Naţie bolnavă - partea 2

Partea 1: aici.

Sociologia nu înseamnă doar statistici. Există şi o componentă calitativă. Nu toate informaţiile de pe lumea asta pot fi structurate în procente, medii şi variaţii standard. În cercetarea calitativă, trebuie să ştii să accepţi să-ţi foloseşti simţurile şi mintea ... simultan.

Lenin, scrisoare către Zinoviev, ianuarie 1917: "Noi, cei mai în vârstă, n-o să ajungem să vedem revoluţia".

Shliapnikov, liderul organizaţiei locale a bolşevicilor din Sankt Petersburg, 26 februarie 1917, într-o şedinţă a organizaţiei: "Nu este revoluţie şi nu va fi revoluţie. Trebuie să ne pregătim pentru o lungă perioadă de dominaţie a reacţiunii".

Aprilie 1906. Politicianul Stolypin este numit prim-ministru. Imediat după ce află vestea, scrie o scrisoare soţiei sale. Scrisoarea începe astfel: "Iubita mea, dacă este posibil asigură-te că voi fi înmormântat acolo unde va avea loc asasinatul". Stolypin a fost asasinat cinci ani mai târziu, după mai multe tentative ratate.

Sursa: Orlando Figes, Tragedia unei Naţiuni.

Patru Premize Optimiste

Sebastian Lăzăroiu scrie despre anul 2013, în perspectiva unei alianţe PSD+PDL. Las analiza scenariului politic altora, mai calificaţi decât mine.

Însă, în planul alegerilor din 2012, fostul consilier prezidenţial afirmă:

"În ipoteza în care USL s-ar menţine pănă la scrutinul de anul viitor distribuţia voturilor ar putea arăta în felul următor: USL 38-40%, PDL (sau cum se va numi) 28-30%, UNPR 5-7%, PPDD 5-7%, UDMR (sau cum se va numi) 7%. Indiferent cum s-ar face guvernul, nici USL şi nici PDL nu pot strânge în jurul lor o majoritate calificată. Neavând 50% USL va rămâne în opoziţie."

Observaţii:

1. Intenţia de vot pentru PDL ar creşte cu jumătate faţă de acum. Pe cifreşte: în 12 luni, intenţia de vot pentru PDL s-ar mări cu 50% faţă de cât este ea acum. Doar de două ori s-a întâmplat aşa ceva după 1989: PRM a reuşit asta în 2000 şi PSD în 2008. PRM a "explodat" în condiţiile unei coaliţii de dreapta, neperformante din punct de vedere economic, iar PSD a beneficiat de scăderea popularităţii lui Traian Băsescu în urma referendumului din 2007. PDL nu are în clipa de faţă o locomotivă, ci doar frâne (încrederea în TB 15%, încrederea în guvern 11%, încrederea în Emil Boc...).

2. Fie Sebastian Lăzăroiu crede că se va menţine sistemul actual de vot, fie ignoră în mod eronat impactul pe care alegerea prin vot uninominal a trei sferturi din parlamentari l-ar avea asupra componenţei Parlamentului. Cu 38-40% din voturi, USL are şanse de a câştiga mai mult de jumătate din locurile din Parlament.

Sebastian Lăzăroiu mai explorează o alternativă:

"În cazul, mai probabil, în care nu vom avea USL pe buletinele de vot, distribuţia opţiunilor va arăta cam aşa: PSD 28-30%, PDL 28-30%, PNL 12-14%, UNPR 5-7%, PPDD 5-7%, UDMR 7%. În acest scenariu, spre deosebire de varianta "USL", spectrul politic nu va fi la fel de polarizat şi va lăsa o libertate mai mare a combinaţiilor majoritare. Una dintre acestea poate fi PSD+PDL+UNPR. Adică o mare coaliţie transideologică. O coaliţie care îşi poate formula obiectiv finalizarea revizuirii Constituţiei la sfârşitul lui 2013."

Observaţii:

1. Singurele partide dezavantajate de "polarizarea spectrului politic" sunt cele din afara USL. Introducerea unui sistem de vot uninominal va duce la accentuarea acestei polarizări, nu la atenuarea ei. Cine vrea mai puţină polarizare, este invitat(ă) să susţină sistemul de vot actual (sau cel pe listă, este aproape acelaşi lucru).

2. Întrebarea reală este de ce ar trebui PNL să se prăbuşească la nivele pe care nu le-a atins din 2000.

3. Şi în acest scenariu este de neînţeles cum de-ar reuşi PDL să-şi atingă maximul istoric de voturi. Traian Băsescu vorbea şi el acum câteva săptămâni de 30%. No comment.

4. Într-un sistem uninominal, nu este adevărat că două partide cu acelaşi scor în voturi obţin acelaşi nr. de locuri în parlament. Două partide, fiecare cu 29% din intenţia de vot, pot obţine 50% şi respectiv 21% din mandate, în funcţie de modul în care sunt distribuite voturile şi colegiile electorale.

5. Motivul creării USL constă în puterea constituţională a preşedintelui de a numi în poziţia de candidat la funcţia de prim-ministru pe oricine doreşte. USL se va rupe atunci când cele două partide vor avea dubii serioase că pot să atingă 50% împreună. Atunci, ar încerca separat să colaboreze cu PDL, fiind în competiţie unul cu celălalt. Nu întâmplător, atât Sebastian Lăzăroiu cât şi Mme Vass au avut ieşiri publice în ultimele zile în care au încercat să acrediteze că USL are mai puţin de 50% de voturi.

6. Articolul domnului Lăzăroiu pare predicat pe:

- o scădere dramatică a intenţiei de vot pentru USL, dacă nu chiar spargerea acestuia

- un "miracol de pe Vistula" pentru PDL (dacă link-ul nu merge, încercaţi aici).

- o performanţă bună pentru UNPR,

- menţinerea sistemului electoral actual sau adoptarea celui uninominal, dar cu o deformare limitată a voturilor, deformare despre care am mai scris aici.

Dacă oricare două premize sunt false, preşedintele Băsescu ar avea probleme mari în 2013.

Naţie bolnavă - partea 1

Sociologia nu înseamnă doar statistici. Există şi o componentă calitativă. Implică o folosire diferită a creierului, dar îţi deschide ochii cu adevărat. Poate că deschide ochii mai mult decât o fac statisticile.

Rusia, decembrie 1916: este nevoie de muniţii pentru război. Marile firme, precum uzinele Putilov, obţin contracte mari. Atât de mari că nu le pot respecta. Între timp, micile făbricuţe care ar fi putut să ajute cu producţia de gloanţe, obuze, uniforme, etc. stau degeaba şi privesc falimentul în ochi.

Proprietarul unei astfel de făbricuţe trimite o scrisoare Ministerului de Război. Se oferă să livreze sub preţul uzinelor Putilov. Explică faptul că are angajaţi care ar intra în şomaj altfel. Arată prin calcule detaliate ce profit mic ar face. Arată că face asta din patriotism. Se arată dispus să negocieze sumele. Mulţumeşte pentru orice replică ar primi.

La o lună după aceea - ianuarie 1917 - primeşte de la Ministerul de Război un răspuns. Pe o foaie de hârtie se lăfăie următoarele cuvinte: "Conform legilor în vigoare, scrisorile adresate instituţiilor statului trebuie să poarte un timbru special. În mod eronat, scrisoarea dvs. a ajuns la noi deşi poşta ar fi trebuit să refuze livrarea întrucât aţi folosit un timbru obişnuit. Folosiţi timbrul corect şi retrimiteţi scrisoarea."


Sursa: Orlando Figes, Tragedia Unei Naţiuni.

O lună mai târziu...

... vorbim de prima revoluţie, atenţie, nu de lovitura bolshi.

Despre fumat. În România.

Pe baza interogării unui supraeşantion (5071 de persoane!) s-a tras concluzia că procentul de români care fumează s-a redus de la 32% la 26% în doar doi ani. Teoretic, dacă lucrurile continuă în ritmul ăsta în vreo zece ani am deveni o ţară de nefumători. În practică, lucrurile nu stau chiar aşa - precum la intenţia de vot pentru partide, cu cât procentul iniţial este mai mic cu atât scăderile ulterioare vor fi mai mici, pentru că se ajunge la "nerv", adică la fumătorii înrăiţi sau fanii înrăiţi ai unui partid sau altuia. Care sunt mai greu de convins...

