Speech-ul lui Victor Ponta în parlament, la şedinţa de învestire: civilizat, conciliatoriu, deschis spre dialog. Adecvat din punct de vedere politic şi electoral unei situaţii normale sau măcar unei situaţii pe care electoratul o percepe drept normală.
Ceea ce nu e cazul acum.
Intenţia de vot se supune unor legi fizice, cu plus pe inerţie şi magnetism. Mişti o greutate de pe o parte pe alta, talerul se va încovoia. Eşti în disonanţă cu bâzâitul public, vei fi acoperit sau eliminat.
USL se poate rupe. Poate reveni la discursul dur al lui Crin. Sau poate fi cotit spre atitudinea lui Ponta.
O rupere a USL pe linia celor două discursuri publice - PNL dur, PSD civilizat - ar avantaja în mod evident PDL, prefigurând o potenţială coaliţie a la Lăzăroiu. PSD ar pierde însă enorm, căzând în aceeaşi dilemă ca UNPR - "de ce să te votez dacă spui acelaşi lucru ca şi principalul partid aflat la guvernare?" PNL ar capta votul pasional-justiţiar, intrând chiar în conflict cu PP-DD pe anumite segmente. Aproape sigur la alegerile din noiembrie PNL ar obţine cele mai multe mandate de parlamentari. Dar nu ar guverna. În perspectiva alegerilor din 2014 ar apărea problemele în nou-refăcutul FSN: pe cine punem candidat? care din partide să dea înapoi? Şi am reveni la situaţia din 2009.
Dacă tonul din discursul lui Ponta este acceptat de Antonescu şi menţinut de către USL ca atare, PP-DD va depăşi scorul PRM din 2000. Pentru că, în percepţia votantului obişnuit, toţi sunt la fel, vorbesc la fel şi gândesc la fel.
Dacă vorbim de o tentă temporară a lui Victor Ponta, care va fi retrasă public, se poate contabiliza încă o greşeală a USL. Instabilitatea de discurs, nesiguranţa, paşii înapoi - cauzele clasice pentru pierderea de susţinere electorală. Coaliţia aflată la putere nu ar beneficia neapărat în mod direct, dar nici nu prea contează.
Bineînţeles, afirmaţiile de mai sus sunt mai degrabă observaţii rapide asupra unei situaţii în desfăşurare - şi deci sunt failibile.
joi, 9 februarie 2012
O poveste americană
Un cadou de joi. Noi, sociologii, nu putem da drept cadou contracte, maşini de lux sau hoteluri. Dar avem ceva mai frumos: poveşti. Poveşti reale. Poate şi ne-plictisitoare.
În 1958, în New York s-a petrecut un lucru îngrozitor, peste care mulţi new-yorkezi nu au reuşit niciodată să treacă. Şi acum istorici, sociologi şi americani obişnuiţi spun că atunci ar fi început declinul. Lucrul îngrozitor? Două din cele trei echipe de baseball ale oraşului şi-au făcut bagajele şi au plecat. De tot. Pentru întotdeauna. Şi departe: una la Los Angeles, una în San Francisco. Cluburi care legau comunităţi, care promovau mândria locală (unul se identifica ca fiind din Brooklyn, nu din tot New York-ul), cluburi care de 70-80 de ani erau *aici* dispăruseră. Practic trei sferturi din oraş rămăsese fără echipă, fără hobby, fără o bucăţică de suflet. Copii au plâns, adulţi au înjurat, business-uri au oftat. Tragedie totală.
În 1962 lucrurile s-au rezolvat parţial. A apărut un club nou: Mets (prescurtare de la Metropolitans). Deşi cealaltă echipă - cea rămasă în New York în 1958 - câştiga campionate, Mets câştiga fani. Echipa Mets juca oribil. Juca ridicol. Dar stabileau recorduri: cele mai multe înfrângeri, cel mai slab jucător pe poziţia X, cel mai neinspirat schimb de jucători... Antrenorul lor, care fusese cândva o somitate, declara: "În fiecare zi, descopăr noi moduri de a pierde o partidă." Dar oamenii veneau la meciuri. Mets erau umani, erau simpatici, erau autentici. Încercau să câştige, dar nu puteau. Şi fanii - new-yorkezii săraci sau prost plătiţi, new-yorkezii cu gulere albastre, new-yorkezii din afara Manhattan-ului - fanii îi înţelegeau.
Deodată, în 1969, s-a petrecut un miracol. Şi americanii chiar aşa îi şi spun acelei echipe: The Amazin' Mets. Din nimic, s-a făcut o echipă care a câştigat. Jucătorii tineri au confirmat, cei în vârstă s-au mobilizat. Echipa a luat campionatul.
"Frequency" nu e un film bun - nu e nici măcar mediocru. Dar spune povestea săptămânii în care Mets au luat titlul - şi a unui New York, a unei Americi, care nu mai există. Ţigări fumate non-stop - vara eternă a visului american - benzină ieftină - speranţă fără limite - Armstrong pe lună. Şi The Amazin' Mets.
Mets s-au dezumflat. America la fel. A urmat deceniul ăsta:
Mets au fost mediocri la începutul anilor '70, mediocri la mijloc, mediocri la final. Dar în anii '80 şi-au revenit. În 1984 erau buni. În 1985 abia au ratat titlul. În 1986 erau campioni. Şi asta nu e tot.
Titlul este "The Bad Guys Won" (Băieţii Răi Au Câştigat), şi asta pentru că echipa din '86 nu mai era cea din '69: vorbim acum de aroganţă, droguri, alcool şi foarte, foarte mult talent. În bătălia lor pentru titlu, Mets au sfărâmat visele unei echipe limitate dar muncitoare (Houston), echipei mele de suflet - veşnic talentaţi dar niciodată norocoşi (Montreal) şi ale unui club care încerca să cucerească primul său titlu în şapte decenii (Boston Red Sox). Gurile rele ar adăuga că însăşi victoria a venit din cauza unei erori a unui jucător advers, în momentul decisiv al partidei decisive cu Boston Red Sox...
