Situaţia economiei şi codiţe electorale

Impactul la nivelul cetăţenilor României, adică unde contează la alegeri. În completarea acestui articol:

Pe 7 mai 2012, guvernul Ponta a preluat puterea.

a. Cursul de schimb leu-euro:

Atunci: 4,40 lei/euro.
Acum: 4,45 lei/euro.

Nu au avut loc distorsionări majore. După cum vei vedea mai jos, exportatorii sunt fericiţi.

b. Venitul mediu net:

Conform INS, atunci: 1530 lei.
Acum: 1635 lei.

Însă între timp a avut loc o inflaţie de 5,37%. Cei 1635 lei de acum valorează cât 1547 lei atunci. Creştere insesizabilă, de 1,1%. Dacă luăm în calcul şi deprecierea monedei naţionale, venitul mediu net a rămas acelaşi.

c. Rata şomajului:

Conform INS, acum este de 7,5%. Atunci era de 7,7%.

Conform ANOFM, care utilizează altă metodologie, 4,39% acum. Atunci: 4,56%.

O mică scădere.

d. Mediul bancar

Creditele acordate populaţiei sau actorilor economici au scăzut cu 2%. Însă depozitele au crescut considerabil.

Să luăm un exemplu concret: în ceea ce priveşte populaţia, creditele au scăzut cu 2 miliarde de lei, iar depozitele au crescut cu 8 miliarde (!) de lei. Românii bogaţi fac bani, ceilalţi renunţă la gândul de la a mai face credite.

e. Concluzie

Guvernul cârmeşte la viteză redusă bărcuţa şi evită deocamdată iceberg-uri. Opoziţia reformistă e obligată să arate spre Excel-uri sofisticate pentru a arăta ce merge prost sau să se ducă pe bălăriile tradiţionale (Teme Importante Pentru Destinul Naţional şi Zece La Sută Dintre Români dar Irelevante Pentru Restul).

Am auzit deseori părerea conform căreia USL beneficia de aşteptări imense din partea electoratului. Bănuiala mea este că promisiunile USL erau strict că nu vor fi ca Boc/Băsescu, adică nu vor reduce puterea de cumpărare în mod evident.

Tema va trebui reluată după martie. E posibil ca anul viitor lipsa de carismă a liderilor opoziţiei să fie atât de mare încât orice slăbiciuni ale guvernării să fie speculate electoral de Domnu' Dan. Pe de altă parte, în februarie 1992 Emil Constantinescu era un profesor universitar cu notorietate minimă la nivel naţional, iar în octombrie - într-o epocă fără Internet şi televiziuni de ştiri - primea 31% din voturi în primul tur al prezidenţialelor.

Jocuri contrafactuale

Contrafactualul, spune Niall Ferguson, este util din două motive:

a) Amuzament/joacă
b) Descoperirea cauzalităţilor.

Iată câteva discuţii de acest tip - utile sau interesante:

1. Dacă Adrian Năstase nu era corupt, câştiga lejer în 2004 şi probabil şi în 2009. Până la mijlocul secolului ar fi avut statui în centrul fiecărui oraş din România.

2. Dacă Traian Băsescu pierdea în 2009, subiectul prezidenţialelor din 2014 nici măcar n-ar fi existat. Victoria sa anul viitor ar fi fost cea mai previzibilă din istorie.

3. PDL ar fi supravieţuit mult mai bine crizei economice dacă, conform politicii tradiţionale a partidului, ar fi creat o coaliţie alături de un partid puternic la care să facă opoziţie din interiorul puterii. În alte cuvinte, apariţia UNPR şi utilizarea sa pentru guvernare a fost nu numai gravă în plan democratic dar şi politic.
Blestemul e aproape shakespeare-ian: singura dată în istoria PD/PDL când partidul a vrut şi a putut să rămână singur la prăjitură, prăjitura era expirată şi a explodat.

Unele aspecte contrafactuale pot fi formulate sub formă de întrebări:

1. Cine s-ar fi poziţionat altfel dacă protestele anti-RMGC ar fi avut loc exact în forma lor actuală dar în septembrie 2011, când la putere era guvernul Boc?

2. Care ar fi fost rezultatul alegerilor din 2012 sau 2014 dacă Mircea Geoană - şi nu Victor Ponta - ar fi câştigat congresul PSD de la începutul anului 2010?

3. Care ar fi fost destinul electoral al PNL dacă Tăriceanu - şi nu Crin Antonescu - câştiga preşedinţia partidului în martie 2009? Cine ar fi candidat la prezidenţialele din 2009 cu susţinerea PNL? Care ar fi fost formula de guvernare în perioada 2010-2012?

