Acest sondaj a fost efectuat între 11 şi 17 ianuarie. El NU măsoară impactul miting-ului USL sau al discursurilor preşedintelui. Impactul protestelor va putea fi măsurat cu adevărat abia în februarie.
Ieşim în continuare în providenţial: regele Mihai (36,6% încredere, mai mult decât orice politician). El este urmat de... Regina Ana şi Principesa Margareta, care în virtutea titlului (nu notorietăţii!) depăşesc liderii opoziţiei. Ar fi cea mai mare mostră de umor politic de după revoluţie ca Traian Băsescu, împreună cu PDL, să promoveze şi să obţină trecerea la monarhie pentru ca Crin Antonescu să piardă un eventual mandat prezidenţial, trântindu-i astfel uşa în nas şi eventual creând şi ceva disensiuni în USL (2 lideri dar 1 scaun - cel de prim-ministru). Din nefericire, politicienii români nu au umor. Iar Traian Băsescu a eliminat posibilitatea colaborării cu regele Mihai vara trecută.
Vorbind ceva mai serios, pare interesant că niciun lider, vector de mesaje sau partid politic important nu îşi asumă restaurarea monarhiei. Nu este prima dată când clasa politică ratează contactul cu populaţia, nu e nici ultima dată. Credeţi că dacă încrederea în regele Mihai ajunge la 50% va reacţiona cineva? Dar dacă ajunge la 65%?
Traian Băsescu şi Emil Boc stabilesc record după record. România intră în manualele de sociologie politică: 8,6% încredere în preşedinte, 7,5% încredere în primul-ministru. Problema s-a cronicizat, şi începe să afecteze nu numai destinul politic al acestor doi oameni sau al forţelor care îl susţin, ci şi alte aspecte, mai largi.
În ciuda tonului exaltat din "Adevărul", creşterea PP-DD este minusculă (11,8 -> 13,9), ceea ce nu surprinde. Nu e de ajuns ca mesajul să se suprapună cu cel al protestelor - trebuie ca suprapunerea să fie asumată. Ceea ce nu e cazul (încă).
Scăderea PDL de asemenea este moderată (21,5 -> 15,8, un sfert din votanţi). Aici există două explicaţii:
1) o parte semnificativă dintre votanţii PDL "veniseră" alături de partid în ultimele luni. Ei acum au plecat la loc, în grupul indecişilor. Astfel, partidul a ajuns la nucleul dur, care nu mai poate fi deraiat decât de sciziuni. Dacă ai avut încredere în mesajele PDL până acum, nu te vei opri din cauza a câteva mii de demonstranţi.
2) Sondajul fiind efectuat devreme, în perioada de început a protestelor, el a surprins şi ezitările puterii: demiterea lui Baconschi pentru un punct de vedere cu care aproape toţi votanţii PDL erau de acord; retragerea Legii Sănătăţii - retragere care pentru un simpatizant al lui Traian Băsescu era incomprehensibilă; conflictul şi apoi împăcarea cu Raed Arafat - una din aceste atitudini putea fi acceptată, dar nu amândouă. Aceste acţiuni, dublate de apatia comunicaţională de la începutul protestelor - preşedintele a comunicat public după 13 zile - au creat confuzie în rândul electoratului PDL. Să nu fim surprinşi dacă în februarie scorul PDL va fi mai mare decât în ianuarie.
Creşterea USL (49,2 -> 53,4) este modestă, dar semnificativă. Explicaţii ar fi mai multe; aş aştepta sondajul din februarie pentru a vedea impactul miting-ului USL de pe data de 19 ianuarie. De asemenea, în februarie, vom vedea şi impactul condamnării lui Adrian Năstase.
Victor Ponta şi-a inversat trendul descrescător din ultimele luni; Crin Antonescu este în aceeaşi arie de încredere precum în ultimele luni, +/- marja de eroare.
Elementul cel mai semnificativ al acestui sondaj este că - în primă fază - protestele au dat o lovitură puternică vectorilor de imagine ai puterii (atenţie, nu mă refer la PDL ca atare). Niciun lider al coaliţiei aflate la guvernare/Cotroceni nu a reuşit să îşi menţină credibilitatea după primele zile de proteste. Vasile Blaga şi Theodor Stolojan au fost şi ei traşi în jos de scăderea partidului, sub 10%. Dar să nu uităm că sondajul a fost efectuat atunci când protestele abia începuseră iar dinspre putere răzbătea tăcerea. Sondajele din februarie vor măsura calitatea răspunsului puterii.
Sondajul a fost publicat aici.
marți, 31 ianuarie 2012
luni, 30 ianuarie 2012
Electoratul de stânga vs. electoratul de dreapta: 20 de ani în 2 grafice
Din când în când mai răzbate un termen frumos: "votantul de dreapta". Rareori, el e întovărăşit de inamicul său etern (?) "votantul de stânga". De exemplu, în clipa de faţă, anumite voci din PDL visează la o parte din electoratul de dreapta al PNL, sperând că va fi/este scârbit de alianţa cu PSD. Acest din urmă partid speră să îşi îmbunătăţească rezultatele captând "votanţii de stânga" care au fost "amăgiţi" de carisma lui Traian Băsescu în perioada 2004-2009. Iar PNL speră pe tăcute să folosească liderul său pentru a vira un procent importanţi de susţinători PSD din cadrul USL către dreapta - idee cu idee.
Personal, cred că numărul votanţilor puternic ideologizaţi este mic. Dar asta nu mă împiedică să iau în serios pe cei care cred contrariul. Cum au stat lucrurile până acum în ceea ce priveşte scrutinele parlamentare?
Numele adăugate în grafic - deşi, repet, este vorba de intenţia de vot la alegeri parlamentare - au rolul de a sublinia importanţa unui lider sau a altuia.
S-ar părea că avem o naraţiune simplă şi inteligibilă: din motive demografice şi culturale (adică o oarecare neadaptare la cerinţele unui electorat în continuă burghezire), intenţia de vot pentru stânga este într-o cădere lentă dar clară în ultimii 15 ani.
Pe de altă parte, dreapta şi-a revenit după şocul "2000": observaţi cum atunci, în mod excepţional, linia albastră a depăşit-o pe cea verde - adică voturile pentru extremă au depăşit pe cele favorizând o dreaptă democratică. Ba chiar s-ar putea spune că dreapta şi dreapta extremistă sunt într-o relaţie de inversă proporţionalitate - de fapt e vorba de o iluzie optică.
Aparenta cădere a dreptei în 2011, însoţită de ascensiunea populismului extremist, poate fi explicată prin faptul că pentru acel moment am selectat sondaje, şi nu rezultatul alegerilor. Dacă linia verde şi cea albastră se vor întâlni din nou depinde de mai mulţi factori, în principal de cine şi dacă va veni la vot. Distanţa pare să fie prea mare.
Pentru cine are un spirit de observaţie dezvoltat: pare un pic ilogic că intenţia de vot pentru "stânga" a crescut în 1996 faţă de 1992, dar de fapt apariţia PS, PSM şi a altor formaţiuni politice de acest tip a asigurat varietate alegătorilor şi a sporit marja de opţiuni. Scăderea stângii din ultimii 10 ani poate fi văzută şi ca un efect nedorit al unificării acesteia în PSD.
Dar asta nu e tot.
Când alcătuieşti astfel de grafice, devine evidentă importanţa basculării PD de la stânga la dreapta. Din gând în gând, se ajunge şi la influenţa lui Traian Băsescu asupra peisajului electoral. Potrivit graficului de mai sus, doar după 2004 a reuşit dreapta să depăşească stânga. În planul strict al ideologiilor politice, victoria lui Traian Băsescu din acel moment a fost mai semnificativă decât cea a lui Emil Constantinescu întrucât a declanşat o ascensiune a dreptei oprită doar de criză. (O oprire dură, s-ar putea spune: una pe care PNL nu o poate recupera în totalitate). Şi aşa apare ideea: ce-ar fi dacă am elimina USL/PD/PDL din imagine?
...
Graficul de mai sus prezintă o imagine mult mai complexă şi mai stimulantă.
Odată ce excludem din discuţie pe Traian Băsescu şi PDL-ul, se poate vedea că dreapta românească a reuşit o singură dată să egaleze din punct de vedere electoral stânga, şi anume în 1996. De facto, dreapta este într-o continuă suferinţă după 1997. Revenirea sa de după 2000 nu este decât parţială, iar poziţia sa - mai bună decât oricând din 2000 încoace - se datorează în principal unui vehicul carismatic, lucru atipic dreptei româneşti non-PDL. Trend-ul pe ultimii 10 ani este însă în creştere...
Adâncirea tuturor curbelor la momentul 2008 - practic, toată lumea a pierdut teren - ar fi dovada cea mai evidentă a influenţei binomului PDL-Traian Băsescu asupra politicii româneşti la acel moment. Să fie oare relevant că partidele extremiste au pierdut atunci cel mai mult?
Un lucru care va fi confirmat sau nu în 2012 este restrângerea atractivităţii dreptei democratice şi celei extremiste la paliere specifice: între 17% şi 32% dintre voturi pentru cea dintâi, între 5% şi 20% pentru cea de-a doua. Având în vedere că România este o ţară în schimbare, all bets are off.
Graficul de mai sus prezintă - în ceea ce priveşte stânga - o istorie a PSD: ascensiune relativ rapidă în perioada 1992-2000 şi o prăbuşire lentă, în desfăşurare, care a debutat la momentul formării alianţei DA. Stânga nu este însă la punctul său minim din punct de vedere istoric.
Notă: pentru a uşura lucrurile, am luat exclusiv voturile de la Camera Deputaţilor.
Stânga = FDSN/PDSR/PSD + PS + PSM + USL/PD (înainte de 2004)
Dreapta = PNL (toate facţiunile) + CDR + PNŢ + PD (după 2003; nu mă bazez pe apartenenţa la PPE, ci pe promovarea, punerea în practică şi menţinerea cotei unice. PSD nu a îndeplinit niciodată toate aceste trei criterii).
PRM & asemănătorii = PRM + PUNR + PNG
Personal, cred că numărul votanţilor puternic ideologizaţi este mic. Dar asta nu mă împiedică să iau în serios pe cei care cred contrariul. Cum au stat lucrurile până acum în ceea ce priveşte scrutinele parlamentare?
Numele adăugate în grafic - deşi, repet, este vorba de intenţia de vot la alegeri parlamentare - au rolul de a sublinia importanţa unui lider sau a altuia.
S-ar părea că avem o naraţiune simplă şi inteligibilă: din motive demografice şi culturale (adică o oarecare neadaptare la cerinţele unui electorat în continuă burghezire), intenţia de vot pentru stânga este într-o cădere lentă dar clară în ultimii 15 ani.
Pe de altă parte, dreapta şi-a revenit după şocul "2000": observaţi cum atunci, în mod excepţional, linia albastră a depăşit-o pe cea verde - adică voturile pentru extremă au depăşit pe cele favorizând o dreaptă democratică. Ba chiar s-ar putea spune că dreapta şi dreapta extremistă sunt într-o relaţie de inversă proporţionalitate - de fapt e vorba de o iluzie optică.
Aparenta cădere a dreptei în 2011, însoţită de ascensiunea populismului extremist, poate fi explicată prin faptul că pentru acel moment am selectat sondaje, şi nu rezultatul alegerilor. Dacă linia verde şi cea albastră se vor întâlni din nou depinde de mai mulţi factori, în principal de cine şi dacă va veni la vot. Distanţa pare să fie prea mare.
Pentru cine are un spirit de observaţie dezvoltat: pare un pic ilogic că intenţia de vot pentru "stânga" a crescut în 1996 faţă de 1992, dar de fapt apariţia PS, PSM şi a altor formaţiuni politice de acest tip a asigurat varietate alegătorilor şi a sporit marja de opţiuni. Scăderea stângii din ultimii 10 ani poate fi văzută şi ca un efect nedorit al unificării acesteia în PSD.
Dar asta nu e tot.
Când alcătuieşti astfel de grafice, devine evidentă importanţa basculării PD de la stânga la dreapta. Din gând în gând, se ajunge şi la influenţa lui Traian Băsescu asupra peisajului electoral. Potrivit graficului de mai sus, doar după 2004 a reuşit dreapta să depăşească stânga. În planul strict al ideologiilor politice, victoria lui Traian Băsescu din acel moment a fost mai semnificativă decât cea a lui Emil Constantinescu întrucât a declanşat o ascensiune a dreptei oprită doar de criză. (O oprire dură, s-ar putea spune: una pe care PNL nu o poate recupera în totalitate). Şi aşa apare ideea: ce-ar fi dacă am elimina USL/PD/PDL din imagine?
...
Graficul de mai sus prezintă o imagine mult mai complexă şi mai stimulantă.
Odată ce excludem din discuţie pe Traian Băsescu şi PDL-ul, se poate vedea că dreapta românească a reuşit o singură dată să egaleze din punct de vedere electoral stânga, şi anume în 1996. De facto, dreapta este într-o continuă suferinţă după 1997. Revenirea sa de după 2000 nu este decât parţială, iar poziţia sa - mai bună decât oricând din 2000 încoace - se datorează în principal unui vehicul carismatic, lucru atipic dreptei româneşti non-PDL. Trend-ul pe ultimii 10 ani este însă în creştere...
Adâncirea tuturor curbelor la momentul 2008 - practic, toată lumea a pierdut teren - ar fi dovada cea mai evidentă a influenţei binomului PDL-Traian Băsescu asupra politicii româneşti la acel moment. Să fie oare relevant că partidele extremiste au pierdut atunci cel mai mult?
Un lucru care va fi confirmat sau nu în 2012 este restrângerea atractivităţii dreptei democratice şi celei extremiste la paliere specifice: între 17% şi 32% dintre voturi pentru cea dintâi, între 5% şi 20% pentru cea de-a doua. Având în vedere că România este o ţară în schimbare, all bets are off.
Graficul de mai sus prezintă - în ceea ce priveşte stânga - o istorie a PSD: ascensiune relativ rapidă în perioada 1992-2000 şi o prăbuşire lentă, în desfăşurare, care a debutat la momentul formării alianţei DA. Stânga nu este însă la punctul său minim din punct de vedere istoric.
Notă: pentru a uşura lucrurile, am luat exclusiv voturile de la Camera Deputaţilor.
Stânga = FDSN/PDSR/PSD + PS + PSM + USL/PD (înainte de 2004)
Dreapta = PNL (toate facţiunile) + CDR + PNŢ + PD (după 2003; nu mă bazez pe apartenenţa la PPE, ci pe promovarea, punerea în practică şi menţinerea cotei unice. PSD nu a îndeplinit niciodată toate aceste trei criterii).
PRM & asemănătorii = PRM + PUNR + PNG
miercuri, 25 ianuarie 2012
Mituri şi surprize. Profilul votanţilor fiecărui partid
Începem cu puterea...
Mit: Electoratul PDL este la acelaşi nivel numeric precum în vara lui 2010.
Mit: Românii care intenţionează să voteze PDL sunt în mare parte hotărâţi să o facă.
Mit: Toţi românii care intenţionează să voteze PDL au încredere în Emil Boc.
După momentul "mai 2010", PDL începuse o lentă dar perceptibilă recuperare a electoratului. Acesta era şi motivul pentru care în anumite sondaje din ultimele luni intenţia de vot pentru USL părea în scădere - PDL atrăgea indecişi, mărindu-se astfel numărul votanţilor potenţiali. În mare parte însă, aceştia nu sunt hotărâţi să o facă. O prezenţă scăzută la vot ar avea un efect nefericit asupra procentului obţinut de PDL.
Între % de români care au încredere în Traian Băsescu şi % de români care votează USL există o suprapunere aproape perfectă, ceea ce nu-i de mirare. Surprinde însă că o treime dintre votanţii PDL nu mai au încredere în Emil Boc. La nivel imagologic, Vasile Blaga apare deja drept viitorul lider al partidului, având şi potenţialul de a atrage noi votanţi.
Votanţii PDL se află în special în oraşele mari; în localităţile urbane mici PDL va avea probleme serioase la alegeri.
Categoria de vârstă în rândul căreia PDL are susţinerea cea mai puternică sunt tinerii. Mult mai relevant mi se pare faptul că PDL este susţinut de românii cu venituri mari. Acest lucru are două explicaţii: pe de o parte, măsuri precum creşterea TVA sau reducerea salariilor bugetarilor i-au afectat mai puţin; pe de altă parte ei aparţin mediului privat şi au apreciat discursul "gras vs. slab" din 2010.
Ce ar trebui să fie îngrijorător pentru PDL este faptul că susţinerea pentru PDL este relativ omogenă la nivelul întregii ţări... omogen-scăzută. În noiembrie, nu vor mai exista fiefuri ale PDL - judeţe în care acest partid să obţină locul 1, înaintea USL. Având în vedere că se va vota precum în 2008, PDL va câştiga multe mandate de pe locul 2, dacă nu chiar majoritatea.
Portret stereotip: manager sau patron bogat dintr-un oraş mare. Probabil votant al PDL/lui Traian Băsescu din 2004 inclusiv.
Iar acum principala grupare din opoziţie...
Votanţii USL reprezintă un grup foarte mare din totalul votanţilor - precum şi din totalul românilor cu drept de vot. Prin reunirea a două electorate extrem de diferite, USL a reuşit să acopere grupuri sociale vaste şi extrem de diferite.
În plan geografic, USL are o susţinere omogen-înaltă în România (întotdeauna va avea rezultate mai slabe în Transilvania datorită prezenţei votanţilor UDMR). În funcţie de sondajul la care ne uităm, intenţia de vot pentru USL în Bucureşti este fie mult peste media naţională, fie mult sub. La momentul votului, acest factor va fi clarificat de modul în care Sorin Oprescu îşi va construi campania.
