşti a devenit un subiect demn de discuţie în perspectiva alegerilor parlamentare şi nu numai. O astfel de dezbatere trebuie să înceapă de la realităţi, şi nu de la mituri, chiar dacă acestea din urmă sunt fundamentate pe afirmaţii, percepţii şi concepte împământenite în discursul public.
O analiză a modului în care bucureştenii au votat în ultimii douăzeci de ani relevă de asemenea câteva informaţii importante şi poate surprinzătoare. Le voi lista aici, urmând ca restul postării să conţină explicaţii şi detalieri pentru fiecare dintre ele.
1. Performanţa electorală a dreptei în Bucureşti de-a lungul ultimilor 20 de ani este supraevaluată, dreapta obţinând extrem de rar peste 50% din voturi.
2. Electoratul de dreapta din Bucureşti nu este atât de indisciplinat pe cât se crede.
3. Prăbuşirea dreptei în Bucureşti a început în perioada 1997-1999, şi nu în 2008.
4. Bucureşti nu este o citadelă a dreptei, ci un loc în care dreapta obţinea în trecut un bonus prin comparaţie cu performanţa sa în restul ţării.
5. Ascensiunea PNL (şi nu prăbuşirea PDL) este fenomenul definitoriu pentru ultimii cinci ani din istoria electorală a capitalei.
Iată despre ce este vorba, punct cu punct:
1. Performanţa electorală a dreptei în Bucureşti de-a lungul ultimilor 20 de ani este supraevaluată, dreapta obţinând extrem de rar peste 50% din voturi.
Din septembrie 1992 şi până acum în Bucureşti au avut loc 27 de scrutine. Dreapta a obţinut peste 50% din voturi în trei dintre ele:
1996, turul doi al alegerilor pentru primarul oraşului (V. Ciorbea).
2008, parlamentare, suma procentelor PDL şi PNL.
2009, prezidenţiale, turul unu, suma procentelor obţinute de Traian Băsescu şi Crin Antonescu.
Pentru cei care doresc să excludă PNL din orice discuţie despre dreapta românească începând cu perioada 2005-2007, vorbim atunci despre două victorii ale dreptei în 27 de scrutine.
Dacă excludem factorii TB şi PNL, singura mare victorie a dreptei a Bucureşti a survenit acum şaisprezece ani.
2. Electoratul de dreapta din Bucureşti nu este atât de indisciplinat pe cât se crede.
Marile victorii ale dreptei în Bucureşti nu au loc atunci când prezenţa la vot este mare. Marile eşecuri ale dreptei în Bucureşti nu sunt asociate cu o prezenţă scăzută la vot.
Exemple:
În 1992 dreapta obţine la parlamentare 32% din voturi.
În 1996 dreapta obţine la parlamentare 47% din voturi.
Prezenţa la vot în 1992 şi 1996 este identică.
La toate alegerile din 2008, dreapta obţine rezultate mult mai bune decât în 2000, indiferent dacă definim dreapta în 2008 ca fiind PDL+PNL sau exclusiv PDL ...
... şi totuşi prezenţa la localele din 2008 este mai mică decât la localele din 2000 (31% vs. 37%)...
... iar prezenţa la parlamentarele din 2008 este de două ori mai mică decât la parlamentarele din 2000 (30% vs. 65%).
Să comparăm turul unu al alegerilor prezidenţiale din 2000 şi respectiv 2009. Prezenţa scade cu un sfert, procentele dreptei se dublează.
3. Prăbuşirea dreptei în Bucureşti a început în perioada 1997-1999, şi nu în 2008.
În 1996, CDR obţinea 575 mii voturi la alegerile parlamentare. La turul unu al alegerilor prezidenţiale care aveau loc simultan, Emil Constantinescu a primit 536 mii voturi.
De atunci şi până acum, pentru a ajunge la un nivel de susţinere apropiat de cel de atunci, dreapta a avut nevoie de infuzia de imagine a unui lider de stânga (Traian Băsescu la prezidenţialele din 2004) sau de o rupere a dreptei pe coordonate pro- şi anti-Băsescu (alegerile prezidenţiale din 2009 şi localele din 2012).
Chiar şi aceste strategii nu au avut drept efect recuperarea în întregime a pierderilor suferite. Între 2000 şi 2010, Traian Băsescu a participat la şapte tururi de scrutin în Bucureşti. Într-o situaţie din şapte a obţinut mai multe voturi decât Emil Constantinescu. Dar şi acel moment trebuie bine definit: TB a obţinut în turul doi al alegerilor prezidenţiale din 2009 mai multe voturi decât Emil Constantinescu în turul unu al alegerilor din 1996. Şi vorbim, în cazul lui Traian Băsescu, de cel mai popular şi carismatic politician din ultimii cinsprezece ani.
Orice comparaţie între CDR, în calitate de competitor politic, şi succesorii săi pe flancul drept al scenei politice, este la fel de defavorabilă celor din urmă. Să vorbim despre voturi:
1996, CDR, locale: 330 mii
2000, CDR2000+PNL, locale: 150 mii
2004, ADA, locale: 380 mii
2008: PDL, locale: 195 mii
2008: PDL+PNL, locale: 257 mii
2012: PDL, locale: 130 mii
2012: PDL+PNL, locale, estimare: 300 mii
1996, CDR, parlamentare: 575 mii
2000, CDR2000+PNL, parlamentare: 230 mii
2004, ADA, parlamentare: 498 mii
2008: PDL, parlamentare: 197 mii
2008: PDL+PNL, parlamentare: 280 mii
În şapte scrutine, performanţa CDR din 1996 este depăşită o singură dată... şi asta în urma alierii cu un partid de stânga.
4. Bucureşti nu este o citadelă a dreptei, ci un loc în care dreapta obţinea în trecut un bonus prin comparaţie cu performanţa sa în restul ţării.
... iar mărimea acestui bonus este în scădere vertiginoasă, putându-se vorbi chiar de o penalitate.
1992, parlamentare, CDR obţine 32% din voturile bucureştenilor şi 18% din voturile din restul ţării. În alte cuvinte, şansa de a găsi un votant al dreptei era cu 77% mai mare [ (32-18) / 18 ] dacă întrebai pe străzile Bucureştiului decât dacă ai fi mers în alt oraş sau în mediul rural. Voi numi acest lucru "bonusul" dreptei în capitală, adică înclinaţia bucureştenilor de a vota dreapta într-o măsură mai mare decât locuitorii din restul ţării.
1996: dreapta obţine 47% din voturile bucureştenilor şi 28% din voturile non-bucureştenilor. Bonus: 67%.
2000: 21-11. Bonus: 91%.
... din acest moment cerul începe să se prăvălească...
2004: 48-31. Bonus 55%.
2008: Exclusiv PDL? 37-33. Bonus 12%.
sau
PDL+PNL: 53-51. Bonus 4%, o cantitate neglijabilă.
2012 (locale): Bonusul devine penalitate (-22%) pentru PDL. Dacă PDL şi numai PDL a reprezentat dreapta, atunci pentru prima dată în douăzeci de ani ai şanse mai mici să găseşti un votant al dreptei în Bucureşti decât în alt oraş sau sat din România.
O mică recapitulare:
77...
67...
91(o creştere iluzorie)...
55....
12 sau 4 ....
-22.
Fiecare scrutin de la prăbuşirea CDR a adus un "bonus" din ce în ce mai mic dreptei în Bucureşti, până s-a ajuns la punctul la care Bucureşti-ul a devenit un cost pentru dreapta şi nu un beneficiu.
5. Ascensiunea PNL (şi nu prăbuşirea PDL) este fenomenul definitoriu pentru ultimii cinci ani din istoria electorală a capitalei.