4. Dacă mass-media ar fi fost controlată de PDL, aşa cum dreapta maghiară sau din alte ţări est-europene domină peisajul mediatic, s-ar fi schimbat rezultatul alegerilor din 2012? Cum?

5. Cât de puternică ar fi fost candidatura Monei Muscă la prezidenţiale în 2014, dacă nu s-ar fi retras de pe scena politică datorită scandalului arhicunoscut?

Scena politică românească în 2014 - perspective adiţionale

(Blogul are acum o nouă hăinuţă, adică şablon. Acum fundalul e mai plat dar mai puţin obositor pentru ochi).

Am fost provocat în mod amical de autorul acestui articol să prezint o reacţie. Tema este vastă şi atrăgătoare. Iată gândurile mele:

1. Existenţa sau ruperea USL nu depind de situaţia economiei. O guvernare eficientă în planul opţiunilor de vot ale populaţiei ar putea încuraja o candidatură a lui Victor Ponta şi ruperea USL. O guvernare dezastruoasă ar încuraja PNL să realizeze o distanţare de social-democraţi.

Menţinerea USL ar putea fi cauzată de apariţia pe scena politică a unui candidat extrem de puternic la prezidenţiale care să nu aparţină nici PSD, nici PNL. Şansele de a se întâmpla aşa ceva sunt reduse.

2. O unire a "dreptei" se va realiza probabil conform unui scenariu mai cinic decât cel descris de Ştefan Vlaston. Ce motive ar avea PDL de a accepta FC, PNŢCD, IRL, PMP, etc., de a le da funcţii sau locuri eligibile la europarlamentare? Feţele noi, comunicatorii, bunii teoreticieni, etc. sunt o adăugare estetică dar, în cazul în care nu adaugă voturi, inutilă. PDL aplică o tactică eficientă: aşteaptă europarlamentarele, speră ca celelalte forţe, inferioare organizaţional, să eşueze şi să i se alăture în genunchi, cu costuri mai mici. Dacă va mai avea nevoie de ele.

3. Empatia şi emoţia contează foarte mult în politica electorală românească. Fără aportul unui om capabil şi carismatic, transferat de la stânga, "dreapta" ar fi repetat ad infinitum anul 2000 (am scris mai multe despre rădăcinile istorice ale subiectului aici). În afara simpatizanţilor deja convinşi - să zicem două milioane şi jumătate de oameni - nu există lideri de "dreapta" care să dea senzaţia celorlaltor români că le pasă de ei. Mă tem că subiectele listate de Ştefan Vlaston sunt importante pentru naţiune, dar nu pentru cetăţeni, o tară mai veche a proiectelor non-PSD.

4. Apreciez şansele ca preşedintele ales în 2014 să nu aparţină PSD sau PNL ca fiind nu de 70%, ci mai degrabă de 7%. Un alt motiv în afară de punctul de mai sus:
- în 2009, un lider politic versat şi care beneficia de o organizaţie la apogeu, aflată la butoanele guvernării, a câştigat pe muchie.
- în 2004, acelaşi lider a avut nevoie de susţinerea încă unui partid major (PNL) pentru ca, iarăşi, abia să câştige.
Organizaţional şi la nivel de lideri, situaţia taberei anti-PSD este mult mai proastă decât în 2004 sau 2009. S-a vorbit mult timp despre faptul că "dreapta" are nevoie de un Traian Băsescu. Cred că are nevoie de un om politic mult mai performant din punct de vedere electoral. De asemenea, cred că nu îl are.

Câteva indicii despre campania din 2014 a lui Antonescu

Provin chiar de la preşedintele PNL, fiind livrate într-un interviu care a avut loc la B1.

1. "Nu vreau să fiu un preşedinte al maşinăriei. Eu am fost şi am rămas un om liber. Liber în sensul raporturilor cu cercuri financiare, cu influenţa şi forţa serviciilor de informaţii şi a altor grupuri."

O poziţionare pentru cazul în care PSD pleacă pe altă cărare când vine vorba de candidaturi. În mod ironic, genul ăsta de fraze enervează PSD (aducând aminte prea mult acestui partid de Traian Băsescu) şi reduc şansele ca social-democraţii să-l susţină pe Antonescu la prezidenţiale.

Această poziţionare ne spune de fapt mai multe despre mesajele ofensive ale lui Crin Antonescu într-o campanie prezidenţială în care n-ar avea susţinerea PSD. În oglindă: 'X este un om al maşinăriei de partid, Y este la fel, etc etc, eu sunt liber'. Un plan bunicel în contextul în care imaginea PDL încă nu s-a refăcut după perioada de austeritate iar PSD este partidul aflat la timona guvernării şi deci cel care va încasa şi o mare parte din costurile ei. De asemenea: conform a 2 institute de sondare a opiniei publice din 3, toţi liderii importanţi şi instituţiile statului au pierdut din încrederea cu care erau creditaţi/creditate în aprilie. Mesajele anti/non-sistem pot avea priză anul viitor.