Favorabilitatea faţă de USL este mai înaltă în rândul celor cu studii superioare decât printre cei cu studii medii sau scăzute. Acest lucru este probabil datorat tăierilor (care au afectat bugetarii). Nu întâmplător preşedintele spunea acum câteva zile că persoanele cu studii superioare răspund mai prost la reformă - spre deosebire de acum 10 sau 20 de ani, un număr covârşitor de angajaţi ai statului au studii superioare. Privatizarea fabricilor şi altor proprietăţi a redus numărul bugetarilor necalificaţi.
În mod tradiţional, studiile superioare şi veniturile mari sunt strâns legate. Nu şi în cazul USL - tocmai datorită susţinerii din partea bugetarilor (profesori, medici, birocraţi cu nivel scăzut de salarizare). Votanţii cu venituri medii sau mici au avut de asemenea şi alte opţiuni la dispoziţie, precum următorul partid...
Mit: Dacă se iau în calcul doar opţiunile electorale ale românilor care sunt siguri că vor vota, procentul PP-DD se prăbuşeşte la podea.
PP-DD a preluat de la alte partide un bazin electoral uşor de creionat: oamenii în vârstă, din oraşe mici, cu educaţie şi venituri scăzute. Având în vedere localizarea principalelor arii de susţinere, este vorba de un grup de votanţi care a votat PSD înainte de 2005 şi PDL/Băsescu în trecut. Pentru cine a studiat cu grijă pierderile de teren ale PSD din perioada 2005-2009 (nordul Moldovei, o mare parte din Muntenia), acest lucru nu este de mirare.
Tinerii şi oraşele mari sunt grupuri în rândul cărora PDL sub-performează. Din acest punct de vedere, PP-DD este contrapartida perfectă la PDL, în cazul formării unei alianţe electorale cele două forţe politice completându-se din punct de vedere socio-demografic.
Conform Soroş/Gallup, procentul votanţilor PP-DD rămâne identic (9%) indiferent dacă vorbim despre cei cu o opinie politică sau despre cei foarte interesaţi de politică şi care spun că se vor duce la vot.
Favorabilitatea faţă de PP-DD este la cote atât de înalte la nivel declarativ că, în Muntenia, partidul este practic la egalitate cu PDL (!).
Despre celelalte electorate este dificil să vorbim. Din punct de vedere numeric, ele sunt atât de mici încât orice generalizare este riscantă. Totuşi, se poate afirma că:
- Bucureşti este unul din punctele forte ale PRM, în acest oraş partidul lui Vadim Tudor având de două ori mai mulţi votanţi potenţiali decât în alte oraşe sau zone ale României.
- Intenţia de vot pentru PRM este scăzută în Transilvania.
- Mai mult de jumătate dintre votanţii PNG se află în Moldova.
- Dacă alegerile ar fi avut loc în decembrie, de două ori voturi s-ar fi "risipit" în Transilvania decât în alte zone ale ţării, ducându-se către partide care n-ar fi intrat în Parlament. Aceasta sunt probabil variantele la UDMR.
Toate datele de mai sus erau valabile înainte de protestele la care au participat în total aproximativ 20 000 de români şi la care s-au uitat în total maxim 4-5 milioane.
(Surse: Opţiuni Electorale - Analiza Datelor - sondaj Soroş/Gallup, noiembrie 2011
Sondaje IMAS şi Avangarde - noiembrie şi decembrie 2011)
Mit: Electoratul PDL este la acelaşi nivel numeric precum în vara lui 2010.
Mit: Românii care intenţionează să voteze PDL sunt în mare parte hotărâţi să o facă.
Mit: Toţi românii care intenţionează să voteze PDL au încredere în Emil Boc.
După momentul "mai 2010", PDL începuse o lentă dar perceptibilă recuperare a electoratului. Acesta era şi motivul pentru care în anumite sondaje din ultimele luni intenţia de vot pentru USL părea în scădere - PDL atrăgea indecişi, mărindu-se astfel numărul votanţilor potenţiali. În mare parte însă, aceştia nu sunt hotărâţi să o facă. O prezenţă scăzută la vot ar avea un efect nefericit asupra procentului obţinut de PDL.
Între % de români care au încredere în Traian Băsescu şi % de români care votează USL există o suprapunere aproape perfectă, ceea ce nu-i de mirare. Surprinde însă că o treime dintre votanţii PDL nu mai au încredere în Emil Boc. La nivel imagologic, Vasile Blaga apare deja drept viitorul lider al partidului, având şi potenţialul de a atrage noi votanţi.
Votanţii PDL se află în special în oraşele mari; în localităţile urbane mici PDL va avea probleme serioase la alegeri.
Categoria de vârstă în rândul căreia PDL are susţinerea cea mai puternică sunt tinerii. Mult mai relevant mi se pare faptul că PDL este susţinut de românii cu venituri mari. Acest lucru are două explicaţii: pe de o parte, măsuri precum creşterea TVA sau reducerea salariilor bugetarilor i-au afectat mai puţin; pe de altă parte ei aparţin mediului privat şi au apreciat discursul "gras vs. slab" din 2010.
Ce ar trebui să fie îngrijorător pentru PDL este faptul că susţinerea pentru PDL este relativ omogenă la nivelul întregii ţări... omogen-scăzută. În noiembrie, nu vor mai exista fiefuri ale PDL - judeţe în care acest partid să obţină locul 1, înaintea USL. Având în vedere că se va vota precum în 2008, PDL va câştiga multe mandate de pe locul 2, dacă nu chiar majoritatea.
Portret stereotip: manager sau patron bogat dintr-un oraş mare. Probabil votant al PDL/lui Traian Băsescu din 2004 inclusiv.
Iar acum principala grupare din opoziţie...
Votanţii USL reprezintă un grup foarte mare din totalul votanţilor - precum şi din totalul românilor cu drept de vot. Prin reunirea a două electorate extrem de diferite, USL a reuşit să acopere grupuri sociale vaste şi extrem de diferite.
În plan geografic, USL are o susţinere omogen-înaltă în România (întotdeauna va avea rezultate mai slabe în Transilvania datorită prezenţei votanţilor UDMR). În funcţie de sondajul la care ne uităm, intenţia de vot pentru USL în Bucureşti este fie mult peste media naţională, fie mult sub. La momentul votului, acest factor va fi clarificat de modul în care Sorin Oprescu îşi va construi campania.
Favorabilitatea faţă de USL este mai înaltă în rândul celor cu studii superioare decât printre cei cu studii medii sau scăzute. Acest lucru este probabil datorat tăierilor (care au afectat bugetarii). Nu întâmplător preşedintele spunea acum câteva zile că persoanele cu studii superioare răspund mai prost la reformă - spre deosebire de acum 10 sau 20 de ani, un număr covârşitor de angajaţi ai statului au studii superioare. Privatizarea fabricilor şi altor proprietăţi a redus numărul bugetarilor necalificaţi.
În mod tradiţional, studiile superioare şi veniturile mari sunt strâns legate. Nu şi în cazul USL - tocmai datorită susţinerii din partea bugetarilor (profesori, medici, birocraţi cu nivel scăzut de salarizare). Votanţii cu venituri medii sau mici au avut de asemenea şi alte opţiuni la dispoziţie, precum următorul partid...
Mit: Dacă se iau în calcul doar opţiunile electorale ale românilor care sunt siguri că vor vota, procentul PP-DD se prăbuşeşte la podea.
PP-DD a preluat de la alte partide un bazin electoral uşor de creionat: oamenii în vârstă, din oraşe mici, cu educaţie şi venituri scăzute. Având în vedere localizarea principalelor arii de susţinere, este vorba de un grup de votanţi care a votat PSD înainte de 2005 şi PDL/Băsescu în trecut. Pentru cine a studiat cu grijă pierderile de teren ale PSD din perioada 2005-2009 (nordul Moldovei, o mare parte din Muntenia), acest lucru nu este de mirare.
Tinerii şi oraşele mari sunt grupuri în rândul cărora PDL sub-performează. Din acest punct de vedere, PP-DD este contrapartida perfectă la PDL, în cazul formării unei alianţe electorale cele două forţe politice completându-se din punct de vedere socio-demografic.
Conform Soroş/Gallup, procentul votanţilor PP-DD rămâne identic (9%) indiferent dacă vorbim despre cei cu o opinie politică sau despre cei foarte interesaţi de politică şi care spun că se vor duce la vot.
Favorabilitatea faţă de PP-DD este la cote atât de înalte la nivel declarativ că, în Muntenia, partidul este practic la egalitate cu PDL (!).
Despre celelalte electorate este dificil să vorbim. Din punct de vedere numeric, ele sunt atât de mici încât orice generalizare este riscantă. Totuşi, se poate afirma că:
- Bucureşti este unul din punctele forte ale PRM, în acest oraş partidul lui Vadim Tudor având de două ori mai mulţi votanţi potenţiali decât în alte oraşe sau zone ale României.
- Intenţia de vot pentru PRM este scăzută în Transilvania.
- Mai mult de jumătate dintre votanţii PNG se află în Moldova.
- Dacă alegerile ar fi avut loc în decembrie, de două ori voturi s-ar fi "risipit" în Transilvania decât în alte zone ale ţării, ducându-se către partide care n-ar fi intrat în Parlament. Aceasta sunt probabil variantele la UDMR.
Toate datele de mai sus erau valabile înainte de protestele la care au participat în total aproximativ 20 000 de români şi la care s-au uitat în total maxim 4-5 milioane.
(Surse: Opţiuni Electorale - Analiza Datelor - sondaj Soroş/Gallup, noiembrie 2011
Sondaje IMAS şi Avangarde - noiembrie şi decembrie 2011)
luni, 23 ianuarie 2012
Primul sondaj despre proteste. Analiză.
Această postare a fost scrisă cu câteva ore înainte de demiterea ministrului de externe.
A apărut un sondaj Avangarde cu privire la proteste. Este distractiv să vezi ce informaţii nu sunt prezentate în presă.
Evenimentul Zilei reuşeşte să rateze informaţia cea mai importantă, conform căreia două treimi dintre respondenţi sunt de acord cu protestele. Pe de altă parte, face un lucru corect, re-amintind că Avangarde a lucrat cu USL în trecut. După cum veţi vedea mai jos, acest lucru e irelevant. Sondajul nu arată că USL ar fi câştigat capital electoral de pe urma a ce s-a întâmplat (deşi acest lucru nu este exclus să fie evidenţiat de sondaje viitoare).
22 o dă în bară şi mai grav, cu titlul "Doar 37% dintre protestatari vor demisia lui Băsescu", când de fapt sondajele nu are ca respondenţi protestatarii, ci populaţia ca atare.
Despre rezultate, acum - luându-le ca atare - câteva observaţii.
- Dacă datele erau falsificate pentru a susţine factorii politici şi mediatici anti-putere, procentele ar fi fost cu totul şi cu totul altele. Să nu uităm că majoritatea populaţiei ar fi votat în favoarea suspendării preşedintelui acum câteva luni, în timp ce în acest sondaj doar 37% dintre respondenţi cred că demisia preşedintelui ar rezolva situaţia, iar 27% cred că preşedintele este de vină. Spre deosebire de protestatari şi anumite canale media, populaţia nu pune accentul pe responsabilitatea/vina preşedintelui.
- O altă teză favorită a USL, şi anume devierea de la sloganele din stradă ("Jos Băsescu") spre o soluţie instituţională (demisia guvernului) nu ocupă locul 1 în mintea respondenţilor. De fapt, soluţiile propuse de USL ca atare nu sunt considerate superioare altora decât de 17% din respondenţi.
- 49% dintre respondenţi consideră că utilizarea violenţei de către jandarmi a fost justificată - în dezacord din nou cu unul din mesajele USL. Nota bene: mai mult de două treimi dintre aceşti 49% nu sunt votanţi PDL.
- 4% dintre respondenţi consideră că de vină pentru proteste este opoziţia. Adăugăm o marjă de 3-4% şi tot nu atingem totalul votanţilor PDL de acum o lună-două (12% din totalul populaţiei). Cred că aici se află punctul de pornire pentru a identifica pierderile de imagine suferite de PDL.
- Este interesant să comparăm procentele de la "cine e de vină" cu "care este soluţia", actor instituţional cu actor instituţional:
27% cred că preşedintele e de vină / 37% cred că soluţia este demisia preşedintelui
23% cred că guvernul este de vină / 17% cred că soluţia este demisia lui Emil Boc sau alegeri anticipate
- Faptul că două treimi dintre respondenţi sunt de acord cu protestele nu este uluitor. Dacă comparăm acest număr cu cel al românilor care nu au încredere în Traian Băsescu (83%) sau Emil Boc (91%), ar fi fost chiar loc de mai mult.
- S-a scris deja foarte mult despre faptul că procentele de la fiecare întrebare, adunate, nu dau 100%. Motivul este că Avangarde a lăsat opţiunea Nu Ştiu/Nu Răspund ca făcând parte din total, ceea ce e corect.
- În mod sigur s-a introdus în sondaj şi întrebarea privind intenţia de vot. De ce credeţi că nu avem detalii privind răspunsurile?
Concluziile pe care le propun trebuie verificate în timp, ele având mai degrabă - la acest moment - funcţia de ipoteze:
- Comunicarea PDL către proprii votanţi a fost nefericită, creând confuzie şi nemulţumire. Aceasta ar putea fi marea gafă de comunicare a protestelor - nu scandalul preşedinte vs. Arafat, şi nu epitetele adresate manifestanţilor.
- Dacă ar fi jucat strict pe tema străzii (demisia lui Traian Băsescu) opoziţia ar fi fost şi în asentimentul populaţiei telespectatoare. Mizând prudent, USL s-a plasat într-o bătălie parlamentară pe care probabil că o va pierde. Ce s-a câştigat? Nici susţinerea străzii, nici acordul populaţiei ca atare şi (având în vedere că protestele încep să se stingă) nici demisia primului-ministru. Aparent, USL nu a câştigat absolut nimic din faptul că mii de cetăţeni au ieşit pe străzi 10 zile cerând demisia guvernului şi preşedintelui. Incidental, modul în care USL a instrumentalizat protestele pune sub dubiu ipoteza conform căreia acestea au fost organizate de opoziţie.
- Explicaţia protestelor n-a fost încă scrisă. Un procent semnificativ (25-30%) dintre români nu ştiu de ce au apărut protestele, cine e de vină şi care e soluţia. În săptămânile şi lunile următoare, ei vor alege teza mai convingătoare. Acest lucru va avea un mic, dar semnificativ impact asupra opţiunilor de vot.
Miercuri, după o aşteptare poate prea lungă: profilurile votanţilor fiecărui partid. Sper să aveţi surprize plăcute sau cel puţin interesante.
A apărut un sondaj Avangarde cu privire la proteste. Este distractiv să vezi ce informaţii nu sunt prezentate în presă.
Evenimentul Zilei reuşeşte să rateze informaţia cea mai importantă, conform căreia două treimi dintre respondenţi sunt de acord cu protestele. Pe de altă parte, face un lucru corect, re-amintind că Avangarde a lucrat cu USL în trecut. După cum veţi vedea mai jos, acest lucru e irelevant. Sondajul nu arată că USL ar fi câştigat capital electoral de pe urma a ce s-a întâmplat (deşi acest lucru nu este exclus să fie evidenţiat de sondaje viitoare).
22 o dă în bară şi mai grav, cu titlul "Doar 37% dintre protestatari vor demisia lui Băsescu", când de fapt sondajele nu are ca respondenţi protestatarii, ci populaţia ca atare.
Despre rezultate, acum - luându-le ca atare - câteva observaţii.
- Dacă datele erau falsificate pentru a susţine factorii politici şi mediatici anti-putere, procentele ar fi fost cu totul şi cu totul altele. Să nu uităm că majoritatea populaţiei ar fi votat în favoarea suspendării preşedintelui acum câteva luni, în timp ce în acest sondaj doar 37% dintre respondenţi cred că demisia preşedintelui ar rezolva situaţia, iar 27% cred că preşedintele este de vină. Spre deosebire de protestatari şi anumite canale media, populaţia nu pune accentul pe responsabilitatea/vina preşedintelui.
- O altă teză favorită a USL, şi anume devierea de la sloganele din stradă ("Jos Băsescu") spre o soluţie instituţională (demisia guvernului) nu ocupă locul 1 în mintea respondenţilor. De fapt, soluţiile propuse de USL ca atare nu sunt considerate superioare altora decât de 17% din respondenţi.
- 49% dintre respondenţi consideră că utilizarea violenţei de către jandarmi a fost justificată - în dezacord din nou cu unul din mesajele USL. Nota bene: mai mult de două treimi dintre aceşti 49% nu sunt votanţi PDL.
- 4% dintre respondenţi consideră că de vină pentru proteste este opoziţia. Adăugăm o marjă de 3-4% şi tot nu atingem totalul votanţilor PDL de acum o lună-două (12% din totalul populaţiei). Cred că aici se află punctul de pornire pentru a identifica pierderile de imagine suferite de PDL.
- Este interesant să comparăm procentele de la "cine e de vină" cu "care este soluţia", actor instituţional cu actor instituţional:
27% cred că preşedintele e de vină / 37% cred că soluţia este demisia preşedintelui
23% cred că guvernul este de vină / 17% cred că soluţia este demisia lui Emil Boc sau alegeri anticipate
- Faptul că două treimi dintre respondenţi sunt de acord cu protestele nu este uluitor. Dacă comparăm acest număr cu cel al românilor care nu au încredere în Traian Băsescu (83%) sau Emil Boc (91%), ar fi fost chiar loc de mai mult.