... dar astea-s prostii. Mets erau cea mai bună echipă. Se discuta - şi pe bună dreptate - de o posibilă dinastie, despre cea mai bună echipă din istoria baseball-ului. Şi asta pentru că aceşti jucători inepţi moral erau superbi profesionişti.
Dar de totul s-a ales praful (nu bat neapărat o aluzie despre cocaină, dar dacă vreţi...) Sfârşitul a sosit excesiv de repede. În octombrie 1986, cel mai important jucător, Dwight Gooden, nu a participat la parada de celebrare a titlului cucerit cu o zi în urmă. Clubul a minţit că era obosit. De fapt, era istovit după o noapte de droguri. Un schimb prost de jucători - alţi doi s-au retras - accidentări - mai mulţi jucători urmăriţi penal pentru viol şi tentative de viol - dinastia a devenit o glumă. Mets n-au mai câştigat niciun titlu.
Despre sezonul din 1992 al echipei Mets s-a scris o carte numită "Worst Team Money Could Buy" ("Cea Mai Slabă Echipă Pe Care Poţi Da Bani"). În câteva luni, cartea a devenit caducă: sezonul 1993 a fost şi mai prost.
Salariile jucătorilor au crescut - management-ul devenind disperat - o finală în 2000, mai degrabă un accident - iar Mets au devenit pentru americani aproape pe nesimţite simbolul a tot ce e în neregulă cu America: superficialitate, dependenţa de formă şi nu de fond, eşecul întâmpinat cu un zâmbet fals pe buze, ca în manualele de PR.
Acum un an, în New York Times, s-a anunţat că patronul clubului a pierdut sute de milioane de dolari din cauza crizei. Numai că banii fuseseră trecuţi în acte contabile ca fiind ai clubului. Mets ar putea fi prima echipă în 100 de ani care să dea faliment şi să fie eliminată din ligă. Fanii aşteaptă rezolvarea situaţiei cu sufletul la gură. Între timp, echipa a avut în 2011 încă un sezon cu mai multe înfrângeri decât victorii. Suma salariilor a fost doar de 120 de milioane 147 de mii de dolari (vă daţi seama câte comasări puteau să facă?). Departamentul de marketing lucrează la maxim. Povestea continuă.
Notă: nici o statistică nu a fost rănită în timpul producerii acestei postări.
În 1958, în New York s-a petrecut un lucru îngrozitor, peste care mulţi new-yorkezi nu au reuşit niciodată să treacă. Şi acum istorici, sociologi şi americani obişnuiţi spun că atunci ar fi început declinul. Lucrul îngrozitor? Două din cele trei echipe de baseball ale oraşului şi-au făcut bagajele şi au plecat. De tot. Pentru întotdeauna. Şi departe: una la Los Angeles, una în San Francisco. Cluburi care legau comunităţi, care promovau mândria locală (unul se identifica ca fiind din Brooklyn, nu din tot New York-ul), cluburi care de 70-80 de ani erau *aici* dispăruseră. Practic trei sferturi din oraş rămăsese fără echipă, fără hobby, fără o bucăţică de suflet. Copii au plâns, adulţi au înjurat, business-uri au oftat. Tragedie totală.
În 1962 lucrurile s-au rezolvat parţial. A apărut un club nou: Mets (prescurtare de la Metropolitans). Deşi cealaltă echipă - cea rămasă în New York în 1958 - câştiga campionate, Mets câştiga fani. Echipa Mets juca oribil. Juca ridicol. Dar stabileau recorduri: cele mai multe înfrângeri, cel mai slab jucător pe poziţia X, cel mai neinspirat schimb de jucători... Antrenorul lor, care fusese cândva o somitate, declara: "În fiecare zi, descopăr noi moduri de a pierde o partidă." Dar oamenii veneau la meciuri. Mets erau umani, erau simpatici, erau autentici. Încercau să câştige, dar nu puteau. Şi fanii - new-yorkezii săraci sau prost plătiţi, new-yorkezii cu gulere albastre, new-yorkezii din afara Manhattan-ului - fanii îi înţelegeau.
Deodată, în 1969, s-a petrecut un miracol. Şi americanii chiar aşa îi şi spun acelei echipe: The Amazin' Mets. Din nimic, s-a făcut o echipă care a câştigat. Jucătorii tineri au confirmat, cei în vârstă s-au mobilizat. Echipa a luat campionatul.
"Frequency" nu e un film bun - nu e nici măcar mediocru. Dar spune povestea săptămânii în care Mets au luat titlul - şi a unui New York, a unei Americi, care nu mai există. Ţigări fumate non-stop - vara eternă a visului american - benzină ieftină - speranţă fără limite - Armstrong pe lună. Şi The Amazin' Mets.
Mets s-au dezumflat. America la fel. A urmat deceniul ăsta:
Mets au fost mediocri la începutul anilor '70, mediocri la mijloc, mediocri la final. Dar în anii '80 şi-au revenit. În 1984 erau buni. În 1985 abia au ratat titlul. În 1986 erau campioni. Şi asta nu e tot.
Titlul este "The Bad Guys Won" (Băieţii Răi Au Câştigat), şi asta pentru că echipa din '86 nu mai era cea din '69: vorbim acum de aroganţă, droguri, alcool şi foarte, foarte mult talent. În bătălia lor pentru titlu, Mets au sfărâmat visele unei echipe limitate dar muncitoare (Houston), echipei mele de suflet - veşnic talentaţi dar niciodată norocoşi (Montreal) şi ale unui club care încerca să cucerească primul său titlu în şapte decenii (Boston Red Sox). Gurile rele ar adăuga că însăşi victoria a venit din cauza unei erori a unui jucător advers, în momentul decisiv al partidei decisive cu Boston Red Sox...
... dar astea-s prostii. Mets erau cea mai bună echipă. Se discuta - şi pe bună dreptate - de o posibilă dinastie, despre cea mai bună echipă din istoria baseball-ului. Şi asta pentru că aceşti jucători inepţi moral erau superbi profesionişti.