2. "Mă interesează în mare grad electoratul lui Băsescu."

Electoratul lui Traian Băsescu este irelevant în cazul în care Crin Antonescu e candidatul USL.

3. "Electoratul lui Băsescu este vinovat de mandate dar nu are nicio altă vină."

Gafă. Nu blamezi nici măcar cu o petală electorate pe care le curtezi. Mai ales când lucrul blamat este exact aspectul care-i defineşte din punct de vedere politic.

În concluzie, Antonescu începe să-şi creioneze o candidatură non-PSD, fără ca asta să însemne că va fi cel care iniţiază ruperea. Dar el pare a fi din ce în ce mai sigur de faptul că ruperea va exista. Niciunul din mesajele prezentate în interviu nu era congruent cu cel al unui candidat al Uniunii.

Partidul Mişcarea Populară - start ratat

La şapte luni după discursul "Adio PDL"...

La trei luni după anunţarea formală a partidului...

... PMP se pregăteşte, se pare, de fuziune. Chiar dacă dispariţia nu va avea loc, o concluzie este evidentă: debutul a fost nereuşit. Există cauze de formă, de exemplu faptul că iulie e cea mai nefericită lună pentru lansarea unui concept politic. Dar şi de fond.

Oamenii care-l antipatizează pe Traian Băsescu cred că el domină prea mult proiecte şi oameni, că strânge de gât sau dirijează dictatorial tot ce se află în jurul său. PMP a ratat din motivul invers. A fost prea puţin băsesciană în idei şi prezenţă publică. Nu ştiu un moment public când Traian Băsescu a apărut asociat cu MP sau cu Partidul MP. Am bănuiala că nu i-a direcţionat absolut deloc (sau, dacă a făcut-o, atunci intervine factorul 5 din această listă - articolul, care nu-mi aparţine, poate fi accesat contra cost).

Comparaţia nu e neapărat foarte fericită, dar în 1992 PD-ului i s-a întâmplat acelaşi lucru. Iliescu, preşedinte în funcţie, a creat un partid nou după un congres PD/FSN care nu a avut finalul sperat de el. Elementele-cheie:

a) Promovare pe lider. În nici şase luni, într-o naţie fără Internet şi televiziuni de ştiri, se ştia: FSN=Roman, FDSN = Iliescu.

b) Organizaţii. 35 din 42 de prefecţi FSN au plecat alături de Iliescu.

Rezultatul final a fost că două treimi din forţa sau scorul FSN-ului unit, pre-rupere, s-au dus la Iliescu şi FDSN.

Pe niciunul din cele două criterii de mai sus PMP n-a făcut mare lucru.

În urmă cu şapte luni evaluam în acest articol şansele unui partid băsescian. Să revedem ce s-a întâmplat şi ce nu.

"Românii care au încredere mare sau foarte mare în Traian Băsescu reprezintă un pic peste 20% din populaţia adultă aflată în ţară."

INSCOP, mai-iunie şi iulie: 23%

Sociopol/CCSB, aprilie şi septembrie: 23%

Ambele firme indică o creştere a încrederii în Traian Băsescu cu 2-3% faţă de toamna anului trecut sau debutul anului 2013. Un potenţial considerabil nevalorificat.

Ce luam în calcul atunci:

"Factor negativ: Nu toţi [membrii PDL] vor face trecerea la un partid băsescian. (...) Construcţia în teritoriu ar fi dureroasă, în special în mediul rural, unde se află 55% din votanţi. Soluţii există, dar necesită timp sau îndemânare ( = vandalizarea PDL)."

Disciplina PDL a fost foarte bună: Blaga, cel puţin temporar, a câştigat. Organizaţiile PDL care au plecat la PMP au fost foarte, foarte puţine - efectul de bandwagon nu s-a produs.

"Factor pozitiv: Comunicarea şi setul de valori adoptat pot mări impactul unei asemenea formaţiuni dincolo de susţinerea actuală pentru TB. Aici includ de fapt o serie de factori, de la apariţia unor eventuale cazuri de corupţie la formularea unei strategii inteligente de comunicare pe probleme economice (un călcâi al lui Ahile în contextul în care se doreşte atragerea de votanţi noi)."