- S-a scris deja foarte mult despre faptul că procentele de la fiecare întrebare, adunate, nu dau 100%. Motivul este că Avangarde a lăsat opţiunea Nu Ştiu/Nu Răspund ca făcând parte din total, ceea ce e corect.
- În mod sigur s-a introdus în sondaj şi întrebarea privind intenţia de vot. De ce credeţi că nu avem detalii privind răspunsurile?
Concluziile pe care le propun trebuie verificate în timp, ele având mai degrabă - la acest moment - funcţia de ipoteze:
- Comunicarea PDL către proprii votanţi a fost nefericită, creând confuzie şi nemulţumire. Aceasta ar putea fi marea gafă de comunicare a protestelor - nu scandalul preşedinte vs. Arafat, şi nu epitetele adresate manifestanţilor.
- Dacă ar fi jucat strict pe tema străzii (demisia lui Traian Băsescu) opoziţia ar fi fost şi în asentimentul populaţiei telespectatoare. Mizând prudent, USL s-a plasat într-o bătălie parlamentară pe care probabil că o va pierde. Ce s-a câştigat? Nici susţinerea străzii, nici acordul populaţiei ca atare şi (având în vedere că protestele încep să se stingă) nici demisia primului-ministru. Aparent, USL nu a câştigat absolut nimic din faptul că mii de cetăţeni au ieşit pe străzi 10 zile cerând demisia guvernului şi preşedintelui. Incidental, modul în care USL a instrumentalizat protestele pune sub dubiu ipoteza conform căreia acestea au fost organizate de opoziţie.
- Explicaţia protestelor n-a fost încă scrisă. Un procent semnificativ (25-30%) dintre români nu ştiu de ce au apărut protestele, cine e de vină şi care e soluţia. În săptămânile şi lunile următoare, ei vor alege teza mai convingătoare. Acest lucru va avea un mic, dar semnificativ impact asupra opţiunilor de vot.
Miercuri, după o aşteptare poate prea lungă: profilurile votanţilor fiecărui partid. Sper să aveţi surprize plăcute sau cel puţin interesante.
vineri, 20 ianuarie 2012
6 paşi în fugă despre protestele de ieri şi azi
1. Piaţa este extrem de eterogenă. Varietatea opiniilor protestatarilor (găsiţi acolo şi ecologism, şi Noua Dreaptă, şi anti-capitalism, şi corporatişti supăraţi pe un stat birocratic) indică cât de puţin reuşesc partidele actuale să capteze ce se întâmplă în societate. În acelaşi timp, devine din ce în ce mai greu pentru protestatari să se organizeze sub alt standard decât "Jos Băsescu", ceea ce nu reprezintă un program politic.
2. Reacţia SUA, pe care o găsiţi în întregime aici, exclude în întregime menţionarea preşedintelui. În funcţie de cheia de interpretare, americanii cred că el trebuie protejat şi deci insulat, sau a devenit inutil pentru discuţie (să o denumim "teza lui CTP").
3. În România se înfiripă un dialog, apare un câmp al dezbaterii. Începem să ne împărţim în două categorii: nu pro- şi anti-putere, ci cei care participă la dialog şi cei care nu.
4. De mult timp mă întrebam cum poţi să ai o "Nouă Republică", dar să fii în favoarea preşedintelui în funcţie de 7 ani. Ori îţi place ce face - şi atunci doreşti menţinerea vechii republici; ori vrei schimbare - şi atunci preşedintele este parte din ecuaţia viciată. Această dilemă filozofică a devenit extrem de reală acum.
5. Încă o zi, încă o gafă PDL. Aveam pretenţii mai mari de la PDL-iştii ardeleni, aveam pretenţii mai mari de la oameni din oraşul în care a început totul.
6. Până duminică, mesajele protestatarilor se vor diversifica, reducând ponderea mesajelor anti-prezidenţiale sau se vor re-concentra asupra acestei teme. Personal cred că prima variantă e mai posibilă, asigurând astfel mai mult spaţiu de manevră preşedintelui. O greşeală poate schimba dinamica.
2. Reacţia SUA, pe care o găsiţi în întregime aici, exclude în întregime menţionarea preşedintelui. În funcţie de cheia de interpretare, americanii cred că el trebuie protejat şi deci insulat, sau a devenit inutil pentru discuţie (să o denumim "teza lui CTP").
3. În România se înfiripă un dialog, apare un câmp al dezbaterii. Începem să ne împărţim în două categorii: nu pro- şi anti-putere, ci cei care participă la dialog şi cei care nu.
4. De mult timp mă întrebam cum poţi să ai o "Nouă Republică", dar să fii în favoarea preşedintelui în funcţie de 7 ani. Ori îţi place ce face - şi atunci doreşti menţinerea vechii republici; ori vrei schimbare - şi atunci preşedintele este parte din ecuaţia viciată. Această dilemă filozofică a devenit extrem de reală acum.
5. Încă o zi, încă o gafă PDL. Aveam pretenţii mai mari de la PDL-iştii ardeleni, aveam pretenţii mai mari de la oameni din oraşul în care a început totul.
6. Până duminică, mesajele protestatarilor se vor diversifica, reducând ponderea mesajelor anti-prezidenţiale sau se vor re-concentra asupra acestei teme. Personal cred că prima variantă e mai posibilă, asigurând astfel mai mult spaţiu de manevră preşedintelui. O greşeală poate schimba dinamica.
Suspendarea preşedintelui - preşedintele Curţii Constituţionale explică ce şi cum
Interviu cu Augustin Zegrean, preşedintele Curţii Constituţionale, ziare.com
Cu alte cuvinte, CCR poate opri procesul de suspendare a presedintelui?
CCR poate opri procesul pentru ca asa spune legea. Pe de alta parte, si in situatia in care Parlamentul ar lua hotararea sa nu suspende presedintele, intrucat nu sunt motive de suspendare a acestuia, cei nemultumiti ar putea sa atace si acea hotarare la Curte, pentru ca si aceasta poate constitui obiect al controlului de constitutionalitate.
Iar CCR ar putea spune ca sunt, impotriva a ce a votat Parlamentul?
Asta e o discutie in care n-as vrea sa intru pentru ca nici mie nu mi-e foarte clar la ora asta, pana la urma nu CCR dispune suspendarea presedintelui, Parlamentul poate sa-l suspende, dar la asta se ajunge de cand ne-au dat in competenta verificarea constitutionalitatii hotararilor Parlamentului
Impresii personale:
- CCR decide tot.
- Baza ideatică pt. necesitatea USL de a obţine "50% +1" a picat.
- Traian Băsescu trebuie să fie foarte atent, de acum înainte un preşedinte poate fi suspendat chiar dacă majoritatea parlamentară e împotriva suspendării. Se pare. Nici mie nu mi-e foarte clar la ora asta.
Cu alte cuvinte, CCR poate opri procesul de suspendare a presedintelui?
CCR poate opri procesul pentru ca asa spune legea. Pe de alta parte, si in situatia in care Parlamentul ar lua hotararea sa nu suspende presedintele, intrucat nu sunt motive de suspendare a acestuia, cei nemultumiti ar putea sa atace si acea hotarare la Curte, pentru ca si aceasta poate constitui obiect al controlului de constitutionalitate.
Iar CCR ar putea spune ca sunt, impotriva a ce a votat Parlamentul?
Asta e o discutie in care n-as vrea sa intru pentru ca nici mie nu mi-e foarte clar la ora asta, pana la urma nu CCR dispune suspendarea presedintelui, Parlamentul poate sa-l suspende, dar la asta se ajunge de cand ne-au dat in competenta verificarea constitutionalitatii hotararilor Parlamentului
Impresii personale:
- CCR decide tot.
- Baza ideatică pt. necesitatea USL de a obţine "50% +1" a picat.
- Traian Băsescu trebuie să fie foarte atent, de acum înainte un preşedinte poate fi suspendat chiar dacă majoritatea parlamentară e împotriva suspendării. Se pare. Nici mie nu mi-e foarte clar la ora asta.
joi, 19 ianuarie 2012
Televizoare şi proteste. Patru numere care descriu România: 15-31-19-35
15% dintre români aveau încredere în Traian Băsescu înainte de scandal. Toţi votează PDL. Dintre ei, două treimi aveau/au încredere în Boc. Ei sunt oamenii care au rămas alături de preşedinte şi coaliţie indiferent ce s-a întâmplat în ultimii ani. Nu mă aştept ca scandalul Arafat să fi schimbat lucrurile - el a fost deja raţionalizat şi explicat în sensul perspectivei politice pe care aceşti cetăţeni o aveau deja.
31% dintre români susţin că ar vota USL la alegerile următoare. Acest număr este stabil de jumătate de an. Atitudinea lor faţă de proteste este cel puţin favorabilă.
19% nu vor vota. Sunt oamenii care şi-au pierdut de mult interesul în politică - aproape sigur n-au votat nici în 2004, nici în 2007, nici în ... Ei sunt oamenii total dezinteresaţi de orice fel de dezbatere privind protestele, Arafat, Traian Băsescu, etc. În aceste zile ei se uită la Antena 1, ProTv, etc.
Sau nu.
Ultimii 35% dintre români nu au încredere în Traian Băsescu şi nici în Emil Boc. Ei votează alte forţe politice decât USL sau sunt indecişi. În lunile trecute, din ce în ce mai mulţi dintre ei deveneau siguri că vor vota în 2012.
Procentele de mai sus vor fi schimbate de proteste. Datorită mediatizării acestora de către televiziuni, vom avea pentru prima dată o schimbare reală în această pondere, şi nu mişcări infinitezimale, precum de-a cursul ultimelor luni.
31% dintre români susţin că ar vota USL la alegerile următoare. Acest număr este stabil de jumătate de an. Atitudinea lor faţă de proteste este cel puţin favorabilă.
19% nu vor vota. Sunt oamenii care şi-au pierdut de mult interesul în politică - aproape sigur n-au votat nici în 2004, nici în 2007, nici în ... Ei sunt oamenii total dezinteresaţi de orice fel de dezbatere privind protestele, Arafat, Traian Băsescu, etc. În aceste zile ei se uită la Antena 1, ProTv, etc.
Sau nu.
Ultimii 35% dintre români nu au încredere în Traian Băsescu şi nici în Emil Boc. Ei votează alte forţe politice decât USL sau sunt indecişi. În lunile trecute, din ce în ce mai mulţi dintre ei deveneau siguri că vor vota în 2012.
Procentele de mai sus vor fi schimbate de proteste. Datorită mediatizării acestora de către televiziuni, vom avea pentru prima dată o schimbare reală în această pondere, şi nu mişcări infinitezimale, precum de-a cursul ultimelor luni.
Suntem ca Italia?
Berlusconi era prim-ministru.
În noiembrie, 24% dintre italieni aveau încredere în el
[Berlusconi dispare]
Mario Monti devine prim-ministru.
În decembrie, 46% dintre italieni aveau încredere în el.
În ianuarie, 56% dintre italieni aveau încredere în el.
Februarie?
Mai?
Când populaţia nu are încredere în tine şi în coaliţia ta, ai trei opţiuni:
- autismul total
- demisia
- achiziţionezi vectori care au încredere. Vectori atât de solizi ca nivel de încredere că asocierea cu tine nu i-ar mânji.
În România situaţia este complicată de un factor simplu. Italienii au preşedinte cu rol simbolic şi neimportant, iar noi nu.
În noiembrie, 24% dintre italieni aveau încredere în el
[Berlusconi dispare]
Mario Monti devine prim-ministru.
În decembrie, 46% dintre italieni aveau încredere în el.
În ianuarie, 56% dintre italieni aveau încredere în el.
Februarie?
Mai?
Când populaţia nu are încredere în tine şi în coaliţia ta, ai trei opţiuni:
- autismul total
- demisia
- achiziţionezi vectori care au încredere. Vectori atât de solizi ca nivel de încredere că asocierea cu tine nu i-ar mânji.
În România situaţia este complicată de un factor simplu. Italienii au preşedinte cu rol simbolic şi neimportant, iar noi nu.
miercuri, 18 ianuarie 2012
Despre manipularea mulţimilor din proteste
Această postare stă sub semnul prezumţiei failibile conform căreia prezenţa la proteste va creşte în următoarele 5-10 zile.
Dacă USL nu a creat protestele şi/sau nu le "acaparează", toată clasa politică din România, aşa cum o ştim, va avea probleme serioase şi democraţia românească se va schimba radical. Pentru că în condiţiile în care USL nu poate controla situaţia - şi nici puterea, în mod evident - atunci protestele nu sunt reprezentate în binomul central politicii româneşti. Ceea ce naşte probleme sistemice - cum şi cine poate comunica cu protestatarii? cine le poate răspunde? Întrebări foarte reale şi importante, deşi par pompoase - întrebări la care nimeni nu are răspuns.
Mitul mişcărilor "autentice, din popor, fără implicare politică" e frumos dar periculos, pentru că mulţimile, fie ele şi bine intenţionate, nu pot intra în alegeri/Parlament decât dacă se organizează politic. Iar fără Parlament nu avem democraţie. Ci altceva. Dacă, pe de altă parte, mulţimea nu se organizează politic, ea rămâne la nivel de gloată. Iar gloatele fac revoluţii în care, ca să-l parafrazez pe Bismarck, ştim pe unde intrăm dar nu ştim unde ieşim.
Comunicatul Uniunii Studenţilor din România explică cât de grav a fost torpilată înţelegerea democraţiei de ultimii 20 de ani:
"Uniunea Studenţilor din România consideră protestele ca fiind o modalitate democratică de exprimare a opiniilor, dar, din momentul în care partidele politice participă la demonstraţii sau mobilizează deschis studenţii să meargă la manifestări, e clar că întreaga mişcare riscă să fie deturnată pentru interese politice."
Există oare altă modalitate pentru ca acele opinii să ajungă la urechea decidenţilor? Una singură. Dacă devii decident. Ceea ce înseamnă să te organizezi politic.
Nu am nimic personal cu liderul USR, nu îl cunosc şi consider că are dreptul la propriul său punct de vedere. Dar un protest poate avea una din patru finalităţi:
1. "e deturnat politic": măcar ceva din esenţa protestelor ajunge în câmpul politic sau provine din acesta. Dacă "deturnarea" e imperfectă, adică mesajul nu e captat corect de forţele politice existente, se merge la una din următoarele 3 opţiuni:
2. protestul se "deturnează" singur, formând o nouă formaţiune politică. Ceea în România nu s-a întâmplat niciodată. Dar nu e imposibil să se întâmple.
3. se stinge
sau
4. explodează. Cu tot cu clasa politică. Şi creează una nouă.
Pe care din cele patru alternative crezi că o preferă PDL? USL? Membrii USR? Dar cei din piaţă?
Dacă USL nu a creat protestele şi/sau nu le "acaparează", toată clasa politică din România, aşa cum o ştim, va avea probleme serioase şi democraţia românească se va schimba radical. Pentru că în condiţiile în care USL nu poate controla situaţia - şi nici puterea, în mod evident - atunci protestele nu sunt reprezentate în binomul central politicii româneşti. Ceea ce naşte probleme sistemice - cum şi cine poate comunica cu protestatarii? cine le poate răspunde? Întrebări foarte reale şi importante, deşi par pompoase - întrebări la care nimeni nu are răspuns.
Mitul mişcărilor "autentice, din popor, fără implicare politică" e frumos dar periculos, pentru că mulţimile, fie ele şi bine intenţionate, nu pot intra în alegeri/Parlament decât dacă se organizează politic. Iar fără Parlament nu avem democraţie. Ci altceva. Dacă, pe de altă parte, mulţimea nu se organizează politic, ea rămâne la nivel de gloată. Iar gloatele fac revoluţii în care, ca să-l parafrazez pe Bismarck, ştim pe unde intrăm dar nu ştim unde ieşim.
Comunicatul Uniunii Studenţilor din România explică cât de grav a fost torpilată înţelegerea democraţiei de ultimii 20 de ani:
"Uniunea Studenţilor din România consideră protestele ca fiind o modalitate democratică de exprimare a opiniilor, dar, din momentul în care partidele politice participă la demonstraţii sau mobilizează deschis studenţii să meargă la manifestări, e clar că întreaga mişcare riscă să fie deturnată pentru interese politice."
Există oare altă modalitate pentru ca acele opinii să ajungă la urechea decidenţilor? Una singură. Dacă devii decident. Ceea ce înseamnă să te organizezi politic.
Nu am nimic personal cu liderul USR, nu îl cunosc şi consider că are dreptul la propriul său punct de vedere. Dar un protest poate avea una din patru finalităţi:
1. "e deturnat politic": măcar ceva din esenţa protestelor ajunge în câmpul politic sau provine din acesta. Dacă "deturnarea" e imperfectă, adică mesajul nu e captat corect de forţele politice existente, se merge la una din următoarele 3 opţiuni:
2. protestul se "deturnează" singur, formând o nouă formaţiune politică. Ceea în România nu s-a întâmplat niciodată. Dar nu e imposibil să se întâmple.
3. se stinge
sau
4. explodează. Cu tot cu clasa politică. Şi creează una nouă.
Pe care din cele patru alternative crezi că o preferă PDL? USL? Membrii USR? Dar cei din piaţă?
marți, 17 ianuarie 2012
De ce şi cum comasarea va ajuta PDL. Cifre concrete
Textul de mai jos a fost scris *înainte* de proteste. El ar trebui să fie tratat separat de acestea.
S-a discutat mult, dar nu foarte concret, despre ce înseamnă comasarea din punct de vedere electoral. Hai să încercăm să măsurăm lucrurile.
