Politică versus ideologie?

A fi în politică (indiferent că ești partid sau politician) înseamnă să ai, prin definiție, o relație cu ideologia. În contextul textului de mai jos, ideologia este suma valorilor pe baza cărora crezi că trebuie guvernat, valori pe baza cărora trebuie să funcționeze societatea și pe baza cărora trebuie alocate resursele - nu numai financiare, ci și cele de alte tipuri.

Categoriile de relație cu ideologia sunt:

1) Ai o ideologie, o afirmi și o utilizezi. Asta în sine nu garantează succesul electoral, dar asigură o oarecare predictibilitate. Oamenii știu de ce (nu) te votează și intuiesc în linii mari ce ai face dacă ai fi la guvernare. De asemenea, nu te pomenești că ai în partid oameni care cred cu totul și cu totul altceva decât tine, adică pe Facebook colegul tău X scrie un status pro-finanțare-de-la-buget-a-Catedralei Mântuirii Neamului exact în timp ce, la o emisiune televizată, ești contra.

Elementele formale de definire contează mai puțin. Poți să ai ideologia A, să comunici conform ideologiei A, să aplici la guvernare tot ideologia A dar în mod formal (steag, logo, deviză, afiliere europeană) să aparții curentului B. Din punctul ăsta, exemplul cel mai la îndemână e PSD, un partid conservator din punct de vedere social, naționalist și din ce în ce mai tăcut pe subiecte economice, mai degrabă axat pe menținerea status quo-ului economic al societății românești (... ceea ce nu înseamnă stânga...) decât pe subiecte precum nivelarea inegalităților. Acesta este unul din motivele pentru care e votat de românii tradiționaliști (nu toți) și de categoriile care vor stabilitate financiară, dar are mari probleme în a mobiliza la vot românii săraci*, minoritățile care resimt inegalități și tinerii cu valori de stânga autentice. Că e membru al Partidului Socialiștilor Europeni (PSE) e un accident al istoriei și un aspect irelevant pentru cam toată lumea în afară de PSE.

* = pagina 5 de aici , prezența la vot a românilor care au absolvit maxim 10 clase sau o școală profesională.

2) Crezi că n-ai ideologie și că n-ai nevoie de ideologie, dar o substitui prin lider. Liderul respectiv este fie coerent (și atunci ... ai ideologie) fie incoerent (caz în care mai devreme sau mai târziu va produce confuzie). Întrucât legătura dintre tine și electorat se face doar prin lider, când liderul s-a prăbușit în încredere ai pierdut totul. În PDL, în epoca de glorie a lui Băsescu, s-a încercat formularea unei viziuni ideologice, dar la baza partidului n-a ajuns cam nimic. În concluzie, când s-a prăbușit Băsescu s-a prăbușit și PDL.

În acest moment toți liderii politici sunt, în planul încrederii, la cote de avarie prin comparație cu oricare moment din istoria post-decembristă a României, inclusiv 2000. E un moment nefericit să pariezi pe lider, cu excepția cazului în care ești un partid care vrea doar să intre în parlament. Și nici așa nu e ușor, PMP a luat 4,24% la locale și a avut nevoie să se alieze cu UNPR ca să poată ținti pragul la toamnă.

3) Crezi că n-ai ideologie și că n-ai nevoie de ideologie, și nici nu te bazezi pe lider.

Dar atunci când definești priorități vei face ideologie, vei vorbi despre ideologie, vei arăta care este ideologia ta. Este inegalitatea cea mai mare problemă a României în clipa de față? Da sau nu? Cum trebuie rezolvate problemele din sistemul de sănătate și, de fapt, care sunt aceste probleme? Trebuie schimbată cota unică au ba? Care trebuie să fie relația stat-biserică? Cum votezi la referendumul propus de BOR privind definirea căsătoriei ca fiind între un bărbat și o femeie? Interesele cărei părți din societate le promovezi? Pentru cine guvernezi? Cui vrei să faci viața mai bună? (nu poți tuturor... nu există resurse pentru așa ceva). Când dai răspunsul la întrebările astea, te definești ideologic. Nu există întrebări politice la care răspunsul să nu fie ideologic; dacă poți da un răspuns non-ideologic atunci te înșeli (= de fapt răspunsul tău este ideologic) sau întrebarea nu e politică.

Problemele care pot să apară în cazul ăsta sunt foarte concrete. Caz în speță: candidatura la prezidențiale a Monicăi Macovei și partidul M10. Oameni cu valori extrem de diferite s-au pomenit obligați să colaboreze. Lucrurile nu s-au terminat bine.

4) Știi că politică fără ideologie nu se poate, dar eviți cu prudență să arăți că ai avea orice fel de ideologie, fie pentru că n-ai interesul/putința să faci asta, fie pentru că așa ți-e teamă că pierzi votanți ("să luăm voturi de la toată lumea"). Dar ca să n-ai ideologie trebuie să... nu faci și să nu spui nimic. De aceea, ești reactiv și nu proactiv, comunici puțin și doar pe logică competițională ("jos ceilalți").

Asta a încercat PNL să facă la locale - un scrutin care favorizează abandonarea mesajelor naționale. Bazându-se pe popularitatea primarilor în funcție, pe eficiența organizațiilor și pe imaginea de partid mare/"singura variantă la PSD", a încercat să-și surclaseze problemele de identitate prin tăcere. Schema a mers în multe părți din Ardealul urban, unde alte partide cu excepția UDMR sunt foarte slabe iar reputația primarilor în funcție era - și din acest motiv - solidă; a avut un succes moderat în rural și orașele mici; a eșuat acolo unde votul are o componentă politică (orașele mari din Vechiul Regat) - părți importante din electorat s-au îndreptat spre opțiuni independente și/sau n-au venit la vot.