PMP nu a vorbit de economie deloc, deloc, deloc sau poate într-un mod nememorabil. Călcâiul lui Ahile este încă în funcţiune. S-a vorbit foarte mult de atragerea la vot a celor 58% care n-au votat acum un an (ţintă extrem de dificilă, detalii aici) în loc să se execute un penalty uşor pentru aproximativ 10-15%, susţinători ai lui Traian Băsescu care erau şi sunt nereprezentaţi politic.

"Impact incert: În condiţiile în care Traian Băsescu nu mai poate candida la preşedinţie în 2014 şi mai ales după aceea, cei care vor reprezenta vectorii de comunicare ai unei asemenea forţe politice sunt cruciali. Ei sunt, de fapt, miza. Spre ei se va face teoretic transferul electoratului. În alte cuvinte, Traian Băsescu este "pistolul" acestei construcţii, zborul "gloanţelor" este relevant, asupra lor trebuie aţintiţi ochii. Chiar de acum. (...) Dacă o asemenea mişcare va exista la momentul prezidenţialelor din 2014, ea este relativ limitată în planul opţiunilor."

Preşedintele partidului este singurul om din conducerea PMP care nu poate participa la prezidenţiale: Eugen Tomac (va avea cei 35 de ani necesari conform Constituţiei abia în iunie 2016). Implicit, PMP a semnalat că este dispus să se plieze pe o soluţie care să provină din afara sa. O alianţă cu PDL sau FC era obligatorie, cu precizarea că PMP urma să aibă rolul servient ("nu noi dăm prezidenţiabilul").

Oamenii vizibili din PMP au mare nevoie de training pe comunicare pentru a-şi atinge potenţialul. Tacticile adoptate au fost, se vede, minuscule ca impact.

Să recapitulăm primele şapte luni ale PMP:
1. o forţă politică care nu şi-a utilizat deloc principalul vector de credibilitate.
2. o captare minoră spre non-existentă a organizaţiilor PDL.
3. non-promovarea unui lider în perspectiva prezidenţialelor.
4. lipsa unei identităţi aparte sau a unor evenimente jucate inteligent din punct de vedere comunicaţional.

În acest context, orice scor în sondaje mai mare de 1% trebuie tratat drept un succes. Situaţia PMP nu se va îmbunătăţi consistent decât dacă unul sau mai multe din cele patru elemente de mai sus sunt modificate.

Turul 2 din 2009: electorate şi explicaţii

Această postare este continuarea celei de miercuri.

Există mai multe moduri de a înţelege ce s-a întâmplat în turul doi al alegerilor din 2009. Acesta este unul dintre ele.

Să privim taberele în mod separat.

Tabăra Geoană. Alianţa dintre candidaţii PSD şi PNL la preşedinţie ar fi trebuit să însemne punerea împreună a 5 milioane de voturi. Existau însă şi nişte probleme:

Motor supraîncălzit / istovit: atât Geoană cât şi Antonescu supraperformaseră în primul tur, obţinând maximul de mobilizare din partea celor care se gândeau să-i voteze. Nu se mai putea obţine aproape nimic în plus din acest punct de vedere, nu au existat într-un număr mare români pro-Geoană sau pro-Antonescu care să nu fi venit la vot deja în turul unu (detalii aici);

Tranziţie deficitară: o parte din electoratul lui Antonescu, chiar şi din cel "cert" pro-Antonescu, n-a făcut tranziţia spre Geoană. Conform CCSB, din 2 milioane de oameni un sfert n-au mai venit la vot deloc în turul doi iar o cincime, adică aproape alt sfert l-au votat pe Traian Băsescu.

Mobilizare slabă a electoratelor terţiare: personalitatea lui Băsescu dar şi evenimentele dintre cele două tururi au avut un efect aparte, reducând mobilizarea electoratelor lui Vadim, Oprescu şi Becali în favoarea lui Geoană. Acest triunghi de candidaţi obţinuse în primul tur 1,2 milioane voturi (!).

Mobilizare slabă a electoratului UDMR. Să luăm Harghita şi Covasna, cumulate:

2004, voturi pentru Năstase în turul doi: 128 mii.
2009, voturi pentru Geoană în turul doi: 68 mii.

În ambele judeţe Traian Băsescu a câştigat în 2009, spre deosebire de 2004 când ocupase locul doi.

Recapitulăm: se porneşte de la 5,0 milioane voturi.
Se pierd opt sute de mii votanţi ai lui Antonescu.
Am ajuns la 4,2 milioane.

- se obţin câteva sute de mii de votanţi de la Vadim/Oprescu/Becali;
- se obţin 42 de mii de voturi în HarCov faţă de cât obţinuseră Geoană şi Antonescu în primul tur şi probabil încă câteva zeci de mii de la etnici maghiari din restul Ardealului;
- se adaugă o bună organizare, dar nu cea mai bună (citatul exact din Ponta: aici).

