Gânduri invizibile: viespea și elefantul

În continuare vei citi bucăți din postări care n-au fost publicate niciodată, rămase incomplete, datate și niciodată finalizate. Odată cu ștergerea definitivă a respectivelor postări, am salvat câteva fraze.

Despre prezidențiale înainte de turul unu

Nu se întreabă chiar nimeni de ce scorul lui Iohannis e de trei ori cât scorul cumulat al Elenei Udrea și Monicăi Macovei? (23 octombrie 2014)

Locuim într-o țară cu o populație imensă. O Arenă Națională plină ochi înseamnă 55 de mii de oameni. Un milion de oameni înseamnă 18 Arene Naționale. Dar un milion de voturi la prezidențiale este nimic. Este 10-11%. Cu un milion de voturi nu intri în turul doi, la majoritatea alegerilor care au avut loc din 1990 și până acum nu iei nici măcar locul trei (!).

România nu este Calea Victoriei, România nu este un cartier de București, 90% din Românie nici măcar nu e în București. Trei voințe, cinci amici, 50 de prieteni pe Facebook sunt picături într-un ocean colosal de voințe. (1 noiembrie 2014)

Între turul unu și turul doi

Ponta nu se comportă ca un candidat binecuvântat cu o abundență de resurse și procente. Nu-și permite să se ducă la o dezbatere oriunde, oricând, în orice fel, precum un câștigător care știe că n-are de ce să se teamă ci joacă timid și static, propunând un set anume de condiții și locații, izbucnind dacă i se propune orice altceva decât ce vrea el. Are momente de emoție anapoda, denumindu-l pe Iohannis "un lucru" - cea mai bizară tentativă de insultă de după 1989. Apasă taste prăfuite (ex. punerea în pericol a integrității teritoriale a României sau conspirații alcătuite în diaspora de agitatori străini), de parcă ne-am afla în 1990-92 și nu în 2014. Conceptul "forței liniștite și unificatoare" a fost aruncat la gunoi; locul său a fost luat de o febrilitate nervoasă care mitraliază de-a valma pe Iohannis, românii din diaspora, Băsescu, PDL, transilvăneni, PSD-iștii transilvăneni (!) iar lista e încă deschisă. De fapt, Ponta și echipa sa de comunicatori sunt veșnic în contraofensivă, de parcă n-ar fi la 55% în propriile sondaje ci la 45%* și în mare nevoie de procente în plus. Traumele eșecurilor din 2004 și 2009 apasă într-un mod surprinzător de vizibil. Contraofensiva are drept inamici umbrele înfrângerilor din trecut. (3 noiembrie 2014)

* = adică inversul lui 55%. Nu era vorba de un pronostic. Ar fi fost frumos să fie un pronostic.

Ești prim-ministru și candidezi la prezidențiale. Folosești bugetul țării pentru a-ți face campanie. Deții cam toată mass-media. Controlezi fără semne de întrebare parlamentul și guvernul. Partidul tău are câteva sute de mii de membri. Mai mulți decât toate celelalte partide puse împreună. Ai organizat o migrație de primari ca să te întremezi înainte de alegeri. Ai la dispoziție un maestru al organizării electorale - și la ambele tururi ale scrutinului ce vine el va fi în libertate! Zilnic îți respiră tandru în ureche Ultimul Mogul a.k.a. Unicul Mogul. Te susține o echipă de consultanți foarte capabili. Utilizezi teme conservatoare, ceea ce în Europa de Est e fenomenal de util. Pentru campania ta se folosesc sume imense și afișaje așijderea. Narațiunea istorică te ajută, după două mandate prezidențiale conflictuale pozezi perfect drept omul unității, înțelegerii, patriotismului. Ai captat în întregime biserica ortodoxă.

Scena e aproape goală, dar nu numai atât. Ai și resurse la îndemână cum n-a avut nimeni niciodată. Și le folosești bine, aproape perfect. Gafele sunt puține și ascunse bine de mass media.
În turul doi sondajele prietenoase te dau la cinci procente de înfrângere. Deși ai totul, absolut totul pe mână, aproape jumătate din cei care spun acum că ar veni la vot în turul doi te vor out. Raportul de forțe, raportul de resurse, raportul de vizibilitate e de 9-la-1, 7-la-1 sau hai minim 5-la-1. Dar nu vei lua 90%, nici 80%, nici 70%. Și nici nu-ți permiți să visezi așa ceva. Până și printre suporterii tăi, cei care cred că vei lua trei sferturi din voturile din turul decisiv sunt duși de grabă la spitalul de nebuni.
Cum este posibilă o asemenea lipsă de eficiență? De ce trebuie PSD să alerge foarte, foarte mult doar ca să stea pe loc, întorcându-se la scorurile din 2000 și 2004? Nu ar fi logic ca o asemenea disproporție pe toate planurile, comparabilă doar cu cea din 1990, să se soldeze cu o victorie colosală, evidentă încă din primul tur, zdrobitoare în al doilea? (5 noiembrie 2014)

Brand-ul PSD costă. Baronii costă, istoria partidului costă, auto-identificarea cu "stânga" costă, culoarea roșie costă, aparenta omnipotență costă, supraexpunerea costă, scandalurile de corupție costă. Nu bani ci voturi. Există cam 1,2 milioane persoane care ar vota și o viespe, cu condiția ca acea viespe să fie oponentul candidatului PSD în turul decisiv al prezidențialelor. (10 noiembrie 2014)

Post-prezidențiale

După turul unu în rândul susținătorilor lui Traian Băsescu a avut loc o mobilizare considerabilă anti-Ponta, iar după turul doi anti-Iohannis. Nici acum nu s-a încheiat această ultimă etapă. Nimeni n-a vorbit și nu vorbește despre elefantul din sufragerie, și anume crahul spațiului non-USL. Nimeni n-are soluții, nimeni n-are perspective, nimeni nu e doritor să pună puncte pe i-uri. (31 martie 2015)

Romania intră în bipartidism exact când, în restul Europei de est sau vest, sistemele bipartite se preschimbă. În România partidele naționalist-eurosceptice sunt mignone în timp ce, în restul Europei, se află la apogeu. (14 aprilie 2015)