România are, conform estimării mele, 15 milioane de locuitori cu vârsta peste 18 ani. Acest număr exclude pe cei care au migrat, cei sub 18 ani (care nu au dreptul să voteze) şi sporul natural negativ de la ultimele estimări INS şi până acum. România poate fi împărţită în trei părţi inegale:
A) România urbană de provincie. Primele 50 de oraşe ca populaţie, cu excepţia Bucureştiului. În această bucată de Românie se află 4,4 milioane de votanţi posibili.
Situaţia în aceste 49 de oraşe arată astfel:
Distribuţia locuitorilor cu drept de vot pe baza identităţii politice a primarilor lor arată astfel:
USL 45,7% (în aceste localităţi se află 1,76 milioane voturi)
PDL 35,2% (1,53 milioane voturi)
UNPR 7,4% (330 mii voturi)
... şi restul la alte partide.
B) România 2: Bucureşti - 1,9 milioane votanţi posibili.
C) România satelor şi oraşelor mici ... aka România reală... România numeroasă... România care vine la vot... 8,7 milioane de votanţi posibili, aflaţi în oraşe mici şi în mediul rural.
După alegerile locale din 2008 lucrurile stăteau în felul următor:
Dintr-un total de 3124 de primării...
...1864 au fost cîştigate de primari ai partidelor aflate acum în USL (PNL, PSD şi PC), adică 59,66% din total...
S-a discutat mult, dar nu foarte concret, despre ce înseamnă comasarea din punct de vedere electoral. Hai să încercăm să măsurăm lucrurile.
România are, conform estimării mele, 15 milioane de locuitori cu vârsta peste 18 ani. Acest număr exclude pe cei care au migrat, cei sub 18 ani (care nu au dreptul să voteze) şi sporul natural negativ de la ultimele estimări INS şi până acum. România poate fi împărţită în trei părţi inegale:
A) România urbană de provincie. Primele 50 de oraşe ca populaţie, cu excepţia Bucureştiului. În această bucată de Românie se află 4,4 milioane de votanţi posibili.
Situaţia în aceste 49 de oraşe arată astfel:
USL - 23 primari
PDL - 18 primari (printre care Apostu şi Scripcaru, situaţii speciale).
UNPR - 3 primari (Craiova, Deva, Râmnicu Vâlcea).
UDMR - 2 primari.
Independenţi: 3 primari (Timişoara, Sibiu, Reşiţa).
Distribuţia locuitorilor cu drept de vot pe baza identităţii politice a primarilor lor arată astfel:
USL 45,7% (în aceste localităţi se află 1,76 milioane voturi)
PDL 35,2% (1,53 milioane voturi)
UNPR 7,4% (330 mii voturi)
... şi restul la alte partide.
B) România 2: Bucureşti - 1,9 milioane votanţi posibili.
Cu privire la Bucureşti există sondaje speciale care vor fi folosite în locul metodologiei de mai sus.
C) România satelor şi oraşelor mici ... aka România reală... România numeroasă... România care vine la vot... 8,7 milioane de votanţi posibili, aflaţi în oraşe mici şi în mediul rural.
După alegerile locale din 2008 lucrurile stăteau în felul următor:
Dintr-un total de 3124 de primării...
...1864 au fost cîştigate de primari ai partidelor aflate acum în USL (PNL, PSD şi PC), adică 59,66% din total...
... PDL a câştigat 888 de primării (28,42% din total)...
... iar restul de 372 s-au dus în alte părţi, în special UDMR.
Din nefericire, nu există o statistică cu numărul de primari care sunt acum într-un partid sau altul. UNPR susţine că are 300 de primari, dar am dubii. Cred că următoarea distribuţie este fair, pe baza datelor pe care le avem la dispoziţie:
USL - aproximativ 1350 de primari - aproximativ 3,76 milioane voturi se află în aceste localităţi (43,2% din totalul celor din "România satelor şi oraşelor mici")
PDL - aproximativ 1200 de primari - aproximativ 3,34 milioane voturi (38,3%)
UNPR - aproximativ 200 de primari - aproximativ 556 mii voturi posibile (6,3%)
Dacă privim toate datele de mai sus prin prisma prezenţei la vot - mai mare în rural, mai mică în urban, dar incontestabil mărită peste tot datorită comasării alegerilor, putem ajunge la următoarele concluzii şi idei:
1. Pe o prezenţă exact precum în 2008 la alegerile locale (56% în sate şi oraşe mici, 45% în oraşele mari din provincie), PDL ar putea obţine din localităţile aflate sub apanajul primarilor săi:
1,87 milioane voturi în sate şi oraşe mici...
... 688 mii voturi în oraşele mari din provincie...
... 339 mii voturi în Bucureşti (pe baza analizei unor sondaje recente, analiză care ar ocupa mult spaţiu)...
adică 2,9 milioane voturi potenţiale.
"2,9 milioane" nu înseamnă nimic dacă nu ştim câţi oameni votează.
Potrivit valorilor pt. prezenţa la vot de la localele din 2008, dacă ele s-ar repeta acum în 2012, ar vota...
... 2 milioane din România marilor oraşe de provincie
... 589 de mii de bucureşteni
... 4,9 milioane din România satelor şi oraşelor mici
Pentru un total de 7,5 milioane.
2,9 milioane din 7,5 milioane = 38,6%.DAR: PDL va pierde din voturile de mai sus, pentru că nu toată lumea din Cluj - de exemplu - va vota PDL. În plus, cetăţeni din oraşe cu primari USL pot - şi vor - vota la parlamentare cu PDL. Întrebarea este: cât va pierde PDL? Liderii partidului deja ştiu: un sfert, adică 8,6% în termeni absoluţi.
În clipa de faţă PDL se află în jurul lui 20%. Partidul şi-a fructificat jumătate din potenţialul pe care i-l acordă primarii, în combinaţie cu susţinătorii din alte oraşe. Implicit şi procentul va fi mai mare dacă intenţia de vot pentru PDL creşte.
Comasarea alegerilor are rolul de a mări cât mai mult procentul PDL spre 38,6%. Iată de ce:
Comasarea alegerilor are rolul de a mări cât mai mult procentul PDL spre 38,6%. Iată de ce:
Comasarea alegerilor îi obligă pe sutele de primari PDL să se mobilizeze pentru a-şi salva scaunele. Mobilizare de care partidul nu putea fi sigur în cazul unui scenariu tradiţional (locale-iunie; parlamentare-noiembrie).
În toate cele trei "Românii", procentul de locuitori aflaţi sub jurisdicţia respectivilor primari este superior intenţiei de vot pentru PDL la nivel de ţară (ex. 38% la România satelor şi oraşelor mici).
Aceşti oameni sunt atraşi la vot de faptul că sunt alegeri locale - care au prezenţă mai mare decât parlamentarele. Primarii vor face campanie pentru parlamentari - fără să-şi dea seama.
Iată o metaforă care sper să facă lucrurile extrem de clare:
Ai 20 de lei. Vrei să ai mai mulţi. Azi! Până la miezul nopţii. Dar nimeni din cartier nu vrea să-ţi dea bani. Toată lumea e de părere că 20 de lei meriţi să ai în buzunar şi nimic mai mult. Punct.
Vorbeşti cu un văr. La el în bloc sunt trei scări. Schema care-ţi vine în minte e simplă: te duci în fiecare din cele trei scări de bloc şi baţi la uşi. Explici că eşti rudă cu vărul. Pe baza reputaţiei vărului tău, locatarii îşi vor schimba părerea despre tine - în special asupra a câţi bani meriţi să ai. Dacă îi rogi frumos şi le dai o sticlă de ulei sau o promisiune că le va fi mai bine, le vei lua banii.
Aşa că te duci la scara A. Baţi din uşă în uşă. Iei bani. Nu toată lumea răspunde. Unii îţi iau cu forţa din banii pe care deja i-ai strâns. Alţii rămân convinşi că nu meriţi niciun ban în plus, deşi au o părere bună despre vărul tău. Te duci la scara B. Nu merge liftul. Iarăşi baţi din uşă în uşă. Bani - iei, pierzi. Idem la scara C.
La sfârşit, mulţumit, numeri. Ai mai mulţi bani decât aveai când ai început. Zâmbind, te gândeşti ce s-ar fi întâmplat dacă nu foloseai reputaţia vărului tău. Nu-ţi răspundea nimeni. Şi nu strângeai nici un ban în plus.
Explicaţie:
"Tu" = PDL.
Banii = % voturi.
cei 20 de lei în plus de care nimeni nu vrea să-ţi dea nimic = intenţia de vot pentru PDL la parlamentare
Vărul = Primarii PDL.
Scările de bloc = Localităţile din cele 3 "Românii" în care există primari PDL.
Locuitorii din scările de bloc = votanţii din localităţile cu primari PDL.
Locuitorii din scările de bloc = votanţii din localităţile cu primari PDL.
Cei care-ţi iau banii din mână = oraşe cu primari PDL dar cu votanţi mulţi "pe linie" pentru USL (adică şi la locale şi la parlamentare).
Cei care rămân convinşi că nu meriţi niciun ban în plus, deşi au o părere bună despre vărul tău = oameni care locuiesc în localităţi cu primar PDL, îl vor vota pe acesta la locale dar nu vor ştampila "PDL" pe buletinul de vot pentru alegerile parlamentare.
Cei care rămân convinşi că nu meriţi niciun ban în plus, deşi au o părere bună despre vărul tău = oameni care locuiesc în localităţi cu primar PDL, îl vor vota pe acesta la locale dar nu vor ştampila "PDL" pe buletinul de vot pentru alegerile parlamentare.
A folosi reputaţia vărului = a comasa alegerile.
Lăsând metaforele la o parte, schema are multe vulnerabilităţi. Ea se bazează pe două axiome:
1. Românii îşi vor menţine primarii actuali în cea mai mare parte a localităţilor.
Comentariu: nu suntem S.U.A., acolo unde senatori şi congressmeni îşi menţin locurile în Congres pentru 25-30 de ani, scrutin după scrutin. Dar PDL are fondurile guvernamentale pe mână pentru a putea face minuni (acolo unde e cazul).
2. Românii votează "pe linie": dacă vor vota pentru primarul PDL, vor vota după aceea pentru PDL pe buletinul de vot pentru consiliul local, apoi pe cel pentru Senat, apoi..
Acest efect psihologic există: se cheamă "efect de listă".
Dar dacă românii pot distinge între a vota pe primar şi a vota partidul? Să zicem că avem un om care vrea să voteze pentru primarul care e actualmente în funcţie (PDL) dar cu USL la parlamentare. Va putea fi el păcălit să voteze PDL peste tot?
Şi acum o problemă cu aplicarea axiomei: şi dacă votantul alege întâi să se uite la buletinul de vot pentru Camera Deputaţilor? Atunci "efectul de listă" s-ar putea întoarce împotriva PDL.
În mai puţin de un an vom vedea cât de mult adevăr există în aceste axiome. Dacă ele funcţionează, impresia de fraudă va fi puternică (imaginează-ţi un PDL care obţine în toate sondajele 24-25% şi ia la alegeri 32%. Cine se va gândi atunci la "efectul de listă"?)
Lăsând metaforele la o parte, schema are multe vulnerabilităţi. Ea se bazează pe două axiome:
1. Românii îşi vor menţine primarii actuali în cea mai mare parte a localităţilor.
Comentariu: nu suntem S.U.A., acolo unde senatori şi congressmeni îşi menţin locurile în Congres pentru 25-30 de ani, scrutin după scrutin. Dar PDL are fondurile guvernamentale pe mână pentru a putea face minuni (acolo unde e cazul).
2. Românii votează "pe linie": dacă vor vota pentru primarul PDL, vor vota după aceea pentru PDL pe buletinul de vot pentru consiliul local, apoi pe cel pentru Senat, apoi..
Acest efect psihologic există: se cheamă "efect de listă".
Dar dacă românii pot distinge între a vota pe primar şi a vota partidul? Să zicem că avem un om care vrea să voteze pentru primarul care e actualmente în funcţie (PDL) dar cu USL la parlamentare. Va putea fi el păcălit să voteze PDL peste tot?
Şi acum o problemă cu aplicarea axiomei: şi dacă votantul alege întâi să se uite la buletinul de vot pentru Camera Deputaţilor? Atunci "efectul de listă" s-ar putea întoarce împotriva PDL.
În mai puţin de un an vom vedea cât de mult adevăr există în aceste axiome. Dacă ele funcţionează, impresia de fraudă va fi puternică (imaginează-ţi un PDL care obţine în toate sondajele 24-25% şi ia la alegeri 32%. Cine se va gândi atunci la "efectul de listă"?)
luni, 16 ianuarie 2012
Paralele noiembrie 1999 - decembrie 2011
Suntem cu un an înainte de alegerile din 2012, şi într-un climat tensionat. Hai să punem situaţia în oglindă cu un alt moment aflat cu un an înainte de alegeri: noiembrie 1999, date obţinute de Barometrul Opiniei Publice elaborat de CURS/Fundaţia Soroş. Cum ne-am schimbat ca naţie din punct de vedere politic? S-a schimbat ceva sau "alte măşti..."?
Începem meniul de azi cu un antreu clasic şi cu unul sofisticat:
1. Cum apreciaţi direcţia în care merge ţara?
(procente din totalul celor care dau un răspuns)
1999: 12,6% au spus că direcţia e bună. 87,4% au spus că direcţia e greşită.
2011: 13,3% au spus că direcţia e bună, 86,7% au spus că direcţia e greşită. (sursa: CSCI, noiembrie)
Situaţia este aproape identică. Să ţinem asta în minte pentru mai târziu, când ne vom uita la intenţiile de vot...
2. Este bine să fie un singur partid politic?
1999: "Da": 37%
2011: "Da": 19,5% (sursa: ARP, decembrie 2011)
Suntem aproape de două ori mai capabili să înţelegem ce înseamnă democraţia. Bazinul PRM este mult mai limitat (ca informaţie adiţională, la alegerile din 2000, PRM a luat 21% din voturi).
După antreuri, felul principalul: intenţia de vot. Aici lucrurile vor deveni foarte interesante. Modul în care am creat paralele între 1999 şi 2011 este strict o perspectivă personală. După cum veţi vedea, PD-ul din 1999 nu ocupă acelaşi loc cu PDL-ul din 2012.
Motivul pentru care apar atât sondajul IMAS cât şi Avangarde pentru decembrie 2011 este că, datorită unei modalităţi diferite de a pune întrebări apropo de participarea la vot, procentul de români care vin să voteze diferă semnificativ. Implicit, asta schimbă şi scorurile partidelor. Nu cred că vreunul dintre sondaje e "greşit" - cel Avangarde ne spune mai multe despre votanţii siguri pe ei, iar cel IMAS ne informează cum ar arăta situaţia dacă prezenţa la vot ar fi mai mare (65% dintre români, faţă de 53% la Avangarde).
Iar acum hai să ne uităm la un alt tip de tabel, de data aceasta scorul partidelor prin referire la totalul populaţiei:
Bref:
Scena politică este mai polarizată decât în urmă cu 12 ani. Suma procentelor "coaliţia de la putere + forţa principală din opoziţie" este, în termeni relativi, cu 10-20% mai mare decât în 1999. Aceeaşi afirmaţie este validă şi pentru suma "principala forţă din opoziţie" + "al doilea partid ca intenţie de vot din opoziţie".
USL este cu un an înainte de alegeri într-o poziţie mult mai bună decât PSD cu un an înainte de alegerile din 2000, indiferent ce criteriu folosim pentru a determinarea favorabilitatea faţă de opoziţie. Cu cât mai bună? Cu 25-30% în termeni relativi. Acest lucru nu e uluitor: USL include două partide semnificative.
Intenţia de vot pentru PRM este mult mai mică în rândul celor hotărâţi să vină la vot în 2011 decât era în 1999.
Nu există nicio asemănare între Theodor Meleşcanu şi Dan Diaconescu, dar am pus partidele în oglindă datorită aspectului aspiraţional. Şi poate şi destinului electoral.
Coaliţia de guvernare - dar şi PRM - ar fi favorizată în 2011 de venirea la vot a celor indecişi. Situaţia PDL pare a fi mai bună - în aproape toţi parametrii - decât cea a CDR. La scala istoriei însă, diferenţa este nesemnificativă. Se pare că numai PSD / FDSN reuşeşte să obţină scoruri electorale bune şi după ce a guvernat patru ani.
Legat de acest lucru: în 2000, au venit la vot 65% dintre români - faţă de 54% câţi afirmau cu un an înainte de alegeri că ar vota. Dacă un astfel de fenomen - o creştere în prezenţa la vot faţă de răspunsurile din sondaje - s-ar repeta pentru momentele 2011-2012, USL ar putea avea probleme. Nu vorbesc de ocuparea locului 1, ci de faimosul "50%+1".
Destinul electoral al unei coaliţii de guvernare depinde şi de credibilitatea vectorilor de imagine. În tabelul de mai jos, "candidatul opoziţiei pt. prim-ministru" este Adrian Năstase. Celalte personaje sunt uşor de dedus.
Pe scurt:
Principalii lideri ai puterii erau într-o poziţie necomfortabilă. Ca şi acum, ei nu puteau funcţiona ca mijloace de atragere a alegătorilor. La o lună după sondajul din 1999, Radu Vasile nu mai era prim-ministru. La câteva luni după sondaj, Emil Constantinescu anunţa că nu va mai candida la alegerile prezidenţiale din 2000.
USL nu are avantajul suprapunerii alegerilor parlamentare cu cele prezidenţiale, dar - ca şi în cazul PSD în 1999 - încrederea în candidatul la funcţia X este cel puţin dublă faţă de încrederea în ocupantul funcţiei X.