În 2008, lupta PDL vs. PNL s-a dat pe trei paliere principale: mandate la alegeri locale, voturi pentru candidaţii la primăria generală şi parlamentare. La toate aceste bătălii PNL a suferit o înfrângere serioasă. Vorbim de un raport 3-la-1 sau 3,5-la-1 la voturi în favoarea PDL sau, în alţi termeni, o diferenţă de 18%-24% în favoarea PDL.
La alegerile prezidenţiale din 2009, Traian Băsescu îl depăşeşte pe Crin Antonescu în primul tur cu doar 3%, sau 25 de mii de voturi.
La alegerile locale din 2012, USL a obţinut 436 de mii de voturi. Chiar dacă considerăm că s-a păstrat raportul din 2008 (două voturi în Bucureşti pentru PSD la fiecare vot pentru PNL), PDL a fost depăşit de liberali. Iar raportul pe care l-am menţionat mai sus nu mai este demult valabil, PNL având o cotă mult mai mare în rândul votanţilor USL decât unu-din-trei.
Să fie oare vorba de o prăbuşire a PDL? Nu chiar. PDL şi-a pierdut o treime dintre votanţii bucureşteni în ultimii patru ani. PNL şi-a mărit considerabil baza electorală, reuşind probabil o triplare a electoratului şi poate chiar o cvadruplare. Acest lucru se datorează lărgirii mesajului PNL, care a captat votanţi nemulţumiţi de guvernarea democrat-liberală dar care nu erau dispuşi să se îndrepte spre PSD sau PPDD. În termenii folosiţi de Vladimir Tismăneanu, dreapta a pierdut centrul şi, precum în 1992 sau în 2000, are mici şanse să-l câştige.
Partea a doua a acestei postări va include o apreciere cu privire la situaţia pe termen scurt-mediu a dreptei în Bucureşti, precum şi un element care poate schimba radical situaţia.
O analiză a modului în care bucureştenii au votat în ultimii douăzeci de ani relevă de asemenea câteva informaţii importante şi poate surprinzătoare. Le voi lista aici, urmând ca restul postării să conţină explicaţii şi detalieri pentru fiecare dintre ele.
1. Performanţa electorală a dreptei în Bucureşti de-a lungul ultimilor 20 de ani este supraevaluată, dreapta obţinând extrem de rar peste 50% din voturi.
2. Electoratul de dreapta din Bucureşti nu este atât de indisciplinat pe cât se crede.
3. Prăbuşirea dreptei în Bucureşti a început în perioada 1997-1999, şi nu în 2008.
4. Bucureşti nu este o citadelă a dreptei, ci un loc în care dreapta obţinea în trecut un bonus prin comparaţie cu performanţa sa în restul ţării.
5. Ascensiunea PNL (şi nu prăbuşirea PDL) este fenomenul definitoriu pentru ultimii cinci ani din istoria electorală a capitalei.
Iată despre ce este vorba, punct cu punct:
1. Performanţa electorală a dreptei în Bucureşti de-a lungul ultimilor 20 de ani este supraevaluată, dreapta obţinând extrem de rar peste 50% din voturi.
Din septembrie 1992 şi până acum în Bucureşti au avut loc 27 de scrutine. Dreapta a obţinut peste 50% din voturi în trei dintre ele:
1996, turul doi al alegerilor pentru primarul oraşului (V. Ciorbea).
2008, parlamentare, suma procentelor PDL şi PNL.
2009, prezidenţiale, turul unu, suma procentelor obţinute de Traian Băsescu şi Crin Antonescu.
Pentru cei care doresc să excludă PNL din orice discuţie despre dreapta românească începând cu perioada 2005-2007, vorbim atunci despre două victorii ale dreptei în 27 de scrutine.
Dacă excludem factorii TB şi PNL, singura mare victorie a dreptei a Bucureşti a survenit acum şaisprezece ani.
2. Electoratul de dreapta din Bucureşti nu este atât de indisciplinat pe cât se crede.
Marile victorii ale dreptei în Bucureşti nu au loc atunci când prezenţa la vot este mare. Marile eşecuri ale dreptei în Bucureşti nu sunt asociate cu o prezenţă scăzută la vot.
Exemple:
În 1992 dreapta obţine la parlamentare 32% din voturi.
În 1996 dreapta obţine la parlamentare 47% din voturi.
Prezenţa la vot în 1992 şi 1996 este identică.
La toate alegerile din 2008, dreapta obţine rezultate mult mai bune decât în 2000, indiferent dacă definim dreapta în 2008 ca fiind PDL+PNL sau exclusiv PDL ...
... şi totuşi prezenţa la localele din 2008 este mai mică decât la localele din 2000 (31% vs. 37%)...
... iar prezenţa la parlamentarele din 2008 este de două ori mai mică decât la parlamentarele din 2000 (30% vs. 65%).
Să comparăm turul unu al alegerilor prezidenţiale din 2000 şi respectiv 2009. Prezenţa scade cu un sfert, procentele dreptei se dublează.
Pentru cine crede în teza conform căreia PNL nu mai este un partid de dreapta: la alegerile locale din 2012, unde dreapta (=PDL) a înregistrat cele mai slabe rezultate din istoria sa, prezenţa a fost mai mare decât la oricare din alegerile locale din ultimii cinsprezece ani.
În alte cuvinte, rezultatul alegerilor în capitală este întotdeauna determinat de gradul de participare al *celorlaltor* votanţi. Dreapta este ajutată de o prezenţă scăzută la vot, aceasta mărind ponderea votanţilor de dreapta în totalul celor care votează.
3. Prăbuşirea dreptei în Bucureşti a început în perioada 1997-1999, şi nu în 2008.
În 1996, CDR obţinea 575 mii voturi la alegerile parlamentare. La turul unu al alegerilor prezidenţiale care aveau loc simultan, Emil Constantinescu a primit 536 mii voturi.
De atunci şi până acum, pentru a ajunge la un nivel de susţinere apropiat de cel de atunci, dreapta a avut nevoie de infuzia de imagine a unui lider de stânga (Traian Băsescu la prezidenţialele din 2004) sau de o rupere a dreptei pe coordonate pro- şi anti-Băsescu (alegerile prezidenţiale din 2009 şi localele din 2012).
Chiar şi aceste strategii nu au avut drept efect recuperarea în întregime a pierderilor suferite. Între 2000 şi 2010, Traian Băsescu a participat la şapte tururi de scrutin în Bucureşti. Într-o situaţie din şapte a obţinut mai multe voturi decât Emil Constantinescu. Dar şi acel moment trebuie bine definit: TB a obţinut în turul doi al alegerilor prezidenţiale din 2009 mai multe voturi decât Emil Constantinescu în turul unu al alegerilor din 1996. Şi vorbim, în cazul lui Traian Băsescu, de cel mai popular şi carismatic politician din ultimii cinsprezece ani.
Orice comparaţie între CDR, în calitate de competitor politic, şi succesorii săi pe flancul drept al scenei politice, este la fel de defavorabilă celor din urmă. Să vorbim despre voturi:
1996, CDR, locale: 330 mii
2000, CDR2000+PNL, locale: 150 mii
2004, ADA, locale: 380 mii
2008: PDL, locale: 195 mii
2008: PDL+PNL, locale: 257 mii
2012: PDL, locale: 130 mii
2012: PDL+PNL, locale, estimare: 300 mii
1996, CDR, parlamentare: 575 mii
2000, CDR2000+PNL, parlamentare: 230 mii
2004, ADA, parlamentare: 498 mii
2008: PDL, parlamentare: 197 mii
2008: PDL+PNL, parlamentare: 280 mii
În şapte scrutine, performanţa CDR din 1996 este depăşită o singură dată... şi asta în urma alierii cu un partid de stânga.