Finalul epocii a fost rizibil de dezechilibrat. Cam toate televiziunile de știri erau pro-Ponta sau pro-Udrea, dar cei doi candidați au strâns împreună doar 45% din voturi. Ca de obicei PSD are atâtea trusturi la curea că nici nu mai știe ce să facă cu ele, dar degeaba. (22 aprilie 2015)

Frustrarea nu convinge, nu atrage, nu place. Frustrarea nu creează curente de emoție decât dacă e bazată pe elemente obiective, vezi 2010-2012. Însă aproape toți acești oameni se comportă de parcă frustrarea e un mijloc real de propagandă politică. Cine i-a mințit că frustrarea e simpatică? Cine le-a ascuns că este dizgrațioasă, jenantă, că provoacă silă și nu emulație? (27 mai 2014)

Subiecte atipice

Implicit, ca în orice domeniu în care există monopol, standardele se relaxează. Lipsa competiției dăunează grav sănătății, ca să spunem așa. Gafele și erorile nu mai sunt conștientizate. Se pierde măsura. Hybris-ul domină.
Și în România e la fel. Fiecare guvernare are iluziile sale, material pentru psihologi și chiar psihiatri. Însă în România visele se termină la urne. Zeii și titanii de ieri dispar sau, mai rar, devin demni și înțelepți în opoziție, recalculându-și pașii și maturizându-se. În Ungaria visul e etern. (19 octombrie 2014)

Alegerile prezidențiale din Polonia - surprize și detalii

La alegerile care s-au încheiat în recent, președintele în funcție (Komorowski, susținut de Platforma Civică, mai jos în portocaliu) a pierdut în fața contracandidatului (Duda, susținut de Partidul Lege și Justiție, mai jos în albastru). Diferența a fost de 500 de mii de voturi în favoarea lui Duda.

O citire simplă și atrăgătoare, dar greșită e așa:

În Polonia vestul a votat altfel decât estul. O suprapunere aproape perfectă a ariilor ocupate de Prusia, respectiv imperiul țarist în secolele trecute (detalii).

O citire mai atentă ar fi următoarea:

Țara era divizată practic la fel și în al doilea tur al prezidențialelor anterioare:

Sau la parlamentarele din 2007:

Sau la parlamentarele din 2011:

Dar în 2010 Komorowski a câștigat (53-47).
La parlamentarele din 2007 și 2011 partidul lui a câștigat la 10% în fața oponenților, adică în fața partidului care acum l-a susținut pe Duda.

În 2015 s-a întâmplat deci ceva ce nu avusese loc nici în 2011, nici în 2010 și nici în 2007.

Ne-am putea uita, ca în România, la votanții-exclusiv-de-tur-doi. Prezența totală a crescut de la un tur la altul, de la 15 milioane la 17 milioane. Dar majoritatea celor care au venit la vot doar în turul decisiv (57%) au venit la vot pentru Komorowski, nu pentru contracandidat.

O parte din răspuns este tot în hărți. Dacă le privești cu multă atenție vei descoperi în mijlocul ariilor albastre din 2007, 2010 și 2011 două puncte portocalii, unul mai mare/apăsat și altul la sud-vest de el, adică cele marcate cu săgeți roșii mai jos:

Cele două puncte portocalii nu există în 2015. La cel mai recent tur doi sunt cuprinse în mareea albastră. Este vorba de Varșovia și Lodz, unde se află cam 1,5 milioane voturi. Aici Komorowski a pierdut (46-54 și respectiv 47-53). În aceste două orașe foarte importante, el și probabil partidul său au pierdut o susținere pe care o aveau de obicei. La nivelul tuturor orașelor mari din Polonia Komorowski a obținut însă un scor bun (59-41) ceea ce, până la clarificarea datelor, arată că:

1) Oameni din jurul Varșoviei și Lodz-ului, dar incluși în aceeași regiune, au votat anti-K. Varșovia nu se află în situația Bucureștiului, adică o circumscripție separată, ci pur și simplu e o reședință de voievodat, denumirea polonezilor pentru județe.

sau

2) Celelalte orașe mari, altele decât Lodz sau Varșovia, adică cele din vest, au votat masiv pentru K., lucru eminamente posibil.

Schepsis-ul alegerilor nu e unul geografic. Ci ține de votul celor cu vârsta sub 30 de ani. Pe fiecare categorie de vârstă scorurile sunt echilibrate (53-47, 48-52, etc.) Excepția e la tineri, unde Duda câștigă 60-40.

De fapt, în rândul studenților/elevilor Duda obține cel mai bun scor (62%) după cel în rândul fermierilor (64%). În rândul altor categorii - bugetari, muncitori, șomeri - are scoruri mai slabe, dar tot câștigă. La anumite grupuri ocupaționale - angajații de birou, patroni - pierde.

Un fenomen interesant, având în vedere parlamentarele din toamnă, este că Komorowski și partidul său sunt în pierdere de viteză, ba chiar într-o oarecare criză.
Să privim lucrurile astfel, presupunând că respondenții la exit poll-uri nu mint într-o măsură majoră:
Câți din oamenii care l-au votat pe candidatul anterior al partidului lui Duda la președinție (acum patru ani) l-au votat acum pe Duda? 96,4%.
Câți din oamenii care au votat partidul lui Duda la parlamentarele trecute (acum patru ani) l-au votat acum pe Duda? 96,9%.

Vorbim de un electorat disciplinat și foarte clar delimitat.

Însă...
20% din cei care l-au votat pe Komorowski acum patru ani l-au votat acum pe contracandidatul său.
14% din votanții partidului lui Komorowski la parlamentarele trecute l-au votat acum pe Duda.

Două mituri circulă deja prin presa non-poloneză, bazate pe adevăruri de altă dată:

1. "Duda s-a bucurat de o susținere imensă din partea pensionarilor".

Sâmburele de adevăr: cândva acest lucru era adevărat pentru partidul său și pentru candidații săi la președinție.

Acum lucrurile sunt mai complicate. Doar 51% dintre pensionarii care au venit la vot în turul decisiv l-au votat pe Duda. În rândul pensionarilor a fost, practic, egalitate.

2. "Duda a fost susținut de șomeri / votul a fost o reacție la șomajul masiv."

Sâmburele de adevăr: nivelul șomajului în Polonia e înalt. Iar în trecut estul avea un șomaj mai mare decât vestul. Polonezii chiar făceau vorbire în termeni cvasi-fotbalistici despre "Polonia A" (vestul bogat, modernizat) și "Polonia B" (estul rural, mai sărac).