Există aici trei veşti bune şi una proastă. Lăsând la o parte pe foştii fumători, pentru care starea de sănătate se va îmbunătăţi simţitor, să nu uităm că bolile grave cauzate de fumat sunt şi scumpe. Scumpe pentru spitale, scumpe pentru pacienţi. În contrapondere, sistemul de pensii va trebui să susţină oameni care - pentru că s-au lăsat de fumat - vor colecta pensii. Vi se pare un lucru cinic? Gândiţi-vă că dacă am fi cu adevărat cinici, toată lumea ar fi încurajată să fumeze: venituri în plus la buget de la oameni care contribuie la sistemul de pensii dar care nu vor mai ajunge să primească pensii, sau o vor face pentru un interval redus de timp. De fapt, în capitalismul actual contează mai mult condiţia de angajat decât cea de partener al bugetului de stat (contributor şi/sau beneficiar), iar un angajat care fumează costă firma mai mult decât un nefumător: concedii medicale, productivitate mai scăzută datorită pauzelor, etc. Stricto sensu, cetăţenii şi angajatorii sunt avantajaţi de scăderea numărului de fumători, sistemul de sănătate câştigă, iar cel de pensii pierde, dar pe termen foarte foarte lung. Avantajele obţinute de angajatori din creşterea de productivitate şi implicit venituri superioare din taxe la bugetul de stat sunt nimic pe lângă 80-90 de pensii de plătit în plus.

Despre motivele invocate în studiu... am dubii. 28% s-au lăsat din motive de sănătate, iar 17% vroiau să se lase şi acum au căpătat curaj. Oare oamenii nu ştiau de riscuri în 2009? Am devenit o ţară de oameni plini de voinţă în ultimii doi ani? Motivele invocate de cei care s-au lăsat în ultimii doi ani nu sunt specifice, ele nu explică de ce între 2009 şi 2011 numărul fumătorilor din România s-a redus mai mult decât între 2003 şi 2009. Cred că factorul financiar este unul important. În condiţiile unei inflaţii serioase - am fost locul 1 în UE vreo douăsprezece luni la rând! - şi a incertitudinii locurilor de muncă, un gălăţean sau bistriţean care câştigă salariul mediu pe economie (1600 lei) şi fumează un pachet pe zi (300 lei/lună) cheltuieşte aproape 20% din salariu pe ţigări. Ceea ce este, bineînţeles, enorm.

România: nici nord, nici sud. UE?

Pe scurt, ca să ştim unde ne ducem, iată tabelul Eurostat cu distribuţia absolvenţilor din sistemul universitar din anul 2009 pe domenii, pentru toate ţările UE... comentarii şi explicaţii sub tabel.

 


 Primo tempo: ca procent din totalul absolvenţilor, avem mai mulţi absolvenţi de Drept, Economie, Comerţ şi Finanţe (luate împreună) decât oricare ţară din UE. 53,4% din absolvenţii noştri de asta se ocupă. Bulgarii sunt pe urma noastră cu 52,1%. Ca idee unde sunt alţii:

Între 30% şi 35%: Belgia, Cehia, Austria
Sub 30%: Danemarca, Portugalia, Finlanda
Între 35% şi 40%: Olanda, Islanda.

Asta se echilibrează undeva. Şi anume la educaţie şi training. Doar 1,8% dintre studenţii români vor să se îndrepte spre aşa ceva. Locul 26 în UE la procentul de studenţi care urmează o carieră pedagogică, doar Franţa stă mai prost. Comparaţi, vă rog, acest daco-roman 1,8% cu:

6% în Bulgaria
11% în Letonia
15% în Cehia
16% în Polonia

La mate & calculatoare suntem de două ori sub media UE (4,4% faţă de 9,2%). Vreţi băiat la IT pentru firmă? Sunteţi în ţara greşită. Aţi avea şanse mai mari în Germania (12,5%) sau Franţa (10,6%) sau Austria (10,6%). În România o să devină în curând mult prea scumpi.

La inginerie şi construcţie stăm bine (17,3%, media UE este 12,9%).

La sănătate, e deranj. 10% România, faţă de 25% în Danemarca, 15% în Franţa şi 18% în Marea Britanie. Aici suntem în suferinţă comună cu foştii colegi de lagăr, în cam toată Europa de Est procentele fiind mai mici decât în Vest.

Pentru că tot se vorbeşte de modele de dezvoltare sud vs. nord, am luat 4 ţări "nordice" (Germania, Danemarca, Olanda, Austria) şi 4 sudice (Franţa, Italia, Spania, Portugalia - grecii n-au statistici, vă rog să nu faceţi glume cinice) şi am calculat mediile pentru procentul de absolvenţi într-un domeniu sau altul. Există modele? Dacă da, unde ne aflăm?

Loc/domeniu	% Educaţie	% Artă şi cultură	% Drept, Economie, Comerţ & Finanţe
Media Nord	11,0	12,2	30,5
Media Sud	6,8	11,0	36,5
Media UE	9,5	11,6	35,6
România	1,8	7,7	53,4

Loc/domeniu	% IT	% Inginerie	% Medicină
Media Nord	9,2	12,5	19,1
Media Sud	8,3	14,0	13,8
Media UE	9,2	12,9	15,4
România	4,4	17,3	10,0

În ceea ce priveşte toate cele 6 domenii România este pe altă planetă faţă de nordul Europei, sudul Europei sau UE ca atare. Mai mulţi studenţi români se îndreaptă spre Finanţe, Drept, Economie şi Inginerie decât în alte ţări UE; pe de altă parte IT-ul, arta, cariera pedagogică şi cultura atrag mai puţini studenţi decât într-o ţară europeană medie.

Legende şi iluzii despre suspendarea din 2007

Iulie 2007. Sebastian Lăzăroiu pentru Gândul: „înainte de suspendare, preşedintele scăzuse foarte mult în cota de încredere, după scandalul cu bileţelul, şi avea nevoie de o relansare. Am spus-o chiar înainte de a veni la Cotroceni, că un referendum l-ar ajuta foarte mult, pentru că ar remobiliza energiile electorale şi ar relansa toate proiectele lui“.

Bogdan Chireac către SOV: "Adică dintr-un c… imens în care se afla, de era luat cu pietre, l-ai adus din nou la 75%, de necrezut, dându-i un balon de oxigen la mijlocul mandatului, ce n-a avut nimeni."

Notre respect, Anderlecht, dar:

Votanţi cu încredere mare sau foarte mare în Traian Băsescu în februarie 2007: 44% (INSOMAR), 45% (CSOP).

Referendum mai 2007. Voturi împotriva suspendării: 6 059 315.
Din totalul celor care au participat la referendum: 74,48%.
Din totalul celor care aveau drept de vot: 33,1%.

Un sfert din oamenii care aveau încredere mare sau foarte mare în Traian Băsescu cu doar câteva luni în urmă l-au lăsat baltă. "Remobilizarea energiilor electorale"? Nu. Mai degrabă incapacitatea opoziţiei de atunci de a mobiliza oamenii la vot. Iată ce vreau să spun:

Intenţie de vot PSD + PNL în februarie 2007: 34% (CSOP), 40% (Insomar).
Din totalul românilor cu drept de vot asta înseamnă 6 milioane 220 mii (dacă vă place CSOP) sau 7 milioane 320 mii (dacă vă place Insomar).
Câţi au votat pentru suspendare? 2 milioane 14 mii.
Din votanţii PSD + PNL au venit la vot 32,3% sau 27,5%. Undeva între două treimi şi trei sferturi din electoratul opoziţiei n-a fost de acord să vină la vot. Şi asta presupunând că toţi cei care au votat pentru suspendare erau susţinători PSD sau PNL! (pe atunci mai era şi PNG, mai există şi indecişi, PRM, UDMR...). Dacă luăm şi astfel de grupuri în calcul, performanţa opoziţiei a fost de-a dreptul execrabilă.

Revin pentru final la ce spunea Sebastian Lăzăroiu: "Am spus-o (...) că un referendum l-ar ajuta foarte mult, pentru că ar remobiliza energiile electorale şi ar relansa toate proiectele lui“.

Înainte de referendum: 44-45% dintre România aveau încredere în Traian Băsescu. Adică: 8 milioane 200 mii.

La referendum votează împotriva suspendării 6 milioane.

