Subiectul e serios, dar există loc și pentru vreo două glumițe. Nu cu ele încep.
1. Iohannis e util. Nu în sensul de lider care să dea inspirație sau să creeze emulație, ci în calitate de persoană cu afiliere/identitate instituțională care are ceva credibilitate. Nu poți să joci ping-pong dacă nu există gravitație. Gravitația, în clipa asta, e Iohannis.
2. Cu scuze pentru cei cu sensibilități de dreapta, tot ce rămâne din proteste sunt câteva versuri ale lui Joan Baez, "ceea ce ei n-au putut să ucidă / s-a apucat să se organizeze / s-a apucat să se organizeze". Dacă din proteste nu reies partide, demonstrațiile se vor relua în anii următori. Cu protestatari la fel de frustrați, cu partide la fel de șocate, cu o situație la fel de încurcată. Sau mai rău.
Apropo, acum se pot face partide cu trei oameni.
3. Mulți din oamenii de stânga pe care-i știu sunt supărați, și au de ce. În continuare conflictul principal din România e unul care are de a face cu triunghiul stat-cetățeni-ritmuri de modernizare, și mai puțin cu distribuirea avuției.
3b. Mare grijă însă. Nemulțumiți de modul în care merg lucrurile în politică nu sunt doar elita tehno-intelectuală, oamenii cu venit mediu și mai ales peste pe care i-am văzut cu toții în prima zi a protestelor, ci și ceilalți. Prezența la vot a cetățenilor care au absolvit maxim 10 clase - cei mai săraci dintre români - a fost 34% în primul tur al prezidențialelor și 43% în turul decisiv, de fiecare dată 20% sub media națională. Cu toată legea privind migrația primarilor, cu toate evoluțiile care au adus organizațiile de partid la perfecțiune, cu Dragnea la butoane, oamenii aceștia au ignorat politica exact la momentul său de maxim interes cvasi-sportiv.
Carisma lui Traian Băsescu a mai impulsionat acest grup de cetățeni ai României, acoperind o situație gravă, care are rădăcini în trecut.
4. Modificările de mentalitate au loc încet. Dar există și o excepție: schimbările de structură. Acestea "amestecă pachetul de cărți", impulsionează societatea, descătușează noi energii. Creează începutul modificărilor bruște de mentalitate sau iluzia acestui început. Când aceste schimbări nu au loc natural dar dorința de schimbare e la cote mari, schimbarea trebuie realizată formal.
Dacă aș fi un politician mare, m-aș gândi serios să promovez ideea ca Parlamentul să devină cameră constituantă. Fenomenul creării unei noi constituții ar trebui făcut cât mai transparent și larg cu putință. Ar trebui dezbătut seară de seară la televiziuni, promovat intens, ar trebui să devină punctul central de atenție al societății, nu ca în 2003, nu ca în 2013. Și asta timp de un an de zile. Dacă revoluția nu există, ea trebuie emulată. Trebuie să avem dezbaterea constructivă, dinamică, optimistă de după revoluție, dar fără aspectele sângeroase ale revoluției.
Din nefericire se suprapune cu anul electoral 2016, dar asta este. Cineva îmi povestea că atunci când Polonia și-a făcut constituția post-comunistă au existat vreo cinci proiecte diferite, majoritatea provenind de la grupuri din afara partidelor, care au fost suprapuse și discutate. Pare un proiect intens și complicat, dar canalizează conștientul colectiv spre întrebările reale: cine suntem? Ce fel de Românie vrem? Ce drepturi, ce libertăți, ce obligații, cum ar trebui să arate instituțiile statului?
Și, cu riscul să par fistichiu, dezbaterile privind toate articolele unde există dezacorduri majore între părțile implicate ar trebui finalizate prin referendum articol cu articol. (Da, am avea un referendum cu 18 întrebări. California are astfel de referendumuri practic anual. Putem fi mai buni decât California. Mai proști sigur nu suntem). Un vot formal ("da"/"nu") pe o carte cât un sfert de Biblie e genul de non-consultare care nu-și mai găsește locul în România actuală.
5. Sunt sigur că există politicieni care citesc punctul anterior și râd. Le reamintesc că, din 2012 încoace, există un protest stradal în fiecare an. De asemenea, fiecare protest are din ce în ce mai mulți participanți. Nu vreau să mă gândesc câți protestatari ar mărșălui pe străzi în 2016.
Sau în 2017.
6. Nu trebuie să reformăm (doar) birocrația, ci modul cum o gândim, rolul și poziția sa în societate, valorile sale.
E greu. În Vechiul Regat de la Bălcescu încoace, birocrația e văzută drept unealta inteligentă a elitei întru educarea unui popor idiot. Dar pentru prima dată în 150 de ani, părți mari din populație au luat-o înaintea birocrației. E vizibil de ani de zile. Acum doare.
Zoso întreba de ce trebuie să scriem în toate formularele cine a eliberat cartea de identitate, adresa, etc etc. când CNP-ul deja conține toate informațiile distinctive. E nevoie de mai multe întrebări simple de acest gen. E momentul să ne mirăm și să acționăm pentru schimbarea mai multor proceduri, legi, prevederi de care ne lovim în fiecare zi.
7. Politica de resurse umane a partidelor mari trebuie să se schimbe radical. Vasile Dâncu a intuit ceva încercând să formalizeze noțiunea de "simpatizant". De fapt, de ani de zile se tot vorbește de "deschiderea partidelor". Lucrurile nu-s așa simple, fiecare om care intră într-un sediu de partid e un pericol la adresa structurilor de putere deja existente acolo, chit că e vorba de filiala PMP din comuna Ucuțu de Jos. Poate că partidele ar trebui să petreacă mai puțin timp ei-cu-ei și mai mult timp dialogând cu societatea. Gen peste 50% din timp. Și larg, în profunzime, cu acoperire formală, nu ca atunci când vine un musafir acasă și-l dai afară pe ușă după două ore ca să poți trece în șlapi la urmărirea serialului favorit.
7b. Poate că mulți oameni trebuie să plece din politică. Au venit ca să fure bani de la stat, acum nu se mai poate și zac precum niște puști cărora cineva le-a furat mingea. Ocupă funcții - în partid sau stat - degeaba, ei știu asta, cei din jurul lor știu asta, societatea știe asta, e o sterilitate absurdă, împovărătoare și stupidă. Blochează ascensiuni și înnoiri, sunt piele moartă.
8. După cum foarte multă lume observă, Victor Ponta cade nu pentru greșelile comise cu adevărat, ci pentru ceva de care nu e responsabil.
Destinul e ironic.
9. Un mic fir care duce spre situația actuală este următorul: ca națiune nu am găsit încă granița între defetismul constant și naționalismul absurd. Cel mai șocant lucru când vii în România, ca străin sau ca român care a trăit ani buni în străinătate, nu este aglomerarea de vehicule, prețurile sau religiozitatea sau mai știu eu ce. Ci seriozitatea, abnegația, determinarea cu care o bună parte a populației se auto-blamează, se critică, se insultă pe sine. Ignorăm cu hotărâre ce merge bine și ne concentrăm voioși pe ce merge prost sau greșit. Nimeni nu insultă România și românii ca românii.
Ca dimensiuni, fenomenul e unic în Europa de est. Și contează, erodează psihologic, lovește în identitatea comunității, înăbușește temporar civismul conducându-l într-un final spre erupții.
10. Nu m-am uitat, dar sunt sigur că Antena 3 a demonstrat că Băsescu e de vină pentru tragedia din Colectiv.
vineri, 6 noiembrie 2015
joi, 27 august 2015
Xenoscepticism - o ipoteză despre scena noastră politică
Cam de când am intrat în Uniunea Europeană, a apărut și următorul set de întrebări:
- când o să apară euroscepticismul?
- ce formă politică va lua?
Răspunsurile au început să sosească. Euroscepticismul românesc face parte dintr-o platformă mai largă, după cum indică titlul postării și după cum vei vedea în continuare:
Cei care consideră că integrarea în Uniunea Europeană a adus dezavantaje României erau conform INSCOP:
21,4% acum doi ani
19,9% acum un an
23% acum câteva luni (detalii)
30-31% - în funcție de anul când e efectuat sondajul - identifică UE cu pierderea identității naționale. 33% se opun trecerii României la euro (detalii).
Conform IRES, 27% din românii aflați în țară consideră că nu e bine că reprezentanți ai SUA au luat poziție de-a lungul timpului cu privire la corupția din România sau nerespectarea drepturilor omului.
Încredere mare sau foarte mare în Victor Ponta au 21,7% din românii aflați în țară conform INSCOP sau 35% conform CSCI.
PSD ar fi votat conform INSCOP de 37,1% dar, atenție, 37,1% din cei care ar veni la vot, care la rândul lor reprezintă 59,9% din cei aflați în țară, deci PSD e votat de 37,1% din 59,9%, adică de 22,2% din cei aflați în țară. La CSCI valorile sunt aproape identice: 37% din 63%, adică 23,3% din cei aflați în țară.
În primul tur al prezidențialelor Ponta a primit voturile a 3,8 milioane de persoane aflate în țară. În funcție de câți români adulți crezi că sunt în afara granițelor, cei 3,8 milioane reprezintă undeva între 23% și 26% din românii aflați în țară. În turul doi Ponta a fost votat de 33-35% din românii aflați în țară.
Valorile de mai sus nu fac referire în totalitate la același grup de persoane. De exemplu, l-au votat pe Ponta în primul tur și oameni care nu sunt ostili UE; există oameni care au o părere proastă despre intervențiile verbale ale americanilor, dar care n-ar vota PSD ci alte partide sau deloc, etc etc etc. Însă, odată ce dăm excepțiile la o parte, tot în spațiul 20-35% se ajunge. Și iată care e firul care, sub formă de ipoteză, leagă toate aceste informații:
Europarlamentarele din 2014, în ciuda prezenței mici, au dat semnalul care - dacă Ponta rămânea la putere în partid - ar fi fost confirmat și la localele sau parlamentarele de anul viitor.
Închei cu trei observații:
1) Există un curent care se opune xenoscepticismului, dar care nu posedă o reprezentare politică per se. Aflat la intersecția dintre șoc real și zeflemea, el de fapt exprimă distanțarea locuitorilor marilor orașe de condițiile de trai și de valorile din mediul rural, cu reflexie până la imaginea BOR. Și în anii următori senzaționalismul evenimentelor cauzate de decalaje obiective de dezvoltare va atrage click-uri, like-uri și share-uri.
2) Dispariția din prim-plan a lui Crin Antonescu a eliberat scena discursului xenosceptic pentru Victor Ponta. Acum e o îngrămădire pe acel set de mesaje de parcă ar fi susținut de 80% din români și nu de o treime: PSD ocupă spațiul cvasi-total - foști miniștri de externe precum Adrian Severin sau Adrian Năstase fiind cei mai vocali în acest sens, dar în niciun caz singurii, unii politicieni din PNL privesc în acea direcție, Traian Băsescu și Bogdan Diaconu (Partidul România Unită) încearcă să obțină procente de acolo, idem Tăriceanu, evident și Voiculescu sau Antena 3, UNPR împrumută subtil teme de aici și povestea încă nu s-a terminat.
Păcat - sunt multe teme, posibilități și linii de atac. Precum și multe voturi care pot fi obținute din afara xenoscepticismului, după cum s-a văzut în noiembrie în ambele tururi și în special în al doilea.
3) E posibil ca în lunile următoare să asistăm la câteva schimbări majore în discursul conducerii PSD. Dar cu cât masa vehiculului e mai mare, cu atât mai multă forță e necesară pentru efectuarea virajului... Va exista o rezistență solidă din partea structurilor de partid, marea majoritate a membrilor gândind exact în termenii în care gândesc și votanții xenosceptici (fenomene precum înfrângerea senzațională din noiembrie 2014 sau decimarea fără precedent a resurselor umane de către sistemul de justiție au accelerat emoții în acest sens). PSD nu și-a format de-a lungul timpului o infrastructură intelectuală puternică, ne-existând la nivel intern o masă critică de furnizori de idei, perspective și soluții care să fie credibili - în astfel de momente ei ar fi fost vitali. În cazul în care modificările pe care le intuiesc chiar vor avea loc în PSD, spațiul xeno-sceptic va fi parțial eliberat, iar lupta menționată mai sus, în cadrul observației 2, va deveni deodată atât relevantă cât și aprigă.
- când o să apară euroscepticismul?
- ce formă politică va lua?
Răspunsurile au început să sosească. Euroscepticismul românesc face parte dintr-o platformă mai largă, după cum indică titlul postării și după cum vei vedea în continuare:
Cei care consideră că integrarea în Uniunea Europeană a adus dezavantaje României erau conform INSCOP:
21,4% acum doi ani
19,9% acum un an
23% acum câteva luni (detalii)
30-31% - în funcție de anul când e efectuat sondajul - identifică UE cu pierderea identității naționale. 33% se opun trecerii României la euro (detalii).