... nici Corneliu Vadim Tudor nu se simte prea bine prin comparaţie cu acum 12 ani...
Coloana DIF arată cu cât a scăzut încrederea între 1999 şi 2011 în ocupantul funcţiei respective. Scăderea este totală şi completă. Liderii opoziţiei sunt ceva mai slabi prin comparaţie cu puterea decât erau atunci (scădere totală 56% faţă de o scădere totală de 43%).
Cel mai popular om politic în 1999 beneficia de încredere a mai puţin de jumătate din populaţie. În 2011, este vorba de un pic peste un sfert. Piaţa este larg deschisă: cerere mare de leadership carismatic, ofertă mică. Dacă în 2012 am fi avut alegeri prezidenţiale... dar chiar şi aşa se poate observa că deficitul de încredere în liderii partidelor principale este mult mai mare decât în 1999. În mod obiectiv, el a ajuns la cote imense. Acest deficit se va face simţit. El nu va putea fi ignorat. Gravitatea situaţiei nu are paralelă după 1989. În acest an vom vedea în mod concret cât de multă încredere au românii în democraţie - în mod real, şi nu declarat. Metode posibile prin care se va amortiza această neîncredere:
- ascensiunea unui partid a la NSDAP, cu soluţii simple şi care dau/dă încredere;
- demonstraţii extrem de violente (prin comparaţie cu care ce s-a întâmplat săptămâna trecută a fost o glumă răsuflată), cauzele de faţadă fiind minore sau secundare;
- plasarea nejustificată a încrederii în vectori laterali, neconectaţi încă la lumea politicii, dar care întreprind acţiuni de natură politică;
- focalizarea votului şi campaniei electorale împotriva unui partid sau altuia (fenomen asemănător cu 2009).
În caz că ce-am scris mai sus ţi se pare prăpăstios: acum 12 ani, când încrederea în toţi oamenii politici principali era cu 20-30% mai mare, Corneliu Vadim Tudor a reuşit o performanţă uluitoare fără bani, fără pungi cu ulei, fără Facebook, fără televiziuni de ştiri şi fără voturi furate. El scotea candidatul puterii din turul 2 al prezidenţialelor şi îşi aducea partidul la 26,4% din locurile din parlament. Ca şi în 2009, imobilitatea sau lipsa de performanţă comunicaţională a partidelor le va costa.
Încrederea în preşedintele PSD în 1999: 38%. Încrederea în preşedintele PSD în 2011: 19,6%. O tempora...
Ce înseamnă acest tabel, coroborat cu cele precedente?
- Principala forţă a opoziţiei se baza mult mai mult pe încrederea în lideri în 1999 decât se bazează în 2011. Atunci, PSD ar fi primit votul a mai puţini români decât USL, dar liderii săi erau mai populari decât sunt acum liderii USL. Două explicaţii posibile: 1) Uniunea Social-Liberală se bazează mai mult pe voturi anti-guvernare decât se baza PSD; 2) În mod obiectiv, liderii actuali ai USL beneficiază de mai puţină încredere decât cei ai PSD în 1999, întrucât aparţin unor organizaţii politice extrem de diferite.
- Scorul PDL seamănă cu cel al CDR în aceste tabele nu datorită tăierilor din 2010 - cum s-ar putea crede - ci datorită faptului că nu a schimbat garnitura liderilor. Prin menţinerea lui Emil Boc, congresul PDL din 2011 a sugerat abandonarea de facto a luptei electorale şi deplasarea ei pe plan constituţional. Prin "luptă electorală" înţeleg a încerca să depăşeşti USL ca nr. de voturi.
Ca observaţie de final: utilizarea comparativă a statisticilor nu au valoare predictivă. Doar pentru că un lucru sau mai multe seamănă cu 1999, nu înseamnă că situaţia în 2012 va fi la fel cu cea din 2000. Valoarea non-relaţională a unei informaţii poate permite însă judecăţi precum cea de mai sus privind deficitul de încredere în lideri.
Asta fiind spus... iată ce s-a întâmplat după sondajul din noiembrie 1999:
PSD a scăzut masiv la localele din 2000 (24% din voturi faţă de 46% intenţie de vot în sondaje!), urcând la loc la parlamentare (37%).
PD-ul de atunci a scos un scor bun la locale (10,4%, în principal datorită lui Traian Băsescu), dar a reculat la generale (7,5%), ceea ce a însemnat ieşirea din scenă a lui Petre Roman şi înlocuirea sa în fruntea partidului cu Traian Băsescu.
Puterea de-atunci s-a rupt: PNL s-a salvat ieşind din CDR şi a obţinut 7% la locale şi la generale. CDR a luat 7% la locale şi 5% la parlamentare. Întrucât era vorba de o alianţă (prag: 10%), n-a mai intrat în parlament.
PRM s-a dat peste cap: 6% în sondajele din toamna lui 1999, 6% la locale, 20% la parlamentare. Campania prezidenţială a lui Vadim a fost un motor pentru ei.
Cele patru paragrafe de mai sus trebuie citite prin prisma alegerilor prezidenţiale, care în 2000 s-au desfăşurat simultan cu cele parlamentare. Cine a avut candidaţi buni a fost tras în sus după locale. Bineînţeles, circumstanţele în 2012 vor fi altele.
Aş dori să mulţumesc fundaţiei Soroş pentru că a făcut publice datele din 1999.
Începem meniul de azi cu un antreu clasic şi cu unul sofisticat:
1. Cum apreciaţi direcţia în care merge ţara?
(procente din totalul celor care dau un răspuns)
1999: 12,6% au spus că direcţia e bună. 87,4% au spus că direcţia e greşită.
2011: 13,3% au spus că direcţia e bună, 86,7% au spus că direcţia e greşită. (sursa: CSCI, noiembrie)
Situaţia este aproape identică. Să ţinem asta în minte pentru mai târziu, când ne vom uita la intenţiile de vot...
2. Este bine să fie un singur partid politic?
1999: "Da": 37%
2011: "Da": 19,5% (sursa: ARP, decembrie 2011)
Suntem aproape de două ori mai capabili să înţelegem ce înseamnă democraţia. Bazinul PRM este mult mai limitat (ca informaţie adiţională, la alegerile din 2000, PRM a luat 21% din voturi).
După antreuri, felul principalul: intenţia de vot. Aici lucrurile vor deveni foarte interesante. Modul în care am creat paralele între 1999 şi 2011 este strict o perspectivă personală. După cum veţi vedea, PD-ul din 1999 nu ocupă acelaşi loc cu PDL-ul din 2012.
Iar acum hai să ne uităm la un alt tip de tabel, de data aceasta scorul partidelor prin referire la totalul populaţiei:
Bref:
Scena politică este mai polarizată decât în urmă cu 12 ani. Suma procentelor "coaliţia de la putere + forţa principală din opoziţie" este, în termeni relativi, cu 10-20% mai mare decât în 1999. Aceeaşi afirmaţie este validă şi pentru suma "principala forţă din opoziţie" + "al doilea partid ca intenţie de vot din opoziţie".
USL este cu un an înainte de alegeri într-o poziţie mult mai bună decât PSD cu un an înainte de alegerile din 2000, indiferent ce criteriu folosim pentru a determinarea favorabilitatea faţă de opoziţie. Cu cât mai bună? Cu 25-30% în termeni relativi. Acest lucru nu e uluitor: USL include două partide semnificative.
Intenţia de vot pentru PRM este mult mai mică în rândul celor hotărâţi să vină la vot în 2011 decât era în 1999.
Nu există nicio asemănare între Theodor Meleşcanu şi Dan Diaconescu, dar am pus partidele în oglindă datorită aspectului aspiraţional. Şi poate şi destinului electoral.
Coaliţia de guvernare - dar şi PRM - ar fi favorizată în 2011 de venirea la vot a celor indecişi. Situaţia PDL pare a fi mai bună - în aproape toţi parametrii - decât cea a CDR. La scala istoriei însă, diferenţa este nesemnificativă. Se pare că numai PSD / FDSN reuşeşte să obţină scoruri electorale bune şi după ce a guvernat patru ani.
Legat de acest lucru: în 2000, au venit la vot 65% dintre români - faţă de 54% câţi afirmau cu un an înainte de alegeri că ar vota. Dacă un astfel de fenomen - o creştere în prezenţa la vot faţă de răspunsurile din sondaje - s-ar repeta pentru momentele 2011-2012, USL ar putea avea probleme. Nu vorbesc de ocuparea locului 1, ci de faimosul "50%+1".
Destinul electoral al unei coaliţii de guvernare depinde şi de credibilitatea vectorilor de imagine. În tabelul de mai jos, "candidatul opoziţiei pt. prim-ministru" este Adrian Năstase. Celalte personaje sunt uşor de dedus.
Principalii lideri ai puterii erau într-o poziţie necomfortabilă. Ca şi acum, ei nu puteau funcţiona ca mijloace de atragere a alegătorilor. La o lună după sondajul din 1999, Radu Vasile nu mai era prim-ministru. La câteva luni după sondaj, Emil Constantinescu anunţa că nu va mai candida la alegerile prezidenţiale din 2000.
USL nu are avantajul suprapunerii alegerilor parlamentare cu cele prezidenţiale, dar - ca şi în cazul PSD în 1999 - încrederea în candidatul la funcţia X este cel puţin dublă faţă de încrederea în ocupantul funcţiei X.
... nici Corneliu Vadim Tudor nu se simte prea bine prin comparaţie cu acum 12 ani...
Coloana DIF arată cu cât a scăzut încrederea între 1999 şi 2011 în ocupantul funcţiei respective. Scăderea este totală şi completă. Liderii opoziţiei sunt ceva mai slabi prin comparaţie cu puterea decât erau atunci (scădere totală 56% faţă de o scădere totală de 43%).
Cel mai popular om politic în 1999 beneficia de încredere a mai puţin de jumătate din populaţie. În 2011, este vorba de un pic peste un sfert. Piaţa este larg deschisă: cerere mare de leadership carismatic, ofertă mică. Dacă în 2012 am fi avut alegeri prezidenţiale... dar chiar şi aşa se poate observa că deficitul de încredere în liderii partidelor principale este mult mai mare decât în 1999. În mod obiectiv, el a ajuns la cote imense. Acest deficit se va face simţit. El nu va putea fi ignorat. Gravitatea situaţiei nu are paralelă după 1989. În acest an vom vedea în mod concret cât de multă încredere au românii în democraţie - în mod real, şi nu declarat. Metode posibile prin care se va amortiza această neîncredere:
- ascensiunea unui partid a la NSDAP, cu soluţii simple şi care dau/dă încredere;
- demonstraţii extrem de violente (prin comparaţie cu care ce s-a întâmplat săptămâna trecută a fost o glumă răsuflată), cauzele de faţadă fiind minore sau secundare;
- plasarea nejustificată a încrederii în vectori laterali, neconectaţi încă la lumea politicii, dar care întreprind acţiuni de natură politică;
- focalizarea votului şi campaniei electorale împotriva unui partid sau altuia (fenomen asemănător cu 2009).
În caz că ce-am scris mai sus ţi se pare prăpăstios: acum 12 ani, când încrederea în toţi oamenii politici principali era cu 20-30% mai mare, Corneliu Vadim Tudor a reuşit o performanţă uluitoare fără bani, fără pungi cu ulei, fără Facebook, fără televiziuni de ştiri şi fără voturi furate. El scotea candidatul puterii din turul 2 al prezidenţialelor şi îşi aducea partidul la 26,4% din locurile din parlament. Ca şi în 2009, imobilitatea sau lipsa de performanţă comunicaţională a partidelor le va costa.
Încrederea în preşedintele PSD în 1999: 38%. Încrederea în preşedintele PSD în 2011: 19,6%. O tempora...
Ce înseamnă acest tabel, coroborat cu cele precedente?
- Principala forţă a opoziţiei se baza mult mai mult pe încrederea în lideri în 1999 decât se bazează în 2011. Atunci, PSD ar fi primit votul a mai puţini români decât USL, dar liderii săi erau mai populari decât sunt acum liderii USL. Două explicaţii posibile: 1) Uniunea Social-Liberală se bazează mai mult pe voturi anti-guvernare decât se baza PSD; 2) În mod obiectiv, liderii actuali ai USL beneficiază de mai puţină încredere decât cei ai PSD în 1999, întrucât aparţin unor organizaţii politice extrem de diferite.
- Scorul PDL seamănă cu cel al CDR în aceste tabele nu datorită tăierilor din 2010 - cum s-ar putea crede - ci datorită faptului că nu a schimbat garnitura liderilor. Prin menţinerea lui Emil Boc, congresul PDL din 2011 a sugerat abandonarea de facto a luptei electorale şi deplasarea ei pe plan constituţional. Prin "luptă electorală" înţeleg a încerca să depăşeşti USL ca nr. de voturi.
Ca observaţie de final: utilizarea comparativă a statisticilor nu au valoare predictivă. Doar pentru că un lucru sau mai multe seamănă cu 1999, nu înseamnă că situaţia în 2012 va fi la fel cu cea din 2000. Valoarea non-relaţională a unei informaţii poate permite însă judecăţi precum cea de mai sus privind deficitul de încredere în lideri.
Asta fiind spus... iată ce s-a întâmplat după sondajul din noiembrie 1999:
PSD a scăzut masiv la localele din 2000 (24% din voturi faţă de 46% intenţie de vot în sondaje!), urcând la loc la parlamentare (37%).
PD-ul de atunci a scos un scor bun la locale (10,4%, în principal datorită lui Traian Băsescu), dar a reculat la generale (7,5%), ceea ce a însemnat ieşirea din scenă a lui Petre Roman şi înlocuirea sa în fruntea partidului cu Traian Băsescu.
Puterea de-atunci s-a rupt: PNL s-a salvat ieşind din CDR şi a obţinut 7% la locale şi la generale. CDR a luat 7% la locale şi 5% la parlamentare. Întrucât era vorba de o alianţă (prag: 10%), n-a mai intrat în parlament.
PRM s-a dat peste cap: 6% în sondajele din toamna lui 1999, 6% la locale, 20% la parlamentare. Campania prezidenţială a lui Vadim a fost un motor pentru ei.
Cele patru paragrafe de mai sus trebuie citite prin prisma alegerilor prezidenţiale, care în 2000 s-au desfăşurat simultan cu cele parlamentare. Cine a avut candidaţi buni a fost tras în sus după locale. Bineînţeles, circumstanţele în 2012 vor fi altele.
Aş dori să mulţumesc fundaţiei Soroş pentru că a făcut publice datele din 1999.
duminică, 15 ianuarie 2012
Postare interesantă pe CNN.com despre protestele din România
Numele utilizatorului: Raspi.
"Nu poate fi adevărat. Am plecat din ţară acum abia 10 zile. Să sperăm că violenţele se vor încheia."
Sursa: aici.
"Nu poate fi adevărat. Am plecat din ţară acum abia 10 zile. Să sperăm că violenţele se vor încheia."
Sursa: aici.
Reacţii din partea puterii şi nu numai
Lăzăroiu (Realitatea): Nu există soluţii. Toată clasa politică este compromisă. Suntem ca Grecia, Ungaria, etc. Nu există o doleanţă comună tuturor protestatarilor din România. Ultimul mesaj e greşit. Sloganul e clar. Dar doare. Şi e de înţeles. Pentru tine, cititorule, cum ar fi să-ţi vezi munca din ultimii 4 ani jignită în public?
Voinescu (Realitatea): Orice am spune ar fi prost interpretat. Trebuie să discutăm în parlament. După cum îmi spunea un prieten, demonstraţiile de azi jenează pe toată lumea - putere şi Opoziţie.
Boc: o declaraţie corectă. Fără impact.
La B1: Andronic şi Guşă. E o modă acum să trimiţi consultanţii de pe payroll în loc să vii tu însuţi?
Antena 3: isterie.
Voinescu (Realitatea): Orice am spune ar fi prost interpretat. Trebuie să discutăm în parlament. După cum îmi spunea un prieten, demonstraţiile de azi jenează pe toată lumea - putere şi Opoziţie.
Boc: o declaraţie corectă. Fără impact.
La B1: Andronic şi Guşă. E o modă acum să trimiţi consultanţii de pe payroll în loc să vii tu însuţi?
Antena 3: isterie.
5 informaţii simple şi o întrebare ne-retorică despre proteste
1. Demonstranţii sunt foarte puţin numeroşi. România are o populaţie de două ori mare decât a Greciei, iar în acea ţară la un protest slăbuţ au ieşit în stradă 20-25 de mii de oameni.
2. Este evident pentru oricine a studiat imaginile cu grijă că protestatarii glugaţi care au aruncat cu pietre, etc. nu sunt aceeaşi cu bătrânii care se plângeau de pensii cu câteva ore mai devreme. Atât sâmbătă cât şi duminică. Imaginea manifestaţiilor a fost stricată de bătăuşi.
3. Puterea pierde, iar opoziţia nu câştigă. Alipirea lui USL la proteste (pe faţă, conform Evz şi blogary) poate fi un eşec de proporţii. Subiectul trebuie şi va fi urmărit.
4. Problema nu mai este demult Legea Sănătăţii, aşa cum a fost ea mediatizată. Sau Arafat. De sâmbătă discuţia s-a lărgit. Dacă PDL vrea să răspundă protestelor, trebuie să o facă altfel. Dacă o face, înseamnă că răspunde unui grup mic de oameni, "mobilizaţi de opoziţie" (conform mass-mediei prietenoase puterii). Dacă nu o face, poate părea loviţi de autism.
5. Ziua de mâine e decisivă. Lucrurile fie se termină în această seară, fie spiralează. Mâine e luni - zi de muncă. Prezenţa la o eventuală demonstraţie ar scădea în mod natural.