La referendumul pentru introducerea sistemului uninominal de vot în două tururi, referendum care a avut loc în noiembrie 2007, la şase luni după cel de suspendare, au votat "pentru" 3 milioane 947 mii.

Voturi pentru Traian Băsescu în turul 1 al alegerilor prezidenţiale din 2009: 3 milioane 153 de mii. Cele două proiecte ale preşedintelui (unicameral/300 de parlamentari) obţin acordul a 6,7 respectiv 7,7 milioane de români. Din aceştia mai puţin de jumătate l-au votat pe Traian Băsescu. Credeţi că ceilalţi 3-4 milioane, care au votat candidaţii opoziţiei, au susţinut iniţiativele preşedintelui datorită referendumului de suspendare care avusese loc 28 de luni mai devreme? E posibil, dar nu probabil.

În turul 2 al alegerilor prezidenţiale, Traian Băsescu obţine 5 milioane 275 de mii de voturi (incluzând străinătatea) - cu 750 de mii mai puţin decât la referendumul de suspendare. Cu aproape 3 milioane de susţinători mai puţin decât în februarie 2007. Iar competitorul lui era cel care era.

În conclu confuzie:

Referendumul de suspendare nu l-a ajutat pe Traian Băsescu. Nu l-a făcut mai popular, mai iubit. Nici nu a fost punctul la care şi-a început declinul în planul favorabilităţii, declin început de scandalul "bileţelul" din 2007, declin întrerupt de turul 2 al alegerilor prezidenţiale din 2009. Referendumul nu a fost nici cauză, nici efect. În toate scrutinele de după referendum (cu o excepţie) marii câştigători, adică PDL şi Traian Băsescu, s-au dus în jos. În toate scrutinele de după, marii pierzători ai referendumului, adică PSD şi PNL, au crescut. Un punct de inflexiune emoţională nu este întotdeauna şi un punct de inflexiune statistică, sau cel puţin nu este în sensul în care am crede.

Suspendarea: 2 postere în conflict

Viziunea USL ar trebui să fie următoarea:

Înainte de a explica ce vreau să spun, să nu uităm un mic detaliu - şi anume articolul 10 din re-re-re-actualizata lege a referendumului:

"Prin derogare de la art. 5 alin. (2), demiterea Preşedintelui României este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate, la nivelul ţării, ale cetăţenilor care au participat la referendum."

Dar nu se va ajunge acolo. În cazul în care USL chiar a procesat situaţia în toate aspectele sale, singurul lor interes e să prelungească cât mai mult activitatea comisiei de anchetă (dacă va exista) şi discuţiile din plen (dacă se va ajunge acolo). În mod ideal, ar trebui să ducă votul (dacă va fi unul) până prin octombrie 2012. Tentativa de suspendare va fi respinsă la vot, iar USL ar opune parlamentul PDL voinţei majorităţii populaţiei. Nu este exclus să auzim despre "Cei 247" care stau pavăză lui Traian Băsescu împotriva unei ţări întregi, sau un discurs de acest tip - o imagine în oglindă a mesajelor de la campania precedentă de suspendare. Astfel PDL ar ajunge lipit de imaginea lui Traian Băsescu exact în timpul campaniei electorale. Şi Traian Băsescu este mai nepopular decât PDL (20% > 13%), deci principalul partid de guvernământ ar putea fi tras în jos.

Edit: Altă perspectivă, aceeaşi concluzie.

PDL, pe de altă parte, trebuie să joace simplu şi clar. Totul trebuie să dispară urgent din percepţia publicului - dacă în mai 2012 ne mai aducem încă aminte de tentativa de suspendare, nu e bine. Emfaza trebuie pusă pe eşecul opoziţiei, imaturitate, etc. Nu vor exista falii la un eventual vot, pentru că PDL este în aşteptarea reconfirmării la putere, reconfirmare care ar trebui să vină în decembrie 2012 - şi nu poţi să ai falii dacă eşti în stază. Dacă PDL permite iniţiativei de suspendare să ajungă la popor, nu va mai fi la putere cel puţin 5 ani de acum înainte. Dacă iniţiativa de suspendare este blocată repejor, pot să rămână la putere cel puţin 4 ani. Drumul este foarte clar.

365 de zile în 36,5 rânduri

Acum un an...
... Sorin Apostu era un primar fericit.
... George Scripcaru era şi el un primar fericit.
... Sebastian Ghiţă tocmai încheiase un contract de management cu Realitatea TV.
... Marko Bela conducea UDMR.
... Adrian Sobaru încă nu se aruncase de la balconul Parlamentului.
... Alegerile interne din PDL erau la câteva luni distanţă.
... PDL avea 17% din intenţia de vot, iar PSD, PC şi PNL (neunite încă sub forma USL) un combinat 64%.
... Nici USL, nici partidul lui Dan Diaconescu nu existau oficial...
... iar partidul lui Dan Diaconescu avea 7% din intenţiile de vot.
... Sebastian Lăzăroiu nu era Ministrul Muncii (nici acum nu e).
... Peter Eckstein-Kovacs ocupa funcţia de consilier prezidenţial.
... 1800 români - care în 2011 au murit în accidente rutiere - erau sănătoşi şi bine-mersi.
... un român avea nevoie de 4,29 lei ca să cumpere un euro (azi are nevoie de 4,36).
... un ungur avea nevoie de 105 forinţi ca să cumpere un euro (azi are nevoie de 141).
... "Noua Republică" era ce s-a întâmplat în Războiul Stelelor după sfârşitul ultimului film.
... în Bucureşti n-aveam nici pod, nici stadion. Cum de rezistam, domne?!
... indemnizaţia de creştere a copilului era neatinsă.
... valoarea Facebook era estimată la 25 miliarde dolari (acum este de 82,5 miliarde).
... Cristian Popescu Piedone era cel mai vizibil primar PC.
... Adrian Păunescu tocmai murise.
... Dan Tapalagă scria un articol de-a dreptul profetic pornind de la cazul Pasat.
... Lucian Bute tocmai fusese ales să promoveze imaginea turistică a României.
... compania Bechtel concedia 834 de angajaţi care munceau (?) la autostrada Transilvania.
... Fătuloiu era un nume familiar.
... la fel şi Şoric, unul din susţinătorii sistemelor neconvenţionale de impulsionare a economiei româneşti
... Într-un interviu la EvZ, Vasile Ernu făcea observaţia că "orice detaliu mic în Rusia devine metafizică şi problemă fundamentală, iar [în România] orice metafizică şi problemă fundamentală devine derizorie şi detaliu nesemnificativ"
... Omar Hayssam era în libertate (ca şi acum).
... Sorin Ovidiu Vântu era în libertate (ca şi acum).
... Dinu Patriciu era încă un mogul rău.
... Mircia Muntean - primarul Devei - era în PNL. Acum este în UNPR.
... Nokia era la Jucu. Acum este în UNPR în alte ţări.
... UDMR era încă singurul partid al etnicilor maghiari din România.
... printre cei 170 de membri ai Comisiei Trilaterale se aflau şi 2 români (acum sunt 3).
... Turambar reamintea tuturor un lucru fundamental.
... Răzvan Lucescu era antrenorul echipei naţionale de fotbal.
... "Academia Caţavencu" era o publicaţie. Nu două. Nu trei.
şi
cu voia dumneavoastră, ultimul lucru pe listă,
destinul României era ţinut în frâie - ca şi acum - de către Mugur Isă Traian Băsescu.

Rezultatele din 2012: ceaţa începe să se ridice

Am analizat informaţii din 12 ţări (51 de scrutine) care folosesc sistemul de vot uninominal pur. Aceste date pot fi utilizate în contextul proiectului PDL + UDMR pentru a determina ce se va întâmpla cu cele 88 de locuri din Senat şi pentru 182 din cele 300 de locuri din Camera Deputaţilor (18 se duc la minorităţi, 100 se vor acorda proporţional).

270 din 388 de locuri în parlament ar fi alese deci prin uninominal pur - ceva mai mult de două treimi.

Revenind la analiza ţărilor unde uninominalul pur deja există, am selectat exclusiv partidele care au obţinut mai mult de 11,0% din voturi şi mai puţin de 81,0% din voturi. Sub 11% ori nu se câştigă nici un loc în parlament, sau se ia un procent infim din mandate, sau vorbim de partide etnice care câştigă acolo unde sunt puternice (UDMR sau altele de acest tip).