4. Bucureşti nu este o citadelă a dreptei, ci un loc în care dreapta obţinea în trecut un bonus prin comparaţie cu performanţa sa în restul ţării.
... iar mărimea acestui bonus este în scădere vertiginoasă, putându-se vorbi chiar de o penalitate.
1992, parlamentare, CDR obţine 32% din voturile bucureştenilor şi 18% din voturile din restul ţării. În alte cuvinte, şansa de a găsi un votant al dreptei era cu 77% mai mare [ (32-18) / 18 ] dacă întrebai pe străzile Bucureştiului decât dacă ai fi mers în alt oraş sau în mediul rural. Voi numi acest lucru "bonusul" dreptei în capitală, adică înclinaţia bucureştenilor de a vota dreapta într-o măsură mai mare decât locuitorii din restul ţării.
1996: dreapta obţine 47% din voturile bucureştenilor şi 28% din voturile non-bucureştenilor. Bonus: 67%.
2000: 21-11. Bonus: 91%.
... din acest moment cerul începe să se prăvălească...
2004: 48-31. Bonus 55%.
2008: Exclusiv PDL? 37-33. Bonus 12%.
sau
PDL+PNL: 53-51. Bonus 4%, o cantitate neglijabilă.
2012 (locale): Bonusul devine penalitate (-22%) pentru PDL. Dacă PDL şi numai PDL a reprezentat dreapta, atunci pentru prima dată în douăzeci de ani ai şanse mai mici să găseşti un votant al dreptei în Bucureşti decât în alt oraş sau sat din România.
O mică recapitulare:
77...
67...
91(o creştere iluzorie)...
55....
12 sau 4 ....
-22.
Fiecare scrutin de la prăbuşirea CDR a adus un "bonus" din ce în ce mai mic dreptei în Bucureşti, până s-a ajuns la punctul la care Bucureşti-ul a devenit un cost pentru dreapta şi nu un beneficiu.
5. Ascensiunea PNL (şi nu prăbuşirea PDL) este fenomenul definitoriu pentru ultimii cinci ani din istoria electorală a capitalei.
În 2008, lupta PDL vs. PNL s-a dat pe trei paliere principale: mandate la alegeri locale, voturi pentru candidaţii la primăria generală şi parlamentare. La toate aceste bătălii PNL a suferit o înfrângere serioasă. Vorbim de un raport 3-la-1 sau 3,5-la-1 la voturi în favoarea PDL sau, în alţi termeni, o diferenţă de 18%-24% în favoarea PDL.
La alegerile prezidenţiale din 2009, Traian Băsescu îl depăşeşte pe Crin Antonescu în primul tur cu doar 3%, sau 25 de mii de voturi.
La alegerile locale din 2012, USL a obţinut 436 de mii de voturi. Chiar dacă considerăm că s-a păstrat raportul din 2008 (două voturi în Bucureşti pentru PSD la fiecare vot pentru PNL), PDL a fost depăşit de liberali. Iar raportul pe care l-am menţionat mai sus nu mai este demult valabil, PNL având o cotă mult mai mare în rândul votanţilor USL decât unu-din-trei.
Să fie oare vorba de o prăbuşire a PDL? Nu chiar. PDL şi-a pierdut o treime dintre votanţii bucureşteni în ultimii patru ani. PNL şi-a mărit considerabil baza electorală, reuşind probabil o triplare a electoratului şi poate chiar o cvadruplare. Acest lucru se datorează lărgirii mesajului PNL, care a captat votanţi nemulţumiţi de guvernarea democrat-liberală dar care nu erau dispuşi să se îndrepte spre PSD sau PPDD. În termenii folosiţi de Vladimir Tismăneanu, dreapta a pierdut centrul şi, precum în 1992 sau în 2000, are mici şanse să-l câştige.
Partea a doua a acestei postări va include o apreciere cu privire la situaţia pe termen scurt-mediu a dreptei în Bucureşti, precum şi un element care poate schimba radical situaţia.
joi, 20 septembrie 2012
După referendum, dar înainte de formarea ARD: situaţia din sondajele de opinie
De multe ori sondaje diferite arată informaţii care par ar fi în disonanţă, dar care de fapt sunt identice. Acest lucru este evident dacă măsurăm intenţia de vot pentru partide politice în funcţie de cât reprezintă acei votanţi din populaţia ca atare, şi nu din totalul celor care intenţionează să voteze (aşa cum sunt prezentate lucrurile de obicei).
De exemplu, la ultimele alegeri parlamentare PDL a luat 32% din voturi. Partidul nu a fost însă votat de 32% dintre români, ci de 32% dintre cei 39% care au venit la vot, adică de un român din opt.
Putem utiliza trei sondaje efectuate în ultima lună pentru a înţelege care este intenţia de vot reală din România. Evident aceste sondaje nu măsoară acelaşi moment, apariţia ARD nefiind luată în considerare, dar inerţia scenei politice, după cum vei vedea, este considerabilă.
Cele trei firme folosesc nu de ieri de azi ci de ani de zile metode diferite de a estima prezenţa la vot:
IMAS, mijloc august: prezenţă 72% din cei aflaţi în ţară.
CCSB, sfârşit august: 61% din cei aflaţi în ţară.
CSOP, început septembrie: 47% din cei aflaţi în ţară.
Lăsând acest aspect la o parte şi concentrându-ne asupra intenţiei de vot: aparent, scorurile partidelor formează o imagine neunitară. USL are 49-50% în sondajul CSOP şi 62% în sondajul CCSB. PPDD este în zig-zag de la 14 procente la 8.
Ce ne spun cele trei sondaje de mai sus, dacă punem împreună informaţiile de mai sus (prezenţă + intenţie de vot în fiecare sondaj) prin referire la totalul românilor aflaţi în ţară?
Întrucât graficul de mai sus poate fi neclar, voi pune lucrurile în cuvinte:
Să selectăm oamenii absolut siguri că vin la vot şi interesaţi de politică.
Ei sunt 47% din cei aflaţi în ţară. Procentele se distribuie astfel: 23 USL, 11 PDL, 6 PPDD, 7 alte partide. USL este în jurul valorii de 50% din voturile exprimate.
Să lărgim puţin criteriile: poate că prezenţa la vot va fi mai mare. Încă 14% din românii aflaţi în ţară ar veni la vot: toţi la USL.
În termenii rezultatelor alegerilor, USL obţine peste 50%.
Să lărgim din nou criteriile: poate că prezenţa la vot va fi la cote mari, uşor mai ridicată decât la locale. Încă 11% din românii din ţară figurează drept votanţi: 3 procente la USL, 1 la PDL, 4 sau 5 la PPDD, restul la alte partide. Victoria USL rămâne consistentă.
Indiferent de ce criterii folosim, 28% din românii aflaţi în ţară sunt siguri că nu votează.
Ce înseamnă toate acestea?
1. Intenţia de vot pentru PDL era limitată şi stagna. Partidul era opţiunea declarată a 11-12% dintre românii aflaţi în ţară, exact procentul de votanţi ai PDL la alegerile locale. Aceştia vor veni la vot în aproape orice set de circumstanţe... dar PDL practic nu are votanţi adiţionali în afara acestor 12%. Electoratul partidului era hipermobilizat dar izolat şi sever limitat numeric.
2. PDL nu a reuşit să speculeze referendumul (18-20% dintre români ar fi votat NU dacă n-ar fi fost boicot) şi nici să capitalizeze încrederea în Traian Băsescu (care variază în continuare între 18% şi 23%), acest ultim element fiind o problemă cronică a PDL.