Se ajunge la 5,2 milioane, un câştig net de 200 de mii de voturi faţă de punctul de pornire, ceea ce este extrem, extrem de puţin. Doar în 2004 s-ar mai fi câştigat un tur doi cu atât de puţine voturi.

Tabăra Băsescu. Norocul ţi-l faci singur, nu pică din cer. Greşelile neforţate ale adversarului pot rămâne fără efect, dacă nu ştii să le utilizezi.

Spre deosebire de tabăra Geoană, mai existau aproximativ 1,5 milioane voturi utilizabile (spaţiul albastru-deschis din acest grafic) - oameni care-l simpatizau pe Traian Băsescu dar nu erau foarte interesaţi de politică şi care de fapt nu veniseră la vot în primul tur. Campania extrem de pasională dintre cele două tururi i-a scos din case pe mulţi sau foarte mulţi dintre ei (conform lui Turambarr: doar o treime).

Performanţa lui Traian Băsescu în HarCov s-a îmbunătăţit cu 30 de mii de voturi faţă de alegerile din 2004 - şi acestea au contat.

Votanţii lui Antonescu din primul tur care au votat împotriva lui Geoană au fost un grup extrem de important.

Rezultatele din diaspora au fost supralicitate datorită faptului că reprezentau un aspect insolit, dar cum nimeni nu putea să ştie câte voturi urma să obţină Geoană şi cât de mică va fi diferenţa în ţară posibilitatea unui fraude calculate la zecimală este redusă. Mai multe detalii despre matematica voturilor diasporei din 2009: aici.

Despre efectele în sondaje ale "casetei cu copilul" şi ale dezbaterii sau despre vizita lui Geoană şi Antonescu la Timişoara s-a scris foarte mult. Pot apărea diferenţe de nuanţă, lucrarea de dizertaţie a lui Costin Ciobanu ("De ce a pierdut Mircea Geoană alegerile prezidenţiale din 2009?") argumentând extrem de persuasiv că nu dezbaterea, ci caseta a avut rolul cel mai important. Nu voi detalia foarte mult decât pentru a spune că suma efectelor acestor evenimente nu avea cum să fie decât pozitivă pentru Traian Băsescu (confirmări via CCSB aici şi aici).

Se adaugă şi la această tabără organizare cât cuprinde - te rog să observi fişierul de Excel proiectat pe perete în fundal:

Numărul total de voturi obţinute (5,2 milioane) poate fi privit prin următoarele prisme:
- reprezintă mai multe voturi decât în 2004, în contextul în care Traian Băsescu nu mai avea susţinerea PNL;
- este rezultatul celei mai mari creşteri între turul unu şi turul doi pentru un candidat care nu a beneficiat de susţinerea candidatului de pe locul trei.

La ce concluzii ajungem pe baza alegerilor din 2009?

1. Publicul maximal al unui candidat poate deveni extrem de important, mai ales în contextul în care între turul unu şi turul doi acesta este mobilizat (de candidat sau ... de către adversar). Contează mai puţin cât din acest public a votat în primul tur.

2. Alianţe de genul "locul 2 + locul 3 versus locul 1", precum cea din 1996, pot eşua dacă electoratul candidatului de pe locul 3 nu este foarte disciplinat. Campania lui Antonescu din 2009 atrăsese şi votanţi atipici (tineri cu studii superioare din mediul urban, care nu votaseră la parlamentare şi care erau dezinteresaţi de politica de partid). Aceştia au fost imposibil de redirecţionat.

Ca observaţie generală, este uluitor că Geoană a reuşit să ţină rezultatul atât de strâns:
- Geoană era un candidat slab (cel mai prost scor, în procente sau voturi, înregistrat vreodată de un candidat PSD în primul tur);
- aportul lui Antonescu nu a fost eficient, funcţionând la o turaţie măsurabilă statistic între 55% şi 60%;
- evenimentele dintre primul şi al doilea tur au fost jucate slab spre foarte slab de către Geoană;
- s-au ratat electoratul de etnie maghiară, electoratele extremist-populiste şi diaspora;
- candidatura lui Geoană era deficitară din perspectiva ambilor "stâlpi de percepţie" ai electoratului românesc cu privire la un preşedinte: empatie şi leadership.

În tabăra cealaltă, o victorie extrem de strânsă a fost citită ca şi când ar fi fost un succes colosal, la 80 de procente distanţă de adversar. Această eroare e scuzabilă psihologic, dar a cauzat pe termen lung iluzii periculoase. Niciodată un succes în alegeri n-a fost atât de otrăvit.