Conform IRES, 27% din românii aflați în țară consideră că nu e bine că reprezentanți ai SUA au luat poziție de-a lungul timpului cu privire la corupția din România sau nerespectarea drepturilor omului.
PSD ar fi votat conform INSCOP de 37,1% dar, atenție, 37,1% din cei care ar veni la vot, care la rândul lor reprezintă 59,9% din cei aflați în țară, deci PSD e votat de 37,1% din 59,9%, adică de 22,2% din cei aflați în țară. La CSCI valorile sunt aproape identice: 37% din 63%, adică 23,3% din cei aflați în țară.
În primul tur al prezidențialelor Ponta a primit voturile a 3,8 milioane de persoane aflate în țară. În funcție de câți români adulți crezi că sunt în afara granițelor, cei 3,8 milioane reprezintă undeva între 23% și 26% din românii aflați în țară. În turul doi Ponta a fost votat de 33-35% din românii aflați în țară.
Valorile de mai sus nu fac referire în totalitate la același grup de persoane. De exemplu, l-au votat pe Ponta în primul tur și oameni care nu sunt ostili UE; există oameni care au o părere proastă despre intervențiile verbale ale americanilor, dar care n-ar vota PSD ci alte partide sau deloc, etc etc etc. Însă, odată ce dăm excepțiile la o parte, tot în spațiul 20-35% se ajunge. Și iată care e firul care, sub formă de ipoteză, leagă toate aceste informații:
Paradigma utilizată de Victor Ponta la alegerile din 2014 nu a reprezentat doar un mijloc de speculare a slăbiciunilor teoretice ale oponentului prin tripleta ortodoxie-familie-etnie română. Discursul lui Ponta a captat un curent apărut în prim-plan în 2010 odată cu resimțirea pe plan larg a efectelor crizei economice, și care ține de percepția negativă a unei părți din publicul românesc față de FMI, Uniunea Europeană și alte instituții internaționale, percepție foarte bine speculată de USL în special în vara lui 2012. Campania lui Ponta s-a plasat perfect într-o atmosferă mai largă de scepticism față de tot ce e străin, neromânesc, neobișnuit, minoritar, atipic. Această narațiune e parțial dependentă de mitologii din național-comunism, dar s-a născut și ca reacție la o cultură larg răspândită a masochismului verbal - jignirea României și românilor de către... români e un sport național extrem de bizar. Exacerbarea mândriei era oarecum naturală în context.
Ce e foarte important: conexiunea stabilită de discursul lui Ponta între acesta și cetățenii care erau de acord cu valorile din discurs a garantat că nu va exista o retragere în debandadă a susținătorilor săi: și după alegerile din 2014 Ponta beneficia de încrederea a mai mulți români decât oricare politician cu excepția lui Iohannis; și după alegeri social-democrații ocupă un loc foarte important pe scena politică, cu aproape 40% din opțiunile de vot. Relevant în context e că RTV, Mirel Palada și alți vectori de comunicare pro-Ponta se comportă exact ca și când alegerile n-au fost pierdute, livrând pe fond aceleași mesaje ca în toamna sau vara trecută: n-au niciun motiv să schimbe foaia pe discursul non-economic - măcar așa rezistă linia frontului.
Sociologic vorbind, PSD are o susținere mai mare ca niciodată din partea micii burghezii, după cum bine spunea Teodor Tiță. Mă refer aici în special la oameni care au sentimentul că nu mai exercită asupra vieții lor controlul pe care-l merită (și care sunt implicit atrași de teorii ale conspirației), sceptici cu privire la vest din motive mai degrabă recente, extrem de sensibili în legătură cu propriul nivel de trai (care nu e întotdeauna infim) și în mare, mare căutare de validări ale identității comunității naționale - că o fi vorba de daci miraculoși, cultul lui Ceaușescu-cel-care-se-lupta-cu-FMI sau români care au avut succes în afara țării. În rețetă mai intră și anti-capitalism, dar doar în măsura în care e vorba de corporații străine și bunuri de proveniență non-românească. Acest element a înclinat balanța când a venit vorba de a denumi întreaga viziune: "xenoscepticism" implică respingerea a ce este străin (nu doar UE sau nu doar SUA), dar realizată în majoritatea cazurilor fără violență și fără manifestări psihologice grave, ergo sufixul "-scepticism" și nu "-fobie". Astfel, xenoscepticii noștri se tem de Facebook și cred că telefoanele mobile sunt cancerigene, dar nu renunță de fapt la utilizarea acestor mijloace de comunicare. De la Roșia Montană și îngroparea de porci pe terenul pe care se va construi o moschee în București la legea anti-legionară sau opoziția în creștere față de hipermarketuri, xenoscepticismul continuă să definească scandalurile și subiectele zilei. Voi nuanța pentru a evita confuzii:
* Nu e vorba de o resuscitare a dinamismului PRM de la sfârșitul mileniului trecut, discursul de acum fiind mai sofisticat. Astfel, doar 5% din români consideră că România trebuie să se îndrepte spre o alianță cu Rusia, abandonând politica pro-NATO/UE - implicit marea majoritate a xenoscepticilor își dozează rațional temerile și nemulțumirile.
* Nu ei sunt toți votanții PSD, dar din cauza lor și în ciuda unei campanii defectuoase:
Ce e foarte important: conexiunea stabilită de discursul lui Ponta între acesta și cetățenii care erau de acord cu valorile din discurs a garantat că nu va exista o retragere în debandadă a susținătorilor săi: și după alegerile din 2014 Ponta beneficia de încrederea a mai mulți români decât oricare politician cu excepția lui Iohannis; și după alegeri social-democrații ocupă un loc foarte important pe scena politică, cu aproape 40% din opțiunile de vot. Relevant în context e că RTV, Mirel Palada și alți vectori de comunicare pro-Ponta se comportă exact ca și când alegerile n-au fost pierdute, livrând pe fond aceleași mesaje ca în toamna sau vara trecută: n-au niciun motiv să schimbe foaia pe discursul non-economic - măcar așa rezistă linia frontului.
Sociologic vorbind, PSD are o susținere mai mare ca niciodată din partea micii burghezii, după cum bine spunea Teodor Tiță. Mă refer aici în special la oameni care au sentimentul că nu mai exercită asupra vieții lor controlul pe care-l merită (și care sunt implicit atrași de teorii ale conspirației), sceptici cu privire la vest din motive mai degrabă recente, extrem de sensibili în legătură cu propriul nivel de trai (care nu e întotdeauna infim) și în mare, mare căutare de validări ale identității comunității naționale - că o fi vorba de daci miraculoși, cultul lui Ceaușescu-cel-care-se-lupta-cu-FMI sau români care au avut succes în afara țării. În rețetă mai intră și anti-capitalism, dar doar în măsura în care e vorba de corporații străine și bunuri de proveniență non-românească. Acest element a înclinat balanța când a venit vorba de a denumi întreaga viziune: "xenoscepticism" implică respingerea a ce este străin (nu doar UE sau nu doar SUA), dar realizată în majoritatea cazurilor fără violență și fără manifestări psihologice grave, ergo sufixul "-scepticism" și nu "-fobie". Astfel, xenoscepticii noștri se tem de Facebook și cred că telefoanele mobile sunt cancerigene, dar nu renunță de fapt la utilizarea acestor mijloace de comunicare. De la Roșia Montană și îngroparea de porci pe terenul pe care se va construi o moschee în București la legea anti-legionară sau opoziția în creștere față de hipermarketuri, xenoscepticismul continuă să definească scandalurile și subiectele zilei. Voi nuanța pentru a evita confuzii:
* Nu e vorba de o resuscitare a dinamismului PRM de la sfârșitul mileniului trecut, discursul de acum fiind mai sofisticat. Astfel, doar 5% din români consideră că România trebuie să se îndrepte spre o alianță cu Rusia, abandonând politica pro-NATO/UE - implicit marea majoritate a xenoscepticilor își dozează rațional temerile și nemulțumirile.
* Nu ei sunt toți votanții PSD, dar din cauza lor și în ciuda unei campanii defectuoase:
- Ponta ia mai multe voturi în 2014 decât Geoană în 2009 și în primul tur, și în al doilea
- în al doilea tur, Ponta primește mai multe voturi decât Năstase în 2004
- PSD acum e la cote mai înalte decât la mijlocul anilor '90 sau în anii 2005-2008; niciodată susținerea pentru partid n-a fost mai mare după o înfrângere.
Concret, PSD a suferit următoarele modificări față de epoca anterioară sau chiar față de toată perioada 1989-2009:
- o creștere a susținătorilor cu studii superioare, care acum reprezintă 15% (față de 9% în erele Năstase-Geoană);
- urbanul livrează pentru prima dată în istorie majoritatea votanților partidului;
- există o problemă considerabilă în a mobiliza la vot oamenii cu educație de maxim 8 clase, adică cei mai săraci dintre români, teoretic vorbind un public arondat exclusiv PSD-ului;
- la prezidențiale Ponta a înregistrat scoruri bune în primul tur în Transilvania și în ambele tururi în Muntenia, dar nu în orașele mari;
- ca notă aparte și adițională, pe 16 noiembrie 2014 partidul/candidatul au reușit să mobilizeze împotriva lor mai mulți tineri decât la orice scrutin din cei 17 ani de dinainte. Niciodată discursul PSD n-a călcat tinerii pe nervi ca acum.
Europarlamentarele din 2014, în ciuda prezenței mici, au dat semnalul care - dacă Ponta rămânea la putere în partid - ar fi fost confirmat și la localele sau parlamentarele de anul viitor.
Închei cu trei observații:
1) Există un curent care se opune xenoscepticismului, dar care nu posedă o reprezentare politică per se. Aflat la intersecția dintre șoc real și zeflemea, el de fapt exprimă distanțarea locuitorilor marilor orașe de condițiile de trai și de valorile din mediul rural, cu reflexie până la imaginea BOR. Și în anii următori senzaționalismul evenimentelor cauzate de decalaje obiective de dezvoltare va atrage click-uri, like-uri și share-uri.
2) Dispariția din prim-plan a lui Crin Antonescu a eliberat scena discursului xenosceptic pentru Victor Ponta. Acum e o îngrămădire pe acel set de mesaje de parcă ar fi susținut de 80% din români și nu de o treime: PSD ocupă spațiul cvasi-total - foști miniștri de externe precum Adrian Severin sau Adrian Năstase fiind cei mai vocali în acest sens, dar în niciun caz singurii, unii politicieni din PNL privesc în acea direcție, Traian Băsescu și Bogdan Diaconu (Partidul România Unită) încearcă să obțină procente de acolo, idem Tăriceanu, evident și Voiculescu sau Antena 3, UNPR împrumută subtil teme de aici și povestea încă nu s-a terminat.
Păcat - sunt multe teme, posibilități și linii de atac. Precum și multe voturi care pot fi obținute din afara xenoscepticismului, după cum s-a văzut în noiembrie în ambele tururi și în special în al doilea.
3) E posibil ca în lunile următoare să asistăm la câteva schimbări majore în discursul conducerii PSD. Dar cu cât masa vehiculului e mai mare, cu atât mai multă forță e necesară pentru efectuarea virajului... Va exista o rezistență solidă din partea structurilor de partid, marea majoritate a membrilor gândind exact în termenii în care gândesc și votanții xenosceptici (fenomene precum înfrângerea senzațională din noiembrie 2014 sau decimarea fără precedent a resurselor umane de către sistemul de justiție au accelerat emoții în acest sens). PSD nu și-a format de-a lungul timpului o infrastructură intelectuală puternică, ne-existând la nivel intern o masă critică de furnizori de idei, perspective și soluții care să fie credibili - în astfel de momente ei ar fi fost vitali. În cazul în care modificările pe care le intuiesc chiar vor avea loc în PSD, spațiul xeno-sceptic va fi parțial eliberat, iar lupta menționată mai sus, în cadrul observației 2, va deveni deodată atât relevantă cât și aprigă.
luni, 17 august 2015
Cine vrea să devină candidatul republicanilor la prezidențiale?
Pe 6 august au avut loc două dezbateri televizate la care au participat aproape toți candidații partidului republican la președinție. Primii 10 pe baza cuantificării mai multor sondaje au participat la dezbaterea principală. A fost cea mai urmărită dezbatere de alegere primare, adică intra-partid, din istorie: un rating de 14 raportat la populația României (pe același numitor o televiziune de știri tipică din țara noastră trece de 5 cam o dată, hai de două ori pe an).
Câteva observații, sper, interesante:
- Dezbaterile au fost a doua și respectiv a treia din cele treisprezece care vor avea loc până în martie. (Candidatul republicanilor va fi desemnat oficial în iulie, membrii de partid votând din ianuarie încolo). Niciun membru de partid, simpatizant sau (potențial) votant nu va putea spune că nu știe ce păreri are candidatul oficial al partidului apropo de subiectele X, Y sau Z. Supraexpunerea cerne... evident dacă există competiție, supraexpunerea-de-unul-singur te omoară.