6. Ce credeţi că face SRI?
2. Este evident pentru oricine a studiat imaginile cu grijă că protestatarii glugaţi care au aruncat cu pietre, etc. nu sunt aceeaşi cu bătrânii care se plângeau de pensii cu câteva ore mai devreme. Atât sâmbătă cât şi duminică. Imaginea manifestaţiilor a fost stricată de bătăuşi.
3. Puterea pierde, iar opoziţia nu câştigă. Alipirea lui USL la proteste (pe faţă, conform Evz şi blogary) poate fi un eşec de proporţii. Subiectul trebuie şi va fi urmărit.
4. Problema nu mai este demult Legea Sănătăţii, aşa cum a fost ea mediatizată. Sau Arafat. De sâmbătă discuţia s-a lărgit. Dacă PDL vrea să răspundă protestelor, trebuie să o facă altfel. Dacă o face, înseamnă că răspunde unui grup mic de oameni, "mobilizaţi de opoziţie" (conform mass-mediei prietenoase puterii). Dacă nu o face, poate părea loviţi de autism.
5. Ziua de mâine e decisivă. Lucrurile fie se termină în această seară, fie spiralează. Mâine e luni - zi de muncă. Prezenţa la o eventuală demonstraţie ar scădea în mod natural.
6. Ce credeţi că face SRI?
sâmbătă, 14 ianuarie 2012
La rece despre dezbaterile privind Legea Sănătăţii
1. Dezbaterile nu s-au purtat pe fond, ci au fost ca de obicei extrem de personalizate. Lucru care a dus la excesele obişnuite. Arafat fie era un hoţ dovedit, fie un înger. TB: evident un dictator sau la fel de evident singurul om de stat cu bun simţ. Ridicol.
2. PDL a absentat total din scenă. Ceea ce se leagă cu punctul următor...
3. Ca şi în mai 2010, preşedintele a ocupat locul de pavăză/scut pentru ca PDL să nu mai primească un şoc electoral. Tactic, a fost o idee bună: preşedintele a părut singurul care susţinea noua lege a sănătăţii. Strategic însă, e vorba de o greşeală întrucât imaginea PDL-ului nu este în mod fundamental diferită de cea a preşedintelui. Dacă alegerile din toamnă devin de facto un referendum cu privire la preşedinte, PDL poate deja să-şi facă bagajele.
4. Preşedintele a făcut o eroare de discurs. Dacă pe baza nemulţumirii populaţiei a cerut retragerea legii din dezbaterea publică, de ce nu cere în mod public pe baza aceluiaşi criteriu demisia guvernului? Sau de ce nu-şi scrie propria sa demisie? Panta "vox populi" este periculoasă dacă eşti extrem de nepopular.
5. În funcţie de modul în care doriţi să citiţi legea:
a) nişte firme private au pierdut bani pe care urmau să îi facă
b) nişte firme private vor face bani ca înainte, pe aceeaşi acoperire legală ca până acum în loc de una nouă (citez din preşedinte: "Am auzit poveşti că băieţii deştepţi se vor înfrupta din banii Sănătăţii. Acum se întâmplă însă acest lucru.")
6. Despre cei care au ieşit în stradă la Târgu Mureş, Braşov, Bucureşti ar fi multe de spus, dar nu e timp.
7. Un proiect politic al unui partid care controlează Guvernul, Preşedinţia şi teoretic Parlamentul a picat. Cel puţin temporar. Importanţa reacţiei UDMR a fost vizibilă.
8. O viziune mai rece şi mai punctuală: aici.
2. PDL a absentat total din scenă. Ceea ce se leagă cu punctul următor...
3. Ca şi în mai 2010, preşedintele a ocupat locul de pavăză/scut pentru ca PDL să nu mai primească un şoc electoral. Tactic, a fost o idee bună: preşedintele a părut singurul care susţinea noua lege a sănătăţii. Strategic însă, e vorba de o greşeală întrucât imaginea PDL-ului nu este în mod fundamental diferită de cea a preşedintelui. Dacă alegerile din toamnă devin de facto un referendum cu privire la preşedinte, PDL poate deja să-şi facă bagajele.
4. Preşedintele a făcut o eroare de discurs. Dacă pe baza nemulţumirii populaţiei a cerut retragerea legii din dezbaterea publică, de ce nu cere în mod public pe baza aceluiaşi criteriu demisia guvernului? Sau de ce nu-şi scrie propria sa demisie? Panta "vox populi" este periculoasă dacă eşti extrem de nepopular.
5. În funcţie de modul în care doriţi să citiţi legea:
a) nişte firme private au pierdut bani pe care urmau să îi facă
b) nişte firme private vor face bani ca înainte, pe aceeaşi acoperire legală ca până acum în loc de una nouă (citez din preşedinte: "Am auzit poveşti că băieţii deştepţi se vor înfrupta din banii Sănătăţii. Acum se întâmplă însă acest lucru.")
6. Despre cei care au ieşit în stradă la Târgu Mureş, Braşov, Bucureşti ar fi multe de spus, dar nu e timp.
7. Un proiect politic al unui partid care controlează Guvernul, Preşedinţia şi teoretic Parlamentul a picat. Cel puţin temporar. Importanţa reacţiei UDMR a fost vizibilă.
8. O viziune mai rece şi mai punctuală: aici.
miercuri, 11 ianuarie 2012
Noua obsesie a PDL: "30%"
A scrie despre PDL este cea mai ofertantă dintre opţiuni, pentru că PDL are şi situaţia cea mai nefavorabilă. Să ai 18-22% în sondaje şi să câştigi alegerile e dificil. Dar nu imposibil, atâta timp cât constituţia o permite.
Să începem prin a elimina pudibonderiile. Ciudatul sistem cvasi-uninominal a fost menţinut întrucât permite o redesenare favorabilă a colegiilor (lucru recunoscut şi de Sebastian Lăzăroiu). Ministrul de externe a vorbit la congresul PDL despre un milion de voturi din străinătate (o analiză aprofundată se află aici), iar ele ar putea conta la redistribuirea mandatelor în funcţie de cum este redesenată legea. Există şi alte arme la dispoziţia principalului partid de guvernământ.
PDL deja şi-a estimat rezultatul în mod public. În ultimele 50 de zile următoarele persoane au declarat că PDL va obţine 30% din voturi, şi că poate ţinti maxim 35%:
Roberta Anastase ("undeva între 30-35% putem să luăm")
Traian Băsescu ("are 30%")
Neculai Onţanu (ceva mai modest - PDL în alianţă cu UNPR "vor lua 30%")
Elena Udrea ("obiectivul minim este 30%")
Ioan Oltean ("avem 21-22% (...) mai avem de recuperat 10-15%")
Sebastian Lăzăroiu ("28-30% din voturi", la care s-ar adăuga voturile redistribuite)
Sebastian Lăzăroiu ("28-30% din voturi", la care s-ar adăuga voturile redistribuite)
... şi cu voia dvs., ultimul pe listă, Claudiu Bârsan, preşedinte PDL Zalău - acum 3 zile (probabil că informaţia a ajuns mai încet la Sălaj). Dânsul fiind şi cel mai aproape dintre toţi şapte de România reală, vorbeşte de "25-30%".
Observaţii:
- în clipa de faţă PDL nu are 30% în niciun sondaj. Nu avea 30% nici în decembrie, şi nici în noiembrie. De fapt, cel mai bun scor înregistrat într-un sondaj făcut public în ultimele două luni este de 21,5% (o sinteză bună este aici). De la 21,5% la 30% sunt 8,5 procente... adică este nevoie de o creştere cu 39% faţă de scorul actual.
- cel mai bun scor electoral din istoria PDL a fost înregistrat în 2008 (32,3%).
De ce este important 30%?
Există două răspunsuri posibile:
1. Un plan meticulos. Fiecare partid de pe scena politică care este un (potenţial) aliat al PDL are "alocat" un scor pe care trebuie să-l atingă. Suma acestor scoruri (PDL, PP-DD, UNPR, UDMR) + deputaţii de la minorităţi naţionale trebuie să dea 50% + 1 din nr. de parlamentari. PRM nu este frecventabil atâta timp cât ia mai puţine voturi decât UDMR. De altfel, PRM ori devine partener de proiect ori trebuie să nu intre în parlament (pentru a nu permite o şantajare a preşedintelui cu o alianţă USL+PRM, despre care a scris şi Bleen).
Şi acum să ne suflecăm mânecile:
Potrivit proiectului Igaş, numărul de parlamentari creşte de la 471 la 477.
17 mandate se duc la minorităţi, grup parlamentar care votează întotdeauna împreună. Varujan (inimioară) Boc, atâta timp cât Johannis nu e candidatul USL-ului pentru poziţia de prim-ministru. Şi nu va fi.
Pentru o majoritate în parlament, este nevoie de 239 mandate (477/2 + 1).
Deja cele 17 mandate ale minorităţilor sunt acontate puterii...
... şi atunci 222 este, după cum spunem prin sociologie, numărul magic. Acesta este numărul de mandate de care PDL şi aliaţii săi au nevoie.
Lupta în alegeri se dă pe 460 mandate (477 de mandate în total minus 17 rezervate pentru minorităţi).
PDL ar lua, prin intermediul metodelor menţionate la începutul postării, 30% din 460 = 138. Să spunem că performanţa partidului nu este excepţională, şi că nu poate sări până la 35%. Dar PDL ar obţine ceva pe baza redistribuirii. 6% voturi irosite -> 30% dintre ele se duc spre PDL -> încă 1,8% din mandatele puse la bătaie. 138-ul de mai sus devine 146.
UDMR a obţinut 31 de locuri în parlament în 2008. Un procent mai mic de voturi - în perspectiva scăderii populaţiei maghiare - dar un număr mai mare de mandate - se anulează între ele. Redistribuirea a fost deja luată în calcul.
Un UNPR performant din cauza comasării: 5%, adică 23.
Un PP-DD mult sub performanţa din sondaje: 7%, adică 32.
146 + 31 + 23 + 32 = 232.
Cu 10 (!!) mandate peste numărul magic. Chiar mai mult dacă PP-DD obţine peste 7%. Şi există o marjă de eroare în caz că PP-DD ajunge la 5% şi abia intră în parlament.
Mai mult, nu punem la socoteală o nouă migraţie (a la 2009) dinspre USL a parlamentarilor cu dosare, poftă de friptură, trecut în securitate, etc etc etc. Factor de care nu vorbeşte de fapt nimeni: useliştii pentru că gândul îi îngrozeşte, pedeliştii pentru că s-ar face de ruşine în faţa propriilor activişti şi votanţi. Şi mai ales în faţa ambasadelor.
Frumuseţea schemei este că PRM poate fi substituit pentru UDMR în cazul în care nu avem partide maghiare în parlament datorită fărâmiţării voturilor.
Noua Republică, dacă intră în Parlament, adaugă şi ea la frumuseţea schemei, în măsura în care nu atrage votanţi PDL, ci votanţi noi.
Cerinţele sunt majore şi numeroase:
- UNPR trebuie să intre în parlament.
- Aşijderea PP-DD.
- Colegiile trebuie redesenate la sânge.
- PRM trebuie să se alieze cu PDL sau să nu intre în parlament. Tertium non datur.
- PRM trebuie să se alieze cu PDL sau să nu intre în parlament. Tertium non datur.
- Maşinăria PDL trebuie să zbârnâie.
Sună dificil?
Dacă da, se va merge pe scenariul 2.
2. "Jucăm totul pe o singură carte". Să citim cu grijă:
"ARTICOLUL 103
(1) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament."
(1) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament."
Ceea ce puţini par să înţeleagă este că preşedintele României poate numi pe oricare cetăţean al României drept candidat la funcţia de prim-ministru (de exemplu, litera Constituţiei nu-i interzice preşedintelui să se numească pe el însuşi drept candidat la funcţia de prim-ministru. Nu ştiaţi asta?). Chiar dacă un partid ar obţine majoritatea absolută în parlament, preşedintele are libertatea să numească pe oricine, atâta timp cât se consultă cu partidul respectiv ("Salutare. Pe cine vreţi prim-ministru?" "Pe Mişu." "Aha. OK, v-am consultat. Nu sunt de acord. La revedere!")
Cine e penalizat dacă preşedintele o dă în bară şi propune candidaţi cu care Parlamentul nu este acord?
Nu preşedintele. Dacă Parlamentul nu achiesează în două rânduri, este dizolvat.
Implicit, preşedintele stabileşte polul în jurul căruia se formează majoritatea parlamentară, pentru că niciun parlamentar nu vrea să meargă înapoi la alegeri.
Revenind la România concretă: PDL ar avea nevoie de 30% din voturi pentru că ar intra în logica preşedintelui actual să numească premierul de la partidul cu cele mai multe mandate. Chiar dacă, de facto, Constituţia îi permite preşedintelui să numească pe oricine drept candidat - chiar şi pe tine, cititor al acestor rânduri - ar fi frumos pentru PDL şi pentru Traian Băsescu să aleagă o cale care poate fi prezentată drept cea utilizată în 2008 (o explicaţie detaliată dă Bleen aici).
Să ne imaginăm următoarea compoziţie a locurilor din parlament:
USL: 55% din mandate (adică PSD 28%, PNL 26%, PC 1%).
PDL: 32% din mandate (prin metode diverse: 30% din voturi + redistribuire).
Restul - nu contează.
USL > PDL, pentru că 55 > 32.
Dar constituţia vorbeşte de partide. Nu de alianţe.
PDL > PSD şi PDL > PNL, pentru că 32 > 28 şi 32 > 26.
USL > PDL, pentru că 55 > 32.
Dar constituţia vorbeşte de partide. Nu de alianţe.
PDL > PSD şi PDL > PNL, pentru că 32 > 28 şi 32 > 26.
Precum în 2008, preşedintele ar putea spune: " hai să ne uităm la articolul 103. Nu există majoritate absolută. Mă voi consulta cu toate partidele*, după care voi numi primul-ministru de la partidul cu cele mai multe mandate - adică PDL".
* = s-ar putea să avem o scenă superbă: preşedintele va stabili întâlniri separate cu PSD, PNL şi PC. Ele vor refuza să vină atâta timp cât nu sunt recunoscute drept USL, caz în care preşedintele va avea încă un motiv pentru a nominaliza un candidat de la PDL ("trei partide au refuzat să se consulte cu mine, deci aceste partide resping responsabilitatea guvernării").
Majoritatea propriu-zisă în parlament se poate construi după aceea cu dosare, ameninţări, "fripturi" sub formă de agenţii bănoase în subordinea guvernului, contracte pentru firme apropiate parlamentarului respectiv etc etc. Sau se poate guverna cu un guvern minoritar, ceea ce ar fi de-a dreptul trist pentru economie.
Cerinţe:
- o populaţie care să ignore faptul că USL a luat - să spunem - 54% din voturi dar nu guvernează. Nimeni în PDL nu-şi mai face probleme cu chestii de genul ăsta de foarte mult timp.
- o maşinărie de partid care să zbârnâie. No problem.
- faimosul paragraf Şova să însemne ce vrea PDL să însemne şi nu ce a vrut Dan Şova să însemne.
- faimosul paragraf Şova să însemne ce vrea PDL să însemne şi nu ce a vrut Dan Şova să însemne.
- PDL să obţină mai multe mandate decât oricare dintre cele două partide mari din USL. Având în vedere că PSD are organizaţii mai puternice, iar PNL are politicianul mai popular, este fezabil. Dar ar fi totuşi şocant:
2008: PSD 34% din mandate, PDL 35% din mandate.
(CRIZA)
2012: PSD 28% din mandate, PDL 30% din mandate.
Cele două scenarii de mai sus nu sunt singurele posibile. Dar ele depind de PDL într-o măsură mai mare - şi sunt mai realizabile - decât tema unei alianţe PDL-PSD menţionată de Sebastian Lăzăroiu. Şi explică de asemenea şi nou-găsita obsesie cu 30%.
marți, 10 ianuarie 2012
Locomotivă sau frână? Încrederea în lider vs. intenţia de vot pentru partid
În spaţiul public se poartă deseori discuţii despre capacitatea unui lider de a "trage" sau nu în sus sau în jos scorul partidului său.
Aproape toate se bazează pe o confuzie extrem de gravă.
După cum ştiţi dacă accesaţi acest blog frecvent, procentele frumos-multicolore afişate pe site-uri, televizoare şi pagini de ziar în dreptul intenţiei de vot pentru un partid se calculează prin raportare la totalul respondenţilor care spun că vor vota la alegerile următoare.
Dacă din 100 de oameni, 40 spun că vor vota la alegerile următoare, iar 5 din aceşti 40 spun că vor vota Partidul Plăcintelor, scorul acestui partid în sondaj este 12,5% (5 / 40) şi nu 4% (4 / 100).
Întrebările cu privire la încrederea într-un lider politic capătă răspunsuri care se raportează la întreg eşantionul (ideal, întreaga populaţie a României).
Voi continua exemplul de acum 2 paragrafe. Dacă cei 5 votanţi ai Partidului Plăcintelor sunt singurii care au încredere mare sau foarte mare în liderul partidului dintre toţi cei 100 întrebaţi, nivelul de încredere în acest lider este de 5% (5/100).
... ceea ce înseamnă că lucrurile par să arate aşa:
Intenţie de vot pentru Partidul Plăcintelor: 12,5%
Doar 5% dintre români au încredere mare sau foarte mare în liderul Partidului Plăcintelor.
Unde sunt 7,5%?
(pentru că citiţi acest blog, ştiţi că cei 7,5% sunt de fapt o iluzie statistică).