Acestea fiind zise, hai să ne uităm la graficul care sintetizează rezultatele:

Linia albastră arată cum ar sta situaţia în sistemul proporţional: de exemplu, dacă ai luat 32% din voturi, ai luat şi 32% din locurile din parlament.

Linia portocalie arată câte locuri în parlament iei (verticala) prin comparaţie cu câte voturi ai obţinut (orizontala) în sistemul uninominal pur.

În sistemul uninominal, din câte se poate observa, pierde masiv faţă de sistemul proporţional cine ia mai puţin de 30% din voturi. Concret:
Partidele care au luat între 11% şi 15% din voturi au obţinut în medie 8% din locurile în parlament.

Partidele care au luat între 16% şi 20% din voturi: 11% din locuri.

Cele aflate între 21% şi 30%: au obţinut între 18% şi 20% din locuri. (aparent numărul de locuri scade odată cu creşterea în numărul de voturi, în realitate e vorba de cazul alegerilor din Lesotho, din 1998, despre care am mai scris).

În intervalul 31% - 49% din voturile populaţiei, lucrurile sunt ceva mai stabile: un partid obţine în medie acelaşi număr de locuri în sistemul uninominal ca şi în cel proporţional. Aici, însă, stabilitatea este o aparenţă statistică: să luăm de exemplu partidele care au luat între 31% şi 35% din voturi - există zece astfel de cazuri în baza de date. În două situaţii din zece, s-au obţinut 15% din locurile în parlament. Nu există certitudini.

... dar dacă ar exista o certitudine, ea ar fi următoarea: odată ce un partid obţine mai mult de 50% din voturi, el va obţine un număr de mandate disproporţionat de mare faţă de voturile obţinute. Iată:

Partidele care primesc între 51% şi 55% din voturi câştigă în medie 67% (!) din mandate.
Partidele care primesc între 56% şi 60% din voturi câştigă în medie 69% din mandate.
Partidele care primesc între 61% şi 65% din voturi câştigă în medie 80% din mandate.
 .... şamd.

Iar acum, ceva distractiv:

Uganda, 1980. Sistem uninominal pur.

Un partid ia 47,18% din voturi. Obţine 74 de mandate într-un parlament cu 125 de locuri.
Un alt partid ia 47,04% din voturi. Obţine 51 de mandate.
0,14% din voturi.. aparent... duc la o diferenţă de 23 de mandate (16% din totalul locurilor în parlament).

Dar există situaţii mult mai grave.

Nigeria, 1992. Sistem uninominal pur.
Social-democraţii obţin 48,4% din voturi. Convenţia Naţională Republicană obţine 51% din voturi.
Cine a câştigat mai multe mandate în Parlament?
Social-democraţii: 53% din mandate. CNR: 47% din mandate.

Malawi, 2004. Sistem uninominal pur.
Două partide se luptă cot-la-cot. Cel care a luat cu 16 mii de voturi mai mult a luat cu 8 mandate mai puţin.

Revenind la România şi la introducerea uninominalului pur în alegerea parlamentului, nu se pot trage concluzii definitive. Dar ceva e foarte ciudat.

Cum votul uninominal va schimba totul

Iată două povestioare electorale cu final trist pentru cine se joacă cu focul:

În alegerile din Tanzania, din 1996...

Un partid ia 59% din voturi.
Al doilea partid ia 22% din voturi.
(Nu, nu am falsificat cifrele ca să-mi iasă vreo aluzie, rezultatele pot fi găsite aici)
Al treilea partid ia 6%.
Al patrulea partid ia 5%.
Al cincilea partid ia 3%.

Dar... tanzanienii (tanzanezii?) au vot uninominal pentru 80% din locurile în parlament şi o metodă proporţională pentru celelalte.

Partidul cu 59% din voturi a luat 79% din locurile în parlament. Avantaj ei.

Partidul de pe locul 2, care a luat 22% din voturi, a luat 7% din locurile în parlament. ... c-aşa e în tenis.

Partidul de pe locul 3, care a luat 6% din voturi, a luat 3% din locurile în parlament. Jumătate din voturi? S-au dus pe apa sâmbetei.

Partidul de pe locul patru a luat 5% din voturi şi 11% din locurile în parlament. Minune! Superb! Şi deloc surprinzător: e un partid cu susţinere locală, şi anume în insulele Unguja şi Pemba. Adică voturile lor au fost concentrate în Unguja. Un fel de ... unguri ai Tanzaniei.

Unguja?

  

Tanzanezii (tanzanienii?) sunt însă mici copii pe lângă o altă ţară din Africa cu sistem uninominal pur. Uitaţi-vă şi vă îngroziţi:

Congresul Pentru Democraţie: 60% din voturi. 79 de locuri în parlament dintr-un total de 80.
Partidul Naţional: 24% din voturi. 1 loc în parlament. Unul! Din ... 80.
Partidul Congresului: 10% din voturi. Niciun loc în parlament.
Partidul Libertăţii: 3% din voturi. Nimic, rien, nothing.

Unde? În Lesotho, 1998.

Lesotho?

Părerile strict personale pentru azi:
1. Vizitaţi Unguja, se pare că merită.
2. Votul uninominal (şi nu mascarada proporţional-mixtă pe care am avut-o în 2008) se introduce de către un partid aflat la putere doar dacă este pe locul unu în sondaje. Preferabil: detaşat pe locul unu.
3. Este posibil ca în 2013 să avem nu numai o tentativă de suspendare a preşedintelui, dar şi o nouă constituţie.

Credeţi în FSN?

Există oameni care cred că există FSN, fesenişti şi fesenism precum alţii cred în Diavol. Dacă sunteţi unul dintre ei, am veşti bune... sau proaste. FSN este cel mai puternic partid din România. De fapt, FSN este mai puternic acum decât oricând din 1991 încoace (încă un pic şi va fi mai puternic decât în 1990). În tabelul de mai jos, am adunat procentul voturilor obţinute de FDSN/PSD cu FSN/PD, făcând o estimare pentru scorul PD la parlamentarele din 2004 pe baza rezultatului de la alegerile locale din acelaşi an. Iată ce-am găsit:

1990: "cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă..." FSN = 66,3%.

1992: S-a petrecut Piaţa Universităţii. A apărut CDR. FSN = 37,9%.

1996: CDR la apogeu. FSN = 34,4%.

2000: CDR la gunoi. FSN = 43,6%.

2004: "ce blestem o fi pe ţara asta să aleagă între doi comunişti?". FSN = 50,6%.

2008: "îmi văd visul cu ochii". FSN = 65,4%.

Stop-cadru cu un an înainte de alegeri

Mai este un an până la alegerile parlamentare. Am comparat situaţia din sondaje din luna noiembrie a anului anterior alegerilor cu rezultatul propriu-zis. Această comparaţie a acoperit ultimele trei alegeri parlamentare: 2000, 2004, 2008. Tabelul de mai jos prezintă numerele sub formă brută - procentul de voturi conform sondajului din anul anterior alegerilor în negru, iar rezultatul propriu-zis de la alegeri în albastru.

Partid / ani	1999-2000	2003 - 2004	2007-2008
PSD	46 (37*)	43 (36,6*)	23 (33)
PD	6 (7,5)	7 (ADA: 31,2)	35 (32,3**)
PNL	7,5***	16 (ADA: 31,2)	14 (18,5)
PRM	8 (21)	16 (13)	5 (3,1)
CDR/ CDR2000	17 (5***)	-	-
APR	13 (4,1)	-	-
PLD	-	-	4,7 (**)
PNG	-	-	5,6 (2,2)

* = dar în alianţă cu PC

** = PLD a fuzionat cu PD înainte de alegeri

*** = PNL a părăsit CDR înainte de alegeri

Hai să citim tabelul acesta pe baza unor întrebări de bun-simţ:

Există partide sau segmente ideologice vulnerabile în mod tradiţional? Nu. Toate partidele, din toate părţile spectrului politic, au pierdut sau au câştigat procente între anul anterior alegerilor şi momentul votului.

Pot avea loc schimbări spectaculoase între anul anterior alegerilor şi alegerile propriu-zise? Da: ca să luăm doar exemplul unui partid, social-democraţii au pierdut 9% între 1999 şi 2000; au pierdut 6% între 2003 şi 2004, şi au câştigat 10% între 2007 şi 2008. Cazul PRM în perioada 1999 (8%) - 2000 (21%) este cu adevărat ieşit din comun din acest punct de vedere.