Însă trend-ul s-a schimbat rapid. Șomajul în zona în care se află Varșovia este semnificativ sub medie (detalii). Nu există o corelație statistică între șomajul din fiecare voievodat și scorul lui Duda în fiecare voievodat în turul doi, după cum se poate vedea mai jos în print screen-ul de SPSS:

Ceilalți candidați? Aproape toți s-au poziționat contra status quo-ului, împotriva lui Komorowski și a partidului său.

Urmează alegeri parlamentare în toamnă, iar pierzătorii de acum trebuie să managerieze o înfrângere pe muchie, un lucru un pic mai dificil decât un crah electoral (după care știi că trebuie să schimbi enorm de multe lucruri). Oricum nu e timp pentru o reconstrucție din temelii. De fapt, după momentul natural de debusolare, ei trebuie să treacă la ofensivă rapid, să speculeze fiecare greșeală a lui Duda. Sau măcar o greșeală.

Duda are o dilemă: poate să atace și el. Pofta de schimbare după mulți ani de guvernare ai Platformei Civice e posibil să se fi epuizat. Trebuie create subiecte noi ("Mi-ați dat președinția, dați-mi și parlamentul"). Șansele ca narațiunea din mai să fie vie și fertilă în octombrie sunt destul de mici. Pe de altă parte, Duda poate transfera o parte din popularitatea și încrederea de care beneficiază partidului său fără să facă mare lucru.

Probabil că mai e timp pentru o singură reacție la rezultatul alegerilor, o lovitură majoră de pumn, o temă promovată fie acum, repede până vine vara, fie în septembrie. Un moment bun pentru industria poloneză a focus-grupurilor și altor tipuri de cercetări calitative. De modul în care Duda parează sau - șanse mai mici - de modul în care el atacă Platforma Civică depinde rezultatul parlamentarelor.

Platforma Civică se poate ridica la înălțimea provocării cu care se confruntă, dar mă îndoiesc. Ca și la noi, președintele Poloniei are libertatea de a decide cine să fie numit prim-ministru. Practic, partidul lui Komorowski se pregătește de pierderea guvernării și - la fel de inevitabil - de lupta pentru succesiune de după parlamentare.

(Hărțile sunt luate în ordine de pe: http://www.wyborynamapie.pl/ și Wikipedia. Mulțumesc de asemenea TVN24).

Un duopol slab - quo vadis, PNL?

Cu ajutor de la dexonline.ro :

de iure = de drept, conform normelor.
de facto = în fapt, în realitate.
duopol = dominație a două întreprinderi asupra unei ramuri economice.

Să renunțăm la încărcarea cu emoție a unor cuvinte seci, descriptive. De exemplu "coabitare" - adică, în sens politic, aflarea simultană la putere a unui președinte și un prim-ministru provenind din partide diferite - a ajuns să fie sinonim cu "înțelegere", "acord", "armonie" când de fapt coabitarea începe în clipa jurământului celui care a sosit la putere al doilea (în speța cea mai recentă, sfârșitul lui decembrie 2014). Dacă președintele și primul ministru sunt în conflict verbal non-stop ei tot... coabitează. Și vor coabita - că vor, că nu vor - până când unul din ei își încheie mandatul. Am făcut această paranteză pentru că noțiunea de "duopol", după cum ai putut vedea mai sus, descrie o stare concretă, termenul fiind lipsit în sine de încărcături emoționale sau ilicite.

În ultimele luni a apărut cel de-al treilea duopol politic din istoria României moderne, după PNL vs. conservatori în perioada antebelică și PNL vs. țărăniști în cea interbelică. Cel mai recent sondaj INSCOP arată aceeași stare de fapt ca toate sondajele de după prezidențiale ale tuturor firmelor de sondare a opiniei publice, și anume: două partide cvasi-egale care cumulează peste 80% din intențiile de vot; o singură altă formațiune politică care trece de 3%, iar aceea este ... UDMR.

(Prin comparație, la mijlocul anilor '90 FDSN și CDR cumulau la parlamentare 49% respectiv 53%.)

Spre deosebire de polarizările anterioare, cea de acum este de facto și nu de iure. Prin această formulare sugerez că este un duopol slab, rezultatul unor circumstanțe politice și nu al unei dispuneri a societății. Arată mai degrabă fluxurile de poziționare ale organizațiilor de partid, în special reflectând traseul PDL, și modul în care se canalizează ostilitatea față de (liderul) PSD; dar n-are de-a face cu izvoarele de dezbatere din societate, nu are la bază conflictele majore de viziune cu privire la viitorul României și nici măcar nu este o imagine corectă a intereselor economice ale diferitelor segmente ale populației.

Să aplicăm două teste deloc senzaționale pentru a compara situațiile:

Cel economic: Primul duopol (PNL vs conservatori până la 1919) avea drept cadru un sistem de vot cenzitar care favoriza elitele financiare. Interesele posesorilor de proprietăți din mediul rural erau în conflict cu cele ale capitalului urban care acționa în principal prin, cu și la stat.

În al doilea duopol (PNL vs. țărăniști după 1926), se dezbate drumul economic al României în termeni care parțial repetau discuția antebelică cu noi tonalități: capital românesc sau străin? ne înhăităm la a reface diferențele față de Europa de Vest sau reducem volumul industrializării și modernizării, pariind pe avantajele specifice adică agricultura? De asemenea țărăniștii făceau vorbire despre structuri cooperatiste de producție (evident în alți parametri decât cei puși în practică de comuniști) sau despre reducerea dezechilibrelor, în special de venit, dintre rural și urban.

Prin comparație cu dezbaterile reale, de substanță menționate mai sus, prezentul e cel puțin jenant. "Iară noi? Noi, epigonii?..."

Ponta încearcă practic de la venirea sa la conducerea PSD să atragă votanți din afara publicului tradițional al partidului, o voltă care a costat (detalii aici, la punctul unu) și care a eliminat din prim-plan o bună parte din discuțiile posibile cu privire la economia României. În naționalisme anti-hipermarket social-democrații se luptă cu PNL. Liberalii nu prea au ce să facă dacă PSD scade taxele și îmbrățișează cota unică, după cum foarte bine observa Cristian Pantazi.