Dacă cooptarea unor figuri din afara PDL prin ARD nu duce la recuperarea acestor procente, este foarte posibil ca asocierea cu PDL să condamne orice proiect de unificare a dreptei.
3. Rezultatul alegerilor va fi determinat de capacitatea de mobilizare a USL. Aproape o cincime din românii aflaţi în ţară spun că ar vota USL fără a fi foarte hotărâţi că vor veni la vot.
Vin mulţi dintre ei? Vorbim de un raport 3,5-la-1 între voturile USL şi voturile PDL.
Vin puţini dintre ei? Vorbim de un raport 2-la-1 între voturile USL şi voturile PDL.
USL este în situaţia diametral opusă faţă de PDL: are un electorat potenţial numeros, dar care nu este mobilizat în întregime. Aproape jumătate din electoratul maxim al USL stă sub semnul incertitudinii.
4. Pe baza punctului 3, se poate afirma că o prezenţă mare beneficia USL. Cu fiecare votant adiţional, grupul restrâns şi bine definit de votanţi PDL scade ca pondere în totalul votanţilor.
Exemplu:
12% din cei aflaţi în ţară votează PDL.
Prezenţă la vot 50%: scorul PDL ar fi fost 12/50 =24%.
Prezenţă la vot 67%: după cum se vede din grafic, PDL nu are susţinători adiţionali/nehotărâţi. Cei 17% în plus sunt susţinători USL sau PPDD. Scorul PDL ar fi fost 12/67 = 18%.
Există experienţe trecute care să ne ghideze apropo de ce se va întâmpla la parlamentare?
Votul politic de la locale - cel pentru consilii judeţene - oferă indicii utile. Timp de luni de zile USL a stagnat la cota de 30-31% din totalul românilor aflaţi în ţară. La vot au venit nouă zecimi dintre ei.
PDL era, tot timp de luni de zile, opţiunea a 7% dintre românii aflaţi în ţară. Sondajele care creditau o prezenţă la vot mai mare săltau acest scor la 12% (adică 7% erau hotărâţi, 5% ezitau). Într-un final au venit la vot toţi cei 12% - un efect de mobilizare psihologică datorită venirii la putere a USL tocmai înainte de locale.
Situaţia s-a inversat: acum PDL are electoratul fix, iar scorul USL variază. PDL a beneficiat de instalarea guvernului Ponta, care a mobilizat în întregime electoratul ezitant (referendumul a jucat din nou acest rol pentru democrat-liberali). Un sfert din electoratul USL de acum un an ezită dacă să vină la vot, nefiind extrem de sigur de acest lucru. Fără ei, USL riscă să nu obţină 50%. Cu ei va obţine victoria. Mingea este în terenul USL.
De exemplu, la ultimele alegeri parlamentare PDL a luat 32% din voturi. Partidul nu a fost însă votat de 32% dintre români, ci de 32% dintre cei 39% care au venit la vot, adică de un român din opt.
Putem utiliza trei sondaje efectuate în ultima lună pentru a înţelege care este intenţia de vot reală din România. Evident aceste sondaje nu măsoară acelaşi moment, apariţia ARD nefiind luată în considerare, dar inerţia scenei politice, după cum vei vedea, este considerabilă.
Cele trei firme folosesc nu de ieri de azi ci de ani de zile metode diferite de a estima prezenţa la vot:
IMAS, mijloc august: prezenţă 72% din cei aflaţi în ţară.
CCSB, sfârşit august: 61% din cei aflaţi în ţară.
CSOP, început septembrie: 47% din cei aflaţi în ţară.
Lăsând acest aspect la o parte şi concentrându-ne asupra intenţiei de vot: aparent, scorurile partidelor formează o imagine neunitară. USL are 49-50% în sondajul CSOP şi 62% în sondajul CCSB. PPDD este în zig-zag de la 14 procente la 8.
Ce ne spun cele trei sondaje de mai sus, dacă punem împreună informaţiile de mai sus (prezenţă + intenţie de vot în fiecare sondaj) prin referire la totalul românilor aflaţi în ţară?
Întrucât graficul de mai sus poate fi neclar, voi pune lucrurile în cuvinte:
Să selectăm oamenii absolut siguri că vin la vot şi interesaţi de politică.
Ei sunt 47% din cei aflaţi în ţară. Procentele se distribuie astfel: 23 USL, 11 PDL, 6 PPDD, 7 alte partide. USL este în jurul valorii de 50% din voturile exprimate.
Să lărgim puţin criteriile: poate că prezenţa la vot va fi mai mare. Încă 14% din românii aflaţi în ţară ar veni la vot: toţi la USL.
În termenii rezultatelor alegerilor, USL obţine peste 50%.
Să lărgim din nou criteriile: poate că prezenţa la vot va fi la cote mari, uşor mai ridicată decât la locale. Încă 11% din românii din ţară figurează drept votanţi: 3 procente la USL, 1 la PDL, 4 sau 5 la PPDD, restul la alte partide. Victoria USL rămâne consistentă.
Indiferent de ce criterii folosim, 28% din românii aflaţi în ţară sunt siguri că nu votează.
Ce înseamnă toate acestea?
1. Intenţia de vot pentru PDL era limitată şi stagna. Partidul era opţiunea declarată a 11-12% dintre românii aflaţi în ţară, exact procentul de votanţi ai PDL la alegerile locale. Aceştia vor veni la vot în aproape orice set de circumstanţe... dar PDL practic nu are votanţi adiţionali în afara acestor 12%. Electoratul partidului era hipermobilizat dar izolat şi sever limitat numeric.
2. PDL nu a reuşit să speculeze referendumul (18-20% dintre români ar fi votat NU dacă n-ar fi fost boicot) şi nici să capitalizeze încrederea în Traian Băsescu (care variază în continuare între 18% şi 23%), acest ultim element fiind o problemă cronică a PDL.
Dacă cooptarea unor figuri din afara PDL prin ARD nu duce la recuperarea acestor procente, este foarte posibil ca asocierea cu PDL să condamne orice proiect de unificare a dreptei.
3. Rezultatul alegerilor va fi determinat de capacitatea de mobilizare a USL. Aproape o cincime din românii aflaţi în ţară spun că ar vota USL fără a fi foarte hotărâţi că vor veni la vot.
Vin mulţi dintre ei? Vorbim de un raport 3,5-la-1 între voturile USL şi voturile PDL.
Vin puţini dintre ei? Vorbim de un raport 2-la-1 între voturile USL şi voturile PDL.
USL este în situaţia diametral opusă faţă de PDL: are un electorat potenţial numeros, dar care nu este mobilizat în întregime. Aproape jumătate din electoratul maxim al USL stă sub semnul incertitudinii.
4. Pe baza punctului 3, se poate afirma că o prezenţă mare beneficia USL. Cu fiecare votant adiţional, grupul restrâns şi bine definit de votanţi PDL scade ca pondere în totalul votanţilor.
Exemplu:
12% din cei aflaţi în ţară votează PDL.
Prezenţă la vot 50%: scorul PDL ar fi fost 12/50 =24%.
Prezenţă la vot 67%: după cum se vede din grafic, PDL nu are susţinători adiţionali/nehotărâţi. Cei 17% în plus sunt susţinători USL sau PPDD. Scorul PDL ar fi fost 12/67 = 18%.
Există experienţe trecute care să ne ghideze apropo de ce se va întâmpla la parlamentare?
Votul politic de la locale - cel pentru consilii judeţene - oferă indicii utile. Timp de luni de zile USL a stagnat la cota de 30-31% din totalul românilor aflaţi în ţară. La vot au venit nouă zecimi dintre ei.