Se poate pierde locul 1? Ierarhia s-a schimbat o singură dată în trei situaţii: PDL ar fi ocupat locul 1 în 2007, dar un an mai târziu a luat locul 2.

În anul de dinaintea alegerilor, cine creşte ca intenţie de vot - opoziţia sau puterea? Răspunsul ar putea fi simplu: "da - întotdeauna opoziţia!" Ajută însă să precizăm despre care opoziţie vorbim. În 2000 PSD a pierdut voturi faţă de 1999 iar PRM a câştigat.

Există pattern-uri sau laitmotive utile în perspectiva alegerilor din 2012? Poate fi doar o coincidenţă, dar întotdeauna partidul preşedintelui în funcţie a pierdut voturi. Până şi în 2008, când PDL pare să fi pierdut doar 2,7% într-un an, este vorba de o situaţie serioasă, pentru că între timp PD fuzionase cu PLD, fără a-i moşteni şi procentele. Însumat, în 2007 PD şi PLD aveau 39,7% din intenţia de vot; la alegerile parlamentare PDL a obţinut 32,3%.

De asemenea, niciodată un partid sau alianţă cotate cu 40% sau mai mult din voturi în anul anterior alegerilor nu a reuşit să depăşească această barieră la momentul votului propriu-zis. Acest lucru este însă contrabalansat de faptul că, de la Piaţa Universităţii încoace, nu a existat o intenţie de vot mai mare decât cea pentru USL. Voi reformula acest lucru: pentru prima dată în douăzeci de ani avem o forţă politică cotată cu 50% sau mai mult din opţiunile alegătorilor.

Ce ne spune tabelul de mai sus despre Partidul Poporului? Partidele populiste au o susţinere volatilă: în urma sondajelor de opinie efectuate cu un an înainte de alegeri, este uşor să le supralicitezi (PNG în 2007, PRM în 2003) sau să le subestimezi (PRM în 1999)

Cu care situaţie din trecut seamănă mai mult cea din 2011? Cred că răspunsul aici este unul singur...

În 1999, aveam următoarele coordonate:

O coaliţie care se anunţă ca fiind de dreapta se află la putere.

Economia este pe butuci.

Preşedintele este nepopular.

Preşedintele nu mai poate candida.

Intenţia de vot pentru cei aflaţi la putere este undeva între 17% şi 20%.

Un partid populist şi vehement stă de pază la cotitură.

Frământări în sânul coaliţiei cu potenţial de schismă (Noua Republică poate jocul rolul pe care l-a jucat PNL în 2000).

Diferenţe (hotărâtoare, din punctul meu de vedere):

Echivalentul PNL-ului nu a plecat (încă) din coaliţie.

Puterea organizaţională a PDL şi UNPR este superioară celei a PNŢ-ului.

Intenţia de vot pentru USL este superioară celei pentru PSD. Şi nu cu un procent sau două.

Nu există forţe precum APR sau PD-ul din 1999 care să fărâmiţeze intenţia de vot.

Tabelul de mai sus mă împinge spre o întrebare, deocamdată fără răspuns: ce fel de rezultate o să avem? Ca în 2000, când 30% din intenţia de vot din 1999 (CDR + APR) s-au dus în fum iar PRM şi-a mărit scorul cu 160% într-un an? Sau ca în 2004 şi 2008, când 7-10% procente s-au plimbat dintr-o parte în alta?

Ce iubesc românii vs. ce iubesc britanicii

Lista celor mai apreciate 10 branduri din România în anul 2011:

1. Borsec
2. adidas
3. Mercedes-Benz
4. Dr.Oetker
5. IKEA
6. Coca-Cola
7. Nike
8. BMW
9. Jack Daniel's
10. Orbit


În Marea Britanie avem o listă niţel diferită:

1. Mercedes-Benz
2. Rolex
3. BBC 
4. Coca-Cola 
5. Google
6. Microsoft 
7. BMW 
8. British Airways 
9. Apple
10. Jaguar  

Mercedes-Benz şi BMW apar în ambele clasamente. În medie un britanic câştigă 3000 de euro pe lună, adică de 7 ori mai mult decât un cetăţean al României. Cred că este clar cine foloseşte un Mercedes şi cine visează.

Companii de stat avem şi noi, şi ei. Diferenţa este că ale lor sunt apreciate de cetăţeni: BBC e pe locul 3, TVR nu e nicăieri. British Airways apare la ei pe locul 8, Tarom pauză. Ca observaţie generală noi nu avem brand-uri media în top 10 - la polonezi sunt şapte în top 50.

În topul britanic nu apare nicio băutură alcoolică (deşi britanicii sunt buni consumatori), la noi apare Jack Daniel's (deşi suntem o ţară care bea beri în genere ieftine). Altfel spus, britanicii beau eficient şi fără să le prea pese ce beau, românii vor să creeze o impresie pozitivă atunci când sunt întrebaţi ce le place.

IKEA la ei este un brand banal, la noi ia un senzaţional loc 5. Bunul simţ gospodăresc se vede la locurile 1 (Borsec) şi 4 (dr. Oetker) din România.

Faptul că, în mod ciudat, e mai scump să cumperi articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte în România decât în SUA sau UK se vede în faptul că adidas şi Nike ocupă locurile 2 şi 7 în România. Moştenirea epocii BUG Mafia e bine mersi, fascinaţia pentru pantofii sport e restricţionată în lumea civilizată la ghetouri de nevizitat.

În sfârşit, deşi suntem aparent o ţară tehnologizată, nu avem nici un brand de software sau hardware în primele 10. Britanicii au trei (Google, Microsoft, Apple).

Prezenţa Orbit în top 10 este logică, având în vedere că - la nivelul ţării -  folosim mai puţin de două tuburi de pastă de dinţi pe an, adică românul obişnuit se spală pe dinţi cam o dată la două-trei zile.

Ca să nu închei într-o notă funebră, este bine că Borsec - un brand românesc - a luat locul unu. Deşi dacă anumite referundum-uri vor fi luate în seamă, ar trebui să o identificăm drept "brand secuiesc".

Mitul 382: "Crin Antonescu scade în sondaje"

Evenimentul Zilei încerca să explice ieri de ce Crin Antonescu scade în sondaje.

Există o mică problemă în legătură cu acest articol - una, aş putea zice, infimă, dar care merită totuşi luată în considerare:

Crin Antonescu nu scade în sondaje.

Procentul românilor care aveau încredere mare sau foarte mare în Crin Antonescu a variat de-a lungul anului 2010 între 21% în iunie (INSOMAR) şi 41% (CCSB). Abia din ianuarie 2011 încoace putem măsura lucrurile lună cu lună. Am folosit drept bază IMAS şi am citat între paranteze alte surse pentru o imagine mai clară.

Ianuarie: 27,9
Martie:   25,0 (ARP 48,1)
Aprilie:   25,6
Mai:       31,2
Iunie:      27,2 (CCSB 37, IRSS 32)
Iulie:       25,9
Octombrie: 27,7

Vă rog să nu încercaţi să citiţi 14 trend-uri şi sub-trenduri, este vorba de un politician cu o imagine relativ stabilă, aflat într-o structură politică bine definită în planul percepţiei electoratului. Pentru cine nu este familiar cu statisticile sociologice, el este "în creştere" faţă de iulie sau iunie sau "în scădere" faţă de mai. În realitate, percepţia faţă de Crin Antonescu evoluează în marja de eroare.

O întrebare mai complexă are de-a face cu intenţia de vot pentru Crin Antonescu în cazul unor alegeri prezidenţiale. Întrebarea este de facto inutilă, întrucât nu este clar cine va candida din partea PDL, iar Crin Antonescu este inerent favorizat de acest lucru. Mă voi opri asupra unui singur factor: în luna iunie, un institut pe nume IRSS a publicat un sondaj în care intenţia de vot pentru USL era sub 50%, iar intenţia de vot pentru UNPR era de 7,8%. În acest sondaj, pus în competiţie directă cu Victor Ponta (!) şi Traian Băsescu (!!!), Crin Antonescu obţinea 32% din voturile de la un scrutin prezidenţial.