- Alegerile pentru președinția Statelor Unite vor avea loc peste cinsprezece (15) luni. Dezbaterile au început deja pentru a se putea elimina repede candidații incapabili, și de asemenea pentru a crea emoție și, în consecință, finanțare. Dependența de rețele obscure și ilicite, cum e cazul în Europa de Est și în încă câteva locuri, face inutilă prezentarea publică timpurie a candidaților, căci banii oricum vin pe alte criterii decât cum te prezinți în fața camerelor de luat vederi, ce opinii ai, ce valori ai în relație cu spațiul politic, etc. De asemenea democrații abia dacă mai există din punct de vedere mediatic, toată America vorbește despre candidații republicani. Și asta într-un an fără alegeri.
- Numărul candidaților (18, din care 17 au participat la dezbateri) este considerabil. Ce este remarcabil și, de fapt, esența unui sistem bipartit, este că ei se adresează unor grupuri în bună parte diferite. În bipartidism partidele sunt federații de interese, valori și personalități, și nu oști monocolore ca în filmele cu Ștefan cel Mare sau în "Lord of the Rings". Există o țară atât de simplă încât să poți capta 50-și-ceva-la-sută din primul tur cu un set simplu de mesaje, țintit spre o parte din votanți? SUA nu e așa. Iar în România au existat două astfel de fenomene (1990 și 2012) în doar douăzeci și cinci de ani. Altfel, că e vorba de primul tur al prezidențialelor sau de parlamentare, s-a trecut de 40% rar și greu - ba chiar la parlamentare niciodată.
Să vedem despre cine e vorba, în ordinea inversă a clasamentelor de acum...
Voturile a 4% din republicani s-ar duce spre 6 candidați mai puțin vizibili.
Rămân 12. Atunci când am pus poza unui candidat ea aparține, întotdeauna, candidatului prezentat în paragraful de sub poză.
Chris Christie - CV puternic pe lupta anti-terorism (fost procuror al statului New Jersey cu activitate semnificativă în domeniu), actualmente guvernator al statului respectiv, liderul asociației guvernatorilor republicani. A reușit să câștige într-un stat care, de 25 de ani, votează democrați la prezidențiale ceea ce-l face un candidat de calitate la prezidențiale sau pur și simplu un susținător util pentru candidatul oficial. 3% înainte de dezbatere, 3% după. Nu se va remonta, își va da susținerea la schimb pentru mici favoruri politice sau pentru poziția de vicepreședinte. Acesta fiind probabil și motivul real pentru care a intrat în cursă. Probabil se va uita de el în lunile care vin. Umorul îl mai poate remonta.
Rand Paul - libertarian. Excesiv de teoretic, dar marea lui problemă e de fapt că partidul e la bază conservator. Pe cale de reorientare și moderare. În februarie susținea că nu ar trebui să fie o obligație legală pentru părinți să-și vaccineze copiii ("Nu statul deține copiii. Copiii sunt ai părinților. Discuția e aici una legată de libertate"). 5% înainte de dezbatere, 3% după. Trend descendent din aprilie încoace... sau din iunie, în funcție de cum analizezi cifrele. Nu e anul lui.
John Kasich - guvernator al statului Ohio, unul cheie în sistemul de vot american. Nimic ieșit din comun sau remarcabil. Trend ascendent dar foarte lent din primăvară încoace. 3% înainte de dezbatere, 4% după, diferența e irelevantă statistic. Probabil că a sperat la un câmp de candidați ceva mai slab... sau, ca și Christie, vrea să-și vândă scump susținerea de care beneficiază în stat.
Marco Rubio - aproape cel mai tânăr candidat, în mod sigur pare cel mai tânăr. Răspunsul republicanilor la candidaturile lui Obama: hispanic, dinamic, carismatic. În sondaje se stinge: 13% în aprilie, 5% înainte de dezbatere, 4% după dezbatere. Adică s-a întors la cotele din decembrie/ianuarie. În locul lui aș schimba echipa de consultanți de sus până jos, potențialul e irosit.
Scott Walker - Guvernator al statului Wisconsin. Foarte drag republicanilor pentru că a rezistat unei tentative a bugetarilor din Wisconsin de a-l da jos prin referendum. Parte dintr-un grup în creștere de politicieni republicani care încearcă atât de mult să pară anti-avort că se opun și avortului în caz de viol sau incest. În iulie și înainte 9-15%, înainte de dezbatere 9%, după dezbatere 6%.
Recunosc: mi-a fost foarte greu să găsesc o poză în care să pară un om în care să ai o minimă încredere. Dar am reușit.
Carly Fiorina - Fost CEO al HP. Dreapta capitalistă clasică cu mici nuanțe: anti-avort, în favoarea decriminalizării drogurilor ușoare dar nu legalizării lor, în favoarea măririi drepturilor statelor. N-a participat la dezbaterea "mare", dar a câștigat-o decisiv pe cea "mică". Întrucât prestația aproape tuturor candidaților la dezbaterea "mare" a fost slabă, Fiorina a câștigat prin contumacie. 1-3% înainte de dezbatere, 5% după. Poate fi o surpriză. Establishment-ul republican se va opune ideii de a contrapune o femeie lui Hillary ("misoginii noștri țărănoi n-o să vină la vot* !").
* = forța establishment-ului nu e însă decisivă tot timpul. Altfel Jeb Bush era deja la 40%. Dar să nu anticipez...
Mike Huckabee - guvernator al statului Arkansas. Creștinism pur. Cântă la bas într-o formație care face cover-uri după rock-ul clasic. Genul de om în care toată lumea are încredere, dar nu atât de mult încât să-i dea ceva serios pe mână. La 6% cam toată vara, și înainte de dezbatere și după.
Jeb Bush - Guvernator al Floridei. Fratele lui George W. (președinte 2000-2008), fiul lui George senior (președinte 1988-1992). Tocilarul cam lălâu al întregii curse de nominalizare. Psihologic și mental e mai degrabă fiul tatălui său decât fratele fratelui său, ca să zic așa. Omul establishment-ului partidului, promovat intens și subtil drept Candidatul Serios Care Trebuie Să Ne Reprezinte Contra lui Hillary; acest efort pro-Jeb nu prea e devoalat în presa americană. Printre primii trei până la dezbatere (12-15%), acum în afara podiumului (9%). Va trebui să folosească iute și bine banii pe care în mod sigur îi va căpăta de la susținătorii moderați ai partidului.
Ted Cruz - senator, 44 de ani. Reprezentantul Tea Party. Ceea înseamnă că: susține toate punctele de vedere asociate în mod stas cu republicanii, fără să excludă unul sau altul; comunică virulent și exploziv, fără jumătăți de măsură sau compromisuri; are un lung CV de certuri cu partidul. Numele de familie poate fi ignorat, tatăl său era spaniol iar Ted a crescut în Texas; el ignoră acum potențialele conexiuni cu publicul hispanic. Campion național la oratorie în facultate. Iulie: 4%, înainte de dezbatere: 6%, după dezbatere: 10%. Establishment-ul îl urăște cu furie, întrucât e un iconoclast, nerespectând "vaci sacre" și ierarhii nescrise. Într-o altă țară decât SUA avea șanse să facă o figură frumoasă; 2016 s-ar putea să fie prea devreme.
Ben Carson - chirurg. Faimos după un discurs anti-corectitudine politică ținut la o masă de gală la care era prezent și Obama. Iohannis-ul campaniei republicane: omul obișnuit, nepregătit pentru comunicare politică la nivel național, dar care atrage prin naturalețe (subiect asupra căruia voi reveni mai jos). Părea a fi pe trend descendent, ajungând la 6-7% înainte de dezbatere. Acum e la 12%. Un foc de paie? Nu e exclus ca între Cruz și Trump să fie văzut drept "opțiunea cea mai puțin proastă". De văzut dacă pe termen scurt va fi lăsat fără bani. În funcție de sondaje nedestinate publicului, poate ajunge o ofertă pentru vicepreședinție care să rupă din voturile minorităților...
Donald Trump - businessman cu o valoare oscilantă a activelor (dar în niciun caz cele 10 miliarde de dolari de care vorbește el). Clovn? În mod sigur un om care exprimă nemulțumirea unor secțiuni largi ale publicului republican. Nicio gafă nu pare să-l dărâme - și comite multe. Este comparat cu Berlusconi (aici). L-aș asemăna cu Bernie Sanders sau Jeremy Corbyn prin faptul că nu retractează, nu ezită, nu clipește (un clip faimos apropo de Corbyn în sensul ăsta aici). În sondaje, Trump avea 26% din voturile republicanilor înainte de dezbatere, 25% după, în condițiile în care nimeni nu trece de 13%. A fost considerat câștigătorul dezbaterii principale de 19% din republicani (niciun alt candidat care a participat la marea dezbatere nu obține 10%). Trump este principalul motiv pentru care mulți din contracandidați sunt sau erau pe trend-uri descendente.
Concluziile ar fi două:
Pe de o parte, Partidul Republican are mari probleme. După cum își dau seama din ce în ce mai mulți oameni din jurnalismul politic american, primii trei candidați în sondaje și 4 din primii 6 nu au experiență politică de vreun fel, nu provin din ierarhia internă a partidului sau (cazul lui Cruz) s-au opus partidului de-a dreptul în mod repetat. Un fenomen oarecum similar are loc la democrați, scorul în lupta Hillary Clinton vs. Bernie Sanders ajungând de la 61%-la-11% în iunie la 49%-vs-30% acum (detalii). Într-o lume simplă Jeb (candidat la Casa Albă) îl avea pe Rubio drept viceprezidențiabil pentru a rupe voturi de la tineri și hispanici, Rubio preluând ștafeta în 2020 sau 2024. Lumea în care trăim nu e simplă.
Pe de altă parte, te rog să observi - indiferent care sunt opțiunile tale ideologice - cât de bogat este Partidul Republican în rute și creneluri. Niciunul din oamenii de mai sus nu este o copie a altuia (din motive de spațiu și de concizie nu am intrat în detalii așa de mult cum aș fi vrut). Fiecare are o poveste de viață unică, un public-țintă mai mare sau mai mic, o modalitate diferită de a trata povestea Americii și necesitățile sale. Există moderați și "duri", un libertarian doct care citează din Constituție și un hispanic pasional, credincioși autentici și politicieni de vocație, oameni cu experiență în funcții administrative înalte sau neofiți dinamici, oameni pentru care ba economia, ba religia, ba apărarea națiunii e subiectul-cheie. Important în contextul bipartidismului: cu probabila excepție a lui Trump, cu toții se vor alinia în spatele câștigătorului cursei interne.
Sursele pozelor: latinofoxnews.com, ABC News, humanevents.com, carlyforamerica.com, CNBC, salon.com, biography.com, fixthisnation.com.
Câteva observații, sper, interesante:
- Dezbaterile au fost a doua și respectiv a treia din cele treisprezece care vor avea loc până în martie. (Candidatul republicanilor va fi desemnat oficial în iulie, membrii de partid votând din ianuarie încolo). Niciun membru de partid, simpatizant sau (potențial) votant nu va putea spune că nu știe ce păreri are candidatul oficial al partidului apropo de subiectele X, Y sau Z. Supraexpunerea cerne... evident dacă există competiție, supraexpunerea-de-unul-singur te omoară.
- Alegerile pentru președinția Statelor Unite vor avea loc peste cinsprezece (15) luni. Dezbaterile au început deja pentru a se putea elimina repede candidații incapabili, și de asemenea pentru a crea emoție și, în consecință, finanțare. Dependența de rețele obscure și ilicite, cum e cazul în Europa de Est și în încă câteva locuri, face inutilă prezentarea publică timpurie a candidaților, căci banii oricum vin pe alte criterii decât cum te prezinți în fața camerelor de luat vederi, ce opinii ai, ce valori ai în relație cu spațiul politic, etc. De asemenea democrații abia dacă mai există din punct de vedere mediatic, toată America vorbește despre candidații republicani. Și asta într-un an fără alegeri.
- Numărul candidaților (18, din care 17 au participat la dezbateri) este considerabil. Ce este remarcabil și, de fapt, esența unui sistem bipartit, este că ei se adresează unor grupuri în bună parte diferite. În bipartidism partidele sunt federații de interese, valori și personalități, și nu oști monocolore ca în filmele cu Ștefan cel Mare sau în "Lord of the Rings". Există o țară atât de simplă încât să poți capta 50-și-ceva-la-sută din primul tur cu un set simplu de mesaje, țintit spre o parte din votanți? SUA nu e așa. Iar în România au existat două astfel de fenomene (1990 și 2012) în doar douăzeci și cinci de ani. Altfel, că e vorba de primul tur al prezidențialelor sau de parlamentare, s-a trecut de 40% rar și greu - ba chiar la parlamentare niciodată.
Să vedem despre cine e vorba, în ordinea inversă a clasamentelor de acum...