Dar de totul s-a ales praful (nu bat neapărat o aluzie despre cocaină, dar dacă vreţi...) Sfârşitul a sosit excesiv de repede. În octombrie 1986, cel mai important jucător, Dwight Gooden, nu a participat la parada de celebrare a titlului cucerit cu o zi în urmă. Clubul a minţit că era obosit. De fapt, era istovit după o noapte de droguri. Un schimb prost de jucători - alţi doi s-au retras - accidentări - mai mulţi jucători urmăriţi penal pentru viol şi tentative de viol - dinastia a devenit o glumă. Mets n-au mai câştigat niciun titlu.
Despre sezonul din 1992 al echipei Mets s-a scris o carte numită "Worst Team Money Could Buy" ("Cea Mai Slabă Echipă Pe Care Poţi Da Bani"). În câteva luni, cartea a devenit caducă: sezonul 1993 a fost şi mai prost.
Salariile jucătorilor au crescut - management-ul devenind disperat - o finală în 2000, mai degrabă un accident - iar Mets au devenit pentru americani aproape pe nesimţite simbolul a tot ce e în neregulă cu America: superficialitate, dependenţa de formă şi nu de fond, eşecul întâmpinat cu un zâmbet fals pe buze, ca în manualele de PR.
Acum un an, în New York Times, s-a anunţat că patronul clubului a pierdut sute de milioane de dolari din cauza crizei. Numai că banii fuseseră trecuţi în acte contabile ca fiind ai clubului. Mets ar putea fi prima echipă în 100 de ani care să dea faliment şi să fie eliminată din ligă. Fanii aşteaptă rezolvarea situaţiei cu sufletul la gură. Între timp, echipa a avut în 2011 încă un sezon cu mai multe înfrângeri decât victorii. Suma salariilor a fost doar de 120 de milioane 147 de mii de dolari (vă daţi seama câte comasări puteau să facă?). Departamentul de marketing lucrează la maxim. Povestea continuă.
Notă: nici o statistică nu a fost rănită în timpul producerii acestei postări.
miercuri, 8 februarie 2012
17% + MRU = 30% ?
PDL a recuperat - dar nu foarte mult - din pierderile suferite în prima perioadă a protestelor. Vă reamintesc că sondajele din acea perioadă nu luau în calcul niciuna dintre reacţiile puterii (cum ar fi revenirea lui Arafat, discursul preşedintelui - care a avut rolul de a reaminti electoratului fidel că nimic nu se schimbă). Cred că Emil Boc nu este foarte departe când vorbeşte de un scor de 17% în clipa de faţă. Aici este explicaţia a jumătate de titlu.
30% - obsesia PDL legată de obţinerea acestui scor e vie şi bine mersi: Emil Boc a vorbit despre acest scor şi după demitere. Am mai scris despre cei 30% pe care îi doreşte PDL aici. Practic, PDL cere lui Mihai Răzvan Ungureanu (MRU) să le mărească scorul cu 76% în termeni relativi. În mai puţin de un an.
Când s-a mai întâmplat un astfel de fenomen?
O singură dată. În 1999, PRM are 6-8% în sondaje şi în votul pentru consiliile judeţene la alegerile locale. Corneliu Vadim Tudor preia furia anti-sistem şi ia 21% la parlamentare. Elementele componente, necesare şi suficiente: 1) campanie prezidenţială care pune în evidenţă vectorul de imagine; 2) guvernare slabă şi impasibilă; 3) opoziţie predictibilă.
O opţiune strategică mult mai bună ar fi fost o schemă a la 2000, dar împănată cu organizarea superioară dată de Blaga: după congresul din mai 2011, PDL rămânea cu guvernarea şi lua la alegerile din noiembrie 15% prin clasicul discurs "ne-am sacrificat pentru România" + sacoşele cu ulei + fraude, iar o aripă declarat-reformatoare SELMAP (SEver-Lăzăroiu-MAcovei-Preda) părăsea partidul, luând o parte semnificativă din voturile USL precum şi din ale nehotărâţilor. Energii reformatoare care acum zac în penumbră puteau fi utilizate. Grupuri sociale largi care acuma dorm - şi vor dormi în continuare - ar fi fost activate politic. Plaja ideatică ar fi fost simplă şi clară: o nouă clasă politică - alt fel de a face politică - fără corupţie. O astfel de mişcare - inteligent ghidată şi poate chiar capabilă să preia o parte din mesajul protestelor din ianuarie, dacă ar mai fi existat - ar fi urcat la 15%. Însumat: 15% + 15% = 30%. Elementele componente, necesare şi suficiente: 1) abandonarea tezei marxiste privind unitatea de monolit a partidului - suntem într-o perioadă de criză de credibilitate a politicienilor şi a partidelor create de aceştia, bineînţeles că structurile actuale (ex. PDL) nu mai sunt funcţionale; 2) curaj; 3) niscaiva susţinere în teritoriu - şi unde nu exista, se făcea.
Dar nu s-a ales calea asta. S-a aruncat tot pe umerii lui MRU. 13 procente - partidul le vrea, le doreşte, le speră. Mai sunt 296 de zile până la alegerile la termen - incluzând-o şi pe cea de azi. Să ne amuzăm/îngrozim: la o participare la vot de 50% (sub cea de 63% din majoritatea sondajelor, dar peste cea de 38% de la ultimele alegeri parlamentare), 13 procente din totalul voturilor valabil exprimate înseamnă 1 milion 170 de mii de voturi. În 296 de zile => obţinerea a 3953 de susţinători noi în fiecare zi. 164 de voturi pe oră. 2,7 voturi pe minut. Zi şi noapte. Tic, tac, tic, tac... Ele trebuie să vină. Pentru că dacă nu vin...
30% - obsesia PDL legată de obţinerea acestui scor e vie şi bine mersi: Emil Boc a vorbit despre acest scor şi după demitere. Am mai scris despre cei 30% pe care îi doreşte PDL aici. Practic, PDL cere lui Mihai Răzvan Ungureanu (MRU) să le mărească scorul cu 76% în termeni relativi. În mai puţin de un an.