În planul valorilor sociale, toate PNL-urile din polarizările trecute au purtat mantia modernității. Opoziția lor a fost creștină, organicistă, conservatoare; dezbaterile exprimau divizări reale din societate, moduri diferite de a înțelege ce e România și mai ales ce trebuie să fie - în alte arii de interes decât economia.

PSD își reasumă, pentru a doua oară după începutul anilor '90, identitatea conservator-naționalistă. PNL e absent din discuții cu excepția unor poziționări punctuale iar acest lucru reflectă o criză mai largă a liberalismului european, criză care aproape că l-a eliminat (detalii). Opoziția la conservatorism e acum, peste tot în Europa, stânga. Poate PNL să își asume libertățile individuale, discursurile anti-majoritare, egalitatea de șanse? Sau va încerca să fie "mai catolic decât Papa", să încerce să utilizeze religia/biserica și mai mult decât PSD, să fie mai eurosceptic, mai naționalist?

Scriam mai sus că duopolul e de facto, și nu de iure. Nu vedem viziuni economice diferite. Nu există valori sau principii sesizabile în acțiunea politică. Nu există nici măcar diferențe sociale imense, ultimele pagini ale prezentării sondajului INSCOP arătând că social-democrații nu sunt stăpâni pe România-fără-Internet-sau-Facebook, dar nici liberalii nu domină cu autoritate spațiul electoral definit de cetățenii cu acces la tehnologiile din al treilea val tofflerian. Prin Iohannis și pe baza votului din noiembrie 2014, liberalii stau considerabil mai bine în Transilvania și au acces la un public volatil, și anume tinerii din afara mișcărilor stradale (care au deja alte dinamici).

Dar atât.

PSD și-a asumat o identitate complexă dar clară. PNL mai puțin. Ce salvează și impune această polarizare nu este imaginea pozitivă a lui Iohannis - din care liberalii concretizează cam o treime. Ci restul scenei care are probleme în a căpăta relevanță.

Viitorul va urma una din trei variante:

1) Duopolul se va menține prin mecanisme semi-artificiale.

Exemplu de rezultat la parlamentarele din 2016:
PSD 35%
PNL 32%
(sau invers)
UDMR 5% (dacă și atât)
Patruzeci și cinci de partide cumulând 28%, dar niciunul din aceste partide netrecând de pragul parlamentar de 5%.

Discursul va rămâne personalizat și reactiv. Identitatea celor două partide va fi invizibil-spre-inutilă. Guvernările PSD și PNL vor fi identice, fără amprente de specificitate, pe pilot automat.

2) Duopolul va fi sfărâmat în următorii 2-6 ani de partide noi, care nu numai că ar reduce scorurile PNL și PSD dar chiar s-ar impune ca voci reprezentative.
Terenul e gol. Linii de atac sunt multe. Aviz celor care privesc spre lumea politică de până mai ieri: cercul de la mijlocul terenului e încărcat cu statui grele dar inutile, lucru deja adevărat și într-o bună măsură vizibil.

3) Duopolul va căpăta substanță. O astfel de traiectorie duce însă mult în viitor. Și asta pentru că:
- PSD e foarte fericit unde e, îi place să se joace de-a J.R. Ewing, până la o recalibrare spre stânga vor mai trece ani buni dacă se va efectua vreodată;
- PNL are alte probleme pe cap, precum concretizarea fuziunii, și speră că între timp Iohannis e de ajuns.

Caz în care scenariul trecerea duopolului de la de facto la o stare de iure se amână pentru 2019-2020, dacă și atunci.

Fals interviu cu Victor Ponta

Demarez azi ceea ce sper că va fi o serie fructoasă de false interviuri. Începem cu cea mai dinamică figură a zilei și, în ciuda aparențelor, cea mai învolburată.

Interviu fals, da, dar nu ca la B1 sau la Agerpres. Premiza e că respondentul ar fi sincer, obscen de sincer pentru un politician.

Eu: L-ai fi votat pe Victor Ponta în primul tur? Dar în al doilea?

Victor Ponta: Nici, nici. Nu mi-a plăcut campania pe care am dus-o. Mi s-au pus în față Powerpoint-uri, sondaje, scheme care arătau că trebuie să zic aia și ailaltă dar ... n-aveam nicio legătură cu subiectul. Eu am tabletă și cont de Twitter, mi-am petrecut toată viața în centrul Bucureștiului, chiar mă simt de parcă am 10 ani mai puțin decât în cartea de identitate, joc baschet, ce să caut eu cu ortodoxie, mândria de a fi român și alte prostii din era mezozoică? Acum asta e.

Eu: De ce voiai să fii președinte?

Victor Ponta: Nu voiam să fiu președinte. N-am habar ce e aia să fii președinte și nici nu mă interesează. Am fost luat de val. M-a lăudat lumea din jur, mi-a zis că se poate, că sunt deștept, că sunt genial. Asta e, din greșeli înveți.

Eu: Candidezi în 2019?

Victor Ponta: Să văd cum o să stau atunci cu hybris-ul [conform DEX: "Mândrie nemăsurată a unui individ, supraapreciere în confruntarea cu destinul"]. În mod normal aș vrea să piardă și altcineva alegerile în turul doi, conform tradiției de la PSD din mileniul ăsta. Și nu vreau să fiu primul politician din istoria României care pierde două alegeri prezidențiale consecutive în turul doi. Dar probabil că o să apară destui țuțări și linge-pingele în jurul meu încât să mă convingă să încerc din nou. Vom vedea.

Eu: Ce părere ai despre Traian Băsescu?

Victor Ponta: Pe partea de politician: foarte bună. A câștigat două alegeri, comunică cu forță, a fost foarte iubit. Eu nu prea stârnesc genul ăsta de emoție. La nivel personal suntem ca Luke Skywalker (eu) cu Darth Vader (el).

Eu: Cum e relația cu Iohannis?

Victor Ponta: Beton. Dă-mi câteva luni și o să încep să-mi iau nasul la purtare, mișto-uri, săgeți verbale, tot tacâmul, doar mă cunoști - că n-am apărut pe scena politică ieri. Dar deocamdată e OK.

Eu: Pot să psihanalizez relația ta cu Iohannis?

Victor Ponta: După 2019, te rog.

Eu: De ce își trimite PSD consultanții la televiziuni? Niciun alt partid nu face asta.