Ce este mult mai important este indicatorul de suprapunere: câţi din votanţii partidului au încredere în liderul său? În cazul de sus, vorbim de 100% (5 votanţi ai partidului, toţi au încredere mare sau foarte mare în liderul partidului, niciun votant al altui partid nu are încredere mare sau foarte mare în liderul partidului). 100% nu este neapărat bine, dar voi scrie despre asta altă dată.
Astea fiind lămurite, hai să ne uităm altfel la sondajul IMAS din luna decembrie a anului ... trecut:
Format:
Partid (intenţie vot % din total populaţie) - Liderul partidului (cei care au încredere mare sau foarte mare în el - % din total populaţie).
USL 31,8
Crin Antonescu 27,1
Victor Ponta 19,6 (cel mai scăzut nivel din 2009 încoace).
Surprinde gradul mare de suprapunere. În mod normal, într-o alianţă de două partide, fiecare lider vine cu proprii săi susţinători ...
plus cei care au încredere în partid dar nu în el...
minus cei care au încredere în el dar nu în partid.
(aceste ultime două cantităţi sunt în teorie neglijabile).
În alte cuvinte, suma nivelelor de încredere în cei doi lideri ai USL ar trebui să fie, mutatis mutandis, egală cu scorul USL. În realitate, ea este cu aproape jumătate mai mare!
Asta este o veste bună pentru USL: aproape jumătate dintre votanţii USL au încredere în ambii lideri, ceea ce este foarte mult pentru o alianţă între partide cu susţinători atât de diferiţi din punct de vedere socio-demografic. Este o veste proastă în special pentru PSD: dacă sau când alianţa se va sparge, este posibil ca mulţi dintre susţinătorii lui Crin Antonescu să plece "cu el", spre PNL.
Nota bene: suma încrederii în Ponta şi Antonescu este în scădere. Şi nu de ieri, de azi. Doar o singură dată în ultimele 22 de luni a fost mai mică (martie 2011).
Nota miraculosis: Victor Ponta a pierdut 6% ca nivel de încredere în ultimele două luni. Ele nu se regăsesc la niciun lider politic din putere sau opoziţie.
PDL 14
Blaga 14,3
Băsescu 13,9
Stolojan 11,3
Boc 9,9
O treime din votanţii PDL nu au încredere în prim-ministru, dar votează partidul în continuare din cauza preşedintelui.
PP 7,6
Dan Diaconescu (nu este monitorizat în decembrie) dar avea 16% în mai.
Chiar dacă încrederea în Dan Diaconescu s-ar fi redus cu o treime din mai şi până acum, PP are în continuare unde şi cum să crească. Iar cei care susţin că ar vota PP par destul de motivaţi să şi vină la vot (dacă leg informaţiile din mai multe sondaje). PP ar putea fi o mare surpriză, lucru pe care nu l-am crezut până acum.
PRM 4,1
Corneliu Vadim Tudor 12,4.
PRM îşi poate tripla scorul în sondaje dacă Corneliu Vadim Tudor nu gafează.
Ex officio:
Mircea Geoană 11,1 (dar în scădere mare). El a pierdut de altfel 5 procente - o treime dintre susţinători - în luna martie 2011, când circulau zvonuri intense privind formarea unui nou partid condus chiar de către el.
În concluzie:
PDL şi USL au scoruri (ca organizaţii) peste liderii lor. Dan Diaconescu şi Corneliu Vadim Tudor pot fi locomotive. Împreună ar putea lua - dacă sunt amândoi în formă maximă şi avansează pe grupuri-ţintă separate - voturile a 28% dintre toţi românii. Cam cât USL. Dar nu se va întâmpla aşa ceva. Nu-i aşa?
Aproape toate se bazează pe o confuzie extrem de gravă.
După cum ştiţi dacă accesaţi acest blog frecvent, procentele frumos-multicolore afişate pe site-uri, televizoare şi pagini de ziar în dreptul intenţiei de vot pentru un partid se calculează prin raportare la totalul respondenţilor care spun că vor vota la alegerile următoare.
Dacă din 100 de oameni, 40 spun că vor vota la alegerile următoare, iar 5 din aceşti 40 spun că vor vota Partidul Plăcintelor, scorul acestui partid în sondaj este 12,5% (5 / 40) şi nu 4% (4 / 100).
Întrebările cu privire la încrederea într-un lider politic capătă răspunsuri care se raportează la întreg eşantionul (ideal, întreaga populaţie a României).
Voi continua exemplul de acum 2 paragrafe. Dacă cei 5 votanţi ai Partidului Plăcintelor sunt singurii care au încredere mare sau foarte mare în liderul partidului dintre toţi cei 100 întrebaţi, nivelul de încredere în acest lider este de 5% (5/100).
... ceea ce înseamnă că lucrurile par să arate aşa:
Intenţie de vot pentru Partidul Plăcintelor: 12,5%
Doar 5% dintre români au încredere mare sau foarte mare în liderul Partidului Plăcintelor.
Unde sunt 7,5%?
(pentru că citiţi acest blog, ştiţi că cei 7,5% sunt de fapt o iluzie statistică).
Ce este mult mai important este indicatorul de suprapunere: câţi din votanţii partidului au încredere în liderul său? În cazul de sus, vorbim de 100% (5 votanţi ai partidului, toţi au încredere mare sau foarte mare în liderul partidului, niciun votant al altui partid nu are încredere mare sau foarte mare în liderul partidului). 100% nu este neapărat bine, dar voi scrie despre asta altă dată.
Astea fiind lămurite, hai să ne uităm altfel la sondajul IMAS din luna decembrie a anului ... trecut:
Format:
Partid (intenţie vot % din total populaţie) - Liderul partidului (cei care au încredere mare sau foarte mare în el - % din total populaţie).
USL 31,8
Crin Antonescu 27,1
Victor Ponta 19,6 (cel mai scăzut nivel din 2009 încoace).
Surprinde gradul mare de suprapunere. În mod normal, într-o alianţă de două partide, fiecare lider vine cu proprii săi susţinători ...
plus cei care au încredere în partid dar nu în el...
minus cei care au încredere în el dar nu în partid.
(aceste ultime două cantităţi sunt în teorie neglijabile).
În alte cuvinte, suma nivelelor de încredere în cei doi lideri ai USL ar trebui să fie, mutatis mutandis, egală cu scorul USL. În realitate, ea este cu aproape jumătate mai mare!
Asta este o veste bună pentru USL: aproape jumătate dintre votanţii USL au încredere în ambii lideri, ceea ce este foarte mult pentru o alianţă între partide cu susţinători atât de diferiţi din punct de vedere socio-demografic. Este o veste proastă în special pentru PSD: dacă sau când alianţa se va sparge, este posibil ca mulţi dintre susţinătorii lui Crin Antonescu să plece "cu el", spre PNL.
Nota bene: suma încrederii în Ponta şi Antonescu este în scădere. Şi nu de ieri, de azi. Doar o singură dată în ultimele 22 de luni a fost mai mică (martie 2011).
Nota miraculosis: Victor Ponta a pierdut 6% ca nivel de încredere în ultimele două luni. Ele nu se regăsesc la niciun lider politic din putere sau opoziţie.
PDL 14
Blaga 14,3
Băsescu 13,9
Stolojan 11,3
Boc 9,9
O treime din votanţii PDL nu au încredere în prim-ministru, dar votează partidul în continuare din cauza preşedintelui.
PP 7,6
Dan Diaconescu (nu este monitorizat în decembrie) dar avea 16% în mai.
Chiar dacă încrederea în Dan Diaconescu s-ar fi redus cu o treime din mai şi până acum, PP are în continuare unde şi cum să crească. Iar cei care susţin că ar vota PP par destul de motivaţi să şi vină la vot (dacă leg informaţiile din mai multe sondaje). PP ar putea fi o mare surpriză, lucru pe care nu l-am crezut până acum.
PRM 4,1
Corneliu Vadim Tudor 12,4.
PRM îşi poate tripla scorul în sondaje dacă Corneliu Vadim Tudor nu gafează.
Ex officio:
Mircea Geoană 11,1 (dar în scădere mare). El a pierdut de altfel 5 procente - o treime dintre susţinători - în luna martie 2011, când circulau zvonuri intense privind formarea unui nou partid condus chiar de către el.
În concluzie:
PDL şi USL au scoruri (ca organizaţii) peste liderii lor. Dan Diaconescu şi Corneliu Vadim Tudor pot fi locomotive. Împreună ar putea lua - dacă sunt amândoi în formă maximă şi avansează pe grupuri-ţintă separate - voturile a 28% dintre toţi românii. Cam cât USL. Dar nu se va întâmpla aşa ceva. Nu-i aşa?
luni, 9 ianuarie 2012
USL în stagnare
O analiză excepţională a lui Mircea Kivu. Pe cât este titlul de virulent, pe atât este argumentarea de corectă:
"USL nici nu prea are cum să crească în sondaje. Motivul este destul de simplu. Oamenii au dus-o şi o duc mai rău în timpul guvernării PDL decât au dus-o înainte. Pentru asta au sancţionat copios acest partid, aducându-l de la 34% (scorul de la alegerile europarlamentare din iunie 2009, adunând şi voturile Elenei Băsescu) la jumătate din această cifră, cu cât este cotat de la începutul acestui an. Românii nu o duc azi mult mai rău decât au dus-o în urmă cu un an şi, probabil, nu o vor duce nici mai bine, nici mai rău peste şase luni. Această temă nu mai poate produce voturi pentru opoziţie. Sondajele ne arată că o parte din ce în ce mai substanţială a electoratului nemulţumit de prestaţia actualului Guvern se îndreaptă către soluţii ultrapopuliste de tipul Partidului Poporului sau România Mare."
Dacă USL a avut un singur glonţ pe ţeavă ("Jos Guvernul şi cu Băsescu!"), e prea puţin. M. Marian (EvZ) scria acum câteva săptămâni că, dacă din discursurile lui Ponta şi Antonescu scoţi mesajele anti-Boc şi anti-Băsescu, nu mai rămâne nimic. Avea dreptate. Aria tematică a mesajelor USL trebuie lărgită, altfel PP şi PRM pot muşca din electoratul USL.
Istoria nu se repetă. Dar...
1999: Coaliţie de dreapta, preşedinte nepopular, economia lovită în rinichi, populaţie nemulţumită. Cum stătea opoziţia?
Opţiune de vot pentru PSD: 46%.
Opţiune de vot pentru PRM: 8%.
Opţiune de vot pentru PD: 6%.
2000, alegeri:
PSD 37%.
PRM 21%.
PD 7,5%. Deşi Traian Băsescu câştigase primăria Bucureştiului: o creştere de doar 1,5%.
PSD a câştigat atunci prezidenţialele şi a ocupat locul 1 la parlamentare. Faptul că a pierdut 9%, adică o cincime dintre votanţii potenţiali între 1999 şi 2000, nu i-a durut absolut deloc. Pentru USL un scenariu asemănător ar fi un dezastru.
USL trebuie să-şi îmbunătăţească şi îmbogăţească strategia de comunicare, altfel se expune unui pericol real.
"USL nici nu prea are cum să crească în sondaje. Motivul este destul de simplu. Oamenii au dus-o şi o duc mai rău în timpul guvernării PDL decât au dus-o înainte. Pentru asta au sancţionat copios acest partid, aducându-l de la 34% (scorul de la alegerile europarlamentare din iunie 2009, adunând şi voturile Elenei Băsescu) la jumătate din această cifră, cu cât este cotat de la începutul acestui an. Românii nu o duc azi mult mai rău decât au dus-o în urmă cu un an şi, probabil, nu o vor duce nici mai bine, nici mai rău peste şase luni. Această temă nu mai poate produce voturi pentru opoziţie. Sondajele ne arată că o parte din ce în ce mai substanţială a electoratului nemulţumit de prestaţia actualului Guvern se îndreaptă către soluţii ultrapopuliste de tipul Partidului Poporului sau România Mare."
Dacă USL a avut un singur glonţ pe ţeavă ("Jos Guvernul şi cu Băsescu!"), e prea puţin. M. Marian (EvZ) scria acum câteva săptămâni că, dacă din discursurile lui Ponta şi Antonescu scoţi mesajele anti-Boc şi anti-Băsescu, nu mai rămâne nimic. Avea dreptate. Aria tematică a mesajelor USL trebuie lărgită, altfel PP şi PRM pot muşca din electoratul USL.
Istoria nu se repetă. Dar...
1999: Coaliţie de dreapta, preşedinte nepopular, economia lovită în rinichi, populaţie nemulţumită. Cum stătea opoziţia?
Opţiune de vot pentru PSD: 46%.
Opţiune de vot pentru PRM: 8%.
Opţiune de vot pentru PD: 6%.
2000, alegeri:
PSD 37%.
PRM 21%.
PD 7,5%. Deşi Traian Băsescu câştigase primăria Bucureştiului: o creştere de doar 1,5%.
PSD a câştigat atunci prezidenţialele şi a ocupat locul 1 la parlamentare. Faptul că a pierdut 9%, adică o cincime dintre votanţii potenţiali între 1999 şi 2000, nu i-a durut absolut deloc. Pentru USL un scenariu asemănător ar fi un dezastru.
USL trebuie să-şi îmbunătăţească şi îmbogăţească strategia de comunicare, altfel se expune unui pericol real.
vineri, 6 ianuarie 2012
6 clătite reci şi un pahar de vodcă cu IRES
O muncă interesantă IRES. Aş vrea să pot să spun că sunt surprins, uluit şi defazat. Mais non. Meniul de azi: 6 clătite. Reci. Şi le voi distribui echidistant. Trei pentru cui îi pasă. Una la putere. Două la opoziţie (păi sunt două organizaţii, ACD şi PSD). Pahărelul de vodcă e opţional. Dar îl sugerez.
Trei clătite reci pentru cui îi pasă:
1. Pe dvs. vă interesează ce se întâmplă în politica românească?
Da, mult: 40%
Da, puţin: 32%
etc etc
Dacă acum ar fi alegeri, prezenţa declarată la vot ar fi 53% (conform Avangarde) sau 65% (conform IMAS). Inevitabil, concluzia se impune: între 13% şi 25% dintre români ar vota deşi sunt puţin interesaţi de politică. Vorbim de 25% - 38% din voturi.
În practică, oamenii ăştia nu o să vină să voteze. Uneori - precum în 2000 - vin.
2. Aveţi un partid preferat?
Da: 28%.
Deci 25% din populaţie (conform Avangarde) sau 37% din populaţie (conform IMAS) votează fără să aibă un partid preferat. Din ce motiv? Probabil antipatie faţă de un partid sau altul. Era bună întrebarea "există un partid pe care îl urâţi?". Altfel este posibil să fie şi un vot de necesitate ("Nu-mi place de X dar îi votez pentru că fac treabă bună/ pentru că ceilalţi nu fac treabă bună").
Aşa, ştim doar că 52% din votanţi ar vota pozitiv - pentru un partid. Asta conform datelor Avangarde privind o eventuală prezenţă la vot. Conform IMAS, ar fi vorba de numai 43%.
Ceea ce, având în vedere popularitatea liderilor politici, este enorm.
3. Cei 49% (pentru PDL) - 55% (pentru USL) care ştiu cine sunt preşedinţii de partide sunt şi cei mai informaţi, care de altfel vor vota. Iarăşi punând lucrurile împreună, aproximativ 5-15% din populaţie ar vrea să voteze (conform IMAS), deşi nu ştie cine sunt preşedinţii partidelor. Asta ar fi cam 7-20% din totalul voturilor.
O clătită rece pentru PDL:
1. Surprinde neîncrederea în capacitatea PDL de a se remonta. 50% dintre români cred că PDL va coborî în sondaje. Asta în timp ce încrederea este mare în PP (38% cred că va creşte în sondaje) şi în USL (37%). Însă cum foarte puţini ştiu cât au partidele astea în sondaje...
Implicaţiile politice propriu-zise sunt reduse, dar tema este interesantă.
Două clătite reci pentru USL:
1. Suspendarea preşedintelui a fost lăsată moartă ca în 2007, iar populaţia reacţionează previzibil: 23,5% cred că USL va reuşi suspendarea în 2012. Acest lucru se va deconta cumva. Politicienii sunt votaţi pentru ce fac - sau pentru ce se crede că vor face - nu pentru eşecuri sau vorbării.
2. Mare semnal de alarmă pentru USL. Citez: "Din acest punct de vedere întrebarea prospectivă legată de cine va reuşi să câştige alegerile viitoare dintre coaliţia din jurul USL şi cea care se profilează în
jurul PDL, românii sunt în proporţii egale tentaţi să creadă că va caștiga puterea sau opoziţia, undeva în jur de 40%". Dacă ai de două ori mai multe voturi potenţiale decât partidul de la putere, dar eşti egal cu el atunci când vine vorba de percepţia privind câştigarea alegerilor, există o problemă. Şi nu e mică.
Trăgând linia
49% dintre români vin să voteze. Sunt siguri de asta. În clipa de faţă. Nu voi da procentele ca intenţie de vot pentru un partid sau altul în cadrul acestui grup, dar ele se pot calcula.
Alţi 23% sunt interesaţi de politică, dar nu foarte mult. Nu au un partid favorit. De fapt, ce zic eu... numele preşedinţilor de partide? O necunoscută. Pentru cine sau ce ar vota? Nu ştiu nici ei. Vor vota? Depinde cum îi întrebi, când îi întrebi şi ce emisiune politică au văzut ultima dată la televizor. Două lucruri ştim cu certitudine despre ei: majoritatea ar vota PDL, nu PP sau USL... şi interesul lor faţă de politică este în creştere.