Când s-a mai întâmplat un astfel de fenomen?
O singură dată. În 1999, PRM are 6-8% în sondaje şi în votul pentru consiliile judeţene la alegerile locale. Corneliu Vadim Tudor preia furia anti-sistem şi ia 21% la parlamentare. Elementele componente, necesare şi suficiente: 1) campanie prezidenţială care pune în evidenţă vectorul de imagine; 2) guvernare slabă şi impasibilă; 3) opoziţie predictibilă.
O opţiune strategică mult mai bună ar fi fost o schemă a la 2000, dar împănată cu organizarea superioară dată de Blaga: după congresul din mai 2011, PDL rămânea cu guvernarea şi lua la alegerile din noiembrie 15% prin clasicul discurs "ne-am sacrificat pentru România" + sacoşele cu ulei + fraude, iar o aripă declarat-reformatoare SELMAP (SEver-Lăzăroiu-MAcovei-Preda) părăsea partidul, luând o parte semnificativă din voturile USL precum şi din ale nehotărâţilor. Energii reformatoare care acum zac în penumbră puteau fi utilizate. Grupuri sociale largi care acuma dorm - şi vor dormi în continuare - ar fi fost activate politic. Plaja ideatică ar fi fost simplă şi clară: o nouă clasă politică - alt fel de a face politică - fără corupţie. O astfel de mişcare - inteligent ghidată şi poate chiar capabilă să preia o parte din mesajul protestelor din ianuarie, dacă ar mai fi existat - ar fi urcat la 15%. Însumat: 15% + 15% = 30%. Elementele componente, necesare şi suficiente: 1) abandonarea tezei marxiste privind unitatea de monolit a partidului - suntem într-o perioadă de criză de credibilitate a politicienilor şi a partidelor create de aceştia, bineînţeles că structurile actuale (ex. PDL) nu mai sunt funcţionale; 2) curaj; 3) niscaiva susţinere în teritoriu - şi unde nu exista, se făcea.
Dar nu s-a ales calea asta. S-a aruncat tot pe umerii lui MRU. 13 procente - partidul le vrea, le doreşte, le speră. Mai sunt 296 de zile până la alegerile la termen - incluzând-o şi pe cea de azi. Să ne amuzăm/îngrozim: la o participare la vot de 50% (sub cea de 63% din majoritatea sondajelor, dar peste cea de 38% de la ultimele alegeri parlamentare), 13 procente din totalul voturilor valabil exprimate înseamnă 1 milion 170 de mii de voturi. În 296 de zile => obţinerea a 3953 de susţinători noi în fiecare zi. 164 de voturi pe oră. 2,7 voturi pe minut. Zi şi noapte. Tic, tac, tic, tac... Ele trebuie să vină. Pentru că dacă nu vin...
luni, 6 februarie 2012
Scorul la locale vs. scorul la parlamentare
Este un truism că rezultatele obţinute de un partid sau alianţă la alegerile locale nu au o legătură extrem de strânsă cu cele pe care le va obţine respectiva forţă politică la alegerile parlamentare. Vorbim de momente în timp diferite, de factori diferiţi (puterea organizaţiilor locale vs. mesaje electorale de la centru), şi chiar de fenomene care se pot influenţa unul pe celălalt: rezultat slab la locale -> prin teoria votului util partidul este dezavantajat în perspectiva alegerilor parlamentare.
Şi totuşi... există corelaţii? Am ales să minimalizez cât mai mulţi dintre factorii de mai sus utilizând cel mai "politic" vot cu putinţă: cel pentru consilierii judeţeni, unde impactul personalităţilor este extrem de mic. Şi iată ce avem:
Pentru a extrage informaţii din tabelul de mai sus, voi folosi un format pe care l-am mai utilizat într-o ocazie similară. Dar întâi observaţiile fundamentale:
Pentru cine ronţăie statistici pe pâine, coeficientele Pearson sunt:
Pentru 2000: .845 (semnificativ la nivelul 0,05)
Pentru 2004: .963
Pentru 2008: .996 (semnificativ la nivelul 0,01)
În genere (voturi la CJ vs. voturi la alegerile parlamentare): .917 (semnificativ la nivelul 0,01)
Pentru cine nu ronţăie statistici pe pâine: între cele două seturi de valori există o legătură puternică. Bineînţeles există şi fenomene bizare - precum PRM în 2000 sau APR în acelaşi an - dar ele sunt excepţia şi nu regula. În 2008 rezultatele de la votul pentru CJ au fost extrem de apropiate de cele de la votul pentru parlamentare (să nu ne aşteptăm să fie la fel şi în 2012).
Iar acum nişte întrebări de bun simţ cu răspunsuri - sper - de acelaşi nivel:
E adevărat că puterea/coaliţia de la putere e avantajată la alegerile locale? Se poate vorbi despre asta în cazul scrutinelor pentru primari şi pentru consilierii locali - pentru că la votul pentru CJ partidul aflat la putere nu a ocupat niciodată locul 1. Este posibil ca populaţia să perceapă aceste alegeri drept o metodă de a-şi exprima nemulţumirea faţă de guvernanţi - în toamna lui 2004, PSD ocupa locul întâi la alegerile generale deşi nu ocupase locul 1 la alegerile pentru CJ, care avuseseră loc cu câteva luni mai devreme...
Cum evoluează intenţia de vot între alegerile pentru CJ şi cele pentru parlament? Într-un caz puterea a pierdut procente între locale şi parlamentare (CDR în 2000), într-un caz şi-a menţinut nivelul (PNL 2008) şi într-un caz a câştigat procente (PSD 2004).
Cum evoluează partidele extremiste/atipice? În două cazuri din trei scorul PRM la parlamentare a fost superior celui de la localele din acel an. Vorbim de mărirea capitalului electoral cu 218% şi respectiv 160%. Aviz celor care nu ştiu ce pierd.