În sondajele efectuate de alte institute înainte sau după luna iunie, Crin Antonescu stă incomparabil mai bine ca intenţie de vot la eventuale alegeri prezidenţiale.

România, circa 2016

Un articol dintr-un ziar grecesc, articol scris de o doamnă pe nume Emanuela Seiradaki. Am încercat pe cât am putut de bine să-l traduc. Asemănările cu România circa 2016 sunt absolut întâmplătoare şi rău-voitoare.

"Da, există greci care s-au pensionat timpuriu pentru sume mari. Da, există birocraţi care fac 4000 de euro pe lună fără să muncească şi da, unii dintre ei sunt corupţi. [Dar] oamenii din sectorul privat muncesc nenumărate ore pe săptămână pentru 400 de euro pe lună. Tinerii nu fac copii pur şi simplu pentru că nu-şi permit; mii vor să emigreze. În alte cuvinte, majoritatea grecilor nu stau pe plajă, sorbind din uzo. (...)
De ce nu este guvernul încurajat de UE să ia bani de la cei responsabili pentru această tragedie? De ce nu sunt vânate elitele care nu-şi plătesc taxele, politicienii corupţii, oamenii de afaceri care au făcut miliarde pe spatele grecilor obişnuiţi? De ce este logic ca pensionarii şi muncitorii să plătească pentru ceva pentru care ei nu sunt responsabili, în timp ce vinovaţii locuiesc în suburbiile luxoase ale Atenei, conduc Porsche Cayenne, îşi trimit copiii la şcoli particulare şi evită spitalele de stat, tratându-şi bolile în clinici luxoase?"

Gerontocraţia decide în România

Să ne uităm cu mare grijă la acest grafic, publicat de Mirel Palada pe contributors.ro:

Estimăm pe baza graficului prezenţa la vot pe categorii de vârstă la parlamentarele din 2008:

25% din cei intre 20 si 25 de ani
26% dintre cei intre 26 si 30 de ani
34% dintre cei intre 31 si 35 de ani
40% dintre cei intre 36 si 40 de ani

Calculăm câţi intră în fiecare categorie pe listele de la recensământul din 2002, modificând vârstele cu 6 ani (2008-2002=6):
1 636 000 aveau in 2008 intre 20 si 25 de ani
1 739 000 intre 26 si 30
1 689 000 intre 31 si 35
1 927 000 intre 36 si 40

Deci câţi au venit la vot din fiecare categorie?
25% din 1 636 000 = 409 000
26% din 1 739 000 = 452 000
34% din 1 689 000 = 574 000
40% din 1 927 000 = 770 800

Adunăm şi avem (bineînţeles APROXIMATIV) 2 189 000 prezenţi la vot.
Nr. total de votanţi – nu voturi valide! – la parlamentare în 2008: 7 238 000. Cât reprezintă din asta 2,189 milioane? 30,2%.
Adăugăm şi pe cei sub 20 de ani (care nu apar în grafic) şi atunci să zicem 31,2%.

Doar 31% din românii prezenţi la vot la alegerile parlamentare din 2008 aveau sub 40 de ani.

….
…
Pare puţin, nu? Hai să continuăm cu alte categorii, să vedem dacă se închide cheia.

40-50 de ani: prezenţă 45%, nr. de oameni în acest grup de vârstă 2,6 milioane, deci au fost 1,17 milioane prezenţi la vot.
51-60 de ani: prezenţă 50%, nr. de oameni în acest grup de vârstă 3 milioane, deci au fost 1,5 milioane prezenţi la vot.
61-70 de ani: prezenţă 54%, nr. de oameni în acest grup de vârstă 2,19 milioane, deci 1,18 milioane prezenţi la vot.
71-80 de ani: prezenţă 41%, nr. de oameni în acest grup de vârstă aproximativ 2 milioane, deci 820 de mii prezenţi la vot.
 Peste 80 de ani: prezenţă 30% din 1,06 milioane = 318 mii prezenţi la vot.

Total votanţi cu vârsta între 41 şi eternitate: 4,99 milioane voturi. Adăugăm cei 2,18 milioane cu vârsta între 20 şi 40, rezultă 7,17 milioane prezenţi la vot. Nr. total de voturi valide şi nule la parlamentarele din 2008: 7,23 milioane. Cheia nu se închide perfect datorită aproximărilor inerente. Dar chiar dacă toţi cei 60 000 pe care nu-i "găsim" ar fi avut sub 40 de ani, procentul de mai sus (31,2%) nu s-ar schimba din cale afară.

Trei votanţi

D. are ureche muzicală. De când a terminat liceul a investit ... nu ştie nici ea câte mii de euro în soft-uri cu licenţă ca să poată produce muzică sau efecte sonore. Ştiţi ce poate, aţi auzit munca ei în zeci de reclame din 2004 încoace. Poate că aţi şi văzut-o prin Bucureşti: are blugii ferfeniţă şi tricouri la modă, ochi verzi şi coate ascuţite. N-a făcut niciodată facultatea, n-a avut timp iar când a avut timp n-a avut chef. D. are 26 de ani şi nu a avut vreodată carte de muncă sau loc de muncă stabil; întotdeauna a luat bani pe contracte civile sau subcontractări. În lunile bune face 1000-1200 de euro, în lunile rele nu face nimic. De când cu criza... ghiciţi care luni sunt mai multe. În 2004 a votat pentru Băsescu, sau împotriva lui Năstase - revoluţia generaţiei ei, precum şi în '96 alţi tineri au votat eroic pentru Constantinescu sau în 2009 pentru Băsescu. Parlamentarele nu o interesează. "Toţi fură", spune ea, scuipând fumul din ţigara de Kent pe care o facem poştă. Îmi aruncă o privire vie: "Mă gândesc să emigrez".
Deşi D. n-are habar, ea este o ţintă. Peste urechile şi pleoapele ei vor turna PDL şi USL sute de mii de euro... sub formă de postere şi clipuri haioase pe net şi reclame şi SMS-uri cu poante. Degeaba. La ea s-a gândit, fără să-şi dea seama, Sebastian Lăzăroiu când a trasat calea salvării dreptei. Degeaba. În ea speră Dan Diaconescu că zace o furie exploatabilă la ceas de noiembrie. Degeaba.

B. este paznic. În fiecare zi mă priveşte de sub o basca slinoasă şi mă salută cu o uşoară superioritate. În el dorm amintirile unei lumi şterse: cotlete ronţăite într-un restaurant de la malul mării în '73, driblingurile lui Dobrin, bancuri răutăcioase despre URSS. După revoluţie s-a prăbuşit întreprinderea la care se făcea că lucrează; de atunci şi până acum B. se strecoară prin năvodul economiei, ajutat de roşiile şi castraveţii de la ţară ai vărului soţiei. Vota cu regularitate Vadim, deşi n-ar recunoaşte asta nici în ruptul capului. S-a fixat cu greu asupra actualului preşedinte, susţinându-l în turul 2 al alegerilor din 2004 şi la referendumul de suspendare. Acum, B. are ochii unui soldat căruia i s-au înşelat speranţele. În urmă cu doi ani a pus verdictul: "Gata cu Băsescu!". Pe 7 decembrie 2009 s-a scuzat umil: "Securiştii ăştia... ei fac ce vor." Sosim în prezent: un credit făcut de băiatul său îl sufocă; inflaţia îl reduce la o tăcere surdă. Când B. vorbeşte, o face răstit:  "Trebuie să dai în ei cu biciul! Cu biciul! Altfel nu faci nimic în ţara asta, 'domne. Ascultă-mă pe mine!"
Pe B., de fapt, nu-l ascultă nimeni. Paradoxal, el este motivul pentru care multe stilouri Parker vor fi aruncate la coşuri de gunoi prin sedii de campanii super-centrale. Din cauza lui B. se va striga în engleză şi română, se vor pune pdf-uri în Recycle Bin şi powerpoint-uri stilate pe stick-uri; oameni care încasează într-o zi cât B. în zece ani vor modifica şi re-modifica slogane, sperând să-l atragă hăis sau cea. Degeaba.