PDL era, tot timp de luni de zile, opţiunea a 7% dintre românii aflaţi în ţară. Sondajele care creditau o prezenţă la vot mai mare săltau acest scor la 12% (adică 7% erau hotărâţi, 5% ezitau). Într-un final au venit la vot toţi cei 12% - un efect de mobilizare psihologică datorită venirii la putere a USL tocmai înainte de locale.
Situaţia s-a inversat: acum PDL are electoratul fix, iar scorul USL variază. PDL a beneficiat de instalarea guvernului Ponta, care a mobilizat în întregime electoratul ezitant (referendumul a jucat din nou acest rol pentru democrat-liberali). Un sfert din electoratul USL de acum un an ezită dacă să vină la vot, nefiind extrem de sigur de acest lucru. Fără ei, USL riscă să nu obţină 50%. Cu ei va obţine victoria. Mingea este în terenul USL.
miercuri, 19 septembrie 2012
O ţară nemulţumită şi din ce în ce mai interesată de politică
IRES a făcut un experiment interesant, repetând într-un sondaj efectuat în septembrie 2012 multe din întrebările formulate într-un alt sondaj, cu zece luni mai devreme.
Pe scurt: Nemulţumirea şi neîncrederea în viitor sunt (din nou) reginele agendei publice.
Atenţia acordată politicii şi mediului politic creşte la nivel declarativ, ceea ce ar putea semnala o prezenţă mare la parlamentare.
Dacă vorbim despre politicianul favorit al românilor, Victor Ponta este marele câştigător al ultimelor zece luni.
Detalii:
1. O ţară nemulţumită, dar motivele sunt diverse.
Similitudini:
Români care credeau acum zece luni că România merge într-o direcţie bună: 16%.
Români care cred acum că România merge într-o direcţie bună: 16%.
Români care credeau acum zece luni că România merge într-o direcţie greşită: 80%.
Români care cred acum că România merge într-o direcţie greşită: 80%.
Să analizăm mai în detaliu datele din septembrie, şi propun să le corelăm cu altele:
75% consideră că în această toamnă "vor continua scandalurile" între preşedinte şi primul ministru.
74% consideră că românii vor trăi mai rău în partea a doua a anului decât în prima jumătate.
Cifrele din septembrie trebuie înţelese în contextul coabitării:
- Susţinătorii "hardcore" ai preşedintelui au motive să fie nemulţumiţi şi sceptici: PDL/dreapta nu guvernează iar USL nu a reuşit să îi convingă;
- Oponenţii preşedintelui consideră că prezenţa acestuia la Cotroceni pune beţe-n roate guvernării Ponta şi că este în sine un lucru negativ pentru ţară;
- Nehotărâţii şi votanţii PPDD nu văd o schimbare dramatică a situaţiei lor economice după venirea la putere a USL.
În alte cuvinte, oameni cu convingeri politice radical diferite răspund la fel: "lucrurile merg rău / o să meargă şi mai rău", chit că motivaţia răspunsului este cu totul alta de la grup la grup. Procentele sunt identice în decembrie 2011 şi septembrie 2012 ("16%", "80%") dar este vorba de alţi oameni care compun acel "16%"...
2. Interesul declarat faţă de politică şi sentimentul de implicare în politică - în creştere.
Procentul celor care declară că sunt foarte interesaţi de ce se întâmplă în politică creşte de la 40% (decembrie) la 54% (acum).
Procentul celor care au un partid politic preferat creşte cu un sfert (!) de la 28% la 36%.
Procentul celor care au un om politic preferat creşte în termeni relativi cu 50%(!): de la 25% la 37%.
Cum evoluează principalii lideri politici din acest punct de vedere în ultimele zece luni? Cifrele de mai jos sunt date prin referinţă la totalul populaţiei aflate în ţară.
Crin Antonescu: de la 6% la 6,3%. Practic o creştere non-existentă, datorită marjei de eroare. "Scăderea dramatică" menţionată de ziare.com este efectul faptului că mulţi români s-au decis asupra unui politician favorit abia în ultimele luni, scăzând în mod relativ scorul preşedintelui PNL.
Traian Băsescu: de la 3,3% la 6,3%. O dublare.
Dan Diaconescu: de la 2,5% la 4%. O creştere aparent consistentă, dar în marja de eroare.
Mihai Răzvan Ungureanu, în principal datorită suprapunerii cu imaginea lui Traian Băsescu, intră în discuţie cu un relativ timid 2%.
...şi...
... marele performer...
Victor Ponta: de la 2% la 8,8% (!!).
Care este mecanismul pe baza căruia s-a realizat această creştere? Să fie vorba de creşterea vizibilităţii lui Victor Ponta în rândul electoratului USL sau de atragerea unor persoane care nu simpatizau Uniunea?
În decembrie, 46% dintre cei 25% dintre români care aveau un politician favorit erau ataşaţi de un politician USL. Vorbim despre 11,5% din populaţie.
În septembrie, 51% dintre cei 37% dintre români care aveau un politician favorit erau ataşaţi de un politician USL. Vorbim despre 18,5% din populaţie.
O creştere de 7 procente pentru politicienii USL - o creştere de 6,8% pentru Victor Ponta care este responsabil pentru aceasta aproape în totalitate.
Ce impact are asta asupra USL? Dacă ne uităm la totalul populaţiei aflate în ţară, cu cât ar veni mai mulţi oameni la vot cu atât scorul USL în procente ar fi mai mare. O mare parte din electoratul USL este compus din oameni care nu sunt siguri că ar veni la vot la parlamentare. Creşterea interesului faţă de politică şi focusarea simpatiei pe lideri politici sunt semnale pozitive pentru USL, sugerând o prezenţă mai mare decât dacă alegerile s-ar fi ţinut în primăvara acestui an.
Respondenţii au fost întrebaţi şi cine va câştiga alegerile parlamentare:
Decembrie: "O coaliţie în jurul PDL" 40%, USL 34%.
Septembrie: "O coaliţie în jurul PDL" 26%, USL 62%.
Acest lucru poate teoretic funcţiona ca o demobilizare a susţinătorilor USL ("câştigă oricum alegerile, n-o să depindă de votul meu"). Neîncrederea în capacitatea PDL/ARD de a câştiga alegerile este semnificativă; doi români din trei cred că USL va câştiga în toamnă, deşi jumătate dintre cei care susţin acest lucru nu sunt persoane care susţineau USL înainte de locale.
3. "Cine e preşedintele PDL??" şi pofta de partide noi
Doar o treime dintre români identifică în mod corect actualul preşedinte al PDL. Nici liderii USL nu stau excepţional din acest punct de vedere, dar măcar depăşesc 50%.
Procentul celor care ar vota un partid nou-înfiinţat a crescut de la 25% din populaţie la 30%. În mare parte aici vorbim de o "fata morgana", orice forţă politică nouă ratând unul sau mai multe din criteriile pe care aceşti români le au în minte. În fapt, dacă analizăm aspiraţiile sociale şi situaţia demografică, România are un deficit major de organizaţii politice de stânga, lucru despre voi mai scrie poate altă dată.
Pe scurt: Nemulţumirea şi neîncrederea în viitor sunt (din nou) reginele agendei publice.
Atenţia acordată politicii şi mediului politic creşte la nivel declarativ, ceea ce ar putea semnala o prezenţă mare la parlamentare.
Dacă vorbim despre politicianul favorit al românilor, Victor Ponta este marele câştigător al ultimelor zece luni.