Mă gândesc, strict ca experiment, cum ar fi un om politic care încearcă să existe fără să aibă ideologie. Imaginea care-mi vine în minte e cea a unei persoane care, ori de câte ori face un pas, uită cum e să pășească și trebuie să reînvețe înainte de a face pasul următor. Fiecare întrebare, fiecare situație, fiecare dilemă trebuie analizată la infinit și fără finalitate.

Evident că experimentul e o glumă. Fiecare dintre noi are valori și principii formate de experiența de viață, familie, etc. Dacă intri în politică vii cu ele, eventual temperându-le sau modificându-le; dar politică fără ideologie nu există, chit că a spune că există politică fără ideologie e un lucru fezabil, des răspândit și destul de popular.

De ce fuziunea PMP+UNPR e o veste proastă pentru PSD

Ideea de mai jos nu este una originală, dar lipsea o demonstrație cu cifre.

Să ne imaginăm următoarea situație la parlamentare, cu șanse mari de realizare înainte de fuziunea PMP+UNPR:

PSD+ALDE 45% din voturi
alte partide care trec pragul 40% (PNL, UDMR, poate USR, dar nu PMP și nu UNPR)
partide care nu trec pragul, inclusiv PMP, UNPR, etc: 15%.

Se vorbește mult despre "redistribuire", dar mai simplu e să gândim că cele 15% nu contează. Adică PSD primește 45/85 = 52,9% din mandate, iar celelalte partide 40/85 = celelalte 47,1%.

Nu din toate mandatele: 18 se duc la minorități naționale.

Astfel, din cele 466 de mandate, 237 merg la PSD+ALDE. Cu trei mai multe decât e necesar pentru o majoritate simplă.

Dar dacă PMP trece pragul datorită preluării organizațiilor UNPR?

PSD+ALDE să zicem că rămân tot la 45%.
PNL, UDMR și alte partide (dacă mai există) care trec pragul altele decât PMP însumează tot 40%, ca și în scenariul de mai sus.
Însă PMP ajunge la 6%.
Voturile care se duc spre partide care nu acced în parlament reprezintă acum doar 9% din total.

În această situație PSD+ALDE primesc 45/91 = 49,4% din mandate. Sub jumătate. Și asta înainte de a lua în calcul minoritățile naționale. Doar datorită accesului PMP în parlament, numărul mandatelor PSD+ALDE scade la 221, adică cu 16 parlamentari față de scenariul de mai sus. Asta fără ca scorul PSD+ALDE să scadă cu o miime de procent. Dar pur și simplu pentru că se calculează din alt total.

În scenariul aflat imediat mai sus alte-partide-decât-PSD-și-ALDE-care-intră-în-parlament au un scor însumat mai bun decât PSD+ALDE. Să luăm și o situație în care nu e așa:

PSD+ALDE 45%
PNL, UDMR, PMP, etc (dar care intră în parlament) 43%
Nu intră în parlament partide care au primit 12% din voturi.

PSD+ALDE = 45/88 = 51,1% din mandate... aparent. Însă cum 18 mandate se duc la minorități naționale, PSD+ALDE primesc 229 de mandate. Cu cinci sub necesarul pentru o majoritate.

Spre ce concluzie mă îndrept?

Pentru succes, alianța PSD+ALDE are nevoie de cât mai puține partide care să treacă pragul. Cu cât ponderea voturilor care se îndreaptă spre partide care nu intră în parlament e mai mare, cu atât PSD+ALDE reprezintă mai mult din total. Fiecare partid care trece pragul reprezintă nu numai un factor politic deranjant, o cărămidă pentru o coaliție în jurul PNL, ci și un obstacol aritmetic.

Dacă ce-am scris mai sus ți se pare prea complicat, iată o comparație mai simplă: compoziția parlamentului e o pizza. Scopul PSD+ALDE e să mănânce cel puțin jumătate de pizza. Cu cât se așează mai mulți oameni să mănânce, cu atât va mânca mai puțin PSD+ALDE. Iar unificarea PMP+UNPR aproape că garantează că numărul mâncătorilor de pizza a crescut cu unu, ceea ce la rândul său reduce șansele ca PSD+ALDE să ajungă să mănânce jumătate din pizza.

Ce contează la locale și după locale

Există 3 nivele:

C) Elemente de fațadă, pe care se vor concentra în special partidele și mass-media, mai ales televiziunile. Elementele de fațadă sunt adevărate, dar nu contează așa mult.

B) Lucruri interesante despre care se va discuta mai puțin. Nu o să fie scoase la vedere. Dar dacă te interesează politica, sunt cele care contează.

A) Curiozitățile, elementele speciale, contează de obicei pentru pasionați, membrii de partid cărora chiar le pasă, strategii și tacticienii de berărie, oamenii care se gândesc și la viitor.


C) Chestii de fațadă

C0. Prezență mică. Mai mică decât în 2012. Nu foarte relevant: în 2012, prin comparație cu alegerile locale din 2008 sau 2004, prezența a fost surprinzător de mare.

C1. Cine a câștigat cei mai mulți primari.

Aici răspunsul e clar, a fost, este și va fi cam întotdeauna același: PSD.
Un mic drum înapoi în istorie: în 1996 PDSR, strămoșul PSD, a avut un an electoral prost, pierzând în toamnă prezidențialele pentru prima dată și obținând la parlamentare cel mai mic scor din istoria sa. Dar la locale a obținut 1236 de primării; CDR 383. Da, 383!

În teorie, odată cu trecerea la un sistem oarecum bipartit PNL putea să se bată de la egal la egal cu PSD în acest an. În practică...

C2. Numărul consilierilor locali.

E un număr mare, cu multe, multe mii în el și pentru PNL și pentru PSD, sună bine mai ales la TV.