Există lait-motive? În toate alegerile din ultimii cinsprezece ani scorul PSD la parlamentare a fost superior celui de la locale. Se vorbeşte foarte mult despre puterea organizaţiilor PSD din teritoriu. Cred că se subestimează capacitatea primarilor PSD de a-şi mobiliza susţinătorii întru a vota PSD la parlamentare...
De asemenea, PNL obţine un scor constant în fiecare an electoral, indiferent de tipul de scrutin.
Când şi de ce se pierd voturi între alegerile locale şi cele parlamentare? În patru cazuri vorbim de o scădere a scorului unui partid între alegerile pentru CJ şi parlamentare:
- PDL în 2000. Pentru cine nu-şi mai aminteşte: Traian Băsescu era vedeta partidului - tocmai câştigase Bucureştiul. La parlamentare, rezultatul partidului a fost tras în jos de faptul că Petre Roman a avut o campanie neinspirată la alegerile prezidenţiale. Vorbim deci de un partid cu două viteze.
- APR în 2000. Lipsă de substanţă într-un climat electoral neprielnic.
- CDR în 2000. Guvernare în crah.
- PRM în 2008. Aparentul cântec de lebădă al PRM, în fapt accentuarea unui declin început în 2004. Mesajele bătăioase ale lui Traian Băsescu l-au suprascris pe Vadim.
Se poate schimba ierarhia între alegerile pentru CJ şi cele parlamentare? Răspunsul trebuie nuanţat: în 2000, cinci partide erau îngrămădite pe locurile 2-6, cu doar 3,5 procente între primul şi ultimul. Schimbarea dramatică a clasamentului nu ar trebui să fie surprinzătoare.
În 2004 două forţe politice majore s-au luptat precum în box. Clasamentul s-a schimbat, distanţa între ele fiind de fiecare dată de câteva procente.
În 2008, ierarhia a rămas identică.
Vă invit să îmi puneţi sau să adresaţi comentarii... dar să nu le semnaţi "Anonim", îngreunează foarte mult discuţia şi creează confuzie.
Şi totuşi... există corelaţii? Am ales să minimalizez cât mai mulţi dintre factorii de mai sus utilizând cel mai "politic" vot cu putinţă: cel pentru consilierii judeţeni, unde impactul personalităţilor este extrem de mic. Şi iată ce avem:
Pentru a extrage informaţii din tabelul de mai sus, voi folosi un format pe care l-am mai utilizat într-o ocazie similară. Dar întâi observaţiile fundamentale:
Pentru cine ronţăie statistici pe pâine, coeficientele Pearson sunt:
Pentru 2000: .845 (semnificativ la nivelul 0,05)
Pentru 2004: .963
Pentru 2008: .996 (semnificativ la nivelul 0,01)
În genere (voturi la CJ vs. voturi la alegerile parlamentare): .917 (semnificativ la nivelul 0,01)
Pentru cine nu ronţăie statistici pe pâine: între cele două seturi de valori există o legătură puternică. Bineînţeles există şi fenomene bizare - precum PRM în 2000 sau APR în acelaşi an - dar ele sunt excepţia şi nu regula. În 2008 rezultatele de la votul pentru CJ au fost extrem de apropiate de cele de la votul pentru parlamentare (să nu ne aşteptăm să fie la fel şi în 2012).
Iar acum nişte întrebări de bun simţ cu răspunsuri - sper - de acelaşi nivel:
E adevărat că puterea/coaliţia de la putere e avantajată la alegerile locale? Se poate vorbi despre asta în cazul scrutinelor pentru primari şi pentru consilierii locali - pentru că la votul pentru CJ partidul aflat la putere nu a ocupat niciodată locul 1. Este posibil ca populaţia să perceapă aceste alegeri drept o metodă de a-şi exprima nemulţumirea faţă de guvernanţi - în toamna lui 2004, PSD ocupa locul întâi la alegerile generale deşi nu ocupase locul 1 la alegerile pentru CJ, care avuseseră loc cu câteva luni mai devreme...
Cum evoluează intenţia de vot între alegerile pentru CJ şi cele pentru parlament? Într-un caz puterea a pierdut procente între locale şi parlamentare (CDR în 2000), într-un caz şi-a menţinut nivelul (PNL 2008) şi într-un caz a câştigat procente (PSD 2004).
Cum evoluează partidele extremiste/atipice? În două cazuri din trei scorul PRM la parlamentare a fost superior celui de la localele din acel an. Vorbim de mărirea capitalului electoral cu 218% şi respectiv 160%. Aviz celor care nu ştiu ce pierd.
Există lait-motive? În toate alegerile din ultimii cinsprezece ani scorul PSD la parlamentare a fost superior celui de la locale. Se vorbeşte foarte mult despre puterea organizaţiilor PSD din teritoriu. Cred că se subestimează capacitatea primarilor PSD de a-şi mobiliza susţinătorii întru a vota PSD la parlamentare...
De asemenea, PNL obţine un scor constant în fiecare an electoral, indiferent de tipul de scrutin.
Când şi de ce se pierd voturi între alegerile locale şi cele parlamentare? În patru cazuri vorbim de o scădere a scorului unui partid între alegerile pentru CJ şi parlamentare:
- PDL în 2000. Pentru cine nu-şi mai aminteşte: Traian Băsescu era vedeta partidului - tocmai câştigase Bucureştiul. La parlamentare, rezultatul partidului a fost tras în jos de faptul că Petre Roman a avut o campanie neinspirată la alegerile prezidenţiale. Vorbim deci de un partid cu două viteze.
- APR în 2000. Lipsă de substanţă într-un climat electoral neprielnic.
- CDR în 2000. Guvernare în crah.
- PRM în 2008. Aparentul cântec de lebădă al PRM, în fapt accentuarea unui declin început în 2004. Mesajele bătăioase ale lui Traian Băsescu l-au suprascris pe Vadim.