Detalii:
1. O ţară nemulţumită, dar motivele sunt diverse.
Similitudini:
Români care credeau acum zece luni că România merge într-o direcţie bună: 16%.
Români care cred acum că România merge într-o direcţie bună: 16%.
Români care credeau acum zece luni că România merge într-o direcţie greşită: 80%.
Români care cred acum că România merge într-o direcţie greşită: 80%.
Să analizăm mai în detaliu datele din septembrie, şi propun să le corelăm cu altele:
75% consideră că în această toamnă "vor continua scandalurile" între preşedinte şi primul ministru.
74% consideră că românii vor trăi mai rău în partea a doua a anului decât în prima jumătate.
Cifrele din septembrie trebuie înţelese în contextul coabitării:
- Susţinătorii "hardcore" ai preşedintelui au motive să fie nemulţumiţi şi sceptici: PDL/dreapta nu guvernează iar USL nu a reuşit să îi convingă;
- Oponenţii preşedintelui consideră că prezenţa acestuia la Cotroceni pune beţe-n roate guvernării Ponta şi că este în sine un lucru negativ pentru ţară;
- Nehotărâţii şi votanţii PPDD nu văd o schimbare dramatică a situaţiei lor economice după venirea la putere a USL.
În alte cuvinte, oameni cu convingeri politice radical diferite răspund la fel: "lucrurile merg rău / o să meargă şi mai rău", chit că motivaţia răspunsului este cu totul alta de la grup la grup. Procentele sunt identice în decembrie 2011 şi septembrie 2012 ("16%", "80%") dar este vorba de alţi oameni care compun acel "16%"...
2. Interesul declarat faţă de politică şi sentimentul de implicare în politică - în creştere.
Procentul celor care declară că sunt foarte interesaţi de ce se întâmplă în politică creşte de la 40% (decembrie) la 54% (acum).
Procentul celor care au un partid politic preferat creşte cu un sfert (!) de la 28% la 36%.
Procentul celor care au un om politic preferat creşte în termeni relativi cu 50%(!): de la 25% la 37%.
Cum evoluează principalii lideri politici din acest punct de vedere în ultimele zece luni? Cifrele de mai jos sunt date prin referinţă la totalul populaţiei aflate în ţară.
Crin Antonescu: de la 6% la 6,3%. Practic o creştere non-existentă, datorită marjei de eroare. "Scăderea dramatică" menţionată de ziare.com este efectul faptului că mulţi români s-au decis asupra unui politician favorit abia în ultimele luni, scăzând în mod relativ scorul preşedintelui PNL.
Traian Băsescu: de la 3,3% la 6,3%. O dublare.
Dan Diaconescu: de la 2,5% la 4%. O creştere aparent consistentă, dar în marja de eroare.
Mihai Răzvan Ungureanu, în principal datorită suprapunerii cu imaginea lui Traian Băsescu, intră în discuţie cu un relativ timid 2%.
...şi...
... marele performer...
Victor Ponta: de la 2% la 8,8% (!!).
Care este mecanismul pe baza căruia s-a realizat această creştere? Să fie vorba de creşterea vizibilităţii lui Victor Ponta în rândul electoratului USL sau de atragerea unor persoane care nu simpatizau Uniunea?
În decembrie, 46% dintre cei 25% dintre români care aveau un politician favorit erau ataşaţi de un politician USL. Vorbim despre 11,5% din populaţie.
În septembrie, 51% dintre cei 37% dintre români care aveau un politician favorit erau ataşaţi de un politician USL. Vorbim despre 18,5% din populaţie.
O creştere de 7 procente pentru politicienii USL - o creştere de 6,8% pentru Victor Ponta care este responsabil pentru aceasta aproape în totalitate.
Ce impact are asta asupra USL? Dacă ne uităm la totalul populaţiei aflate în ţară, cu cât ar veni mai mulţi oameni la vot cu atât scorul USL în procente ar fi mai mare. O mare parte din electoratul USL este compus din oameni care nu sunt siguri că ar veni la vot la parlamentare. Creşterea interesului faţă de politică şi focusarea simpatiei pe lideri politici sunt semnale pozitive pentru USL, sugerând o prezenţă mai mare decât dacă alegerile s-ar fi ţinut în primăvara acestui an.
Respondenţii au fost întrebaţi şi cine va câştiga alegerile parlamentare:
Decembrie: "O coaliţie în jurul PDL" 40%, USL 34%.
Septembrie: "O coaliţie în jurul PDL" 26%, USL 62%.
Acest lucru poate teoretic funcţiona ca o demobilizare a susţinătorilor USL ("câştigă oricum alegerile, n-o să depindă de votul meu"). Neîncrederea în capacitatea PDL/ARD de a câştiga alegerile este semnificativă; doi români din trei cred că USL va câştiga în toamnă, deşi jumătate dintre cei care susţin acest lucru nu sunt persoane care susţineau USL înainte de locale.
3. "Cine e preşedintele PDL??" şi pofta de partide noi
Doar o treime dintre români identifică în mod corect actualul preşedinte al PDL. Nici liderii USL nu stau excepţional din acest punct de vedere, dar măcar depăşesc 50%.
Procentul celor care ar vota un partid nou-înfiinţat a crescut de la 25% din populaţie la 30%. În mare parte aici vorbim de o "fata morgana", orice forţă politică nouă ratând unul sau mai multe din criteriile pe care aceşti români le au în minte. În fapt, dacă analizăm aspiraţiile sociale şi situaţia demografică, România are un deficit major de organizaţii politice de stânga, lucru despre voi mai scrie poate altă dată.
luni, 17 septembrie 2012
Miopia dreptei? Un răspuns lui Adalbert Klein
Adalbert Klein (pseudonim) a scris un articol foarte interesant cu privire la importanţa alegerilor din toamnă pentru ARD. Câteva dintre afirmaţiile lui merită a fi comentate în detaliu:
1. Relevanţa alegerilor parlamentare
"Strategia de a considera alegerile parlamentare din 2012 ca fiind secundare în importanţă raportat la alegerile prezidenţiale din 2014 este riscantă. Foarte riscantă."
Întrebarea nu este dacă ARD ar trebui să câştige parlamentarele, ci dacă poate. La alegerile din toamnă, dreapta va intra în mod sigur în parlament şi în mod sigur ARD nu va obţine 50%+1 din voturi. Într-o citire literală a constituţiei, dacă Traian Băsescu doreşte să ofere unui politician ARD şansa de a forma un guvern, o va face, indiferent că scorul alianţei este de 12% sau 22% sau 32%.
Însă indiferent de cum citim Constituţia, ARD ar avea nevoie de 50%+1 din voturile din parlament. Pentru a guverna, ARD va fi obligată să realizeze o alianţă cu PPDD, UDMR şi minorităţile. Alternativ, Alianţa ar putea colabora cu parlamentarii PSD sau PNL care au votat suspendarea preşedintelui şi toate măsurile din acea perioadă. Aceste alternative ar putea aduce mai multe dezavantaje decât beneficii. În mod evident alianţa din jurul PDL trebuie să trateze alegerile parlamentare cu seriozitate, dar istoria României continuă şi după 9 decembrie 2012. Ceea ce ne conduce la subiectul următor.
2. Are nevoie dreapta de a guverna din decembrie încolo pentru a câştiga prezidenţialele din 2014?
"Fără preluarea guvernării din decembrie 2012, şansele dreptei la alegerile din 2014 intră în categoria pariurilor speculative. Nu poţi miza exclusiv pe greşelile adversarului şi pe recâştigarea preşedinţiei statului printr-un „desant fericit” în 2014 fără a fi parcurs în prealabil drumul critic ce îţi asigură logistica argumentelor şi ocazia de a demonstra că se poate guverna şi altfel decât corupt şi, mai ales, incompetent."