Însă în rural - 47% din populație, probabil 55% din cei care vor veni la vot, dacă nu chiar mai mult - votul la consiliul local este nu între PSD și PNL ci "ăștia care-s cu primarul" și "ăia care nu sunt cu primarul" sau, de fapt, "văru-miu și preotul și nea Vasile de la care cumpăr pe caiet" versus "frati-miu și doctorița și familia lui nevastă-mea".

Mergem mai departe.

C3. Câte consilii județene "au fost câștigate".

Locul unu e frumos, dă bine pe hartă, dar degeaba ai 40% sau 45% din consilierii județeni dacă toți ceilalți s-au aliat împotriva ta ca să numească noul președinte al Consiliului Județean (și să formeze majoritatea aferentă). În 2004 și 2008 s-a întâmplat mai des decât ai crede. Se va întâmpla probabil și acum, dar nu peste tot.

B) Lucruri interesante

B1. Numărul primarilor reședințelor de județ (exclusiv București). Să revizităm istoria adunând PDL și PNL, ca să obținem "noul PNL":

2004: PSD 14, PD+PNL 19, alții 7.
2008: PSD 12, PDL+PNL 22, alții 6.
2012: PSD 17, PDL+PNL 19, alții 4.

Prin comparație cu trecutul evidențiat mai sus, alegerile actuale vor fi un duș rece pentru PNL, existând probleme în a se ajunge la 15 primari în reședințele de județ.

Prin comparație, PSD e aproape de recordul său din 2012. Care record... a fost stabilit atunci când PSD era în USL, și nu pe sigla proprie.

B2. Ruperea zăgazurilor stereotipe.

Câți primari de orașe va avea PSD în Transilvania? Dar PNL în Moldova? De ce a câștigat cine a câștigat "în deplasare"? De ce a pierdut cine a pierdut "pe teren propriu"?

B3. Scorurile la consilii județene. Votul "politic" al localelor. Între acest moment și parlamentare are loc întotdeauna o schimbare semnificativă. În 2000 și-a cvadruplat scorul PRM. În 2004 PSD a reușit să depășească partidele componente ale Alianței DA deși lucrurile fuseseră invers la locale. În 2008 PSD a depășit PDL la parlamentare ca număr de voturi .... deși lucrurile fuseseră invers la locale. În 2012 USL a câștigat 7 procente și PDL a pierdut aproximativ tot atât.

Dar tot e distractiv.

A) Lucruri speciale

Sunt ipoteze, întrebări, scenarii posibile.

A1) Părăsim paradigma "celor două Românii" și se confirmă că - dacă tot simplificăm - există trei modele mari de vot?

- orașele mici și mediul rural din Vechiul Regat: PSD uber alles.
- Ardeal: PNL și local UDMR.
- orașele mari din Vechiul Regat: triunghi ușor inegal între PSD, PNL și candidaturi independente, anti-PSD și anti-PNL.

Nu? Nicio problemă, revizităm subiectul în 2020.

A2) Cum schimbă rezultatul alegerilor ponderea oamenilor politici în partide? Cine crește, cine scade? Cine dispare? Care sunt "vedetele" următorilor ani, de care acum auzim prima dată?

Care partide își schimbă strategia? Care partide capătă o strategie? Cum se construiește strategia pentru parlamentare? Va fi iarăși PSD "căpușat" de partide minuscule?

Va fi ALDE sub scut sau pe scut? (Prin comparație celelalte partide mici joacă "la exerciții impuse", nu prea au opțiuni indiferent de rezultat).

A3) Câți oameni vor câștiga fotoliul de primar cu mai puțin de 30% din voturi? Cu mai puțin de 25%? Ce implicații va avea acest lucru? Vor exista implicații? Te poți baza, ca partid, pe un oraș unde ai obținut 27% sau 29% din voturi, în condițiile unei prezențe mici?

Câți primari vor mai fi în funcție în decembrie? Câte alegeri locale parțiale vom avea odată cu parlamentarele? Unde? Va câștiga candidatul aceluiași partid ca și partidul celui care a eliberat funcția? Vor avea alegerile parlamentare o importanță pe care nici nu ne-o imaginăm acum, datorită numărului mare de alegeri parțiale?

Gânduri prime

Să luăm un partid normal dar mare din România. Concret, să zicem că partidul are 33 de vicepreședinți.

Din aceștia 8 sunt prim vicepreședinți.

Dar cei 8 nu sunt egali. Unul dintre ei este șeful lor, fără însă ca asta să-l facă liderul partidului. El e doar liderul prim vicepreședinților. Acel om va fi, evident, prim prim vicepreședinte al partidului. Altul din cei 8 este secundul său. Dacă prim prim vicepreședintele e un om cu experiență considerabilă, acest secund al său are rolul de a manageria pe ceilalți 6. De asemenea, poate fi vorba de o persoană a cărei experiență în partid este recunoscută, simultan cu conștientizarea faptului că nu este (și n-are cum să fie) egalul prim prim vicepreședintelui. Acest om este, deci, viceprim prim vicepreședinte.

Intervine un congres al partidului. Au loc schimbări în statut. Se dorește o organizare mai bună a partidului în special la vârf. De asemenea prim vicepreședinți din rândul celor 6, atenție! cei care nu erau nici prim prim vicepreședinte și nici viceprim prim vicepreședinte, trebuie să fie apreciați, eforturile lor trebuie recunoscute și răsplătite pe măsură.
În consecință formula se modifică. Cei 8 devin 9. Trei dintre cei 9 capătă roluri adiționale. Ei devin, cu toții, prim prim vicepreședinți. Prim prim vicepreședintele de până mai ieri își păstrează rolul de boss: el devine prim prim prim vicepreședinte. Ceilalți doi de la vârful pleiadei de 9 prim vicepreședinți devin viceprim prim prim vicepreședinți. Unul din ei, fiind mai apropiat de conducerea partidului, devine însă prim viceprim prim prim vicepreședinte.
Să decodăm un pic asta, că probabil nu mă crezi. Să alocăm un număr fiecăruia din cuvintele funcției:

1= prim
2= viceprim
3 = prim
4 = prim
5 = vicepreședinte.