Victor Ponta: Nu mai e nimeni la PSD. Parlamentarii coaliției sunt UNPR-iști, ce-a rămas la Tăriceanu și în rest oameni urmăriți penal, cu valijoarele pregătite și/sau morți de frică. Cum să-i trimiți la televizor? Serios acum, la Kiseleff mai suntem eu, Dan [Sultănescu], Mirel [Palada], Radu [Magdin] și două secretare care nici măcar n-au carnet de membru. Mai era Nichita, l-au luat și pe el. Bine că mai trece Blair, uite, data trecută ne-a adus niște pixuri și trei DVD-uri goale, rămăsesem fără.

Eu: Ce-i cu măsurile astea economice pro-mediul de afaceri? PSD parcă era partidul de stânga...

Victor Ponta: Probabil te-ai prins că n-am convingeri ideologice. Ideea e să fie bine pentru toată lumea.

Eu: Acum te-ai supărat pe hipermarketuri.

Victor Ponta: În România când vrei să faci ceva bine iese un dezastru. Eu n-am cum să dau bani angajaților din mediul privat, OK? N-am cum. Iar la bugetari dacă ies și dau, zice lumea că sunt de stânga și iarăși mă pomenesc că pierd alegeri. Așa că fac tot ce pot ca să forțez scăderea prețurilor. Eu asta vroiam, nu scăderea TVA. Să fim înțeleși. Scă-de-rea pre-țu-ri-lor. Masivă. Adică voturi.

Eu: "Zice lumea că sunt de stânga"... de ce ești așa de atent la criticile care ți se aduc sau ți se pot aduce?

Victor Ponta: Trebuie să înțelegi că de la Iliescu încoace toți liderii PSD sunt complexați de opoziția non-politică la PSD. Năstase un pic, Geoană mai mult, eu și mai mult. Fiecare președinte PSD vrea să placă intelectualilor, mass-media, mediului de afaceri. Ceea ce nu se întâmplă niciodată.

Eu: În curând se va da sentința în cazul Dragnea. Ce faci dacă e condamnat?

Victor Ponta: Deplâng cu sobrietate situația.

[Râdem amândoi]

Victor Ponta: Hai, măi Barbu, ce crezi că fac? Deschid sticla de șampanie! Dragnea era ultimul meu rival la președinția PSD, singurul om care mă putea da jos. Odată ce Dragnea e la mititica, partidul e al meu pe minim două decenii. Pot să-l dau la amanet dacă am chef. Pot să-i schimb numele în Partidul Pontist. Pot să-l transform în magazin de mezeluri prin Drumul Taberei. Pot să fac ce vreau cu el.

Eu: Ai multe televiziuni la dispoziție. Cât de importante sunt pentru tine?

Victor Ponta: Încep să mă prind că nu contează. Dar e greu. E ca lăsatul de fumat.

Eu: Foarte recent, ai spus într-un interviu acordat Evenimentului Zilei că parlamentarii PSD pot să voteze cum vor, apropo de solicitările justiției. Dar după alegerile din 2014 ai zis că corupția te-a dus la înfrângere. Nu cumva mergi din nou pe drumul care te-a dus spre eșecul din 2014?

Victor Ponta: Ba da, dar sunt mințit cu succes de oamenii din jurul meu că noiembrie 2014 a fost un accident, că în 2016 nu va fi așa, iar eu cred cu asiduitate toate minciunile astea. De asemenea te rog să iei în calcul că sunt cazuri și cazuri, mă doare undeva de majoritatea parlamentarilor, să-i ia DNA și să-i bată la buric din punctul meu de vedere, dar pe Dănuț [Șova, n.red.] sunt foarte, foarte sensibil.

Eu: Ești rusofil? Pro-chinez?

Victor Ponta: Eu sunt pro-Ponta. Bani să vină. Uite, ca să calmez pe toți cei 60-70% care n-au încredere în mine: nu prea pariez pe ruși în clipa asta, sunt cam loviți în aripă.

Eu: Cum e viața de prim-ministru?

Victor Ponta: Trebuie să balansezi o minge cu nasul, mingea respectivă fiind economia. Cam atât.

Eu: Cum te va ține minte istoria?

Victor Ponta: Punctul de intersecție, fără identitate politică reală, al mai multor grupuri de interese.

Eu: Care e cea mai mare teamă sau frică a ta?

Victor Ponta: Că nu sunt la nivelul responsabilităților pe care le am. Că n-am habar ce să fac. Trag 77 de oameni de mine în 77 de direcții. N-am cum să detectez cu precizie care e bun și care e șmenar. Deseori greșesc.

Eu: Ce nu știu despre tine oamenii care te urăsc?

Victor Ponta: Chiar nu sunt un om așa rău. Ca să fii rău, condițiile inițiale sunt așa: trebuie să ai convingeri serioase și să acționezi pe baza lor. Iliescu a fost rău. Băsescu a fost rău. Eu nu.

Eu: Care e marele tău secret? Secretul pe care o să-l aflăm peste zece sau douăzeci de ani?

Victor Ponta: Marele meu secret e că de când sunt președintele PSD membrii partidului umplu închisorile, eu nu fac nimic să-i salvez, iar ei nu mă dau jos nici din fruntea partidului și nici din fruntea guvernului.

Eu: Dar ăsta nu e un secret.

Victor Ponta: (zâmbește)

Fotografie de parcurs după 11 ani

În ultimii unsprezece ani, adică din aprilie 2004 până în aprilie 2015, au avut loc câteva evoluții interesante dar care sunt ușor de scăpat din vedere dacă ne concentrăm prea mult pe evoluțiile zilnice:

a) reducerea forței Partidului România Mare și în genere a spațiului extremist-populist.

La parlamentarele din 2004 PRM și candidatul său la prezidențiale obțineau locul trei cu un milion trei sute de mii de voturi.
Mai puțin decât în momentul de apogeu al lui Vadim, care avusese loc cu patru ani înainte, dar totuși un milion trei sute de mii de voturi. Adică Tăriceanu, Udrea și Macovei la cel mai recent scrutin prezidențial puși împreună.

În 2014 Vadim a obținut de patru ori mai puține voturi decât în 2004. PRM nu mai e în parlament (o sută de mii de voturi la ultimele parlamentare, de 13 ori mai puțin ca în 2004), de-a lungul timpului scena populistă s-a aglomerat cu mulți actori mignoni (Becali, DD) care s-au șters și ei.