Voturile a 4% din republicani s-ar duce spre 6 candidați mai puțin vizibili.
Rămân 12. Atunci când am pus poza unui candidat ea aparține, întotdeauna, candidatului prezentat în paragraful de sub poză.
Chris Christie - CV puternic pe lupta anti-terorism (fost procuror al statului New Jersey cu activitate semnificativă în domeniu), actualmente guvernator al statului respectiv, liderul asociației guvernatorilor republicani. A reușit să câștige într-un stat care, de 25 de ani, votează democrați la prezidențiale ceea ce-l face un candidat de calitate la prezidențiale sau pur și simplu un susținător util pentru candidatul oficial. 3% înainte de dezbatere, 3% după. Nu se va remonta, își va da susținerea la schimb pentru mici favoruri politice sau pentru poziția de vicepreședinte. Acesta fiind probabil și motivul real pentru care a intrat în cursă. Probabil se va uita de el în lunile care vin. Umorul îl mai poate remonta.
Rand Paul - libertarian. Excesiv de teoretic, dar marea lui problemă e de fapt că partidul e la bază conservator. Pe cale de reorientare și moderare. În februarie susținea că nu ar trebui să fie o obligație legală pentru părinți să-și vaccineze copiii ("Nu statul deține copiii. Copiii sunt ai părinților. Discuția e aici una legată de libertate"). 5% înainte de dezbatere, 3% după. Trend descendent din aprilie încoace... sau din iunie, în funcție de cum analizezi cifrele. Nu e anul lui.
John Kasich - guvernator al statului Ohio, unul cheie în sistemul de vot american. Nimic ieșit din comun sau remarcabil. Trend ascendent dar foarte lent din primăvară încoace. 3% înainte de dezbatere, 4% după, diferența e irelevantă statistic. Probabil că a sperat la un câmp de candidați ceva mai slab... sau, ca și Christie, vrea să-și vândă scump susținerea de care beneficiază în stat.
Marco Rubio - aproape cel mai tânăr candidat, în mod sigur pare cel mai tânăr. Răspunsul republicanilor la candidaturile lui Obama: hispanic, dinamic, carismatic. În sondaje se stinge: 13% în aprilie, 5% înainte de dezbatere, 4% după dezbatere. Adică s-a întors la cotele din decembrie/ianuarie. În locul lui aș schimba echipa de consultanți de sus până jos, potențialul e irosit.
Scott Walker - Guvernator al statului Wisconsin. Foarte drag republicanilor pentru că a rezistat unei tentative a bugetarilor din Wisconsin de a-l da jos prin referendum. Parte dintr-un grup în creștere de politicieni republicani care încearcă atât de mult să pară anti-avort că se opun și avortului în caz de viol sau incest. În iulie și înainte 9-15%, înainte de dezbatere 9%, după dezbatere 6%.
Recunosc: mi-a fost foarte greu să găsesc o poză în care să pară un om în care să ai o minimă încredere. Dar am reușit.
Carly Fiorina - Fost CEO al HP. Dreapta capitalistă clasică cu mici nuanțe: anti-avort, în favoarea decriminalizării drogurilor ușoare dar nu legalizării lor, în favoarea măririi drepturilor statelor. N-a participat la dezbaterea "mare", dar a câștigat-o decisiv pe cea "mică". Întrucât prestația aproape tuturor candidaților la dezbaterea "mare" a fost slabă, Fiorina a câștigat prin contumacie. 1-3% înainte de dezbatere, 5% după. Poate fi o surpriză. Establishment-ul republican se va opune ideii de a contrapune o femeie lui Hillary ("misoginii noștri țărănoi n-o să vină la vot* !").
* = forța establishment-ului nu e însă decisivă tot timpul. Altfel Jeb Bush era deja la 40%. Dar să nu anticipez...
Mike Huckabee - guvernator al statului Arkansas. Creștinism pur. Cântă la bas într-o formație care face cover-uri după rock-ul clasic. Genul de om în care toată lumea are încredere, dar nu atât de mult încât să-i dea ceva serios pe mână. La 6% cam toată vara, și înainte de dezbatere și după.
Jeb Bush - Guvernator al Floridei. Fratele lui George W. (președinte 2000-2008), fiul lui George senior (președinte 1988-1992). Tocilarul cam lălâu al întregii curse de nominalizare. Psihologic și mental e mai degrabă fiul tatălui său decât fratele fratelui său, ca să zic așa. Omul establishment-ului partidului, promovat intens și subtil drept Candidatul Serios Care Trebuie Să Ne Reprezinte Contra lui Hillary; acest efort pro-Jeb nu prea e devoalat în presa americană. Printre primii trei până la dezbatere (12-15%), acum în afara podiumului (9%). Va trebui să folosească iute și bine banii pe care în mod sigur îi va căpăta de la susținătorii moderați ai partidului.
Ted Cruz - senator, 44 de ani. Reprezentantul Tea Party. Ceea înseamnă că: susține toate punctele de vedere asociate în mod stas cu republicanii, fără să excludă unul sau altul; comunică virulent și exploziv, fără jumătăți de măsură sau compromisuri; are un lung CV de certuri cu partidul. Numele de familie poate fi ignorat, tatăl său era spaniol iar Ted a crescut în Texas; el ignoră acum potențialele conexiuni cu publicul hispanic. Campion național la oratorie în facultate. Iulie: 4%, înainte de dezbatere: 6%, după dezbatere: 10%. Establishment-ul îl urăște cu furie, întrucât e un iconoclast, nerespectând "vaci sacre" și ierarhii nescrise. Într-o altă țară decât SUA avea șanse să facă o figură frumoasă; 2016 s-ar putea să fie prea devreme.
Ben Carson - chirurg. Faimos după un discurs anti-corectitudine politică ținut la o masă de gală la care era prezent și Obama. Iohannis-ul campaniei republicane: omul obișnuit, nepregătit pentru comunicare politică la nivel național, dar care atrage prin naturalețe (subiect asupra căruia voi reveni mai jos). Părea a fi pe trend descendent, ajungând la 6-7% înainte de dezbatere. Acum e la 12%. Un foc de paie? Nu e exclus ca între Cruz și Trump să fie văzut drept "opțiunea cea mai puțin proastă". De văzut dacă pe termen scurt va fi lăsat fără bani. În funcție de sondaje nedestinate publicului, poate ajunge o ofertă pentru vicepreședinție care să rupă din voturile minorităților...
Donald Trump - businessman cu o valoare oscilantă a activelor (dar în niciun caz cele 10 miliarde de dolari de care vorbește el). Clovn? În mod sigur un om care exprimă nemulțumirea unor secțiuni largi ale publicului republican. Nicio gafă nu pare să-l dărâme - și comite multe. Este comparat cu Berlusconi (aici). L-aș asemăna cu Bernie Sanders sau Jeremy Corbyn prin faptul că nu retractează, nu ezită, nu clipește (un clip faimos apropo de Corbyn în sensul ăsta aici). În sondaje, Trump avea 26% din voturile republicanilor înainte de dezbatere, 25% după, în condițiile în care nimeni nu trece de 13%. A fost considerat câștigătorul dezbaterii principale de 19% din republicani (niciun alt candidat care a participat la marea dezbatere nu obține 10%). Trump este principalul motiv pentru care mulți din contracandidați sunt sau erau pe trend-uri descendente.
Concluziile ar fi două:
Pe de o parte, Partidul Republican are mari probleme. După cum își dau seama din ce în ce mai mulți oameni din jurnalismul politic american, primii trei candidați în sondaje și 4 din primii 6 nu au experiență politică de vreun fel, nu provin din ierarhia internă a partidului sau (cazul lui Cruz) s-au opus partidului de-a dreptul în mod repetat. Un fenomen oarecum similar are loc la democrați, scorul în lupta Hillary Clinton vs. Bernie Sanders ajungând de la 61%-la-11% în iunie la 49%-vs-30% acum (detalii). Într-o lume simplă Jeb (candidat la Casa Albă) îl avea pe Rubio drept viceprezidențiabil pentru a rupe voturi de la tineri și hispanici, Rubio preluând ștafeta în 2020 sau 2024. Lumea în care trăim nu e simplă.
Pe de altă parte, te rog să observi - indiferent care sunt opțiunile tale ideologice - cât de bogat este Partidul Republican în rute și creneluri. Niciunul din oamenii de mai sus nu este o copie a altuia (din motive de spațiu și de concizie nu am intrat în detalii așa de mult cum aș fi vrut). Fiecare are o poveste de viață unică, un public-țintă mai mare sau mai mic, o modalitate diferită de a trata povestea Americii și necesitățile sale. Există moderați și "duri", un libertarian doct care citează din Constituție și un hispanic pasional, credincioși autentici și politicieni de vocație, oameni cu experiență în funcții administrative înalte sau neofiți dinamici, oameni pentru care ba economia, ba religia, ba apărarea națiunii e subiectul-cheie. Important în contextul bipartidismului: cu probabila excepție a lui Trump, cu toții se vor alinia în spatele câștigătorului cursei interne.
Sursele pozelor: latinofoxnews.com, ABC News, humanevents.com, carlyforamerica.com, CNBC, salon.com, biography.com, fixthisnation.com.
sâmbătă, 18 iulie 2015
5 moduri de a interpreta un anumit cântec din anii '80
Se dă Toto - "Africa", link aici.
Versuri în română (traducerea și adaptarea îmi aparțin):
"E seară și aud ecoul tobelor
Dar ea aude numai șoaptele unei conversații
Ea vine cu zborul de 12:30
Aripile luminate de lună reflectă stelele care mă ghidează spre salvare
Am oprit un bătrânel pe drum
Sperând să aud cuvinte pierdute sau vechi melodii
El s-a întors spre mine de parcă vroia să spună 'Grăbește-te, băiete, te așteaptă'
O să fie nevoie de mai multe lucruri ca să mă îndepărtez de tine
Nici măcar o sută de bărbați n-ar fi de ajuns
Binecuvântate să fie ploile din Africa
O să-mi rezerv timp să facem lucrurile pe care nu le-am putut face
Câinii sălbatici latră în noapte
Sunt neliniștiți, caută companie
Știu că trebuie să fac ce e corect
Precum Kilimanjaro-ul se ridică deasupra Serengeti-ului, ca un Olimp,
Caut să vindec ce e înăuntrul meu; sunt speriat de ce am devenit."
(repetiții, refren, etc.)
Pastișa 1 - Vox Publica/CriticAtac, varianta de stânga-exclusiv-feminism:
"Asistăm aici la o narațiune bazată pe privilegiu economic și cultural. Un membru al clasei exploatatoare își așteaptă partenera întru erotism, ea urmând să sosească cu un avion. Banii cu care s-a achiziționat acel bilet provin ... de unde? Păi sunt fie rezultatul unei moșteniri, adică a unui privilegiu nemeritat, transferat pe cale familială, sau sunt rezultatul unor speculații financiare care au distrus viețile a sute de mii de muncitori onești. Nu știm precis, și asta pentru că sursa sumei este trecută sub tăcere, un exemplu clasic de ipocrizie și nesimțire-prin-omisiune.
Restul strofelor detaliază lipsa de considerație a celor 1% din vârful piramidei pentru cei care i-au îmbogățit cu sudoarea frunții lor. Regăsim astfel căutarea fadă a exotismului în contextul ignorării inegalităților sociale grave din spațiul african (discuția cu omul în vârstă); incapacitatea personajului principal masculin de a jongla cu realitățile dure ale lumii postindustriale este sugerată de faptul că nu îi este satisfăcută dorința superficial-consumeristă.
"Ploile din Africa" sunt în mod clar o aluzie la încălzirea globală care cauzează modificări catastrofice ale climatului, aspect subliniat de comportamentul bizar al câinilor (adică inclusiv fauna suferă). Personajul principal își afișează superioritatea educațională cu referințe complexe la geografia Africii de Est sau la Grecia antică - oare s-a gândit el câți copii nu au acces la un sistem educațional care să le permită să obțină măcar o zecime din cunoștințele sale?
Șocat de descoperirile implicite, personajul principal se retrage la final într-o meditație interioară ("Caut să vindec ce e înăuntrul meu; sunt speriat de ce am devenit"), încercând de fapt să re-evalueze coordonatele pe baza cărora percepe inegalitățile flagrante ale capitalismului.
Suntem sceptici apropo de șansele sale de a ajunge la nivelul de alfabetizare politică necesar atingerii unui grad adecvat de conștientizare a problemelor lumii contemporane."
Pastișa 2 - USL-până-la-capăt
"Cântecul este o metaforă pentru eșecul lui Traian Băsescu. Singur, hăituit de iluzia dragostei care a fost și care poate va fi, el se intersectează oniric cu măsuri din trecutul său politic (bătrânelul = aluzie la tăierea pensiilor, câinii = trecutul său de primar al Capitalei). Printre emoții se află: dorința de a fi salvat ("stelele care mă ghidează spre salvare") și regretarea faptului că s-a concentrat excesiv pe politică mai degrabă decât pe consumarea pasiunii ("O să-mi rezerv timp să facem lucrurile pe care nu le-am putut face").