Acum să explicăm de unde vine fiecare cuvânt.

El se numără printre cei treizeci și trei de vicepreședinți (5), dar și printre cei nouă prim vicepreședinți (4). În rândul celor nouă el este în elita de trei(3), este inferiorul cuiva, adică al liderului celor trei (2), dar este superiorul omului rămas din cei trei care nu e nici lider și nici el însuși (1).

Ce să vezi, însă: partidul trece printr-un moment dificil, o victorie electorală care lasă urme. (Victoriile sunt la fel de greu de manageriat ca și înfrângerile, ba poate mai greu). Oamenii care au muncit intens în campanie trebuie recompensați. În ecuație intră necesitatea de a promova liderul unei organizații merituoase, interesele amoroase ale președintelui partidului și dorința de a da un rol mai important organizației de tineret (de când cu Facebook-ul...)
De aceea numărul prim vicepreședinților se mărește la 12. Cinci dintre ei vor avea sarcini complexe: ei vor fi prim prim vicepreședinții. Din cei cinci, trei vor fi de mare însemnătate publică și mediatică: prim prim prim vicepreședinții. Din cei trei, cel aflat mai aproape de liderul partidului, omul pe locul doi în ierarhia partidului (dar să nu spuneți asta secretarului general al partidului că vă/îl mănâncă) este prim prim prim prim vicepreședinte, iar secundul său este prim viceprim prim prim vicepreședinte.

Ce te faci însă cu faptul că omul de pe locul 4 în ierarhia vicepreședinților, adică un simplu și banal prim prim vicepreședinte, vrea neapărat să fie superior cumva omului de pe locul 5? Pare simplu dar nu e. Nu poți să-l faci prim prim prim prim vicepreședinte, că nu-l ai de gând să-l promovezi în rândul primilor trei. Poți face o șmecherie în schimb: îl faci pe al cincilea să devină viceprim prim prim vicepreședinte. Cu asta nici nu ai deranjat în ierarhia în sus, și nici în jos, retrogradându-l pe acel al cincilea la rangul de biet prim vicepreședinte.

La vârf, într-o discuție la bere între prim prim prim prim vicepreședinte și prim viceprim prim prim vicepreședinte se trage concluzia că imaginea partidului are de suferit din cauza faptului că foarte puține femei se află în poziții de leadership. În concluzie, două femei care sunt vicepreședinte devin prim vicepreședinți, una chiar cu rol de prim prim vicepreședinte (locul 4 în ierarhie), prim prim vicepreședintele devenind viceprim prim prim vicepreședinte iar nenorocosul despre care am vorbit în paragraful imediat anterior devenind din viceprim prim prim vicepreședinte un oarecare prim prim vicepreședinte. Omul e furios și amenință că dezvăluie în public tot ce a aflat în anii săi de activitate la vârf. Trebuie gândit un mecanism prin care să fie satisfăcut. Dar el nu mai are cui să fie șef - nu mai există alți prim prim vicepreședinți. Implicit, se promovează un prim vicepreședinte mai sus, astfel încât viceprim prim prim vicepreședintele să-și mențină funcția.

Gândiți-vă acum câtă muncă organizatorică implică o arestare de către DNA sau o evadare către alt partid. Dacă prim viceprim prim prim vicepreședintele dispare din scenă și din ierarhie, atunci funcția sa e ocupată de viceprim prim prim vicepreședinte, iar unul dintre cei doi prim prim vicepreședinți devine viceprim prim prim vicepreședinte. Celălalt rămâne pe dinafară, singurul prim prim prim vicepreședinte al partidului, ceea ce evident e un nonsens, nu mai are cui să fie prim (... primul "prim" din titulatură). Deci se promovează de urgență un prim prim vicepreședinte la poziția de viceprim prim prim vicepreședinte și pe cale de urmare un prim vicepreședinte la poziția de prim prim vicepreședinte. Cu sobrietate, conducerea partidului decide să nu se mai promoveze niciun vicepreședinte la poziția de prim vicepreședinte, organigrama e deja destul de complexă.

Și încă cum! Primii șase oameni din ierarhia vicepreședinților sunt prim prim vicepreședinți, trei din ei fiind chiar prim prim prim vicepreședinți, unul din cei trei fiind prim prim prim prim vicepreședinte iar altul viceprim prim prim prim vicepreședinte. "Mă duc să te spun prim prim prim vicepreședintelui!" are cu totul alt înțeles decât "Mă duc să te spun prim prim vicepreședintelui!". Ca membru sau vicepreședinte de rând, trebuie să caști ochii cu mare grijă la comunicate, fiind o mare diferență între ce spune un prim prim vicepreședinte și un viceprim prim prim prim vicepreședinte. Pe de altă parte, prim vicepreședinții atenți cultivă relațiile cu prim prim vicepreședinții, întrucât oricând aceștia pot deveni prim prim prim vicepreședinți ba chiar, cu un pic de noroc, viceprim prim prim prim vicepreședinți. "Viceprim prim prim prim vicepreședintele de azi e prim prim prim prim vicepreședintele de mâine!" - acesta e genul de afirmație cu care orice prim prim vicepreședinte e familiar. Pe de altă parte, situația viceprim prim prim prim vicepreședintelui e cea mai ingrată, omul respectiv trebuind să fie atent și la ce zice superiorul său direct, prim prim prim prim vicepreședintele dar și la competiția pe care i-o asigură prim prim vicepreședinții și prim prim prim vicepreședintele, oameni care - în mod natural - îi vor locul în ierarhie.