La 28% putem să le spunem 'la revedere'. Nu îi interesează politica, nu au opţiuni de vot.
Cifrele de mai sus se vor schimba. Dar este bine să avem fotografia.
Trei clătite reci pentru cui îi pasă:
1. Pe dvs. vă interesează ce se întâmplă în politica românească?
Da, mult: 40%
Da, puţin: 32%
etc etc
Dacă acum ar fi alegeri, prezenţa declarată la vot ar fi 53% (conform Avangarde) sau 65% (conform IMAS). Inevitabil, concluzia se impune: între 13% şi 25% dintre români ar vota deşi sunt puţin interesaţi de politică. Vorbim de 25% - 38% din voturi.
În practică, oamenii ăştia nu o să vină să voteze. Uneori - precum în 2000 - vin.
2. Aveţi un partid preferat?
Da: 28%.
Deci 25% din populaţie (conform Avangarde) sau 37% din populaţie (conform IMAS) votează fără să aibă un partid preferat. Din ce motiv? Probabil antipatie faţă de un partid sau altul. Era bună întrebarea "există un partid pe care îl urâţi?". Altfel este posibil să fie şi un vot de necesitate ("Nu-mi place de X dar îi votez pentru că fac treabă bună/ pentru că ceilalţi nu fac treabă bună").
Aşa, ştim doar că 52% din votanţi ar vota pozitiv - pentru un partid. Asta conform datelor Avangarde privind o eventuală prezenţă la vot. Conform IMAS, ar fi vorba de numai 43%.
Ceea ce, având în vedere popularitatea liderilor politici, este enorm.
3. Cei 49% (pentru PDL) - 55% (pentru USL) care ştiu cine sunt preşedinţii de partide sunt şi cei mai informaţi, care de altfel vor vota. Iarăşi punând lucrurile împreună, aproximativ 5-15% din populaţie ar vrea să voteze (conform IMAS), deşi nu ştie cine sunt preşedinţii partidelor. Asta ar fi cam 7-20% din totalul voturilor.
O clătită rece pentru PDL:
1. Surprinde neîncrederea în capacitatea PDL de a se remonta. 50% dintre români cred că PDL va coborî în sondaje. Asta în timp ce încrederea este mare în PP (38% cred că va creşte în sondaje) şi în USL (37%). Însă cum foarte puţini ştiu cât au partidele astea în sondaje...
Implicaţiile politice propriu-zise sunt reduse, dar tema este interesantă.
Două clătite reci pentru USL:
1. Suspendarea preşedintelui a fost lăsată moartă ca în 2007, iar populaţia reacţionează previzibil: 23,5% cred că USL va reuşi suspendarea în 2012. Acest lucru se va deconta cumva. Politicienii sunt votaţi pentru ce fac - sau pentru ce se crede că vor face - nu pentru eşecuri sau vorbării.
2. Mare semnal de alarmă pentru USL. Citez: "Din acest punct de vedere întrebarea prospectivă legată de cine va reuşi să câştige alegerile viitoare dintre coaliţia din jurul USL şi cea care se profilează în
jurul PDL, românii sunt în proporţii egale tentaţi să creadă că va caștiga puterea sau opoziţia, undeva în jur de 40%". Dacă ai de două ori mai multe voturi potenţiale decât partidul de la putere, dar eşti egal cu el atunci când vine vorba de percepţia privind câştigarea alegerilor, există o problemă. Şi nu e mică.
Trăgând linia
49% dintre români vin să voteze. Sunt siguri de asta. În clipa de faţă. Nu voi da procentele ca intenţie de vot pentru un partid sau altul în cadrul acestui grup, dar ele se pot calcula.
Alţi 23% sunt interesaţi de politică, dar nu foarte mult. Nu au un partid favorit. De fapt, ce zic eu... numele preşedinţilor de partide? O necunoscută. Pentru cine sau ce ar vota? Nu ştiu nici ei. Vor vota? Depinde cum îi întrebi, când îi întrebi şi ce emisiune politică au văzut ultima dată la televizor. Două lucruri ştim cu certitudine despre ei: majoritatea ar vota PDL, nu PP sau USL... şi interesul lor faţă de politică este în creştere.
La 28% putem să le spunem 'la revedere'. Nu îi interesează politica, nu au opţiuni de vot.
Cifrele de mai sus se vor schimba. Dar este bine să avem fotografia.
joi, 5 ianuarie 2012
Prezenţa mare la vot. Pe cine ajută ea.
În ultima lună am avut discuţii aprinse cu analişti, activişti de partid, băgători de seamă, etc etc. despre un subiect simplu. El pătrunde destul de rar pe blog-uri, deşi este de o importanţă considerabilă. Într-o formă sintetică, el poate fi prezentat astfel:
Cine ar fi avantajat de o prezenţă mare la vot - USL sau puterea?
Cine ar fi avantajat de o prezenţă scăzută la vot - USL sau puterea?
Voi începe cu precauţiile de rigoare: sistemul actual de vot este cel din 2008 (re-propus de către ministrul Igaş), PDL nu a format o alianţă electorală înregistrată alături de alte partide iar voturile din diaspora contează exclusiv pentru câteva colegii alocate ca atare. Dacă situaţia se schimbă, şi răspunsurile de mai jos se pot schimba.
Prezenţa la vot determină rezultatul alegerilor. 2 milioane de voturi pot reprezenta o majoritate comfortabilă dacă la vot vin 3,6 milioane de oameni, dar mult mai puţin dacă vin la vot 11 milioane. Care este atunci miza căutată? Ce înţeleg cele două forţe principale de pe scena politică prin "a câştiga"? Dacă cunoaştem asta, vom şti şi ce nivel de prezenţă îi satisface întru atingerea mizei.
În teorie, PDL poate să dorească să depaşească USL ca număr de mandate şi să ocupe locul 1. Bleen demonstrează aici destul de elocvent de ce acest lucru este necesar. În practică, această ţintă este imposibil de atins. PDL nu a avut un scor superior sumei PSD+PNL+PC nici măcar când Traian Băsescu era extrem de popular iar PDL îşi construise o imagine de forţă a realei schimbări (europarlamentare 2007, parlamentare 2008, europarlamentare 2009). Darămite acum, când partidul are vectori slabi de imagine sau - în funcţie de perspectivă - n-are. În plus, economia nu se îmbunătăţeşte în mod vizibil. "Viteza" cu care PDL acumulează votanţi este foarte mică - sub 5 procente în 2011. Chiar cu o dublare a acestei "rate", PDL nu poate depăşi USL. Evident, singurul scop real rămas la dispoziţia PDL este blocarea USL de la atingerea scopului său. Care este acesta?
Motivul fondării USL este limitarea opţiunilor preşedintelui Băsescu. Cu mai mult de 50% din mandate, USL poate demara suspendarea preşedintelui în cazul în care acesta - indiferent de motive sau de circumstanţe - refuză să nominalizeze un anume lider USL drept candidat la poziţia de prim-ministru. 50% +1 din mandate reprezintă singura garanţie pentru USL că scopurile sale politice vor fi atinse. 50%+1 din mandate nu înseamnă 50%+1 din voturi, chiar şi în sistemul actual de vot, dar voi amâna această discuţie pentru lunile următoare.
Iar acum discuţia devine concretă.
După suişuri şi coborâşuri abrupte, intenţia de vot pentru USL s-a stabilizat de aproape jumătate de an la 31% din populaţia României. Bineînţeles, ea se va modifica în 2012. De obicei opoziţia câştigă procente între anul care precedează alegerile şi cel de după. Nu întotdeauna principalul partid/alianţă din opoziţie. De asemenea, nu întotdeauna puterea pierde voturi.
1999 (sondaj Soroş): Puterea 28%, PSD 46%
2000 (alegeri): Puterea 10%, PSD 37%
Net: Puterea -18, principalul partid de opoziţie -9. Avantaj Vadim.
2003 (sondaj CURS): Puterea 49%, ADA 23%
2004 (alegeri): Puterea 43%, ADA 31,2%
Net: Puterea -6, alianţa din opoziţie +8.
2007 (sondaj Gallup): Puterea 20%, PDL 35%, PSD 23%
2008 (alegeri): Puterea 24,5%, PDL 32,3%, PSD 33%
Net: Puterea (care atunci însemna PNL+UDMR) +4,5, PDL -3, PSD +10.
Putem vorbi în consecinţă de trei scenarii pentru evoluţia USL. Realitatea nu se va încadra în totalitate în niciunul dintre ele, vorbim de fapt despre repere:
1. Repetarea scenariului 2000. Noua Dreaptă, PP, PRM şi alte forţe asemănătoare aduc la vot, pe fundal de furie anti-sistem, o mare parte din oamenii care în clipa de faţă nu doresc să voteze. O parte din electoratul USL ar fi vulnerabil la astfel de mesaje odată cu apropierea alegerilor. Scenariul este plauzibil: în ultimul sondaj IMAS (decembrie 2011), PRM obţinea 6,4% din sufragii, asta după ce ani de zile a zăcut sub marja de eroare.
În 2000, PSD a pierdut o cincime din electoratul pe care îl avea cu un an în urmă. În termenii USL-ului de astăzi, o astfel de involuţie înseamnă că 24% dintre români ar vota USL peste un an. O prezenţă la vot ca la turul unu al prezidenţialelor din 2009 (9,9 milioane de oameni) sau chiar cu 10% mai mică scufundă proiectul USL.
2. Situaţia rămâne statică, sau se schimbă extrem de puţin. 31% dintre români votează USL şi peste un an. În acest caz, singura salvare a PDL este situaţia exprimată de ultimul sondaj IMAS: o prezenţă la vot extrem de mare (peste 62%). 63% din populaţia României, conform listelor oficiale, înseamnă 11 200 000 de oameni. Din 2000 nu au mai votat atâţia români. Nu ar fi imposibil ca în 2012 să vină la vot atâţia - dar ar fi improbabil. Câţi oameni oare au votat ultima dată în 2000, au stat acasă în 2004, 2007, 2008 şi 2009 dar vor veni la vot în 2012?
3. Precum în 2004 sau 2008, opoziţia câştigă aderenţi. "Sarcina" PDL devine imposibilă. 13-14 milioane de români trebuie să vină la vot.
După cum aţi intuit din rândurile de mai sus, PDL este avantajat de o prezenţă mare la vot - dar dacă oamenii vin să voteze pentru alte partide decât USL. Ponderea votanţilor USL ar scădea - chiar dacă numărul acestora nu s-ar micşora. PDL va dori ca PP, PRM, UNPR şi alte partiduleţe să aibă succes, să-şi mobilizeze electoratul şi să-şi concretizeze potenţialul. Dacă ele însă nu ating pragul parlamentar, procentele lor se redistribuie, iar USL e iarăşi favorizat.
În ceea ce priveşte USL, ezit să spun că o prezenţă scăzută ar avantaja Uniunea. Nu este exclus ca o ploaie friguroasă în ziua alegerilor să mobilizeze votanţii PDL ("Îi apărăm pe Boc şi pe Băsescu de USL!"), în timp ce mulţi susţinători USL ar sta acasă, gândindu-se că oricum sunt atât de mulţi votanţi USL că lipsa a doi sau trei n-ar face vreo diferenţă.
Cine ar fi avantajat de o prezenţă mare la vot - USL sau puterea?
Cine ar fi avantajat de o prezenţă scăzută la vot - USL sau puterea?
Voi începe cu precauţiile de rigoare: sistemul actual de vot este cel din 2008 (re-propus de către ministrul Igaş), PDL nu a format o alianţă electorală înregistrată alături de alte partide iar voturile din diaspora contează exclusiv pentru câteva colegii alocate ca atare. Dacă situaţia se schimbă, şi răspunsurile de mai jos se pot schimba.
Prezenţa la vot determină rezultatul alegerilor. 2 milioane de voturi pot reprezenta o majoritate comfortabilă dacă la vot vin 3,6 milioane de oameni, dar mult mai puţin dacă vin la vot 11 milioane. Care este atunci miza căutată? Ce înţeleg cele două forţe principale de pe scena politică prin "a câştiga"? Dacă cunoaştem asta, vom şti şi ce nivel de prezenţă îi satisface întru atingerea mizei.
În teorie, PDL poate să dorească să depaşească USL ca număr de mandate şi să ocupe locul 1. Bleen demonstrează aici destul de elocvent de ce acest lucru este necesar. În practică, această ţintă este imposibil de atins. PDL nu a avut un scor superior sumei PSD+PNL+PC nici măcar când Traian Băsescu era extrem de popular iar PDL îşi construise o imagine de forţă a realei schimbări (europarlamentare 2007, parlamentare 2008, europarlamentare 2009). Darămite acum, când partidul are vectori slabi de imagine sau - în funcţie de perspectivă - n-are. În plus, economia nu se îmbunătăţeşte în mod vizibil. "Viteza" cu care PDL acumulează votanţi este foarte mică - sub 5 procente în 2011. Chiar cu o dublare a acestei "rate", PDL nu poate depăşi USL. Evident, singurul scop real rămas la dispoziţia PDL este blocarea USL de la atingerea scopului său. Care este acesta?
Motivul fondării USL este limitarea opţiunilor preşedintelui Băsescu. Cu mai mult de 50% din mandate, USL poate demara suspendarea preşedintelui în cazul în care acesta - indiferent de motive sau de circumstanţe - refuză să nominalizeze un anume lider USL drept candidat la poziţia de prim-ministru. 50% +1 din mandate reprezintă singura garanţie pentru USL că scopurile sale politice vor fi atinse. 50%+1 din mandate nu înseamnă 50%+1 din voturi, chiar şi în sistemul actual de vot, dar voi amâna această discuţie pentru lunile următoare.
Iar acum discuţia devine concretă.
După suişuri şi coborâşuri abrupte, intenţia de vot pentru USL s-a stabilizat de aproape jumătate de an la 31% din populaţia României. Bineînţeles, ea se va modifica în 2012. De obicei opoziţia câştigă procente între anul care precedează alegerile şi cel de după. Nu întotdeauna principalul partid/alianţă din opoziţie. De asemenea, nu întotdeauna puterea pierde voturi.
1999 (sondaj Soroş): Puterea 28%, PSD 46%
2000 (alegeri): Puterea 10%, PSD 37%
Net: Puterea -18, principalul partid de opoziţie -9. Avantaj Vadim.
2003 (sondaj CURS): Puterea 49%, ADA 23%
2004 (alegeri): Puterea 43%, ADA 31,2%
Net: Puterea -6, alianţa din opoziţie +8.
2007 (sondaj Gallup): Puterea 20%, PDL 35%, PSD 23%
2008 (alegeri): Puterea 24,5%, PDL 32,3%, PSD 33%
Net: Puterea (care atunci însemna PNL+UDMR) +4,5, PDL -3, PSD +10.
Putem vorbi în consecinţă de trei scenarii pentru evoluţia USL. Realitatea nu se va încadra în totalitate în niciunul dintre ele, vorbim de fapt despre repere:
1. Repetarea scenariului 2000. Noua Dreaptă, PP, PRM şi alte forţe asemănătoare aduc la vot, pe fundal de furie anti-sistem, o mare parte din oamenii care în clipa de faţă nu doresc să voteze. O parte din electoratul USL ar fi vulnerabil la astfel de mesaje odată cu apropierea alegerilor. Scenariul este plauzibil: în ultimul sondaj IMAS (decembrie 2011), PRM obţinea 6,4% din sufragii, asta după ce ani de zile a zăcut sub marja de eroare.
În 2000, PSD a pierdut o cincime din electoratul pe care îl avea cu un an în urmă. În termenii USL-ului de astăzi, o astfel de involuţie înseamnă că 24% dintre români ar vota USL peste un an. O prezenţă la vot ca la turul unu al prezidenţialelor din 2009 (9,9 milioane de oameni) sau chiar cu 10% mai mică scufundă proiectul USL.
2. Situaţia rămâne statică, sau se schimbă extrem de puţin. 31% dintre români votează USL şi peste un an. În acest caz, singura salvare a PDL este situaţia exprimată de ultimul sondaj IMAS: o prezenţă la vot extrem de mare (peste 62%). 63% din populaţia României, conform listelor oficiale, înseamnă 11 200 000 de oameni. Din 2000 nu au mai votat atâţia români. Nu ar fi imposibil ca în 2012 să vină la vot atâţia - dar ar fi improbabil. Câţi oameni oare au votat ultima dată în 2000, au stat acasă în 2004, 2007, 2008 şi 2009 dar vor veni la vot în 2012?
3. Precum în 2004 sau 2008, opoziţia câştigă aderenţi. "Sarcina" PDL devine imposibilă. 13-14 milioane de români trebuie să vină la vot.
După cum aţi intuit din rândurile de mai sus, PDL este avantajat de o prezenţă mare la vot - dar dacă oamenii vin să voteze pentru alte partide decât USL. Ponderea votanţilor USL ar scădea - chiar dacă numărul acestora nu s-ar micşora. PDL va dori ca PP, PRM, UNPR şi alte partiduleţe să aibă succes, să-şi mobilizeze electoratul şi să-şi concretizeze potenţialul. Dacă ele însă nu ating pragul parlamentar, procentele lor se redistribuie, iar USL e iarăşi favorizat.
În ceea ce priveşte USL, ezit să spun că o prezenţă scăzută ar avantaja Uniunea. Nu este exclus ca o ploaie friguroasă în ziua alegerilor să mobilizeze votanţii PDL ("Îi apărăm pe Boc şi pe Băsescu de USL!"), în timp ce mulţi susţinători USL ar sta acasă, gândindu-se că oricum sunt atât de mulţi votanţi USL că lipsa a doi sau trei n-ar face vreo diferenţă.