În mod interesant, dreapta - sau, pentru a lua cazul cel mai recent, PDL - a câştigat alegerile prezidenţiale de fiecare dată venind din opoziţie. Poate că ARD are nevoie să câştige în 2012 pentru ca MRU să câştige în 2014. Legătura cauzală nu este însă evidentă, după cum vom vedea în continuare.
3. Azi prim-ministru, mâine preşedinte?
"Fără capacitatea de a-şi proiecta prezidenţiabilul la alegerile din 2014 din poziţia de prim-ministru, dreapta politică îşi asumă un risc imens de a pierde în faţa unui Sorin Oprescu susţinut cu arme şi bagaje de un PSD aflat la guvernare."
În cele două decenii care au trecut de la Revoluţie, nici un prim-ministru nu a ajuns preşedinte. 2013 este un vârf de plată pentru datoriile statului român, iar situaţia economiei româneşti nu e deloc roză. Nu e clar de ce un candidat la prezidenţiale aflat într-o funcţie publică extrem de solicitantă şi dificilă din punct de vedere tactic şi electoral ar fi avantajat într-o luptă prezidenţială.
Evident, a fi prim-ministru în 2014 nu înseamnă o înfrângere automată în alegerile prezidenţiale. Dar nu e clar de ce asumarea unei poziţii publice la acest nivel s-ar traduce automat în victorie.
4. Miturile CDR lovesc din nou
"Să nu uităm că Emil Constantinescu a câştigat alegerile prezidenţiale din 1996 pe fondul eroziunii politice a lui Ion Iliescu cumulat cu revenirea societăţii civile şi recuperarea spiritului anticomunist din Piaţa Universităţii din primăvara lui 1990 în mitingurile organizate de Convenţia Democrată şi Alianţa Civică în perioada 1994-1996".
Personal, aş fi bold-uit invers. Adică aş fi scris despre "fondul eroziunii politice a lui Ion Iliescu cumulat cu revenirea societăţii civile şi recuperarea spiritului anticomunist din Piaţa Universităţii din primăvara lui 1990." Sau poate că aş fi înlocuit textul din partea a doua a frazei cu ceva foarte diferit.
Şi iată de ce:
Adalbert Klein nu avea acces la datele sociologice cu privire la electoratul CDR/Emil Constantinescu din 1996. Societatea civilă n-a revenit pentru că nu plecase nicăieri. Spiritul anticomunist din Piaţa Universităţii nu trebuia recuperat - el fusese prezent şi în 1992. Emil Constantinescu a obţinut atunci 4,6 milioane de voturi în turul doi - insuficient pentru victorie.
Patru ani mai târziu, pe baza unor strategii inteligente care au cooptat un electorat atipic pentru imaginea de sine a dreaptei (mediul rural, proletariat, locuitorii oraşelor mici, votanţi de extremă stângă şi extremă dreapta nemulţumiţi de economie) Emil Constantinescu a obţinut 7 milioane de voturi în turul doi. Dacă ar fi obţinut la fel de multe voturi în turul doi ca în 1992, ar fi pierdut la peste un milion de voturi distanţă.
Aceste observaţii nu sunt de natură istorică sau pedagogică. Mulţi oameni de dreapta încă nu înţeleg de ce dreapta a câştigat în trecut şi deci nu pot ajunge la concluzii corecte cu privire la modul în care dreapta ar putea câştiga în viitor. Dacă asta înseamnă ca anumite mituri cu privire la identitatea votanţilor dreptei să fie raşchetate, fie.
În loc de concluzie: nu susţin că ar fi bine ca dreapta parlamentară să rămână în opoziţie după decembrie 2012. Afirm că o înfrângere sau o decizie a ARD de a nu guverna după decembrie 2012 ar trebui privite cu moderaţie, ele nereprezentând un sfârşit de lume sau un dezastru fără precedent. A da foarte multă importanţă alegerilor din toamnă este un fenomen natural din punct de vedere politic, civic sau psihologic, dar planul pe care se poartă dezbaterea este deja definit. "Gradele de libertate" ale dreptei pentru această toamnă sunt puţine. Implicit nici rezultatele nu vor fi uluitoare - în bine sau în rău. Dacă există creativitate, capacitate de gândire strategică şi viziune pe partea dreaptă a eşicherului politic, acestea trebuie (deja) orientate spre 2014.
1. Relevanţa alegerilor parlamentare
"Strategia de a considera alegerile parlamentare din 2012 ca fiind secundare în importanţă raportat la alegerile prezidenţiale din 2014 este riscantă. Foarte riscantă."
Întrebarea nu este dacă ARD ar trebui să câştige parlamentarele, ci dacă poate. La alegerile din toamnă, dreapta va intra în mod sigur în parlament şi în mod sigur ARD nu va obţine 50%+1 din voturi. Într-o citire literală a constituţiei, dacă Traian Băsescu doreşte să ofere unui politician ARD şansa de a forma un guvern, o va face, indiferent că scorul alianţei este de 12% sau 22% sau 32%.
Însă indiferent de cum citim Constituţia, ARD ar avea nevoie de 50%+1 din voturile din parlament. Pentru a guverna, ARD va fi obligată să realizeze o alianţă cu PPDD, UDMR şi minorităţile. Alternativ, Alianţa ar putea colabora cu parlamentarii PSD sau PNL care au votat suspendarea preşedintelui şi toate măsurile din acea perioadă. Aceste alternative ar putea aduce mai multe dezavantaje decât beneficii. În mod evident alianţa din jurul PDL trebuie să trateze alegerile parlamentare cu seriozitate, dar istoria României continuă şi după 9 decembrie 2012. Ceea ce ne conduce la subiectul următor.
2. Are nevoie dreapta de a guverna din decembrie încolo pentru a câştiga prezidenţialele din 2014?
"Fără preluarea guvernării din decembrie 2012, şansele dreptei la alegerile din 2014 intră în categoria pariurilor speculative. Nu poţi miza exclusiv pe greşelile adversarului şi pe recâştigarea preşedinţiei statului printr-un „desant fericit” în 2014 fără a fi parcurs în prealabil drumul critic ce îţi asigură logistica argumentelor şi ocazia de a demonstra că se poate guverna şi altfel decât corupt şi, mai ales, incompetent."
În mod interesant, dreapta - sau, pentru a lua cazul cel mai recent, PDL - a câştigat alegerile prezidenţiale de fiecare dată venind din opoziţie. Poate că ARD are nevoie să câştige în 2012 pentru ca MRU să câştige în 2014. Legătura cauzală nu este însă evidentă, după cum vom vedea în continuare.
3. Azi prim-ministru, mâine preşedinte?
"Fără capacitatea de a-şi proiecta prezidenţiabilul la alegerile din 2014 din poziţia de prim-ministru, dreapta politică îşi asumă un risc imens de a pierde în faţa unui Sorin Oprescu susţinut cu arme şi bagaje de un PSD aflat la guvernare."
În cele două decenii care au trecut de la Revoluţie, nici un prim-ministru nu a ajuns preşedinte. 2013 este un vârf de plată pentru datoriile statului român, iar situaţia economiei româneşti nu e deloc roză. Nu e clar de ce un candidat la prezidenţiale aflat într-o funcţie publică extrem de solicitantă şi dificilă din punct de vedere tactic şi electoral ar fi avantajat într-o luptă prezidenţială.
Evident, a fi prim-ministru în 2014 nu înseamnă o înfrângere automată în alegerile prezidenţiale. Dar nu e clar de ce asumarea unei poziţii publice la acest nivel s-ar traduce automat în victorie.