Încotro ne putem îndrepta: un scenariu pentru 2024

12 decembrie 2024
Un haotic final de epocă, un haotic început de epocă

Alegerile din acest an au marcat câteva premiere sau cvasi-premiere:

1. După 24 de ani dreapta pierde Cotroceniul. În plan sociologic se poate afirma că a pierdut, ca de obicei, opoziția față de progres, doar că etichetele s-au schimbat între timp, PNL preluând o parte serioasă din profilul social-democraților de altă dată.

2. Cea mai mare răsturnare de situație între tururi de la Revoluție încoace. Cu doar 27% în primul tur, Ionuț Vulpescu părea condamnat la înfrângere în fața lui Dan Puric (44%). De-a lungul zilei turului doi, se părea că prezența va fi la cote similare celei din primul tur, o veste aparent bună pentru liberali. Se confirma teza conform căreia tinerii deja veniseră la vot în primul tur - nu mai existau alți votanți la dispoziția stângii decât cei inițiali, deja știuți.

Să recitim însă clasamentul din primul tur:

Dan Puric (PNL) 44%
Ionuț Vulpescu (Partidul European de Stânga) 27%
Adrian Dohotaru (Coaliția pentru Drepturi și Libertăți) 9%
Gabriel Biriș (Alianța Profesioniștilor ABC/Ardeal-București-Constanța) 9%
Șerban Nicolae (PSD) 6%
Eugen Tomac (PMP) 5%

Problema de care s-a lovit PNL a fost următoarea: dacă ai votat pe oricine altcineva decât pe Puric în primul tur, nu aveai de ce să-l votezi pe Puric în al doilea tur. Precum PSD într-o epocă demult apusă, liberalii și-au ostilizat diferite segmente ale populației, idee cu idee sau inacțiune cu inacțiune:
Liberalii n-au achiesat la perspectiva (a cea mai rămas din) PSD, conform căreia România trebuie să părăsească NATO, dar n-au satisfăcut prin declarații nici rusofobii care l-au votat pe Eugen Tomac.
Unul din proiectele centrale ale campaniei PNL, și anume interzicea totală a avorturilor inclusiv în caz de viol, incest sau sarcină toxică pentru mamă, a energizat candidatura lui Adrian Dohotaru (68% din votanții săi erau femei, conform IRES).
PNL a anunțat pe 10 septembrie că va lansa la anul un referendum cu privire la părăsirea Uniunii Europene pe modelul deja patentat în anii trecuți de către Ungaria și Polonia. E previzibil că acest referendum "a luat apă" și nu va mai exista de fel. Verdictul diasporei - 470 de mii de voturi pentru Vulpescu - a fost destul de clar.
Și lista poate continua.
Liberalii au pariat excesiv pe biserică (în care doar 39% din români au încredere), scena binecuvântării televizate a lui Puric de către patriarhul Teofan cu trei zile înaintea turului doi contând dar în sens negativ. Da, jumătate din locuitorii României au peste 50 de ani, însă e vorba în principal de decreței mai degrabă libertarieni decât credincioși.

S-a scris, cred eu, un pic prea mult despre uzura suferită de PNL din cauza mandatelor lui Iohannis și respectiv Cioloș. Niciun partid n-a obținut vreodată 3 victorii consecutive în bătălia pentru Cotroceni. Regula s-a menținut și în 2024. Dar mai e ceva.

"Puricele bate vulpea" a fost sloganul de pe afișele liberalilor dintre cele două tururi, însă PNL era de fapt partidul mai greoi. Duo-ul Vulpescu (candidat la președinție) - Negrescu (ofertă de prim-ministru) a fost agil și dinamic, trăsături dovedite încă din anii anteriori. Să nu uităm că destinul recent al celor doi începe cu "răscoala europarlamentarilor" din 2020 în ziua celor "trei 3" (pe 3 martie, adică ziua a 3-a a celei de-a 3 luni din an, doar 3 vicepreședinți PSD mai erau în libertate). Au urmat captarea integrală a PSD Transilvania, preluarea lui Valeriu Zgonea, Ovidiu Portariuc și Georgian Pop dintr-un PSD în disoluție și fuziunea cu un UDMR care ratase accesul în parlament și care era din ce în ce mai temător cu privire la naționalismul marelui partid de dreapta. Presa a dat excesiv de multă atenție votanților de etnie maghiară ai lui Vulpescu, care de fapt reprezentau mai puțin de un sfert din electoratul său din primul tur. Candidatul PES a dus de fapt o luptă feroce dar puțin vizibilă publicului împotriva organizațiilor PNL din zonele cele mai sărace ale României, adică estul Munteniei și Oltenia. Lupta a fost câștigată de către candidatul PES, subiectele economice au contat mai mult decât crucea - altfel Vulpescu nu ajungea nici măcar la 20%.

Imaginea primului tur a fost înșelătoare. Mare atenție la județele în verde, adică cele în care Puric a câștigat în primul tur dar a pierdut în al doilea:

Deja în primul tur câțiva mari poli de concentrare urbană (București, Iași, Constanța) arătaseră cartonașul roșu - la propriu - conservatorismului ortodox. Votanții lui Biriș și-au manifestat în turul doi neplăcerea față de mărirea taxelor și impozitelor datorită introducerii "pensiei de credință" pentru preoți (150% din venitul mediu net pe economie, valoarea se recalculează anual pe baza datelor INS), voturile lor fiind vizibile în special în Ilfov și în județele mai bogate ale Transilvaniei. Între a da bani preoților (Puric) sau săracilor (Vulpescu), susținătorii lui Biriș au ales ... tabăra mai pro-europeană. Românii pro-capitalism și pro-democrație liberală sunt marii orfani ai momentului, prim-planul fiind polarizat de socialism și, respectiv, de naționalismul ortodox.