Se poate schimba ierarhia între alegerile pentru CJ şi cele parlamentare? Răspunsul trebuie nuanţat: în 2000, cinci partide erau îngrămădite pe locurile 2-6, cu doar 3,5 procente între primul şi ultimul. Schimbarea dramatică a clasamentului nu ar trebui să fie surprinzătoare.
În 2004 două forţe politice majore s-au luptat precum în box. Clasamentul s-a schimbat, distanţa între ele fiind de fiecare dată de câteva procente.
În 2008, ierarhia a rămas identică.
Vă invit să îmi puneţi sau să adresaţi comentarii... dar să nu le semnaţi "Anonim", îngreunează foarte mult discuţia şi creează confuzie.
vineri, 3 februarie 2012
5 observaţii despre recensământ
1. Ponderea bucureştenilor în totalul populaţiei scade...
1992 = 9,0%
2002 = 8,8%
2011 = 8,4%
Poate părea puţin, dar vorbim în termeni absoluţi de o reducere a populaţiei capitalei cu aproape un sfert în 20 de ani.
2. Importanţa secuimii pentru UDMR creşte puţin dar sesizabil. Harghita şi Covasna conţin acum 33% din etnicii maghiari aflaţi în România, faţă de 30,7% la recensământul anterior.
3. Gândul face nişte calcule simpatice, dar greşite. Scăderea populaţiei este mult mai mare decât cea preconizată (detalii mai jos). PIB-ul pe cap de locuitor creşte cu mult mai mult de 2% datorită recensământului. Nu se poate calcula cu cât exact pentru că...
4. ... INS a introdus o mică-mare şopârlă: în populaţia recenzată de 20,2 milioane se află 302 mii persoane "temporar prezente". Potrivit comunicatului de presă al INS, aceştia sunt "cetăţenii străini sau fără cetăţenie veniţi în România pentru o perioadă mai mică de 12 luni". În fapt, suntem 19,9 milioane - în ţară sau emigraţi.
"Suntem"? Nu toţi cei incluşi în acest număr sunt cetăţeni români. Citez din comunicatul de presă: "populaţia stabilă a României [19,0 milioane din cei 19,9 milioane] include: cetăţenii români, străini sau fără cetăţenie [sublinierea mea] cu domiciliul în România care, la momentul recensământului, se aflau pe teritoriul ţării sau erau temporar absenţi, fiind plecaţi în străinătate pentru o perioadă mai mică de 12 luni şi cetăţenii români, străini sau fără cetăţenie veniţi pentru o perioadă de cel puţin 12 luni sau cu intenţia de a rămâne o perioadă de cel puţin 12 luni (la lucru, în căutarea unui loc de muncă, la studii, în interes de afaceri etc.) care aveau doar reşedinţa în România."
Dar asta nu e tot. 2,8% din totalul locuinţelor nu au putut fi recenzate. De ce? Pentru că e vorba de "cetăţenii români, străini sau fără cetăţenie cu domiciliul în România, care la momentul critic al recensământului erau plecaţi cu întreaga familie în străinătate şi pentru care nu au existat alte persoane (în ţară) care să declare existenţa lor [sau de] persoane care au refuzat explicit sau tacit recenzarea, prin evitarea vizitelor personalului de recensământ (populaţie necontactată)."
Înconfuzie concluzie, cifrele de la recensământ conţin unii cetăţeni străini şi nu conţin toţi cetăţenii României.
5. Oficial, în afara ţării sunt 1,6 milioane români, la care putem adăuga pe cei care au plecat cu toată familia şi despre care nimeni nu poate da relaţii (500 de mii de persoane? Un milion? Câţi dintre ei şi-au păstrat cetăţenia română?).
1992 = 9,0%
2002 = 8,8%
2011 = 8,4%
Poate părea puţin, dar vorbim în termeni absoluţi de o reducere a populaţiei capitalei cu aproape un sfert în 20 de ani.
2. Importanţa secuimii pentru UDMR creşte puţin dar sesizabil. Harghita şi Covasna conţin acum 33% din etnicii maghiari aflaţi în România, faţă de 30,7% la recensământul anterior.
3. Gândul face nişte calcule simpatice, dar greşite. Scăderea populaţiei este mult mai mare decât cea preconizată (detalii mai jos). PIB-ul pe cap de locuitor creşte cu mult mai mult de 2% datorită recensământului. Nu se poate calcula cu cât exact pentru că...
4. ... INS a introdus o mică-mare şopârlă: în populaţia recenzată de 20,2 milioane se află 302 mii persoane "temporar prezente". Potrivit comunicatului de presă al INS, aceştia sunt "cetăţenii străini sau fără cetăţenie veniţi în România pentru o perioadă mai mică de 12 luni". În fapt, suntem 19,9 milioane - în ţară sau emigraţi.
"Suntem"? Nu toţi cei incluşi în acest număr sunt cetăţeni români. Citez din comunicatul de presă: "populaţia stabilă a României [19,0 milioane din cei 19,9 milioane] include: cetăţenii români, străini sau fără cetăţenie [sublinierea mea] cu domiciliul în România care, la momentul recensământului, se aflau pe teritoriul ţării sau erau temporar absenţi, fiind plecaţi în străinătate pentru o perioadă mai mică de 12 luni şi cetăţenii români, străini sau fără cetăţenie veniţi pentru o perioadă de cel puţin 12 luni sau cu intenţia de a rămâne o perioadă de cel puţin 12 luni (la lucru, în căutarea unui loc de muncă, la studii, în interes de afaceri etc.) care aveau doar reşedinţa în România."
Dar asta nu e tot. 2,8% din totalul locuinţelor nu au putut fi recenzate. De ce? Pentru că e vorba de "cetăţenii români, străini sau fără cetăţenie cu domiciliul în România, care la momentul critic al recensământului erau plecaţi cu întreaga familie în străinătate şi pentru care nu au existat alte persoane (în ţară) care să declare existenţa lor [sau de] persoane care au refuzat explicit sau tacit recenzarea, prin evitarea vizitelor personalului de recensământ (populaţie necontactată)."