Unificare?

În primul rând recomand citirea acestui articol. Iar apoi pe acesta.

Lucruri de luat de calcul:

1. CONTRA UNIFICĂRII: În planul rezultatelor, motive de scepticism există pe baza experienţelor din trecut.

În mai multe sondaje efectuate la comanda PDL în perioada august-septembrie 2012, partidul ar fi obţinut 20-21% din voturi.
FC/ICCD, PNŢCD şi NR ar fi cumulat încă 5-6%.

Dar o alianţă între toate aceste forţe, măsurată conform aceloraşi sondaje, ar fi obţinut
... nu (20 sau 21) + (5 sau 6) = între 25 şi 27%,
... ci 22-24%.

O lege simplă a mecanicii alianţelor spune că întotdeauna când acestea se formează, o parte din susţinătorii forţelor care formează alianţa sunt dezamăgiţi, în special datorită asocierii cu entităţi politice pe care ei le dispreţuiesc. În România regula nu s-a respectat cu CDR, nu s-a respectat cu ADA, nu s-a respectat cu USL, dar s-a respectat cu ARD.

Situaţia de anul trecut nu era însă cu totul nouă. În mai 2000, scorul lui Emil Constantinescu în sondajele privind prezidenţialele era de 18%. Isărescu şi Stolojan, cumulat, au obţinut 21%. Dacă ne uităm la numărul de oameni dispuşi să voteze într-un fel sau altul, diferenţa e şi mai mare:

Constantinescu ar fi luat 18% din voturile celor care aveau o intenţie de vot, care erau 55% din populaţie. Adică ar fi obţinut 18% din 55% = voturile a 9,9% din românii aflaţi în ţară (aproximativ 1,8 milioane voturi, poate mai puţin în funcţie de câţi oameni emigraseră deja).

Prin comparaţie, Isărescu şi Stolojan au obţinut împreună 2,3 milioane voturi.

O alipire forţată a electoratelor FC, PMP, etc. la PDL l-ar blagoslovi pe partidul din urmă cu un electorat incert şi ezitant. Ca în 2012. (dacă te gândeşti că electoratele astea, cumulat, sunt irelevante, atunci unificarea nu mai are sens pentru PDL, costurile în funcţii şi locuri eligibile la europarlamentare fiind prea mari pentru ce se obţine).

Unificarea ar însemna şi recunoaşterea publică a unor eşecuri. Proiecte politice croite în afara PDL se întorc la matcă, semnalând că nu sunt capabile să prindă singure pragul electoral nici în 2014.

2. PENTRU UNIFICARE: Refuzul de a vota pentru o alianţă datorită aspectelor negative ale unuia sau altuia dintre partidele componente are şanse mici să se repete la parlamentare sau la prezidenţiale.

Divizarea voturilor la prezidenţiale nu e dorită. Existenţa unei candidaturi unice este obligatorie, cu excepţia cazului în care înfrângerea este asumată.

Impactul emoţional al depăşirii PNL la europarlamentare ar putea avea efecte interesante în vederea prezidenţialelor.

Unele cariere politice sunt prelungite sau salvate.

Şansele realizării unei reforme a PDL din interior cresc.

Scena politică se simplifică.

PPE va fi foarte fericit.

3. ... CE CONTEAZĂ? Vorbim de 3-4% şi 3-4 sinecuri, o câtime dintr-o firimitură din ce înseamnă electoratul României sau puterea politică în această ţară. Problemele majore de strategie şi discurs n-au fost rezolvate.

Într-o postare de acum 13 luni scriam: "Anul 2013 va fi decisiv, atunci dreapta trebuind atât să-şi formuleze strategia cât şi să înceapă implementarea ei." Nu s-a făcut nimic sau nimic bine, cu excepţia faptului că fanii PPDD s-au reîntors la PDL, probabil temporar.

O postare de acum 11 luni dar care avea drept subiect prezidenţialele din 2014 avea subtitluri pe care le-aş scrie şi azi fără emoţii:

Organizaţional, se porneşte cu şansa a treia.
Dependenţa de PDL este un punct slab.
După perioada 2010-2012, cooptarea de noi votanţi reprezintă o provocare.
Haosul strategic domină situaţia.
Lipsa de know-how este acută.

Fără un efort major de creativitate (căci asta înseamnă o schimbare de paradigmă) o "dreaptă unită în spatele unui singur candidat" va termina pe un loc 3 evident, oricum se va chema candidatul respectiv. O supă apoasă e la fel de nesatisfăcătoare indiferent dacă stă într-o singură cratiţă sau în cinci crăticioare.