Presa a observat că susținătoarele și susținătorii lui Dohotaru au "rotit" Cluj-Napoca, Puric câștigând acolo în primul tur dar pierzând în al doilea. În practică, influența votului tinerilor s-a simțit peste tot. PNL afirmă că se va lupta cu toată forța împotriva legalizării drogurilor ușoare (o propunere a Coaliției pentru Drepturi și Libertăți pe care Vulpescu și-a asumat-o după victorie, recunoscând aportul votanților lui Dohotaru) însă nu e clar cât mai înseamnă în clipa de față "toată forța PNL" - partidul se comportă de parcă ar fi primit o mașină Tesla între ochi.

Rezultatul? Pariul a la Viktor Orban întreprins de liberali a dat greș. Clasa de mijloc tradiționalistă există, în special în Moldova și în localitățile din Transilvania cu mai puțin de 150 de mii de locuitori, dar e prea mică din punct de vedere numeric pentru a asigura victoria în turul doi. Dan Puric a fost strivit între acoperișul și fundația României: scorul său în turul decisiv în rândul oamenilor cu studii superioare (30%, adică Vulpescu a luat 70%!) a fost identic cu cel obținut de Puric în rândul ... românilor care absolviseră maxim opt clase. Pentru cetățenii sofisticați din punct de vedere educațional și cultural, sloganul "Pentru o Românie liberă și independentă de U.E.!" însemna negarea eforturilor și realizărilor unei întregi generații... precum și o eroare gramaticală. Pentru românii cei mai săraci, apelurile la mândrie erau irelevante, mărirea protecției sociale fiind mai aproape de inimă. Izolați și pierzători au rămas patronii de mici afaceri, pentru care hipermarket-urile sunt un pericol de moarte, naționaliștii și vârstnicii sau mai puțin vârstnicii pentru care credința religioasă este foarte importantă.

Alegerile prezidențiale din 2014 povestite pentru politicieni

Victor Ponta nu a câștigat.

Merită spus acest lucru. Mulți politicieni au uitat sau se comportă de parcă Victor Ponta ar fi câștigat - și nu oricum, ci ucigător de clar, gen 75%-la-25%.

Cine sau ce a pierdut de fapt? A pierdut candidatul numit Victor Ponta, evident. Dar campania a implicat și alte lucruri decât omul Victor Ponta, a implicat un partid, niște mesaje, o viziune cu privire la România (de o coerență internă destul de mare, după cum vei vedea mai jos) și multe alte lucruri.

Îți propun să privim lucrurile așa: Victor Ponta, cu tot cu staff-ul de campanie, cu partidul, cu Ghiță, etc. a făcut un pariu. Precum la cazinou: a pus niște cărți pe masă și a pariat că sunt suficiente pentru 50%+1 din voturi în turul doi. Pariul lui a fost cel mai complex și mai detaliat dintre toate: ceilalți candidați aveau prea puține cărți sau au pariat pur și simplu că Ponta va pierde pariul lui sau doar s-au prefăcut că pariază.

Care era pariul lui Ponta? Pe scurt, el a pariat că următorul set de afirmații e adevărat:

"România e o țară omogenă, formată aproape în totalitate din oameni nostalgici și/sau ușor de manipulat (de către primari - chiar și veniți pe ultima sută de metri alături de PSD - sau prin televiziuni). Că tot vorbim de asta, televiziunile de știri sunt decisive, având audiențe mari și un impact colosal. Internet-ul e o chestie care nu există. De fapt, tehnologic vorbind suntem în 1992. Ce mai încoace și încolo - România este cea din 1992, cu tot cu temerile că ne fură ungurii Transilvania.

Ce înseamnă că 'suntem o țară omogenă'? Înseamnă că numărul românilor care aparțin unor minorități e mic. Aceste minorități includ nu numai cele la care te-ai gândi într-o primă instanță, ci și bărbații care n-au copii, de exemplu. Aceste minorități sunt irelevante și, de asemenea, demne de dispreț. Nu sunt cetățeni 100%. E important în special că suntem o țară compusă, să zicem, 100% din ortodocși, lucru care e 100% important pentru votanți. Acești români adevărați, cei din imensa, cvasi-totala majoritate, sunt înspăimântați de noutate, de schimbare, de globalizare, de progres. Nu-i de mirare - ei au dreptate - enorm de multe entități străine ne vor răul în mod activ. Suntem sub asediu. Soluția e să renunțăm la prezent și viitor și să ne refugiem fetal-pasiv în trecut, care trecut vrei tu, cel medieval, anii '30, anii '70, dar trecut: să ne punem capul pe perna pufoasă a tradițiilor, cea cu istorie romanțată grosier, imaginarul colectiv, cultul lui Arsenie Boca, filmele lui Sergiu Nicolaescu, creierul lui Vadim. În spate zace, în mod nu foarte vizibil, sentimentul înfrângerii și eșecului mai multor generații. Lucrurile merg prost. Nu mai suntem ce-am fost odată. Tot ce se întâmplă și e nou e rău. Decăderea poate fi blocată doar oniric.
Mândria de a fi român nu înseamnă să muncești mai mult sau mai bine sau să respecți legea sau să ai respect pentru spațiul public, pentru vecini și comunitate sau alte chestii serioase de genul ăsta, ci doar elemente național-comuniste, de fațadă și de identitate. Contează că ești, nu contează ce faci.
Practic, Corneliu Zelea Codreanu, Nae Ionescu și alții de acest tip au cam avut dreptate ici-colo.