În
5. Oficial, în afara ţării sunt 1,6 milioane români, la care putem adăuga pe cei care au plecat cu toată familia şi despre care nimeni nu poate da relaţii (500 de mii de persoane? Un milion? Câţi dintre ei şi-au păstrat cetăţenia română?).
joi, 2 februarie 2012
"Toate sondajele minte!" - un răspuns calm de la un sociolog
Înainte să începem, o explicaţie scurtă dar foarte importantă: când încerci să estimezi opinia a 18 milioane de oameni pe baza unui eşantion de 1200, apare în mod evident potenţialul de a greşi. Toate sondajele din România indică cuantumul maxim al acestei erori sub termenul "marjă de eroare". Exemplu: Partidul Z are în eşantion o intenţie de vot de 25%. La o marjă de eroare de 3%, rezultatul real la scrutin poate varia între 22% şi 28% (adică 25% +/-3%).
Corolar: dacă există o competiţie exclusivă şi directă (ex. turul doi al unor alegeri prezidenţiale), iar candidatul tău favorit conduce în sondaje cu 52 la 48, el nu este indicat de sondaje ca fiind câştigătorul alegerilor (52-3 = 49 iar 48+3 = 51). Şi nu vorbesc aici de diaspora sau fraudă, ci doar de efectul marjei de eroare.
Iar acum hai să vedem concret ce s-a întâmplat cu sondajele de la ultimele scrutine.
Turul unu al alegerilor prezidenţiale din 2009
Exit poll-uri:
Traian Băsescu
Insomar 32,8
CCSB 34,1
CSOP 33,2
CURS 33,7
Rezultat 32,4 (în marjă, superb).
Mircea Geoană - aceleaşi patru institute - 4 exit-poll-uri: între 30,3 şi 31,7. A obţinut 31,1.
Crin Antonescu - între 21,5 şi 22,0. A obţinut 20,0. Iarăşi, în interiorul marjei de eroare de 3%.
Turul doi al alegerilor prezidenţiale din 2009
Nu numai sondajele efectuate între turul unu şi turul doi, ci şi cele efectuate cu luni înainte arătau că cei doi competitori erau practic la egalitate. Scorurile variau între 47-53 şi 53-47. La o marjă de 3%, sondajele arătau practic o egalitate.
"Problema" Antonescu
Înainte de turul unu, un singur institut de sondare a opiniei publice îl "dădea" pe Crin Antonescu în turul doi (diferenţa a fost de 1 milion de voturi/ 10 procente). Un altul arăta o egalitate virtuală între el şi Mircea Geoană. Nu le acuz de nimic - este posibil ca ele să fi făcut greşeli, după cum veţi vedea mai jos. Alte şase institute de sondare au dat ierarhia corectă. Incidental, toate 8 au indicat un scor "în marjă" pentru Traian Băsescu.
"Problema" Oprescu
Absolut toate institutele de mai sus - toate sondajele efectuate înainte de turul unu - indicau un scor mai mare pentru Sorin Oprescu decât cel obţinut de acesta (3,2%). Dar vă propun să ne uităm la următoarele cifre:
INSOMAR 8-6-5
CCSB 14-10
Operation Research 12-8-7
CSOP 8-6
Ce reprezintă ele? Scorul lui Sorin Oprescu în scădere, săptămână de săptămână, lună de lună, un declin observat şi notat ca atare de sondaje (apropo, exit-poll-urile au indicat corect rezultatul acestuia). Edit: Datorită unei observaţii făcute de Diana Cismaru, am eliminat o presupunere privind comportamentul electoral al votanţilor potenţiali ai lui Sorin Oprescu. Puteţi găsi observaţia sub postare la "Comentarii".
Alegerile parlamentare din 2008
3 institute (BCS, Insomar, CCSB). Ultima lună înainte de alegeri: 4 sondaje cu rezultate asemănătoare, în marjă şi corecte:
PDL între 32% şi 36%, PSD între 31% şi 37%, PNL între 15% şi 21%.
Rezultatele de la urne?
PDL .... 32,3% , PSD .... 33,1% , PNL... 18,5%.
Detalii aici şi aici.
Vreau să fiu clar înţeles: da, uneori se manipulează rezultate. Până la sfârşitul universului vor exista petarde aruncate de unii sau de alţii (petarde care nu păcălesc pe nimeni, ba mai mult au efectul de a adormi proprii activişti întru calm şi bucurie când de fapt situaţia e neagră). Da, există uneori şi incompetenţă. Da, uneori se fac greşeli când vine vorba de alcătuirea eşantionului, pentru că noi, sociologii, avem o idee aproximativă apropo de structura populaţiei aflate în ţară. Şi nu, nu întotdeauna se manipulează. Dar, cum este imposibil ca toate sondajele să fie manipulate în acelaşi timp de acelaşi actor, situaţia reală poate fi triangulată.
De exemplu, dacă 3 sondaje diferite efectuate în luna noiembrie îmi spun că Partidul Y are 28-30% din intenţia de vot iar un alt sondaj îmi arată că are 20%, nu pornesc imediat de la prezumţia că cel din urmă sondaj este o încercare de manipulare, ci îmi pun înainte alte întrebări:
- este intervalul efectuării acestui sondaj diferit de cel al celorlaltor sondaje? Altfel spus, nu cumva măsoară o altă stare de fapt? (reacţia publicului la demisia unui politician, de exemplu)
- cum a fost construit eşantionul? Ce erori pot surveni din acest motiv?
- cum au fost formulate întrebările? Care este contextul lor în sondaj?
... şi alte întrebări, pe care nu le voi discuta aici pentru că intru în detalii.
Pe baza uneia din aceste întrebări de bun simţ sociologic, o diferenţă de zece procente între scorul USL aşa cum a fost el măsurat de două sondaje diferite devine inteligibilă (detalii aici). Nu era vorba de manipulare, ci doar de o opţiune de răspuns în plus. Care schimba, de fapt, tot.