Unul din motivele principale pentru schimbarea statutului PRM: forțele politice principale și-au radicalizat discursul ca răspuns la oportunitățile politice aduse de criza economică; mai mult, au ajuns să utilizeze masiv spațiul ideatic pe care PRM era unic stăpân.

b) expansiunea dreptei prin transfer.

La parlamentarele din 2004 PNL și PD, aliate, au obținut 31,7%. Candidatul lor comun la prezidențiale: 34%.

Aceste valori sunt extrem de apropiate de cele obținute de PNL și PDL separat la europarlamentarele din 2014 sau de candidatul lor comun la prezidențialele din 2014, în primul tur. Fuziunea însă schimbă radical perspectiva.

Să comparăm cele două situații ale liberalilor:

2004: Obligați să se alieze cu Al Doilea Partid de Stânga într-o formulă care a terminat pe locul doi la parlamentare, în urma Marelui Partid de Stânga.

2015: PNL a devenit principalul jucător pe spațiul non-PSD, beneficiind în clipa de față în sondaje de asocierea de imagine cu președintele în funcție.

Și un aspect care aparent nu e o evoluție ci pur și simplu un element interesant:

c) Stabilitatea prin adaptare a PSD.

Partidul s-a deplasat foarte puțin ca intenție de vot dacă ne uităm la punctul de start (37% la parlamentele din 2004) și la cel de final (35-40% de-a lungul anului 2014, mai puțin după turul doi dar tot peste 30%).

Cea mai recentă candidatură la prezidențiale a PSD a obținut mai multe voturi în turul unu decât cea din 2009, iar în turul doi mai multe voturi decât candidaturile partidului din 2009 sau 2004.

Toate aceste lucruri se întâmplă în contextul în care climatul social și economic a suferit schimbări majore, majoritatea acestora fiind contrare intereselor electorale ale PSD așa cum era acest partid definit în perioada 1990-2004.

În plus social-democrații au suferit câteva eșecuri simbolice de mare anvergură (2007, 2009, 2014) și au guvernat doar 3 ani și jumătate din 11, ceea ce teoretic ar fi trebuit să dea naștere la sciziuni, divizări, tensiuni, dezbateri înfierbântate, schimbări frecvente și numeroase de gardă la vârf, etc.

Din românii aflate pe listele electorale în aprilie 2004 o șesime au murit, fiind "înlocuiți" de categorii socio-demografice fără prea mare atracție către social-democrați, adică tineri sau cetățeni ai Republicii Moldova care au primit cetățenia română. Pentru a-și menține numărul de voturi sau scorul PSD a trebuit să-și mărească performanța în rândul celor care aveau drept de vot atunci și au și acum. Criza economică precum și anumite schimbări de discurs i-au ajutat în acest sens.

Iluzii ne-constituționale și o soluție reală dar nepopulară

a) Apropo de Iohannis:

Poți să citești Constituția, să vezi care sunt atribuțiile președintelui. Nu e nicio rușine să recunoști în sinea ta că nu știi actul fundamental pe dinafară, sunt mii de oameni care cer pe Facebook președintelui să dizolve Parlamentul, demonstrând astfel că ei nu cunosc prevederile Constituției (detalii mai jos). Ia o foaie de hârtie și scrie tot ce vezi apropo de președinte, articol cu articol. Vei rămâne mască apropo de cât de puține lucruri poate face un președinte, oricare ar fi el, oricum s-ar numi, orice culoare politică are. Vei rămâne uluit(ă) să descoperi că în practic toată activitatea sa un președinte aprobă ceea ce decid parlamentul sau primul ministru, sugerează fără efecte concrete, numește în funcții "la propunerea" unei autorități sau alteia, "poate să" X și Y dar doar în anumite condiții, iar ceea ce poate face de capul său sunt lucruri minore, nesemnificative, fără impact asupra societății. E o funcție bazată pe influență (Bogdan Dima a scris mult și bine despre asta). În România dacă președintele are o majoritate parlamentară ... poate să, da, poate să aibă influență.

Dar nici măcar asta nu e obligatoriu să se întâmple.

Îți aduci aminte de legea regionalizării votată de guvernul Boc? De Constituția produsă la Cotroceni și promulgată în 2011? De momentul când Traian Băsescu a promulgat legea care permitea exploatarea la Roșia Montană? De cum a trecut legea sănătății prin parlament în 2012? De cum s-a trecut la 300 de parlamentari, prin adoptarea unui cod electoral conform cu referendumul din 2009? Nu prea cred. Niciunul din aceste momente nu a avut loc. Și asta pentru că toate aceste inițiative ale președintelui de atunci au fost făcute praf sau pur și simplu ignorate de majoritatea parlamentară de atunci. Și era vorba de o majoritate parlamentară care îl susținea!

Să vedem ce se întâmplă când majoritatea parlamentară nu îl susține pe președinte.

În 2005-2008 și 2012-2014 președintele de atunci și-a exprimat puncte de vedere, opinii și păreri, a vorbit, a declamat, a exclamat, a afirmat, a poreclit, a glumit, a vituperat, a identificat, a nuanțat, a atras atenția, a propus, a discutat, a comentat, a negat, a menționat, a comentat, a dat la lumină, a exteriorizat, a grăit, s-a exprimat, a rostit, a comunicat, a exemplificat, a dat mesaje în parlament, a demarat referendumuri, a câștigat referendumuri. Fenomenal pentru fani, fenomenal pentru presă dar efecte reale ZERO. Până și faimoasa condamnare a comunismului a fost o serie de vorbe cu efecte juridice și concrete ZERO. Și asta pentru că Traian Băsescu nici nu avea ce să facă decât dacă încălca flagrant Constituția. Un președinte fără majoritate parlamentară care să-l susțină sau pe care s-o co-intereseze pe proiecte punctuale e un om de televiziune cu rating mare și atât. Repet: un președinte fără majoritate parlamentară care să-l susțină sau pe care s-o co-intereseze pe proiecte punctuale e un om de televiziune cu rating mare și atât.

Putem să depunem speranțe într-un om, oricare o fi el, dar e inutil. Dizolvarea parlamentului, de exemplu, implică pe scurt:

1) o moțiune de cenzură care să fie adoptată de parlament (aspect pe care președintele nu-l controlează)
2) două propuneri de prim-ministru pe care parlamentul să le respingă (iarăși un aspect pe care președintele nu-l controlează).