Subiectul economiei e irelevant - sărăcia, decalajele de dezvoltare, inegalitățile nu merită atenție. Mesajele de stânga - sociale sau economice - nu sunt vandabile. Le pasă la 1% din 1% din români de subiectele de genul ăsta."

Pariul a fost pierdut, dar nu pe muchie ci dezastruos. Trebuie să mergi înapoi în 1996, la o țară care trecuse prin 6 ani și jumătate de Iliescu, ca să vezi o asemenea contrareacție. Băsescu - un om despre care, dragă politician, indiferent din ce partid ești, suntem de acord că era performant în campaniile electorale - n-a obținut niciodată o victorie cum a obținut Iohannis în fața lui Ponta. Cam atât de greșit era pariul celui din urmă.

Aproape toate celelalte elemente ale campaniei lui Ponta - altele decât pariul - au fost performante sau la nivelul necesar. Partidul s-a mobilizat. Campania a prins un moment istoric bun pentru formularea ideii de stabilitate: finalul celui de-al doilea mandat al lui Băsescu. Există și aspecte burlești ('Ponta' ... nu e un nume românesc!) care au rămas însă netaxate. Pariul l-a nenorocit.

Unii politicieni și unele partide au gândit după alegeri așa:

"Nu, nu, nu, pariul lui Ponta a fost unul câștigător. El a avut probleme din cauza procesului de vot din diaspora. Trebuie băgați cărbuni, pariul trebuie revigorat și extins. Trebuie să apărăm capitalul românesc. Jos corporațiile străine. Jos DNA, o unealtă a străinilor. Și suntem daci sau, mă rog, români. 'Mândri că suntem români' - cu asta câștigi munți de voturi și acum, în 2016. Și jos imigranții care, mă rog, știm cu toții dar nu zicem cu voce tare, n-ar veni la noi nici picați cu ceară pentru că avem o țară săracă și total, total, total neatractivă până și pentru locuitorii ei care fug din ea în disperare, de la clujeni la vasluieni. Și jos moscheea. Iar Biserica Ortodoxă Română aduce voturi deci e sacră. Aproape la fel de sacră precum Antena 3, nu chiar ca Antena 3, evident! dar pe acolo. Și deci are întotdeauna dreptate și trebuie susținută în orice face.
Dacă nu e deja evident, orice discuție pe fond despre dezvoltarea acestei țări trebuie evitată, nu ne pricepem și oricum nu contează, nu asta așteaptă lumea de la noi, nu acolo sunt voturile."

Păi hai să vedem. Ce s-a ales de cei care au gândit așa? Praf și nimicnicie.

Băsescu și PMP sunt la cota din 2014. Gândește-te la asta o secundă: Ponta a pus aceste cărți pe masă timp de o campanie. Băsescu și PMP fac asta de un an și jumătate. Elena Udrea nu mai e în peisaj, dar lucrurile merg atât de prost cu pachetul ăsta de mesaje că PMP nu poate să profite de absența ei din politică. Cu un PNL slăbit de disensiuni, cu cale liberă spre identificarea drept adevărata opoziție la PSD, cu o presă din ce în ce mai prietenoasă, fostul președinte e totuși din ce în ce mai irelevant. Și încearcă în continuare, scrie status-uri pe Facebook conforme pariului lui Ponta chiar în timp ce citești textul ăsta. Cucuiele se înmulțesc, zidul rezistă.

Partidul România Unită s-a fondat tocmai pe ideea că Ponta a câștigat pariul și e ceva electorat de păpat dacă ai acele cărți de joc. Iată că nu.

Ponta reia din ce în ce mai apăsat pariul pe pagina sa de Facebook. Ai auzit de partidul lui nou? De mitingurile de susținere pentru Ponta făcute în lunile trecute, ca să nu demisioneze și respectiv ca să se întoarcă la Palatul Victoria? De revoltele pro-Ponta din sânul PSD? Nici eu. Pentru că nu există așa ceva. Mai știe cineva cine e Ponta în afară de foștii săi miniștri, doi-trei colaboratori și doi-trei ziariști? Mai este el relevant? De ce ar fi?

PNL-ul central, cu câteva excepții, se prelinge în pariul lui Ponta. Nuanțele - de exemplu ale unui conservatorism pro-occidental - sunt strivite de vacarm. Nu auzeai și nu auzi nimic despre economie de la PNL, cu excepția mesajelor defetiste, neliberale, aflate cu câteva paragrafe mai sus. Nu-și dau seama nici de potențialul de a deveni un partid de stânga, rotind cu totul scena (PSD = conservator, PNL = progresist). Mai au și altă alternativă, dar ratează șansele de a afirma libertatea individuală ca valoare centrală a partidului. Ce se întâmplă cu ei în consecință? Ceva deloc surprinzător: în sondaje scad cu o energie cinetică demnă de o cauză mai bună (detalii aici, pagina 5). PNL pare disperat să scape de electoratul său natural și mișcările în acest sens îi reușesc cu brio. Colac peste pupăză, candidatura lui Marian Munteanu la primăria generală a Capitalei poate reprezenta, potrivit unei chei de lectură, asumarea publică și oficială a pariului lui Ponta de către PNL. E uluitor ca dimensiuni (și probabil neintenționat) curajul din spate - să vii într-un oraș european sofisticat și bogat din secolul 21 cu o paradigmă ce țintește România rurală a perioadei interbelice sau electoratul PUNR de la mijlocul anilor '90 ... un lucru realmente remarcabil.