F. lucrează în Cluj pentru o corporaţie cu nume mare şi pierderi imense. Are o mustaţă scurtă şi un zâmbet simpatic. Este uşor să intri în vorbă cu el; este de fapt o plăcere. F. a călărit dragonul prosperităţii din 2005 încoace: casă, credit, maşină, credit, soţie + copil, concedii la Napoli sau Viena, promovări, promovări, promovări. Bula s-a spart. F. nu mai suportă să audă de Elveţia, pentru că francii de-acolo i-au retezat centimetri pătraţi din scalp. A fost fascinat de Crin Antonescu în 2009, dar acum gafele îl fac să ezite. "Simt că nu am ieşire", mi-a zis acum câteva săptămâni la o bere. "Sunt un şobolan în capcană". Capcana se închide peste el: în curând vor fi disponibilizări. "Aş da foc unei clădiri ca să mă simt mai bine". Omul acesta, de obicei atât de molcom, se înfierbântă deodată. "În ce ţară va trăi copilul meu? Pe bune. Poţi să-mi răspunzi?" Îl ştiu pe F. de foarte mult timp. Glumele sale au devenit în ultimul an negre, grosiere, murdare; ca şofer în trafic, este un mic '11 septembrie' pe cale să explodeze, o viitoare insectă sub lupa televiziunilor de ştiri.
USL contează pe votul lui F. Albă-ca-Zăpada trebuia să-l arondeze. PDL l-a pierdut, dar nu ştie că l-a pierdut. OTV îi face zilnic cu ochiul. Confuzii, confuzii nenorocite, precum cea care se întinde peste destinul lui.

Sondaj IMAS. Veşti proaste pentru partidele mari

Un sondaj efectuat de IMAS pentru Adevărul arată câteva lucruri interesante:

- 'rata absenteismului ar fi de 37,5%. Astfel, 21,7% afirmă că nu ştiu cum ar vota, în timp ce 15,8% susţin că nu s-ar prezenta la urne. „Mi se pare un procent destul de ridicat de prezenţă, peste 60% . Dacă rezultatele sondajului se confirmă, sunt neaşteptat de mulţi oameni care s-au hotărât cu un an înainte de alegeri", a comentat Cristian Pârvulescu. La ultimele alegeri parlamentare, desfăşurate în 2008, prezenţa la urne a fost de 40%, în timp ce la scrutinul legislativ din 2004 au votat 55% din români.'

Nu cred că vom avea o prezenţă record, aşa că bătălia se va duce pe mobilizarea celor care teoretic intenţionează să vină să voteze. Avantaj sacoşa.

- Aparent USL este în scădere, cu un procent de 52%. Având în vedere că marja de eroare a sondajului este de 3%, situaţia nu pare deloc roză. În realitate, USL a rămas la nivelul din vară, 32% dintre toţi românii cu drept de vot susţinând USL. Ce a dus la o aparentă scădere a scorului USL a fost afluxul de cetăţeni care acum anunţă că s-au hotărât cum vor vota. 1-2% din populaţia ţării s-a dus spre PDL (faţă de acum şase luni), şi 4-5% spre partidul lui Dan Diaconescu. În acelaşi context, PRM a reapărut în prim-plan, ceea ce nu e de mirare.

- Surprinde nivelul scăzut de încredere în Traian Băsescu şi Emil Boc. OK, nivelul incredibil de scăzut. De trei ori mai mulţi oameni au încredere în prim-ministrul potenţial (Victor Ponta - 25,7%) decât în prim-ministrul actual (Emil Boc - 8,7%). PDL culege roadele congresului din primăvară. În cazul lui Traian Băsescu, este puţin probabil să vorbim de efectele dezbaterii despre monarhie. Cred că vorbim pur şi simplu de job fatigue. Puţini au observat că Traian Băsescu va sta în funcţie mai mult timp decât oricare alt preşedinte de ţară sau prim-ministru din 1989 încoace (el tocmai a depăşit pragul stabilit de Ion Iliescu în 1996, adică 6 ani şi jumătate).

- Un semnal important este dat de suma opţiunilor pentru PDL, PSD şi PNL. Monitorizez acest indicator de câţiva ani de zile. Chiar dacă apariţia USL a complicat puţin lucrurile, un adevăr rămâne: acest sondaj arată  cel mai scăzut nivel de susţinere pentru troica de mai sus din 2004 şi până acum. Altfel spus: intenţia de vot pentru PSD+PDL+PNL a variat de-a lungul timpului între 80% şi 90%. În acest moment este de 70%, adică o treime din voturi s-ar duce la alte partide sau personalităţi politice. Semnalul pentru cele trei partide este îngrijorător.

- Pornind de la prezumţia rezonabilă că jumătate din votanţii Partidului Poporului nu se vor prezenta la vot, repetând experienţa PNG şi a altor partide de acest tip, dacă alegerile ar avea loc duminica viitoare rezultatele la nivel naţional ar putea fi:

USL 54,6 %, PDL 18,7 %, PP 7,6 %, PRM 5,2 %, alţii (incluzând UDMR) 13,6 %.

… ceea ce menţine validitatea observaţiei privind scăderea intenţiei de vot pentru troică. Nota bene: calculul de mai sus a fost efectuat pe baze ştiinţifice, dar nu are fundamente ştiinţifice.

Edit: şi alţi sociologi sunt sceptici în legătură cu PP.

Oameni roşii, oameni portocalii şi munca la negru

Businessday.ro a publicat o analiză interesantă cu privire la forţa de muncă din România. Mai jos se află unul din graficele lui Cristian Orgonaş, modificat de mine pentru a atrage atenţia asupra contextului politic din diferite momente .

Ceea ce cred că domnul Orgonaş nu a realizat este că vorbim de o măsurare destul de empirică a calităţii unei guvernări sau a alteia, în condiţii de climat internaţional întotdeauna potrivnic (crize şi la sfârşitul anilor '90, şi acum; competiţie dură cu foştii prieteni din CAER, etc).

Ce descrie acest grafic? În termeni simpli: câţi români plătesc taxe ca procent din românii care muncesc. În practică, situaţia este un pic mai bună: dacă erai patron în 1990 şi îţi plăteai dările, erai parte din populaţia ocupată (ipoteticul 100%) dar nu apăreai în rândul celor 76% de buni platnici din graficul de mai sus, ci în rândul celor 24% "care trag chiulul", ceea ce e incorect. Voi lua în calcul acest lucru ceva mai jos.

Trec repede peste epoca Ceauşescu, pentru că atunci era vorba de o urbanizare atroce şi condiţii de înregistrare a personalului diferite de cele din capitalism. În 1990, 76% dintre românii care munceau erau şi înregistraţi ca atare. Dacă situaţia ar fi rămas îngheţată aşa până în 2011, acum am fi avut 4 milioane de contracte de muncă mai multe, adică încasări la bugetul statului cu aproximativ 1,2 miliarde euro mai mult decât în prezent. Şi nu vorbesc de un miliard pe an, ci în fiecare lună. Ca să înţelegem ce înseamnă asta, măsurile de austeritate din prima jumătate a anului 2010 (tăiere bonusuri şi prime, eliminarea tichetelor de masă) au adus o reducere a cheltuielilor aparatului bugetar de 25 milioane euro pe lună (calculul a fost făcut de Ziarul Financiar aici).

Dar hai să fim cinstiţi: economia românească nu putea să funcţioneze în parametrii energofagi şi lipsiţi de eficienţă ai comunismului.

Pe de altă parte, lipsa de know-how a guvernărilor din primii 10 ani de după revoluţie a complicat lucrurile. Pensionări pe bandă rulantă, şomaj pentru toată lumea, inflaţie (care a încurajat munca la negru) şi am ajuns în anul 2000 la un coeficient de înregistrare a salariaţilor de 44%. Dacă adăugăm la acestă cifră şi patronii conştincioşi, se poate spune că pentru fiecare angajat cu acte în regulă, plăţi în sistemele de pensii, sănătate, şomaj exista unul care, deşi încasa bani, nu îşi plătea contribuţiile.

Şi unii se mai miră că Mugur Isărescu nu mai vrea să devină premier...

Imediat după anul 2000 urmează o creştere bruscă şi limitată ca amploare temporală. Ea sugerează apariţia unui act legislativ sau a unei măsuri radicale ... deşi nu o pot identifica ca atare. Am plasat deasupra acestui moment două semne de întrebare, întrucât nu e clar dacă guvernul Isărescu (ante-factum) sau guvernul Năstase este cel responsabil pentru îmbunătăţirea situaţiei.