Altă informație utilă: dacă parlamentul votează o tâmpenie președintele poate sesiza Curtea Constituțională sau poate întoarce legea la parlament. Dacă parlamentul i-o trimite înapoi, e obligat s-o promulge.
Ești președinte și vrei să proclami stare de urgență într-un județ? În cel mult cinci zile dai fuguța la parlament și ceri încuviințare.
Să nu uităm că președintele nu-l poate demite pe prim-ministru.
Ce face un președinte dacă nu-i place tot peisajul ăsta? Pentru a schimba Constituția are nevoie, pentru început, de 2/3 din voturile din parlament, adică conlucrare ... nici măcar cu o majoritate prietenoasă, ci aproape cu tot parlamentul.

Sistemul îmi place. Avem apetență, ca țară, pentru dictatori care să se creadă miezul universului. Prefer sisteme care să îi blocheze, care să disipeze deciziile. Șansele ca un om să o dea în bară, să fie victima unor pasiuni personale sau unor calcule greșite sunt mai mari decât șansele ca 151 de oameni din 300 sau 201 din 400 să o dea în bară.

Ceea ce nu-mi place e că nu înțelegem sistemul. Puterea nu e la Vodă. Vodă is dead, Vodă isn't here anymore. Puterea e la parlament. Tătucul din imaginarul colectiv e conform Constituției caduc. Alegem la fiecare cinci ani un Carol I, nu pe Mihai Viteazul și nu pe Ceaușescu. Președintele reprezintă statul (conform articolului 80) și nu poporul (care e reprezentat de parlament, articolul 61). Mă întreb dacă măcar 5% din români știu asta. Mi-e teamă că știu care-i răspunsul.

Mai mult, președintele e arbitru, nu căpitan al echipei adică e mediator între stat și societate, și nu reprezentant/apărător/avocat al societății în fața statului*. Simplificând, România e o republică parlamentară cu excepția detaliului că președintele e ales de populație și nu de parlament. Prim-miniștrii cheltuie banii și ne decid viitorul. Parlamentarii dau jos (au ba) prim-miniștrii. Președintele poate numi un candidat la ocuparea funcției de prim-ministru dar doar după alegeri sau după o moțiune de cenzură reușită, și nici atunci nu are garanții că ce vrea el se întâmplă. Faptul că Iliescu sau Băsescu au avut și câte un prim-ministru servil a încurcat imaginea. Reflexe împământenite ( ... și o slabă cunoaștere a Constituției) fac ca prezența la prezidențiale să fie mare, chiar imensă. Inutil.

Tot văd pe Facebook citatul din Țuțea: "Români, nu vă mai alegeți conducători care nu-și iubesc țara!" Nu rezolvă problemele într-un sens practic. Aș propune altul: "Români, implicați-vă în politică și votați la parlamentare!" Nu doar una, nu doar alta, ci amândouă. Ceea ce mă duce la punctul următor:

b) Schimbări de substanță după 16 noiembrie:

... depindeau de parlament. De fapt, de majoritatea parlamentară. S-au speriat, după care s-au speriat mai puțin după care nu s-au mai speriat deloc. Din motive de tâmpenie generalizată la vârf PSD s-a autoconvins că au pierdut din cauza americanilor, Facebook-ului (noua flacără violet, hehe), Dumnezeu, etc etc etc. Orice ca să nu-și zărească în oglindă putrefacția. Laitmotiv: "mergem înainte de parcă 2014 n-a existat. Mergem înainte de parcă am fi câștigat alegerile. Mergem înainte de parcă am ști cine suntem. Mergem înainte de parcă am fi un partid viu. Mergem înainte de parcă am fi în 2001".

Deci aici pauză.

Președintele poate ține 18 discursuri pe zi sau 115 sau 0. Poate scrie pe Facebook sau pe site-ul președinției sau să apară la TV sau să vorbească la radio. Poate adresa mesaje parlamentului. Poate contesta legi și hotărâri la CCR. Conform Constituției, atribuțiile sale vizibile sunt altele. În practică, el poate face un pic mai mult, poate încerca să cârmească scena politică. Poate încerca.

Pe termen scurt:

PNL putea încerca să ia UDMR-ul (Cherestoy) și UNPR-ul (R.Jipa, tanti cu mirul și care își arăta public disprețul față de Constituție). Soluții imorale, precum cele din 2004 și 2009. Soluții care costă mult - și încet-încet aflăm cât au costat. Să nu uităm un lucru: candidatul care a propus genul ăsta de soluție în 2014 a luat 5% în primul tur.
Nu e exclus ca la un moment dat să se încerce o astfel de soluție. Iohannis nu pare a fi genul.

Pe termen lung:

Dacă vrei să se schimbe ceva, nu președintele contează. De altfel, președintele n-a contat niciodată. Politicieni buni au căzut și ei în capcana de a crede că acolo e puterea. De fapt acolo e o halcă mare din politica externă, ceva informații și iluzia puterii.

Dacă vrei să se schimbe ceva, trebuie să schimbi parlamentul.

Deci partidele.

Deci să intri în politică. Ca membru de partid. Orice partid vrei. Pe legea care intră acum în vigoare va fi mai ușor să faci un partid nou. Probabil că va fi mai greu să-ți faci vocea auzită decât într-un partid deja existent. Pe legea care intră acum în vigoare va fi mai ușor pentru președinții de partid și camarilele atașate să-și pună oameni pe locuri convenabile, garantate să intre în Parlament. Strecoară-te tu. E un moment bun care va dura, partidele s-au golit, nu mai se dau valize de bani pentru poziții eligibile #pentrucăDNA.

Dacă politica de partid pentru tine e câh, dacă a fi membru de partid nu te interesează sau ți se pare ceva oribil, nici nu vei avea cum să schimbi lucrurile. La stadiul actual de dezvoltare al partidelor, așa stau lucrurile. Între iluzia "avem primari, deci avem voturi" și marketing-ul politic, nu mai e loc sau nevoie pentru a monitoriza cu grijă curentele din societate, pentru dialog și reprezentativitate. Dar despre asta altă dată.

* = Și mie mi se pare absurd că președintele reprezintă statul, ba chiar conform jurisprudenței Curții Constituționale este șeful statului, dar mediază între stat și societate. Să presupunem că datorită votului popular președintele țării are o sursă de legitimitate din partea societății ca să conducă statul, și că de aceea poate fi mediator.