Este simpatică referința la Olimp, adică la porecla lui Băsescu, "Zeus". Să nu uităm că muntele Kilimanjaro e menționat pentru că are zăpadă veșnică la vârf - o aluzie la chelia fostului președinte.
Cheia întregului text este ultimul vers, încărcat de suferință ("Caut să vindec ce e înăuntrul meu; sunt speriat de ce am devenit"). Poetul sugerează că Traian Băsescu ar putea regreta suferințele cauzate poporului român - această linie de gândire este, evident, o licență poetică."
Pastișa 3 - Ion Cristoiu
"Fiind un jurnalist bătrân, cu multă experiență, eu nu mă las păcălit de faptul că acest cântec are trei strofe. Prima e menită să atragă atenția publicului, să 'fure ochiul' cum se zice în popor. Cei mai deștepți ar cădea în capcana să creadă că prima și ultima nu contează, și că în consecință trebuie să se uite la a doua.
Greșit!
Numai strofa a treia contează.
Până și niște copii înțeleg referința la binomul SRI-DNA ("Câinii sălbatici latră în noapte /
Sunt neliniștiți, caută companie") și la afirmațiile acestora către public ("Știu că trebuie să fac ce e corect"). Forța lor colosală ("Precum Kilimanjaro-ul" / "ca un Olimp") este dublată de faptul că acești oameni conștientizează cât de mult rău au făcut doamnei Elena Udrea, câștigătoarea morală a alegerilor prezidențiale din 2014 și care, dacă nu s-ar fi furat voturi, ar fi ajuns în turul decisiv și apoi Președintele României ("Caut să vindec ce e înăuntrul meu; sunt speriat de ce am devenit")."
Pastișa 4 - feminism:
"În 16 versuri există doar două referințe la personajul de sex feminin. Prima este într-un context negativ ("Dar ea aude numai șoaptele unei conversații") prin contrast cu prezumata superioritate auditivă a masculului, care aude în integralitate zgomotul tobelor. Textul este aici nu numai discriminatoriu ci și greșit din punct de vedere științific.
A doua referire la personajul de sex feminin este în contextul dezumanizării sale ("Ea vine cu zborul de 12:30", la fel de bine se putea vorbi și de un colet, nu există un atribut măcar menționat în trecere în legătură cu ea).
Astfel, femeia există în cântec strict ca suport pentru manifestarea complexelor masculului, acesta temându-se să-i identifice trăsături relevante tocmai datorită faptului că se simte amenințat de superioritatea femeii.
În mod sexist și greșit din punct de vedere antropologic, se prezumă că un localnic de sex masculin ar fi păstrătorul tradițiilor culturale și identitare ("Am oprit un bătrânel pe drum / Sperând să aud cuvinte pierdute sau vechi melodii") în realitate acest rol fiind jucat în toate culturile de pe glob de către femei.
Cântecul este, în concluzie, nememorabil, reprezentând un exemplu clasic de patriarhat primitiv de sorginte occidentală."
Pastișa 5 - dacofilia:
"Cântecul reprezintă un mijloc cifrat de a arăta locația pietrei magice Edea Aseon Bocs Șpc, al cărei nume este ascuns în acrostih (prima literă din fiecare vers). Să ne reamintim că muntele Kilimanjaro, menționat în cântec, a fost creat în zona Serengeti a Africii (sau, cum îi spuneau dacii, Dacia Sudică) la comanda lui Scorillo cu o sută cincizeci de ani înaintea sosirii trupelor romane în Dacia Primă, adică teritoriul cunoscut în mod incorect drept Dacia, și care de fapt reprezenta doar vatra inițială a Marii Civilizații Dacice.
Autorul evidențiază cu un lirism sfâșietor, în sine amintind de talentul dacilor care au compus Hamlet, Biblia și Magna Carta, următoarele lucruri:
- piatra magică este sub pământ (de aceea poetul aude tobe, dar ea/piatra "aude" doar șoapte, adică reverberațiile tobelor de aur ale dacilor);
- trebuie săpat 12 metri și 30 de centimetri, reamintim celor care vizitează blogul nostru pentru prima dată că dacii au inventat metrul, furat după aceea cu samavolnicie de occidentali;
- locația pietrei e încărcată cu misticism, fiind vorba de o parcare sau un teren viran plin cu câini ("Câinii sălbatici latră în noapte / Sunt neliniștiți, caută companie"); reamintim cititorilor mai uituci că dacii sunt civilizația care a domesticit unii lupi creând astfel câinii, nu că ar fi avut nevoie;
- trebuie săpat noaptea ("stelele care mă ghidează spre salvare" sunt Belzica Mare și Belzica Mică, descoperite de Deceneu dar din nefericire absente de pe hărțile stelare actuale datorită prăbușirii nivelului de cunoaștere științifică a umanității după Adormirea Dacilor);
- textul conține toate indiciile necesare, nu mai e nevoie de "cuvinte pierdute sau vechi melodii", căci 'Grăbește-te, băiete, [piatra magică] te așteaptă';
- piatra are puteri meteorologice, "Binecuvântate să fie ploile din Africa" e o aluzie la apariția Saharei, cauzată în exclusivitate de faptul că după Adormire dacii n-au mai folosit piatra magică pentru a reglementa activitatea forțelor naturii;
- tragedia în care se regăsește azi România din cauza influențelor non-dacice e punctată la final: "Caut să vindec ce e înăuntrul meu; sunt speriat de ce am devenit";
- cântecul conține imbolduri ("Știu că trebuie să fac ce e corect"), indicații cu privire la timpul îndelungat necesar găsirii locației pietrei magice ("O să-mi rezerv timp să facem lucrurile pe care nu le-am putut face") dar și în legătură cu atractivitatea pietrei ("O să fie nevoie de mai multe lucruri ca să mă îndepărtez de tine").
Versuri în română (traducerea și adaptarea îmi aparțin):
"E seară și aud ecoul tobelor
Dar ea aude numai șoaptele unei conversații
Ea vine cu zborul de 12:30
Aripile luminate de lună reflectă stelele care mă ghidează spre salvare
Am oprit un bătrânel pe drum
Sperând să aud cuvinte pierdute sau vechi melodii
El s-a întors spre mine de parcă vroia să spună 'Grăbește-te, băiete, te așteaptă'
O să fie nevoie de mai multe lucruri ca să mă îndepărtez de tine
Nici măcar o sută de bărbați n-ar fi de ajuns
Binecuvântate să fie ploile din Africa
O să-mi rezerv timp să facem lucrurile pe care nu le-am putut face
Câinii sălbatici latră în noapte
Sunt neliniștiți, caută companie
Știu că trebuie să fac ce e corect
Precum Kilimanjaro-ul se ridică deasupra Serengeti-ului, ca un Olimp,
Caut să vindec ce e înăuntrul meu; sunt speriat de ce am devenit."
(repetiții, refren, etc.)
Pastișa 1 - Vox Publica/CriticAtac, varianta de stânga-exclusiv-feminism:
"Asistăm aici la o narațiune bazată pe privilegiu economic și cultural. Un membru al clasei exploatatoare își așteaptă partenera întru erotism, ea urmând să sosească cu un avion. Banii cu care s-a achiziționat acel bilet provin ... de unde? Păi sunt fie rezultatul unei moșteniri, adică a unui privilegiu nemeritat, transferat pe cale familială, sau sunt rezultatul unor speculații financiare care au distrus viețile a sute de mii de muncitori onești. Nu știm precis, și asta pentru că sursa sumei este trecută sub tăcere, un exemplu clasic de ipocrizie și nesimțire-prin-omisiune.
Restul strofelor detaliază lipsa de considerație a celor 1% din vârful piramidei pentru cei care i-au îmbogățit cu sudoarea frunții lor. Regăsim astfel căutarea fadă a exotismului în contextul ignorării inegalităților sociale grave din spațiul african (discuția cu omul în vârstă); incapacitatea personajului principal masculin de a jongla cu realitățile dure ale lumii postindustriale este sugerată de faptul că nu îi este satisfăcută dorința superficial-consumeristă.
"Ploile din Africa" sunt în mod clar o aluzie la încălzirea globală care cauzează modificări catastrofice ale climatului, aspect subliniat de comportamentul bizar al câinilor (adică inclusiv fauna suferă). Personajul principal își afișează superioritatea educațională cu referințe complexe la geografia Africii de Est sau la Grecia antică - oare s-a gândit el câți copii nu au acces la un sistem educațional care să le permită să obțină măcar o zecime din cunoștințele sale?
Șocat de descoperirile implicite, personajul principal se retrage la final într-o meditație interioară ("Caut să vindec ce e înăuntrul meu; sunt speriat de ce am devenit"), încercând de fapt să re-evalueze coordonatele pe baza cărora percepe inegalitățile flagrante ale capitalismului.
Suntem sceptici apropo de șansele sale de a ajunge la nivelul de alfabetizare politică necesar atingerii unui grad adecvat de conștientizare a problemelor lumii contemporane."
Pastișa 2 - USL-până-la-capăt
"Cântecul este o metaforă pentru eșecul lui Traian Băsescu. Singur, hăituit de iluzia dragostei care a fost și care poate va fi, el se intersectează oniric cu măsuri din trecutul său politic (bătrânelul = aluzie la tăierea pensiilor, câinii = trecutul său de primar al Capitalei). Printre emoții se află: dorința de a fi salvat ("stelele care mă ghidează spre salvare") și regretarea faptului că s-a concentrat excesiv pe politică mai degrabă decât pe consumarea pasiunii ("O să-mi rezerv timp să facem lucrurile pe care nu le-am putut face").
Este simpatică referința la Olimp, adică la porecla lui Băsescu, "Zeus". Să nu uităm că muntele Kilimanjaro e menționat pentru că are zăpadă veșnică la vârf - o aluzie la chelia fostului președinte.
Cheia întregului text este ultimul vers, încărcat de suferință ("Caut să vindec ce e înăuntrul meu; sunt speriat de ce am devenit"). Poetul sugerează că Traian Băsescu ar putea regreta suferințele cauzate poporului român - această linie de gândire este, evident, o licență poetică."
Pastișa 3 - Ion Cristoiu
"Fiind un jurnalist bătrân, cu multă experiență, eu nu mă las păcălit de faptul că acest cântec are trei strofe. Prima e menită să atragă atenția publicului, să 'fure ochiul' cum se zice în popor. Cei mai deștepți ar cădea în capcana să creadă că prima și ultima nu contează, și că în consecință trebuie să se uite la a doua.
Greșit!
Numai strofa a treia contează.
Până și niște copii înțeleg referința la binomul SRI-DNA ("Câinii sălbatici latră în noapte /
Sunt neliniștiți, caută companie") și la afirmațiile acestora către public ("Știu că trebuie să fac ce e corect"). Forța lor colosală ("Precum Kilimanjaro-ul" / "ca un Olimp") este dublată de faptul că acești oameni conștientizează cât de mult rău au făcut doamnei Elena Udrea, câștigătoarea morală a alegerilor prezidențiale din 2014 și care, dacă nu s-ar fi furat voturi, ar fi ajuns în turul decisiv și apoi Președintele României ("Caut să vindec ce e înăuntrul meu; sunt speriat de ce am devenit")."
Pastișa 4 - feminism:
"În 16 versuri există doar două referințe la personajul de sex feminin. Prima este într-un context negativ ("Dar ea aude numai șoaptele unei conversații") prin contrast cu prezumata superioritate auditivă a masculului, care aude în integralitate zgomotul tobelor. Textul este aici nu numai discriminatoriu ci și greșit din punct de vedere științific.
A doua referire la personajul de sex feminin este în contextul dezumanizării sale ("Ea vine cu zborul de 12:30", la fel de bine se putea vorbi și de un colet, nu există un atribut măcar menționat în trecere în legătură cu ea).
Astfel, femeia există în cântec strict ca suport pentru manifestarea complexelor masculului, acesta temându-se să-i identifice trăsături relevante tocmai datorită faptului că se simte amenințat de superioritatea femeii.
În mod sexist și greșit din punct de vedere antropologic, se prezumă că un localnic de sex masculin ar fi păstrătorul tradițiilor culturale și identitare ("Am oprit un bătrânel pe drum / Sperând să aud cuvinte pierdute sau vechi melodii") în realitate acest rol fiind jucat în toate culturile de pe glob de către femei.
Cântecul este, în concluzie, nememorabil, reprezentând un exemplu clasic de patriarhat primitiv de sorginte occidentală."