4. Miturile CDR lovesc din nou
"Să nu uităm că Emil Constantinescu a câştigat alegerile prezidenţiale din 1996 pe fondul eroziunii politice a lui Ion Iliescu cumulat cu revenirea societăţii civile şi recuperarea spiritului anticomunist din Piaţa Universităţii din primăvara lui 1990 în mitingurile organizate de Convenţia Democrată şi Alianţa Civică în perioada 1994-1996".
Personal, aş fi bold-uit invers. Adică aş fi scris despre "fondul eroziunii politice a lui Ion Iliescu cumulat cu revenirea societăţii civile şi recuperarea spiritului anticomunist din Piaţa Universităţii din primăvara lui 1990." Sau poate că aş fi înlocuit textul din partea a doua a frazei cu ceva foarte diferit.
Şi iată de ce:
Adalbert Klein nu avea acces la datele sociologice cu privire la electoratul CDR/Emil Constantinescu din 1996. Societatea civilă n-a revenit pentru că nu plecase nicăieri. Spiritul anticomunist din Piaţa Universităţii nu trebuia recuperat - el fusese prezent şi în 1992. Emil Constantinescu a obţinut atunci 4,6 milioane de voturi în turul doi - insuficient pentru victorie.
Patru ani mai târziu, pe baza unor strategii inteligente care au cooptat un electorat atipic pentru imaginea de sine a dreaptei (mediul rural, proletariat, locuitorii oraşelor mici, votanţi de extremă stângă şi extremă dreapta nemulţumiţi de economie) Emil Constantinescu a obţinut 7 milioane de voturi în turul doi. Dacă ar fi obţinut la fel de multe voturi în turul doi ca în 1992, ar fi pierdut la peste un milion de voturi distanţă.
Aceste observaţii nu sunt de natură istorică sau pedagogică. Mulţi oameni de dreapta încă nu înţeleg de ce dreapta a câştigat în trecut şi deci nu pot ajunge la concluzii corecte cu privire la modul în care dreapta ar putea câştiga în viitor. Dacă asta înseamnă ca anumite mituri cu privire la identitatea votanţilor dreptei să fie raşchetate, fie.
În loc de concluzie: nu susţin că ar fi bine ca dreapta parlamentară să rămână în opoziţie după decembrie 2012. Afirm că o înfrângere sau o decizie a ARD de a nu guverna după decembrie 2012 ar trebui privite cu moderaţie, ele nereprezentând un sfârşit de lume sau un dezastru fără precedent. A da foarte multă importanţă alegerilor din toamnă este un fenomen natural din punct de vedere politic, civic sau psihologic, dar planul pe care se poartă dezbaterea este deja definit. "Gradele de libertate" ale dreptei pentru această toamnă sunt puţine. Implicit nici rezultatele nu vor fi uluitoare - în bine sau în rău. Dacă există creativitate, capacitate de gândire strategică şi viziune pe partea dreaptă a eşicherului politic, acestea trebuie (deja) orientate spre 2014.
vineri, 14 septembrie 2012
De ce avea nevoie PDL de ARD
Strict pentru această postare, să împărţim judeţele României în două categorii: cele în care PDL a candidat la alegerile locale sub forma unei alianţe (altă siglă, alt nume) şi cele în care a candidat sub numele său. Datorită situaţiei speciale a Harghitei şi Covasnei, aceste judeţe sunt excluse din analiza de mai jos.
În judeţele în care PDL a candidat în alianţă la localele din 2012, partidul obţinuse cu patru ani mai devreme 27,5% din voturile pentru consilierii judeţeni.
În 2012, în aceste judeţe la acelaşi tip de scrutin a obţinut 31,6%. O creştere de 4,1%. Dar, pe baza rezultatelor din celelalte judeţe, în care PDL şi UNPR au candidat separat, observăm că aproape jumătate din această creştere se datorează eforturilor organizaţiilor locale UNPR. Rămâne o creştere netă de 2%, adică o creştere în termeni relativi de 7%. Nu-i puţin pentru un partid nepopular care a guvernat în criză.
În judeţele în care PDL a candidat sub siglă proprie la localele din 2012, partidul obţinuse cu patru ani mai devreme 34,8% din voturile pentru consilierii judeţeni.
În 2012, în aceste judeţe a obţinut 23,5%. O pierdere de 11,3% = o treime (!) din scorul din trecut.
Revizuim informaţiile:
Unde PDL a candidat sub altă siglă, a câştigat procente faţă de 2008.
Unde PDL a candidat sub nume propriu, a pierdut o treime din scorul de acum patru ani.
ARD-ul pare a fi opţiunea logică. Un grup semnificativ de votanţi fug de PDL, de sigla PDL, de culorile PDL. Partidul trebuie să-şi promoveze candidaţii în mod ascuns. PDL speră că "efectul deghizării" de la locale se va repeta şi la parlamentare, dar la nivelul întregii ţări. Rolul organizaţiilor UNPR ar putea fi luat acum de oamenii pe care Partidul Forţa Civică, conceptul ARD şi chiar referendumul din vară i-ar mobiliza la vot. Localele au funcţionat drept un experiment. Experimentul pare să fi furnizat soluţia.
Există mai multe probleme legate de acest calcul dar nu le voi prezenta aici. În mod concret însă, conform sondajelor CSOP, ARD-ul aduce deocamdată trei procente în plus PDL-ului - aproximativ 14 mandate de parlamentari, cu 14% mai multe decât ar fi obţinut PDL candidând singur - existând perspectiva ca acest impact să crească.
În judeţele în care PDL a candidat în alianţă la localele din 2012, partidul obţinuse cu patru ani mai devreme 27,5% din voturile pentru consilierii judeţeni.
În 2012, în aceste judeţe la acelaşi tip de scrutin a obţinut 31,6%. O creştere de 4,1%. Dar, pe baza rezultatelor din celelalte judeţe, în care PDL şi UNPR au candidat separat, observăm că aproape jumătate din această creştere se datorează eforturilor organizaţiilor locale UNPR. Rămâne o creştere netă de 2%, adică o creştere în termeni relativi de 7%. Nu-i puţin pentru un partid nepopular care a guvernat în criză.
În judeţele în care PDL a candidat sub siglă proprie la localele din 2012, partidul obţinuse cu patru ani mai devreme 34,8% din voturile pentru consilierii judeţeni.
În 2012, în aceste judeţe a obţinut 23,5%. O pierdere de 11,3% = o treime (!) din scorul din trecut.
Revizuim informaţiile:
Unde PDL a candidat sub altă siglă, a câştigat procente faţă de 2008.
Unde PDL a candidat sub nume propriu, a pierdut o treime din scorul de acum patru ani.
ARD-ul pare a fi opţiunea logică. Un grup semnificativ de votanţi fug de PDL, de sigla PDL, de culorile PDL. Partidul trebuie să-şi promoveze candidaţii în mod ascuns. PDL speră că "efectul deghizării" de la locale se va repeta şi la parlamentare, dar la nivelul întregii ţări. Rolul organizaţiilor UNPR ar putea fi luat acum de oamenii pe care Partidul Forţa Civică, conceptul ARD şi chiar referendumul din vară i-ar mobiliza la vot. Localele au funcţionat drept un experiment. Experimentul pare să fi furnizat soluţia.
Există mai multe probleme legate de acest calcul dar nu le voi prezenta aici. În mod concret însă, conform sondajelor CSOP, ARD-ul aduce deocamdată trei procente în plus PDL-ului - aproximativ 14 mandate de parlamentari, cu 14% mai multe decât ar fi obţinut PDL candidând singur - existând perspectiva ca acest impact să crească.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