"Prestigiul" sondajelor n-a fost ajutat deloc de faptul că am avut în 5 ani de zile 3 scrutine pe muchie:
2004: Băsescu vs. Năstase, turul 2
2008: PDL vs. PSD, parlamentare în luptă pentru locul 1
2009: Băsescu vs. Geoană, turul 2
Dacă noţiunea "marjei de eroare" ar fi fost mai bine înţeleasă, şi calmul ar fi fost mai mare.
Mulţumesc Dianei Cismaru şi lui Bogdan Voicu pentru că m-au corectat acolo unde a fost cazul.
miercuri, 1 februarie 2012
Reacţia României la proteste - regiune istorică cu regiune istorică
Sursa: IMAS via Adevărul.
Hai să comparăm scorurile forţelor politice în fiecare regiune istorică cu cele de acum o lună. Schimbările sunt foarte interesante.
Transilvania: USL +6,6%. PDL (predictibil) -7%. SMURD-ul a început la Târgu Mureş, iar prima manifestaţie pro-Arafat a avut loc la Cluj.
Moldova: Situaţie practic neschimbată. Scorul PNG se măreşte cu 250% în termeni relativi, dar totul se petrece în interiorul marjei de eroare (1,7% -> 4,2%).
Muntenia (exclusiv Bucureşti). USL rămâne la fel. PDL pierde 8 procente (!), aproape jumătate din intenţia de vot şi trece pe locul trei. PP-DD saltă patru procente şi jumătate. PRM o creştere mică (+1,8%), în marja de eroare.
Bucureşti. USL a câştigat 3,5% (atenţie, sondajul nu măsoară impactul miting-ului USL). PDL a pierdut 2% - adică aproape nimic, pentru că este o evoluţie în marja de eroare. Scorul PP-DD practic s-a dublat! (de la 6,9% la 13%). UNPR practic dispare.
Rezumând: PP-DD capătă forţă în Bucureşti şi nu numai. În Moldova susţinerea pentru partid deja a atins un nivel dificil de depăşit - palierul limită? iar moldovenii se radicalizează întru PNG. Principalul partid de guvernământ pierde masiv în Transilvania, singura regiune unde avea rezultate mai acătării. USL capitalizează. Dar practic doar acolo. Situaţia PDL în Muntenia e critică. Primarii PDL din Valahia ar trebui să mulţumească Curţii Constituţionale că nu se va face o comasare, pentru că ar fi putut pierde tot.
Nota bene: datorită sondajul din ianuarie nu măsoară întreaga reacţie a puterii (împăcarea cu Arafat, discursurile preşedintelui) şi nici cea mai evidentă reacţie a opoziţiei (mitingul USL). Dacă PDL va recupera/a recuperat procente, situaţia aparent se re-stabilizează. Dacă nu, PDL a pornit pe tobogan în jos.
Cadou de final pentru cine a citit până aici:
Scorul partidelor anti-/para-sistem (PRM+PNG+PPDD)
Bucureşti: 18,2%
Transilvania (excluzând voturile etnicilor maghiari): 20,8%
Moldova: 25,1%
Muntenia: 25,9%
La nivel naţional: 22,1%.
22,1% ?! Ca să înţelegem ce înseamnă asta, două repere: 22,1% este o dată şi jumătate procentul votanţilor PDL. În acelaşi timp, 22,1% este un pic mai mult decât a luat PRM în 2000.
Hai să comparăm scorurile forţelor politice în fiecare regiune istorică cu cele de acum o lună. Schimbările sunt foarte interesante.
Transilvania: USL +6,6%. PDL (predictibil) -7%. SMURD-ul a început la Târgu Mureş, iar prima manifestaţie pro-Arafat a avut loc la Cluj.
Moldova: Situaţie practic neschimbată. Scorul PNG se măreşte cu 250% în termeni relativi, dar totul se petrece în interiorul marjei de eroare (1,7% -> 4,2%).
Muntenia (exclusiv Bucureşti). USL rămâne la fel. PDL pierde 8 procente (!), aproape jumătate din intenţia de vot şi trece pe locul trei. PP-DD saltă patru procente şi jumătate. PRM o creştere mică (+1,8%), în marja de eroare.
Bucureşti. USL a câştigat 3,5% (atenţie, sondajul nu măsoară impactul miting-ului USL). PDL a pierdut 2% - adică aproape nimic, pentru că este o evoluţie în marja de eroare. Scorul PP-DD practic s-a dublat! (de la 6,9% la 13%). UNPR practic dispare.
Rezumând: PP-DD capătă forţă în Bucureşti şi nu numai. În Moldova susţinerea pentru partid deja a atins un nivel dificil de depăşit - palierul limită? iar moldovenii se radicalizează întru PNG. Principalul partid de guvernământ pierde masiv în Transilvania, singura regiune unde avea rezultate mai acătării. USL capitalizează. Dar practic doar acolo. Situaţia PDL în Muntenia e critică. Primarii PDL din Valahia ar trebui să mulţumească Curţii Constituţionale că nu se va face o comasare, pentru că ar fi putut pierde tot.
Nota bene: datorită sondajul din ianuarie nu măsoară întreaga reacţie a puterii (împăcarea cu Arafat, discursurile preşedintelui) şi nici cea mai evidentă reacţie a opoziţiei (mitingul USL). Dacă PDL va recupera/a recuperat procente, situaţia aparent se re-stabilizează. Dacă nu, PDL a pornit pe tobogan în jos.
Cadou de final pentru cine a citit până aici:
Scorul partidelor anti-/para-sistem (PRM+PNG+PPDD)
Bucureşti: 18,2%
Transilvania (excluzând voturile etnicilor maghiari): 20,8%
Moldova: 25,1%
Muntenia: 25,9%
La nivel naţional: 22,1%.
22,1% ?! Ca să înţelegem ce înseamnă asta, două repere: 22,1% este o dată şi jumătate procentul votanţilor PDL. În acelaşi timp, 22,1% este un pic mai mult decât a luat PRM în 2000.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