Pastișa 5 - dacofilia:
"Cântecul reprezintă un mijloc cifrat de a arăta locația pietrei magice Edea Aseon Bocs Șpc, al cărei nume este ascuns în acrostih (prima literă din fiecare vers). Să ne reamintim că muntele Kilimanjaro, menționat în cântec, a fost creat în zona Serengeti a Africii (sau, cum îi spuneau dacii, Dacia Sudică) la comanda lui Scorillo cu o sută cincizeci de ani înaintea sosirii trupelor romane în Dacia Primă, adică teritoriul cunoscut în mod incorect drept Dacia, și care de fapt reprezenta doar vatra inițială a Marii Civilizații Dacice.
Autorul evidențiază cu un lirism sfâșietor, în sine amintind de talentul dacilor care au compus Hamlet, Biblia și Magna Carta, următoarele lucruri:
- piatra magică este sub pământ (de aceea poetul aude tobe, dar ea/piatra "aude" doar șoapte, adică reverberațiile tobelor de aur ale dacilor);
- trebuie săpat 12 metri și 30 de centimetri, reamintim celor care vizitează blogul nostru pentru prima dată că dacii au inventat metrul, furat după aceea cu samavolnicie de occidentali;
- locația pietrei e încărcată cu misticism, fiind vorba de o parcare sau un teren viran plin cu câini ("Câinii sălbatici latră în noapte / Sunt neliniștiți, caută companie"); reamintim cititorilor mai uituci că dacii sunt civilizația care a domesticit unii lupi creând astfel câinii, nu că ar fi avut nevoie;
- trebuie săpat noaptea ("stelele care mă ghidează spre salvare" sunt Belzica Mare și Belzica Mică, descoperite de Deceneu dar din nefericire absente de pe hărțile stelare actuale datorită prăbușirii nivelului de cunoaștere științifică a umanității după Adormirea Dacilor);
- textul conține toate indiciile necesare, nu mai e nevoie de "cuvinte pierdute sau vechi melodii", căci 'Grăbește-te, băiete, [piatra magică] te așteaptă';
- piatra are puteri meteorologice, "Binecuvântate să fie ploile din Africa" e o aluzie la apariția Saharei, cauzată în exclusivitate de faptul că după Adormire dacii n-au mai folosit piatra magică pentru a reglementa activitatea forțelor naturii;
- tragedia în care se regăsește azi România din cauza influențelor non-dacice e punctată la final: "Caut să vindec ce e înăuntrul meu; sunt speriat de ce am devenit";
- cântecul conține imbolduri ("Știu că trebuie să fac ce e corect"), indicații cu privire la timpul îndelungat necesar găsirii locației pietrei magice ("O să-mi rezerv timp să facem lucrurile pe care nu le-am putut face") dar și în legătură cu atractivitatea pietrei ("O să fie nevoie de mai multe lucruri ca să mă îndepărtez de tine").
marți, 7 iulie 2015
Grecia în trei imagini
Să separăm puțin datoria de deficit.
Să zicem că ești pe zero. Câștigi 2000 de euro pe lună și cheltuiești 2500 -> deficitul e 500.
Statele în genere pot obține creditare destul de ușor. Un stat va găsi o instituție de la care să împrumute cei 500 de euro, cu dobândă. Deficite noi (300 în luna următoare, de exemplu) măresc volumul datoriei care devine 500+300+dobânzi, și tot așa.
Ambii termeni sunt cel mai bine exprimați în relație cu Produsul Intern Brut - o sumă anume poate fi imensă pentru Malta dar infimă pentru SUA.
Iată cum a evoluat datoria Greciei prin relație cu PIB-ul, an cu an:
Creșterea datoriei e aproape neîntreruptă.
Pentru deficite, calculate an cu an, e nevoie de două imagini. Prima ocupă perioada din 1970 până în 2009. Atenție la cât de sus e cota zero...
... și una de atunci și până acum:
Din 1975 Grecia e democrație. De atunci înregistrează 40 de ani consecutivi de deficite. Dar deficitele nu au dus la reducerea datoriei ( = "avem cheltuieli mari pentru că plătim ratele la datorie"), și asta pentru că din 1980 încolo datoria e în creștere. Deficitele creează datorie ( "veniturile sunt mai mici decât cheltuielile, deci hai să ne împrumutăm") iar datoria contribuie la deficit ("dobânzile la împrumuturi reprezintă și ele o cheltuială"). Tot exercițiul a fost un nonsens în plan bugetar: modul în care au fost folosite sumele împrumutate, adică datoriile, n-a dus la echilibrarea situației economice anuale, adică nu au mărit veniturile încât măcar să țină pasul cu cheltuielile.
În speța de azi, dispariția totală și imediată a tuturor datoriilor nu ar rezolva nimic. Luând o ipostază generică (detalii mai jos), economia greacă ar continua să fie pe deficit, în 8-10 ani ajungând iarăși la datorii de 100% din PIB iar în 15-20 ani ajungând din nou exact unde e acum.
De ce? Existau termeni relaxați ai parteneriatului social, dar un element important nu e (încă) luat în calcul nici de troică, nici de Syriza:
Economia greacă nu era pregătită pentru sfârșitul de secol XX și în niciun caz pregătită pentru mileniul 3. Ca să-l citez pe Ricardo Haussman, "Grecia exportă fructe, ulei de măsline, tutun, bumbac neprocesat și petrol rafinat" - nefiind foarte competitivă datorită salariilor bune și birocrației... "Grecia nu produce produse chimice, electronice sau mașinării"... "Din fiecare $10 produși pe glob în industria IT, în Grecia e un cent." Turismul e performant dar taxat într-o mică măsură. O structură similară aveau economiile europene acum 200 de ani, așa sunt multe economii africane acum. Dar productivitatea și veniturile la buget vor fi în consecință. Portugalia are o datorie de 130% din PIB, Italia de 132% dar nu atrag atenția ca Grecia, asta pentru că sunt țări un pic (Portugalia) sau mai mult (Italia) adaptate ca structură a economiei la epoca în care trăim.
Poți să ai o economie exact pe tiparul grec și să o duci bine (deficite mici sau non-existente, datorie controlabilă), dar nu cu beneficiile, așteptările și serviciile sociale la standarde europene sau măcar la cote apropiate de ele. Bahamas nu e Olanda, Guineea Ecuatorială nu e Austria și Trinidad-Tobago nu e Germania. Cele trei țări non-europene identificate în fraza anterioară au valorile ale PIB/locuitor foarte apropiate de cel al Greciei...
În malaxor intră și circumstanțe punctuale care produc cercuri vicioase.
De exemplu: șomajul imens reduce contribuțiile la sistemul de pensii, care din acest motiv e în mare suferință.
De exemplu: 88% din sutele de mii de greci care au părăsit țara în ultimii ani sunt absolvenți de facultate (detalii), exact oamenii care ar putea contribui cel mai rapid la refacerea economiei.
De exemplu: datorită subfinanțării sistemelor publice în ultimii ani s-a întărit următoarea paradigmă: "în Grecia oamenii încearcă să nu-și plătească impozitele pentru că simt că primesc servicii publice de foarte proastă calitate", după cum zice un fost șef al Fiscului grec.
Un cerc vicios este și venirea la putere a Syriza. Având în vedere condițiile date și menționate mai sus, nu există forță politică mai adecvată ca discurs electoral și mai nepotrivită în plan economic pentru a conduce Grecia în acest moment. Viziunea ideologică a Syrizei - în sine un subiect foarte complex - e concentrată în plan economic pe redistribuire, stabilitate socială, investiții publice și servicii garantate tuturor ariilor dezavantajate ale societății. Syriza ar fi la ea acasă într-o țară cu datorie mică și în care mărimea deficitelor ar fi irelevantă.
Datorie mică = se pot lua împrumuturi, creditorii nu fug de tine.
Deficitele nu contează = datele economice nu trebuie monitorizate cu grijă, lună după lună, an după an.
Grecia e exact pe dos.
Ce am scris mai sus e dovedit în practică. De când a preluat puterea Syriza a întreprins o luptă fenomenală cu creditorii internaționali apropo de datorie, dar a ignorat aspectul deficitelor, de exemplu reangajând 13 mii de bugetari concediați anterior (în mod curios desființând evaluările anuale și promovările pe bază de merit...), reînființând poliția locală și televiziunea publică, în genere încercând să se comporte de parcă situația fiscală era cea pe care o doreau și nu cea pe care o aveau. Reforma fiscului grec, de altfel, a fost ignorată întrucât are efect doar asupra deficitelor. Faptul că există multe măsuri de stânga pe care în mod surprinzător Syriza nu le-a luat poate fi explicat și astfel: respectivele măsuri ar fi avut impact doar în sensul reducerii deficitelor (irelevant pentru Syriza), nu și în sensul reducerii datoriei (crucial pentru Syriza).
Legat de datorie: marțea trecută trebuiau date 1,6 miliarde euro, ei bine pe 20 iulie trebuie date 2,1 miliarde, pe 20 august trebuie date 3 miliarde (mulțumesc Tarot Politic pentru acest link).
Mai sus scriam despre o ipostază generică. Syriza, însă, nu e o ipostază generică sau oarecare. În clipa unei dispariții ipotetice a tuturor datoriilor, are nevoie să facă noi împrumuturi pentru a-și confirma identitatea ideologică în plan economic. Banii trebuie să vină din afară. Și, pentru a îndeplini țintele Syriza simultan cu o modernizare a economiei e nevoie de foarte, foarte mulți bani.
Surse: financemymoney, Reuters, tradingeconomics
Să zicem că ești pe zero. Câștigi 2000 de euro pe lună și cheltuiești 2500 -> deficitul e 500.
Statele în genere pot obține creditare destul de ușor. Un stat va găsi o instituție de la care să împrumute cei 500 de euro, cu dobândă. Deficite noi (300 în luna următoare, de exemplu) măresc volumul datoriei care devine 500+300+dobânzi, și tot așa.
Ambii termeni sunt cel mai bine exprimați în relație cu Produsul Intern Brut - o sumă anume poate fi imensă pentru Malta dar infimă pentru SUA.
Iată cum a evoluat datoria Greciei prin relație cu PIB-ul, an cu an:
Creșterea datoriei e aproape neîntreruptă.
Pentru deficite, calculate an cu an, e nevoie de două imagini. Prima ocupă perioada din 1970 până în 2009. Atenție la cât de sus e cota zero...
... și una de atunci și până acum:
Din 1975 Grecia e democrație. De atunci înregistrează 40 de ani consecutivi de deficite. Dar deficitele nu au dus la reducerea datoriei ( = "avem cheltuieli mari pentru că plătim ratele la datorie"), și asta pentru că din 1980 încolo datoria e în creștere. Deficitele creează datorie ( "veniturile sunt mai mici decât cheltuielile, deci hai să ne împrumutăm") iar datoria contribuie la deficit ("dobânzile la împrumuturi reprezintă și ele o cheltuială"). Tot exercițiul a fost un nonsens în plan bugetar: modul în care au fost folosite sumele împrumutate, adică datoriile, n-a dus la echilibrarea situației economice anuale, adică nu au mărit veniturile încât măcar să țină pasul cu cheltuielile.
În speța de azi, dispariția totală și imediată a tuturor datoriilor nu ar rezolva nimic. Luând o ipostază generică (detalii mai jos), economia greacă ar continua să fie pe deficit, în 8-10 ani ajungând iarăși la datorii de 100% din PIB iar în 15-20 ani ajungând din nou exact unde e acum.
De ce? Existau termeni relaxați ai parteneriatului social, dar un element important nu e (încă) luat în calcul nici de troică, nici de Syriza:
Economia greacă nu era pregătită pentru sfârșitul de secol XX și în niciun caz pregătită pentru mileniul 3. Ca să-l citez pe Ricardo Haussman, "Grecia exportă fructe, ulei de măsline, tutun, bumbac neprocesat și petrol rafinat" - nefiind foarte competitivă datorită salariilor bune și birocrației... "Grecia nu produce produse chimice, electronice sau mașinării"... "Din fiecare $10 produși pe glob în industria IT, în Grecia e un cent." Turismul e performant dar taxat într-o mică măsură. O structură similară aveau economiile europene acum 200 de ani, așa sunt multe economii africane acum. Dar productivitatea și veniturile la buget vor fi în consecință. Portugalia are o datorie de 130% din PIB, Italia de 132% dar nu atrag atenția ca Grecia, asta pentru că sunt țări un pic (Portugalia) sau mai mult (Italia) adaptate ca structură a economiei la epoca în care trăim.
Poți să ai o economie exact pe tiparul grec și să o duci bine (deficite mici sau non-existente, datorie controlabilă), dar nu cu beneficiile, așteptările și serviciile sociale la standarde europene sau măcar la cote apropiate de ele. Bahamas nu e Olanda, Guineea Ecuatorială nu e Austria și Trinidad-Tobago nu e Germania. Cele trei țări non-europene identificate în fraza anterioară au valorile ale PIB/locuitor foarte apropiate de cel al Greciei...
În malaxor intră și circumstanțe punctuale care produc cercuri vicioase.
De exemplu: șomajul imens reduce contribuțiile la sistemul de pensii, care din acest motiv e în mare suferință.