E aceeaşi veche melodie cu fluier şi ghitară.
Cum continuăm?
Haine din diamante false şi maşini lucitoare
Lucrurile stau la fel de ani de zile
Trebuie să ne schimbăm

Cineva mi-a spus când am ajuns la Nashville:
"Fiule, gata, ai reuşit!
Bătrânul Hank a avut succes aici, suntem siguri că şi tu vei fi la fel"
Dar nu cred că Hank a ajuns la succes aşa
Nu cred că Hank a ajuns la succes aşa

Zece ani de concerte, amoruri de o noapte,
Anii mei de tinereţe cheltuiţi degeaba.
Spune-mi încă-o dată, vreau să mă asigur:
Eşti sigur că Hank a ajuns la succes aşa?
A ajuns bătrânul Hank la succes chiar aşa?

Am văzut lumea cu o formaţie din cinci oameni
Care m-au privit din spate
Cântând cântecele mele şi unul de-al lui din când în când
Dar nu cred că Hank a ajuns la succes aşa,
Nu, nu cred că Hank a ajuns la succes aşa.

Anul prezidenţial 2009: electorate şi explicaţii

Rezultatele sondajelor din toamna anului 2009 au părut contradictorii: Geoană ba era la egalitate cu Antonescu, ba diferenţa era covârşitoare. Tot în primul tur, era Traian Băsescu la 5% de Geoană sau erau aproape la egalitate? De fapt, cu câteva excepţii minore, sondajele luate în discuţie măsurau realităţi diferite. Sondaje conform cărora prezenţa la vot urma să fie redusă erau amestecate cu sondaje în care prezenţa era la cote de anii '90 (o explicaţie mai în detaliu aici). Diferenţa dintre cele două situaţii, după cum vei vedea, poate fi colosală.

Au existat sondaje care au luat în calcul lecţia parlamentarelor din 2008 şi au filtrat baza de date astfel încât să se ia în calcul doar răspunsurile oamenilor foarte interesaţi de politică şi extrem de siguri că vor vota. Putem să privim imaginea de mai jos ca o descriere a "nucleelor dure" pentru cei trei candidaţi principali:

Imaginea largă este:
- Traian Băsescu cu un electorat garantat de 2,6 milioane voturi;
- Geoană semnificativ în urmă, cu greu depăşind cota de 1,7 milioane voturi "sigure", dar făcând acest lucru când trebuia, adică în ultima lună, probabil atrăgând votanţi iniţial pro-Oprescu;
- Antonescu tras în jos de amploarea mai mică a electoratului său de partid (PNL < PSD şi PNL < PDL) dar... vezi punctul b. de mai jos.

Există două aspecte aparte:

a. "Scăderea" lui Traian Băsescu din sondajul efectuat de INSOMAR la sfârşit de octombrie şi început de noiembrie (valea albastră din centrul graficului). Este vorba probabil de efectul marjei de eroare sau alt tip de eroare şi nu de o manipulare - în acel sondaj preşedintele în funcţie îl conducea pe Geoană la procente. De aceea putem ignora acest element.

b. Creşterea majoră a electoratului "dur" pro-Antonescu de după dezbaterea de la Cluj - creşterea masivă a liniei verzi de la capătul din dreapta al graficului. Atenţie, acest lucru nu înseamnă că Antonescu a câştigat nehotărâţi. Mai degrabă, oameni pro-Antonescu care nu erau foarte-foarte siguri de faptul că ar veni la vot au devenit extrem de hotărâţi să facă acest lucru.



Cele mai multe sondaje s-au axat pe o prezumţie conformă cu realitatea: prezenţă undeva între 46% şi 59% (prezenţa reală în primul tur a fost 53%).

Geoană a luat viteză odată cu începutul toamnei, aspirând cu trecerea timpului susţinători ai lui Oprescu (absent din grafic).

Antonescu îşi depune oficial candidatura pe 16 octombrie 2009. Trei-patru sute de mii de oameni decid în acea clipă că el ar fi o opţiune bună. Nu pare foarte mult, dar Antonescu trece în acel moment de nivelul 1,5 milioane voturi şi nu mai scade niciodată sub acest nivel.

Băsescu stabil în intervalul 2,9 - 3,2 milioane voturi, care s-a şi confirmat la urne. Excepţia (3,4 milioane voturi în noiembrie) provine dintr-un sondaj CCSB.