Alții? M10 s-a înscris în ECR, un grup european al conservatorilor, aflat la dreapta PPE. Noua Republică, cât a mai rămas, e în același spațiu. PNȚCD, cât mai exista și el, tot pe pariul lui Ponta își juca viața. PRM s-a topit fără efect. Idem PPDD. Pe listă mai sunt UNPR, ALDE și câte și mai câte. Toată lumea pariază ca Ponta. Toată lumea salivează, crezând că acolo e calea succesului. Toată lumea se uită la cele 5,2 milioane voturi luate de Ponta în turul doi și nimeni nu vede cele 6,2 milioane luate de Iohannis - sau cele care pot fi atrase din totalul acestor 6,2 milioane.

Ironia e că grămada mai mică de voturi (cele 5,2 milioane) sunt în principal rezultatul muncii organizațiilor PSD, mobilizate la maxim în turul doi al prezidențialelor ca de obicei. Dar pe ele se îngrămădesc toți. Blocul mai mare de voturi, cele 6,2 milioane, e la liber. Nu le vrea nimeni.

Nu trebuie să fii expert în marketing ca să-ți dai seama că scena e pe cale de a crăpa de cât de înclinată e: sunt prea multe picioare pe o bucățică prea mică de podea. Faptul că Dragnea vorbește despre austeritatea din epoca PDL (austeritatea ... de acum 5-6 ani!) pare oarecum inovativ. De fapt, e o iluzie auditivă - după expunerea la aceeași melodie, cântată de zeci de voci zeci de minute, până și zgomotul unei sirene de ambulanță pare relaxant.
Să punem problema altfel: pe o felie de public (cerere mică, nu uita că în bună parte e vorba de voturi intangibile pro-PSD) e toată oferta. Pe mai mult public (cerere mare) e o ofertă extrem de redusă. 230 de mii de oameni capătă drept de vot în fiecare an, oameni tineri, dar partidele încearcă să culeagă temerile, groazele și supărările polului demografic opus, care tot scade. Prea multă Românie nu e cuprinsă în și de fobiile politicienilor. Prea multă Românie admiră DNA. Prea multă Românie (și... din ce în ce mai multă) disprețuiește BOR. Prea multă Românie - pentru câtă atenție i se dă - e de stânga. Sau de dreapta ne-neo-legionară. Sau libertariană ... sau libertină. Unei bucăți prea mari de Românie îi pasă de economie, de birocrație și de eficientizarea instituțiilor statului, nu de catedrale sau pensii speciale. Sau îi pasă de 14 mii de subiecte altele decât orbanismele (ungurești) prost importate. Prea multă Românie e interesată de realități și nu de ficțiuni precum moscheile și sirieni. Prea multă Românie nu se uită la Antena 3. Sau la televiziunile de știri. Prea multă Românie votantă nu mai are deloc televizor în casă - își ia informațiile și distracția de pe Internet. Și nu e tot: prea multă Românie nu citește expunere.com sau cocoon.ro. Prea mulți români sunt de alte etnii decât cea majoritară, sau aparțin altui cult religios decât cel majoritar. Prea mulți români sunt ortodocși doar cu numele, sau ortodocși dar suspicioși cu privire la încercarea de a le folosi credința în numele obținerii voturilor, sau ortodocși dar extrem de toleranți. Prea mulți români se amuză la adresa tentativelor de a defini patriotismul prin frică, excluziune și urlete gâjâite din coșul pieptului. Prea mulți români ... nu sunt fricoși. Prea mulți români sunt conectați la vest, prin fire de tot felul, de natură tehnologică, emoțională, financiară sau informațională.
Te rog să nu mă crezi pe cuvânt când îți spun lucrurile astea. Trebuie doar să îți reamintești cine a pierdut în turul doi al alegerilor prezidențiale din 2014.



Recomand de asemenea:
http://www.striblea.ro/nu-e-nimic-de-ras-cu-marian-munteanu/

http://www.stiripesurse.ro/schimbarea-la-fa-a-a-pnl_990506.html

și, în ultimul rând,

http://sociollogica.blogspot.ro/2015/08/xenoscepticism-o-ipoteza-despre-scena.html

Cum poate Trump să o învingă pe Hillary

Am pornit de la harta alegerilor prezidențiale din 2012, Obama vs. Romney. (Poate fi găsită la http://www.270towin.com/ . Sub hartă, unde vezi "Select a Starting View" alegi "2012 actual" ).

Scorul atunci a fost 332-206 pentru Obama.

Ajustând cu sondajele cele mai recente care măsoară o competiție Hillary vs. Trump, rezultă următoarele schimbări față de 2012:

Clinton câștigă în Carolina de Nord. Scorul devine 347-191 pentru candidatul democrat.
Trump ia Florida: 318-220.
Trump ia Ohio: 300-238.
Trump ia Pennsylvania: 280-258.
Trump ia Colorado: 271-267.
Clinton ia Kentucky: 279-259.
În acest moment Trump are nevoie de 11 electori.

Sunt doar 9 state democrate care au atât de mulți sau mai mulți: Washington, California, Illinois, Virginia, Carolina de Nord, Michigan, New Jersey, Massachusets și New York.

Trump are șanse cele mai mari de a "roti" situația în Virginia sau Carolina de Nord. Nu e exclus să poată să reușească (și) în Michigan. În celelalte 6 șansele lui sunt mici.

Evident mai e timp până la alegeri. Trump poate să ajungă să nu mai fie nominalizat. Sau - ceva mai probabil - situația lui într-o confruntare cu Hillary s-ar înrăutăți față de premisa de mai sus. Ultima candidatură republicană care a câștigat în Ohio sau Florida a fost cea a lui Bush. În Pennsylvania un republican n-a mai câștigat din '88. Alte state - tradițional republicane - pot avea alt comportament electoral la momentul scrutinului decât ar fi de așteptat.

Dar nu e imposibil.