De exemplu: 88% din sutele de mii de greci care au părăsit țara în ultimii ani sunt absolvenți de facultate (detalii), exact oamenii care ar putea contribui cel mai rapid la refacerea economiei.
De exemplu: datorită subfinanțării sistemelor publice în ultimii ani s-a întărit următoarea paradigmă: "în Grecia oamenii încearcă să nu-și plătească impozitele pentru că simt că primesc servicii publice de foarte proastă calitate", după cum zice un fost șef al Fiscului grec.
Un cerc vicios este și venirea la putere a Syriza. Având în vedere condițiile date și menționate mai sus, nu există forță politică mai adecvată ca discurs electoral și mai nepotrivită în plan economic pentru a conduce Grecia în acest moment. Viziunea ideologică a Syrizei - în sine un subiect foarte complex - e concentrată în plan economic pe redistribuire, stabilitate socială, investiții publice și servicii garantate tuturor ariilor dezavantajate ale societății. Syriza ar fi la ea acasă într-o țară cu datorie mică și în care mărimea deficitelor ar fi irelevantă.
Datorie mică = se pot lua împrumuturi, creditorii nu fug de tine.
Deficitele nu contează = datele economice nu trebuie monitorizate cu grijă, lună după lună, an după an.
Grecia e exact pe dos.
Ce am scris mai sus e dovedit în practică. De când a preluat puterea Syriza a întreprins o luptă fenomenală cu creditorii internaționali apropo de datorie, dar a ignorat aspectul deficitelor, de exemplu reangajând 13 mii de bugetari concediați anterior (în mod curios desființând evaluările anuale și promovările pe bază de merit...), reînființând poliția locală și televiziunea publică, în genere încercând să se comporte de parcă situația fiscală era cea pe care o doreau și nu cea pe care o aveau. Reforma fiscului grec, de altfel, a fost ignorată întrucât are efect doar asupra deficitelor. Faptul că există multe măsuri de stânga pe care în mod surprinzător Syriza nu le-a luat poate fi explicat și astfel: respectivele măsuri ar fi avut impact doar în sensul reducerii deficitelor (irelevant pentru Syriza), nu și în sensul reducerii datoriei (crucial pentru Syriza).
Legat de datorie: marțea trecută trebuiau date 1,6 miliarde euro, ei bine pe 20 iulie trebuie date 2,1 miliarde, pe 20 august trebuie date 3 miliarde (mulțumesc Tarot Politic pentru acest link).
Mai sus scriam despre o ipostază generică. Syriza, însă, nu e o ipostază generică sau oarecare. În clipa unei dispariții ipotetice a tuturor datoriilor, are nevoie să facă noi împrumuturi pentru a-și confirma identitatea ideologică în plan economic. Banii trebuie să vină din afară. Și, pentru a îndeplini țintele Syriza simultan cu o modernizare a economiei e nevoie de foarte, foarte mulți bani.
Surse: financemymoney, Reuters, tradingeconomics
sâmbătă, 4 iulie 2015
Grecia - detalii din sondaje despre referendumul de mâine
1. Iată cum stau lucrurile acum în Grecia conform unui sondaj realizat de Public Issue, de marți până joi, la comanda Syriza. Sondajele realizate de-a lungul săptămânii de alte firme arată rezultate asemănătoare. Am dubii că rezultatele sondajului Public Issue au fost fabricate sau manipulate. Dacă lucrurile ar sta așa, Syriza e într-o situație extrem de dificilă.
Mulțumesc lui Matei Conovici pentru link.
Mic aide-memoire:
DA = de acord cu propunerile Comisiei Europene / Băncii Centrale Europene / FMI.
NU = împotrivă. Tsipras & Syriza susțin acest răspuns.
Cele două opțiuni au o susținere egală:
DA 42,5% NU 43%
Dacă adăugăm și indecișii care înclină totuși spre un punct de vedere se ajunge ... tot la egalitate.
Electoratele partidelor. Tabăra "DA" reunește votanții partidelor tradiționale de centru-stânga și centru-dreapta, precum și fărâme importante de la ceilalți (27% din votanții Zorilor Aurii, 15% din votanții KKE - Partidului Comunist, etc).
Tabăra "NU" e o alianță tip potcoavă între electoratele următoare: Syriza, comuniștii din KKE, Zorii Aurii (extrema dreaptă) și ANEL, aliații de dreapta ai Syrizei.
Vârstă: cu cât respondentul e mai tânăr cu atât mai mari șanse să voteze "NU". Tabăra "DA" câștigă doar în rândul celor cu vârsta peste 55 de ani. Practic, în rândul oamenilor aflați la vârste productive dezolarea cu privire la austeritate domină. Acest lucru e important, întrucât exact de aceștia are nevoia economia greacă pentru a-și reveni.
Cel puțin 15% din cei cu vârsta între 25 și 54 de ani sunt indeciși.
Educație. Tabăra "DA" câștigă la studii primare și studii superioare. Tabăra "NU" câștigă la studii medii. Ceea ce îi include și pe studenți.
În citirea informației de mai sus merită luat în calcul că mulți din oamenii cu studii superioare deja au răspuns situației prin emigrare în ultimii ani (conform legislației grecești diaspora nu votează). Unii însă se întorc în Grecia doar pentru a vota (detalii).
Profil profesional. Tabăra "DA" se bazează în principal pe susținerea pensionarilor, patronilor și liberilor profesioniști. Toate celelalte segmente ale societății înclină spre "NU". Tabăra "DA" are totuși forță datorită numărului semnificativ de oameni care votează "DA" deși majoritatea celor din grupul lor socio-profesional votează "NU":
angajați la stat DA 31%, NU 58%
angajați la privat DA 31%, NU 54%
șomeri DA 26%, NU 51%.
Aici este un mic izvor de speranță pentru tabăra "NU". Imaginează-ți un birou de corporație sau de instituție a statului, nu contează, în care cinci sau șase oameni votează "NU" iar trei votează "DA". În discuțiile despre referendum cei din tabăra "NU" au superioritatea numerică și, deci, potențialul de a persuada mai ușor pe ceilalți, aflați în minoritate, decât ar putea minoritatea să-i convingă pe ei. ("Doisprezece oameni furioși" este, totuși, doar un film artistic).
Gen sau mediu de rezidență (urban/rural). Nu sunt factori relevanți, în sensul în care nu există o susținere mai mare pentru "DA" sau pentru "NU" în interiorul vreunei subcategorii.
E referendumul de fapt despre abandonarea euro? Nesurprinzător cei din tabăra "DA" cred acest lucru. O cincime din votanții Syriza, o treime din electoratul ANEL și o zecime din electoratul Zorilor Aurii votează "NU" și, în același timp, cred că referendumul nu este despre abandonarea euro. Aceștia sunt oamenii care pot ezita în mod decisiv.
Estimări. 56% cred că rezultatul va fi strâns, 33% cred că va fi o victorie la o distanță clară.
50% cred că tabăra "DA" va câștiga, 39% cred că tabăra "NU" va câștiga.
Cel puțin o zecime din cei care votează "NU" cred că votul lor va fi în minoritate...
Indice. Public Issue a pus și o serie de patru întrebări care sondează opinia respondenților despre referendum (iată-le aici). Ei estimează că acest lucru arată o susținere pentru tabăra "DA" de 47,5% și pentru tabăra "NU" de 42%, o diferență semnificativă față de rezultatele întrebării directe cu privire la cum s-ar vota la referendum (întrebare care, reamintesc, arăta o egalitate).
Această inițiativă inventivă a Public Issue e relevantă pentru că, pentru că...
2. Referendumul din Grecia are loc în contextul unei crize mai largi a sondajelor de opinie care au drept subiect politica. Fenomenul bubuie de cam un an, nu peste tot dar în multe locuri: România (turul doi al prezidențialelor), Israel (parlamentare), Polonia (primul tur al prezidențialelor), Marea Britanie (parlamentare), Danemarca (parlamentare, într-o bună măsură). Culturi și scene politice foarte diferite, teme variate dar același fenomen:
Cvasi-egalități prezentate de toate sondajele din ultimele zile de dinainte de vot se metamorfozează în ziua votului în victorii decisive (mai mari decât marja de eroare) pentru o tabără - de obicei dreapta, niciodată stânga.
Uneori există și sub-varianta mai serioasă, în care omul sau partidul X credea că e pe cale să câștige confortabil numai ca să descopere în ziua votului că a pierdut...
Precizez că nu e vorba de exit poll-uri, ci de sondajele realizate înainte de ziua votului. Mai pe românește nu e vorba de fraudă.
Public Issue știe că această problemă există și de aceea încearcă să identifice fenomenul înainte de apariția lui cu acele întrebări adiționale de la sfârșitul punctului 1. Să vedem dacă se poate lucra pe o asemenea bază.
Mulțumesc lui Matei Conovici pentru link.
Mic aide-memoire:
DA = de acord cu propunerile Comisiei Europene / Băncii Centrale Europene / FMI.
NU = împotrivă. Tsipras & Syriza susțin acest răspuns.
Cele două opțiuni au o susținere egală:
DA 42,5% NU 43%
Dacă adăugăm și indecișii care înclină totuși spre un punct de vedere se ajunge ... tot la egalitate.
Electoratele partidelor. Tabăra "DA" reunește votanții partidelor tradiționale de centru-stânga și centru-dreapta, precum și fărâme importante de la ceilalți (27% din votanții Zorilor Aurii, 15% din votanții KKE - Partidului Comunist, etc).
Tabăra "NU" e o alianță tip potcoavă între electoratele următoare: Syriza, comuniștii din KKE, Zorii Aurii (extrema dreaptă) și ANEL, aliații de dreapta ai Syrizei.
Vârstă: cu cât respondentul e mai tânăr cu atât mai mari șanse să voteze "NU". Tabăra "DA" câștigă doar în rândul celor cu vârsta peste 55 de ani. Practic, în rândul oamenilor aflați la vârste productive dezolarea cu privire la austeritate domină. Acest lucru e important, întrucât exact de aceștia are nevoia economia greacă pentru a-și reveni.
Cel puțin 15% din cei cu vârsta între 25 și 54 de ani sunt indeciși.
Educație. Tabăra "DA" câștigă la studii primare și studii superioare. Tabăra "NU" câștigă la studii medii. Ceea ce îi include și pe studenți.
În citirea informației de mai sus merită luat în calcul că mulți din oamenii cu studii superioare deja au răspuns situației prin emigrare în ultimii ani (conform legislației grecești diaspora nu votează). Unii însă se întorc în Grecia doar pentru a vota (detalii).
Profil profesional. Tabăra "DA" se bazează în principal pe susținerea pensionarilor, patronilor și liberilor profesioniști. Toate celelalte segmente ale societății înclină spre "NU". Tabăra "DA" are totuși forță datorită numărului semnificativ de oameni care votează "DA" deși majoritatea celor din grupul lor socio-profesional votează "NU":
angajați la stat DA 31%, NU 58%
angajați la privat DA 31%, NU 54%
șomeri DA 26%, NU 51%.
Aici este un mic izvor de speranță pentru tabăra "NU". Imaginează-ți un birou de corporație sau de instituție a statului, nu contează, în care cinci sau șase oameni votează "NU" iar trei votează "DA". În discuțiile despre referendum cei din tabăra "NU" au superioritatea numerică și, deci, potențialul de a persuada mai ușor pe ceilalți, aflați în minoritate, decât ar putea minoritatea să-i convingă pe ei. ("Doisprezece oameni furioși" este, totuși, doar un film artistic).
Gen sau mediu de rezidență (urban/rural). Nu sunt factori relevanți, în sensul în care nu există o susținere mai mare pentru "DA" sau pentru "NU" în interiorul vreunei subcategorii.
E referendumul de fapt despre abandonarea euro? Nesurprinzător cei din tabăra "DA" cred acest lucru. O cincime din votanții Syriza, o treime din electoratul ANEL și o zecime din electoratul Zorilor Aurii votează "NU" și, în același timp, cred că referendumul nu este despre abandonarea euro. Aceștia sunt oamenii care pot ezita în mod decisiv.
Estimări. 56% cred că rezultatul va fi strâns, 33% cred că va fi o victorie la o distanță clară.
50% cred că tabăra "DA" va câștiga, 39% cred că tabăra "NU" va câștiga.
Cel puțin o zecime din cei care votează "NU" cred că votul lor va fi în minoritate...
Indice. Public Issue a pus și o serie de patru întrebări care sondează opinia respondenților despre referendum (iată-le aici). Ei estimează că acest lucru arată o susținere pentru tabăra "DA" de 47,5% și pentru tabăra "NU" de 42%, o diferență semnificativă față de rezultatele întrebării directe cu privire la cum s-ar vota la referendum (întrebare care, reamintesc, arăta o egalitate).
Această inițiativă inventivă a Public Issue e relevantă pentru că, pentru că...