Cum sunt religiile diferite de secte

O religie are un corp de cunoaștere, de obicei o carte, care cumulează istoria acelei religii, istoria comunității sau a umanității prin prisma religiei respective. Acel document este cel mai des rezultatul unui efort colosal de creație al vârfurilor comunității religioase și rareori se finalizează într-o singură generație. La nivel simbolic sau asumat este produsul liderului dar este de fapt orientată înspre divinitate. Acea carte stabilește legătura dintre 1) lider/fondator, 2) ființa divină și 3) comunitate, acea carte definește triunghiul de relații și comuniune.

O sectă face ce zice liderul. Dacă liderul spunea ieri că trebuie să scrii cu mâna stângă, așa trebuia să faci. Dacă azi spune că trebuie să scrii cu mâna dreaptă, așa faci. Iar dacă pretinde că n-a spus niciodată că trebuie să scrii cu mâna stângă, are dreptate. Ești trădător, inamic și demn de dispreț dacă afirmi că vreodată el ar fi spus că trebuie să scrii cu mâna stângă. Într-o sectă liderul e cartea, liderul e ființa divină iar comunitatea nu există decât sub formă de colb pe mantia liderului.

O religie are un corp de legi sau valori. Orice religie cunoaște ramuri, disensiuni, fracțiuni datorită modului de interpretare al legilor sau valorilor. Acestea, în genere, sunt argumentate destoinic. În unele religii procesul de dezbatere al legilor/valorilor interne e formalizat. Teologii sunt, ca să zicem așa, experții în drept constituțional ai religiei respective. Și există școli diverse chiar și în teologie, dezbateri profunde, conflicte apropo de înțelegerea esenței. Oamenii se ceartă dar nu își dau în cap (întotdeauna).

O sectă nu se rupe niciodată. Accepți sau ești trădător. Nu există facțiuni în secte. Prin faptul că ai o părere diferită de restul te definești ca fiind cu totul în afara crezului. Liderul definește valorile, el își este singurul punct de referință și este suficient. Logica e inutilă, are liderul logică pentru toată lumea, tu trebuie doar să urmezi.

O religie stabilește calendare, sărbători, ceremonii. O religie se integrează în istorie și creează istorie. O religie are repere umane, are ierarhii, tradiții, figuri referențiale. O religie are norme și păcate, are încălcări subtile ale regulilor pe care toți le conștientizează, le raționalizează și le asumă.

La sectă contează doar liderul și cine e lângă lider. Ritmul sectei e ritmul liderului. Secta e sub semnul arbitrariului, neașteptatului, haoticului, contradicției, subiectivului. Mai mult decât o religie secta se refugiază în șabloane formaliste, în repetiții simbolice, în formule repetitive întrucât ele oferă calmul necesar supraviețuirii mentale într-un peisaj ideatic care se schimbă zilnic sau la fiecare oră, după cum îi trece liderului prin cap.

O religie dă confort și dragoste membrilor săi. Oferă un beneficiu psihologic (altfel n-ar mai fi existat). O religie dă sens. Și face asta cu succes, comunică înțeles către milioane sau sute de milioane de persoane.

O sectă se definește prin iubirea totală de lider și doar de lider, ura totală și fără limite față de ... ce zice azi liderul că trebuie să urăști. Amploarea sentimentelor e colosală, emoțiile sunt țicneli, cuvintele se scrâșnesc sau se gâjâie, dacă sunt scrise trebuie să iasă din pagină, să verse sânge și fiere, trebuie să aibă font mărimea 80 și să fie cu bold, să aibă - prin definiție - majuscule. Secta se marginalizează și se auto-marginalizează, vorbește celor puțini, doar ei pot duce greutatea psihică a înțelesului sectei. Iar secta - neavând ce face - se mândrește: "suntem puțini și buni, suntem selectați și de elită într-un univers insalubru, neștiutor, idiot." Nimeni n-are voie să-și dea seama că incapacitatea sectanților de a comunica persuasiv cu cei care nu sunt deja convertiți condamnă secta la dispariție fizică și este un verdict dur cu privire la atractivitatea ei.

O religie se pliază pe necesitățile unei comunități. Face vorbire, direct sau indirect, despre fondul activității umane, de la principiile creșterii unui copil până la politică externă, de la relațiile de prietenie până la gastronomie și muncă.

Secta vorbește despre ce vrea liderul. Ce nu spune liderul secta nu știe și nu gândește. Dacă liderul îl înjură pe X, X devine subiectul fundamental de discuție în sectă, singurul lucru care merită discutat. Secta nu vine cu propuneri de subiecte, nu analizează în viitor, nu iese din pasul neuronilor liderului. Secta nu observă puncte slabe, nu identifică puncte tari. Secta e veșnic pasivă și veșnic în întârziere.

Credincioșii unei religii au dubii, au frământări, au ezitări, greșesc.

Membrii unei secte nu ezită niciodată. Se văd pe ei înșiși drept atomi pe săgeata trasă veșnic la țintă de lider, se percep pe ei înșiși drept picături de rouă pe arborii din castelul gândirii liderului, se consideră fragmente infinitezimale de scrum din scrumiera liderului; se luptă pentru a demonstra cât de aproape pot ajunge de lider prin pasiunea pentru el.

În religie autoritatea vremelnică (preot, rabin, Papă, episcop, etc) e supusă greșelii. Încălcarea normelor se pedepsește conform regulilor interne, indiferent cine ai fi.

În sectă liderul e sus-pus greșelii, el nu greșește niciodată, el prin acțiunile redefinește ce este "greșit" și ce este "corect".

O religie are artă.

O sectă are urlete.

O religie are clădiri.

O sectă clădește cultul liderului. Întru eternitate.

O religie are muzică.

O sectă are scandări asurzitoare apropo de genialitatea Liderului, atotputernicia Sa, capacitatea Sa extraordinară de a ghici viitorul, de a reacționa corect, de a planifica strategic. De obicei cu cât erorile, gafele și greșelile liderului în aceste privințe sunt mai evidente cu atât volumul scandărilor e mai mare, ochii ies mai mult din orbite, gingiile sunt mai vizibile, pulsul e mai ridicat.

Unele secte devin religii, dar nu toate. Și asta pentru că unele secte devin Jonestown (detalii).