Spre sfârşitul guvernării PSD, situaţia se înrăutăţeşte uşor - poate datorită impozitării excesive ponderea muncitorilor la negru creşte - poate că un climat economic bun a dus la o creştere a numărului de patroni. Pe baza cifrelor, înclin spre a doua alternativă: potrivit Registrului Comerţului, în 2003 şi 2004 împreună s-au înfiinţat 260 000 de SRL-uri şi SA-uri (!), o cincime din numărul total existent în noiembrie 2004. În ultimele luni ale guvernării Năstase, mulţi români au devenit patroni - cam cât populaţia Brăilei sau două Târgu Jiu-uri - cu care ocazie au descoperit cât de bine le-ar prinde o cotă unică de impozitare.

Cota unică + investiţii străine = o creştere frumoasă, ca de basm. În cifre lucrurile sunt ceva mai terne: de la 49% se ajunge la 55%, cam pe la nivelul anului 1996. Mă întreb în ce măsură vorbim de fapt de regulile de creditare impuse de bănci. În termeni strict statistici, guvernul Tăriceanu reuşeşte o performanţă mai bună decât a guvernului Năstase, pentru că printre cei 45% care nu sunt salariaţi în 2008 se numără şi patronii celor 1,3 milioane (!) de SRL-uri şi SA-uri cu capital pur românesc existente în decembrie 2008. Nu vă speriaţi, n-am devenit ţară de Bill Gates-i, multe dintre firme nu existau de facto, mulţi oameni erau patroni la 3 şantiere, 6 magazine şi 13 firme.

Dar staţi, totul era de fapt o bulă imobiliară cât Calea Lactee, în afară e criză, apare impozitul forfetar, -25% la bugetari, tragedie.

În clipa de faţă, 45,6 % dintre românii care muncesc sunt înregistraţi în acte ca atare. Ceilalţi 54,4 % (!) sunt:

1. Patronii celor 1,2 milioane SRL-uri şi SA-uri cu capital integral românesc
2. Oameni care muncesc la negru.
3. Locuitorii din mediu rural care muncesc dar care nu contribuie la buget decât indirect... extrem de indirect.

Dintr-o altă perspectivă: imaginaţi-vă că reducem populaţia României la 20 de oameni.

5 muncesc în România şi plătesc taxe.

6 muncesc în România, dar nu plătesc taxe (în schimb doresc străzi pavate, poliţişti să-i păzească, mici şi muştar la fiecare scrutin, şi mai ales vor dori pensii). Unul dintre cei 6 este şomer şi munceşte intermitent.

2 muncesc în afara României (nu plătesc taxe, vor dori pensii).

5 sunt pensionari. Vor pensiile acum.

2 sunt elevi sau studenţi. Nu muncesc, nu vor pensii, probabil că cei mai buni vor pleca să muncească în afara României, dar între timp au nevoie de fonduri/asistenţă pentru a învăţa.

Sumar:
În România sunt 18 oameni...
Iar 5 din ei plătesc pentru restul de 13.
Să ne mirăm că sistemul se sufocă?
Să ne mirăm că sistemul se sufocă cu o cotă unică de 16%?

Privind cifrele, situaţia a fost o singură dată mai rea - pe la momentul ultimei mineriade. În fapt, ea este acum mai proastă, întrucât nevoile sunt în creştere, programele de asistenţă socială sunt dimensionate la nivelul UE, nu la nivelul României din '96, iar populaţia este în scădere din varii motive (deci 45% acum înseamnă mult mai puţin decât 47% acum doisprezece ani).

Sunt absolut sigur că în campania electorală viitoare, atunci când se va vorbi despre deficitul bugetar iar săgeţi vor fi aruncate înspre Boc, Tăriceanu şi Năstase, discuţia dintre politicieni va avea loc pe baza cifrelor şi nu altfel.

"Vă rog să trageţi pe stânga!" - cazul UNPR

În ultimul timp se fac sondaje în care cetăţenilor li se cere să se identifice pe o axă ideologică. Mă tem că utilitatea reală al acestor cercetări este limitată. Majoritatea celor care răspund se gândesc întâi la ideologia asumată de partidul/liderul favorit şi apoi se identifică ca atare.

În lipsa unei educaţii sau tradiţii politice îndelungate, „stânga” şi „dreapta” sunt în România termeni relativ absconşi. Numărul de români care gândesc în termeni strict ideologici este infim, raportat la numărul total de votanţi. Iar partidele au făcut ca această stare de fapt să se menţină. Politicile PSD în perioada 2000 – 2004 au adus o creştere a economiei pe premize care nu erau sută la sută de stânga. PDL nu a redus birocraţia (ca număr de acte necesare pentru funcţionarea unei firme) şi nici dimensiunile aparatului administrativ. PNL s-a aliat cu PSD. PRM şi Dan Diaconescu joacă la ambele extreme. Singura dezbatere cu aparenţe ideologice – cea privind modelul de impozitare, 16% vs. progresiv – nu ţine de dezbaterea stânga-dreapta. America are acelaşi sistem (progresiv) de impozitare de 90 de ani. Să nu credeţi că ori de câte ori vin republicanii la putere se trece la o cotă unică.

Campaniile nu au însă în centrul lor ideologii, ci mesaje. Sunt de aceeaşi părere cu Bogdan Teodorescu în sensul că politicile actuale au dus la un excedent de nevoi de stânga. În termeni economici, piaţa (majoritatea votanţilor) cere mesaje de stânga. Din acest punct de vedere, UNPR este avantajat. Legătura dintre emiterea unui mesaj de stânga şi obţinerea propriu-zisă a voturilor este însă ceva mai complexă. Trebuie ca votanţii să aibă încredere că respectivele mesaje vor avea acoperire în fapt. Atâta timp cât UNPR este membru al unei coaliţii care a luat mai multe măsuri aparent distructive pentru protecţia socială (de la reducerea numărului de paturi în spitale până la închideri de şcoli) fără să se opună, orice mesaj de stânga ar suna fals. Aparent acelaşi lucru este adevărat în legătură cu PSD (un partid de stânga care cooperează cu unul de dreapta), dar imaginea UNPR este turtită pur şi simplu de cea a partenerului de coaliţie, lucru care nu este valabil pentru PSD. În mediile politice şi nu numai, circulă un aforism conform căruia nu există oameni care să voteze UNPR, pentru că este imposibil să fii de partea coaliţiei aflate la guvernare şi în acelaşi timp să-ţi displacă PDL. Există aici un sâmbure de adevăr?

La nivel de imagine, vectorii de comunicare ai UNPR sunt nepotriviţi pentru o identitate de stânga. Cristian Diaconescu este o figură intelectuală fără combativitatea lui Victor Ponta. Ministrul Oprea aparţine mediului militar; numele său nu este legat la nivel popular cu nici o iniţiativă de stânga într-o guvernare PDL (votanţii educaţi din punct de vedere politic îl ştiu drept „şeful mafiei personale a lui Adrian Năstase”). Nici numele lui Şerban Mihăilescu, nici porecla sa nu au efectul de mobiliza la vot zeci de mii de oameni.

Identificarea drept partid de stânga la nivel de mesaje va avea un impact mai bun decât identificarea cu o viziune de dreapta, pentru că cea din urmă ar duce la suprascrierea UNPR de către PDL. UNPR se va confrunta în mod evident cu o întrebare - "de ce nu aţi luptat împotriva măsurile dure luate de Boc? De ce aţi rămas încă în coaliţie dacă sunteţi partid de stânga?" La această întrebarea conducerea UNPR dă aceleaşi răspunsuri ca şi PDL, ceea ce este calea perfectă pentru a nu lua voturi de la USL, ci - teoretic - de la PDL însuşi. Discuţiile despre o alianţă complică lucrurile din acest punct de vedere.

În acelaşi timp, trebuie spus că Uniunea a pornit o campanie inspirată de achiziţie de primari. Rezultatele sale în 2012 vor depinde de capacitatea acestora de a mobiliza populaţia şi de forţa sau lipsa de forţă a organizaţiilor locale ale UNPR.  

Iar acum o informaţie ceva mai proaspătă:

National Democratic Institute, un think-tank cu o reputaţie solidă, a demarat o colaborare cu UNPR. NDI, o organizaţie ataşată neoficial Partidului Democrat din SUA, face de obicei lucruri interesante. Un singur angajat NDI a fost alocat pentru UNPR. Cine poate citi printre rânduri este rugat să o facă. Subiectul este demn de a fi urmărit în continuare.