2. Referendumul din Grecia are loc în contextul unei crize mai largi a sondajelor de opinie care au drept subiect politica. Fenomenul bubuie de cam un an, nu peste tot dar în multe locuri: România (turul doi al prezidențialelor), Israel (parlamentare), Polonia (primul tur al prezidențialelor), Marea Britanie (parlamentare), Danemarca (parlamentare, într-o bună măsură). Culturi și scene politice foarte diferite, teme variate dar același fenomen:
Cvasi-egalități prezentate de toate sondajele din ultimele zile de dinainte de vot se metamorfozează în ziua votului în victorii decisive (mai mari decât marja de eroare) pentru o tabără - de obicei dreapta, niciodată stânga.
Uneori există și sub-varianta mai serioasă, în care omul sau partidul X credea că e pe cale să câștige confortabil numai ca să descopere în ziua votului că a pierdut...
Precizez că nu e vorba de exit poll-uri, ci de sondajele realizate înainte de ziua votului. Mai pe românește nu e vorba de fraudă.
Public Issue știe că această problemă există și de aceea încearcă să identifice fenomenul înainte de apariția lui cu acele întrebări adiționale de la sfârșitul punctului 1. Să vedem dacă se poate lucra pe o asemenea bază.
joi, 4 iunie 2015
Gânduri invizibile: viespea și elefantul
În continuare vei citi bucăți din postări care n-au fost publicate niciodată, rămase incomplete, datate și niciodată finalizate. Odată cu ștergerea definitivă a respectivelor postări, am salvat câteva fraze.
Despre prezidențiale înainte de turul unu
Nu se întreabă chiar nimeni de ce scorul lui Iohannis e de trei ori cât scorul cumulat al Elenei Udrea și Monicăi Macovei? (23 octombrie 2014)
Între turul unu și turul doi
Ponta nu se comportă ca un candidat binecuvântat cu o abundență de resurse și procente. Nu-și permite să se ducă la o dezbatere oriunde, oricând, în orice fel, precum un câștigător care știe că n-are de ce să se teamă ci joacă timid și static, propunând un set anume de condiții și locații, izbucnind dacă i se propune orice altceva decât ce vrea el. Are momente de emoție anapoda, denumindu-l pe Iohannis "un lucru" - cea mai bizară tentativă de insultă de după 1989. Apasă taste prăfuite (ex. punerea în pericol a integrității teritoriale a României sau conspirații alcătuite în diaspora de agitatori străini), de parcă ne-am afla în 1990-92 și nu în 2014. Conceptul "forței liniștite și unificatoare" a fost aruncat la gunoi; locul său a fost luat de o febrilitate nervoasă care mitraliază de-a valma pe Iohannis, românii din diaspora, Băsescu, PDL, transilvăneni, PSD-iștii transilvăneni (!) iar lista e încă deschisă. De fapt, Ponta și echipa sa de comunicatori sunt veșnic în contraofensivă, de parcă n-ar fi la 55% în propriile sondaje ci la 45%* și în mare nevoie de procente în plus. Traumele eșecurilor din 2004 și 2009 apasă într-un mod surprinzător de vizibil. Contraofensiva are drept inamici umbrele înfrângerilor din trecut. (3 noiembrie 2014)
* = adică inversul lui 55%. Nu era vorba de un pronostic. Ar fi fost frumos să fie un pronostic.
Brand-ul PSD costă. Baronii costă, istoria partidului costă, auto-identificarea cu "stânga" costă, culoarea roșie costă, aparenta omnipotență costă, supraexpunerea costă, scandalurile de corupție costă. Nu bani ci voturi. Există cam 1,2 milioane persoane care ar vota și o viespe, cu condiția ca acea viespe să fie oponentul candidatului PSD în turul decisiv al prezidențialelor. (10 noiembrie 2014)
Post-prezidențiale
Despre prezidențiale înainte de turul unu
Nu se întreabă chiar nimeni de ce scorul lui Iohannis e de trei ori cât scorul cumulat al Elenei Udrea și Monicăi Macovei? (23 octombrie 2014)
Locuim într-o țară cu o populație imensă. O Arenă Națională plină ochi înseamnă 55 de mii de oameni. Un milion de oameni înseamnă 18 Arene Naționale. Dar un milion de voturi la prezidențiale este nimic. Este 10-11%. Cu un milion de voturi nu intri în turul doi, la majoritatea alegerilor care au avut loc din 1990 și până acum nu iei nici măcar locul trei (!).
România nu este Calea Victoriei, România nu este un cartier de București, 90% din Românie nici măcar nu e în București. Trei voințe, cinci amici, 50 de prieteni pe Facebook sunt picături într-un ocean colosal de voințe. (1 noiembrie 2014)
Între turul unu și turul doi
Ponta nu se comportă ca un candidat binecuvântat cu o abundență de resurse și procente. Nu-și permite să se ducă la o dezbatere oriunde, oricând, în orice fel, precum un câștigător care știe că n-are de ce să se teamă ci joacă timid și static, propunând un set anume de condiții și locații, izbucnind dacă i se propune orice altceva decât ce vrea el. Are momente de emoție anapoda, denumindu-l pe Iohannis "un lucru" - cea mai bizară tentativă de insultă de după 1989. Apasă taste prăfuite (ex. punerea în pericol a integrității teritoriale a României sau conspirații alcătuite în diaspora de agitatori străini), de parcă ne-am afla în 1990-92 și nu în 2014. Conceptul "forței liniștite și unificatoare" a fost aruncat la gunoi; locul său a fost luat de o febrilitate nervoasă care mitraliază de-a valma pe Iohannis, românii din diaspora, Băsescu, PDL, transilvăneni, PSD-iștii transilvăneni (!) iar lista e încă deschisă. De fapt, Ponta și echipa sa de comunicatori sunt veșnic în contraofensivă, de parcă n-ar fi la 55% în propriile sondaje ci la 45%* și în mare nevoie de procente în plus. Traumele eșecurilor din 2004 și 2009 apasă într-un mod surprinzător de vizibil. Contraofensiva are drept inamici umbrele înfrângerilor din trecut. (3 noiembrie 2014)
* = adică inversul lui 55%. Nu era vorba de un pronostic. Ar fi fost frumos să fie un pronostic.
Ești prim-ministru și candidezi la prezidențiale. Folosești bugetul țării pentru a-ți face campanie. Deții cam toată mass-media. Controlezi fără semne de întrebare parlamentul și guvernul. Partidul tău are câteva sute de mii de membri. Mai mulți decât toate celelalte partide puse împreună. Ai organizat o migrație de primari ca să te întremezi înainte de alegeri. Ai la dispoziție un maestru al organizării electorale - și la ambele tururi ale scrutinului ce vine el va fi în libertate! Zilnic îți respiră tandru în ureche Ultimul Mogul a.k.a. Unicul Mogul. Te susține o echipă de consultanți foarte capabili. Utilizezi teme conservatoare, ceea ce în Europa de Est e fenomenal de util. Pentru campania ta se folosesc sume imense și afișaje așijderea. Narațiunea istorică te ajută, după două mandate prezidențiale conflictuale pozezi perfect drept omul unității, înțelegerii, patriotismului. Ai captat în întregime biserica ortodoxă.
Scena e aproape goală, dar nu numai atât. Ai și resurse la îndemână cum n-a avut nimeni niciodată. Și le folosești bine, aproape perfect. Gafele sunt puține și ascunse bine de mass media.
În turul doi sondajele prietenoase te dau la cinci procente de înfrângere. Deși ai totul, absolut totul pe mână, aproape jumătate din cei care spun acum că ar veni la vot în turul doi te vor out. Raportul de forțe, raportul de resurse, raportul de vizibilitate e de 9-la-1, 7-la-1 sau hai minim 5-la-1. Dar nu vei lua 90%, nici 80%, nici 70%. Și nici nu-ți permiți să visezi așa ceva. Până și printre suporterii tăi, cei care cred că vei lua trei sferturi din voturile din turul decisiv sunt duși de grabă la spitalul de nebuni.
Cum este posibilă o asemenea lipsă de eficiență? De ce trebuie PSD să alerge foarte, foarte mult doar ca să stea pe loc, întorcându-se la scorurile din 2000 și 2004? Nu ar fi logic ca o asemenea disproporție pe toate planurile, comparabilă doar cu cea din 1990, să se soldeze cu o victorie colosală, evidentă încă din primul tur, zdrobitoare în al doilea? (5 noiembrie 2014)
În turul doi sondajele prietenoase te dau la cinci procente de înfrângere. Deși ai totul, absolut totul pe mână, aproape jumătate din cei care spun acum că ar veni la vot în turul doi te vor out. Raportul de forțe, raportul de resurse, raportul de vizibilitate e de 9-la-1, 7-la-1 sau hai minim 5-la-1. Dar nu vei lua 90%, nici 80%, nici 70%. Și nici nu-ți permiți să visezi așa ceva. Până și printre suporterii tăi, cei care cred că vei lua trei sferturi din voturile din turul decisiv sunt duși de grabă la spitalul de nebuni.
Cum este posibilă o asemenea lipsă de eficiență? De ce trebuie PSD să alerge foarte, foarte mult doar ca să stea pe loc, întorcându-se la scorurile din 2000 și 2004? Nu ar fi logic ca o asemenea disproporție pe toate planurile, comparabilă doar cu cea din 1990, să se soldeze cu o victorie colosală, evidentă încă din primul tur, zdrobitoare în al doilea? (5 noiembrie 2014)
Brand-ul PSD costă. Baronii costă, istoria partidului costă, auto-identificarea cu "stânga" costă, culoarea roșie costă, aparenta omnipotență costă, supraexpunerea costă, scandalurile de corupție costă. Nu bani ci voturi. Există cam 1,2 milioane persoane care ar vota și o viespe, cu condiția ca acea viespe să fie oponentul candidatului PSD în turul decisiv al prezidențialelor. (10 noiembrie 2014)
Post-prezidențiale
După turul unu în rândul susținătorilor lui Traian Băsescu a avut loc o mobilizare considerabilă anti-Ponta, iar după turul doi anti-Iohannis. Nici acum nu s-a încheiat această ultimă etapă. Nimeni n-a vorbit și nu vorbește despre elefantul din sufragerie, și anume crahul spațiului non-USL. Nimeni n-are soluții, nimeni n-are perspective, nimeni nu e doritor să pună puncte pe i-uri. (31 martie 2015)
Romania intră în bipartidism exact când, în restul Europei de est sau vest, sistemele bipartite se preschimbă. În România partidele naționalist-eurosceptice sunt mignone în timp ce, în restul Europei, se află la apogeu. (14 aprilie 2015)
Romania intră în bipartidism exact când, în restul Europei de est sau vest, sistemele bipartite se preschimbă. În România partidele naționalist-eurosceptice sunt mignone în timp ce, în restul Europei, se află la apogeu. (14 aprilie 2015)
Finalul epocii a fost rizibil de dezechilibrat. Cam toate televiziunile de știri erau pro-Ponta sau pro-Udrea, dar cei doi candidați au strâns împreună doar 45% din voturi. Ca de obicei PSD are atâtea trusturi la curea că nici nu mai știe ce să facă cu ele, dar degeaba. (22 aprilie 2015)
Frustrarea nu convinge, nu atrage, nu place. Frustrarea nu creează curente de emoție decât dacă e bazată pe elemente obiective, vezi 2010-2012. Însă aproape toți acești oameni se comportă de parcă frustrarea e un mijloc real de propagandă politică. Cine i-a mințit că frustrarea e simpatică? Cine le-a ascuns că este dizgrațioasă, jenantă, că provoacă silă și nu emulație? (27 mai 2014)
Subiecte atipice
Frustrarea nu convinge, nu atrage, nu place. Frustrarea nu creează curente de emoție decât dacă e bazată pe elemente obiective, vezi 2010-2012. Însă aproape toți acești oameni se comportă de parcă frustrarea e un mijloc real de propagandă politică. Cine i-a mințit că frustrarea e simpatică? Cine le-a ascuns că este dizgrațioasă, jenantă, că provoacă silă și nu emulație? (27 mai 2014)
Subiecte atipice
Implicit, ca în orice domeniu în care există monopol, standardele se relaxează. Lipsa competiției dăunează grav sănătății, ca să spunem așa. Gafele și erorile nu mai sunt conștientizate. Se pierde măsura. Hybris-ul domină.
Și în România e la fel. Fiecare guvernare are iluziile sale, material pentru psihologi și chiar psihiatri. Însă în România visele se termină la urne. Zeii și titanii de ieri dispar sau, mai rar, devin demni și înțelepți în opoziție, recalculându-și pașii și maturizându-se. În Ungaria visul e etern. (19 octombrie 2014)
Și în România e la fel. Fiecare guvernare are iluziile sale, material pentru psihologi și chiar psihiatri. Însă în România visele se termină la urne. Zeii și titanii de ieri dispar sau, mai rar, devin demni și înțelepți în opoziție, recalculându-și pașii și maturizându-se. În Ungaria visul e etern. (19 octombrie 2014)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