Partea cea mai din dreapta a graficului conţine rezultatul propriu-zis. Geoană şi Antonescu au supra-performat puţin. De unde au mai luat voturi? Din următoarea - şi ultima - categorie de votanţi: cei nu foarte decişi să voteze, ba chiar a căror prezenţă era serios pusă sub semnul întrebării:

Să înţelegem foarte bine ce înseamnă graficul de mai sus: întrebi pur şi simplu oamenii cu cine ar vota. Nu verifici dacă îi interesează politica, cât de siguri sunt că vor veni la vot. Testezi, de fapt, un public maximal sau publicuri maximale.

Câteva observaţii:

a. Traian Băsescu în aprilie era undeva prin stratosferă (nivel maximal: 5,4 milioane voturi). Valoarea e confirmată şi de alte sondaje din 2008 sau de la începutul lui 2009, de la alte firme decât CSOP. Din cauza acestei cote şi numai datorită ei a trebuit să măresc scala tuturor celor trei grafice.

b. După momentul de mai sus vedem efectul strategiei lui Bogdan Teodorescu ("nu-l mai atacaţi direct, atacaţi oamenii din jurul lui, creaţi impresia unei camarile"). Sau candidatura lui EBA. Sau reorientarea votanţilor PSD dinspre un Traian Băsescu simpatic şi hazos spre candidatul partidului lor. Oricum, ce se întâmplă nu e plăcut, Traian Băsescu nu mai ajunge niciodată la 5,4 milioane susţinători.

c. Iată o imagine care prezintă realitatea de mai sus în ultimele zile de dinainte de scrutin:




"Nucleele dure" şi "voturile probabile" s-au concretizat pentru toată lumea. Un lucru normal pentru prezidenţiale.
Traian Băsescu nu şi-a concretizat aproape deloc voturile improbabile, pe când candidaţii PSD şi PNL au reuşit acest lucru. De aceea, ca să vorbim într-un limbaj mai lejer, preşedintele în funcţie abia l-a depăşit pe Mircea Geoană în primul tur, deşi sondaje de opinie şi membri ai staff-ului de campanie erau de părere că o diferenţă de 5% este fezabilă.

În măsura în care acest articol suscită interes, mâine sau poimâine voi continua povestea cu ce s-a întâmplat în turul 2 - tot din perspectiva electoratelor şi determinării acestora de a veni la vot.

ABC sociologic: cum şi cine votează?

Dacă faci un sondaj şi adresezi o întrebare privind opţiunea de vot, puţini oameni nu îţi vor răspunde. În România, în special la prezidenţiale practic toată lumea are o opinie. Însă nu toţi cei care au o preferinţă vor şi veni la vot, ceea ce creează probleme pentru candidaţi, consultanţi, sociologi, ziarişti, etc. Iată de ce: să zicem că există doi candidaţi cu următoarele electorate:

Roşescu Roşovici: 5 milioane de voturi "sigure", 2 milioane de voturi de la oameni care poate că nu vor veni la vot.

Albiţă Albu: 4 milioane de voturi "sigure", 3 milioane de voturi de la oameni care poate că nu vor veni la vot.

Care va fi rezultatul alegerilor? N-ai cum să-ţi dai seama cu certitudine.

Dacă iei pur şi simplu răspunsul la întrebarea "cu cine veţi vota?", fiecare va obţine 7 milioane voturi (5+2, respectiv 4+3). Egalitate.

Dacă te uiţi doar la voturile certe, scorul e 5-la-4. Victorie Roşovici.

Pe de altă parte, nu este exclus ca o parte din votanţii nu-foarte-siguri ai lui Albu să apară la urne, în timp ce Roşovici rămâne doar cu voturile certe ( 5 vs. 4 + 2, Albu câştigă).

Din acest motiv, scorul în sondaje al unui candidat nu înseamnă foarte multe. Cât din electoratul lui chiar va veni la vot? Dacă lărgim întrebarea, câţi oameni vor veni la vot şi căror electorate le aparţin? Filtrarea răspunsurilor este o metodă utilă pentru a se afla ce şi cum: se deselectează din baza de date persoanele care spun că nu sunt interesate de politică (dar au o opţiune de vot la prezidenţiale), care nu sunt foarte sigure că vor veni la vot (dar au o opţiune de vot la prezidenţiale), etc. Se pot pune câte filtre se doreşte, relevantă este expertiza sociologului.

În teorie vorbim de trei filozofii de filtrare, şi implicit de trei tipuri de sondaje:

a. Zero filtrare. De exemplu, dacă 89% din respondenţi îţi spun cu cine ar vota, iei în calcul 89% din răspunsuri.

În practică prezenţa nu e niciodată la aceste cote. Aceste sondaje au o utilitate redusă, dar pot fi folosite pentru a determina electorate maximale, "alonja perfectă" a fiecărui candidat. Mâine voi publica o postare care va arăta cât de vital poate fi acest lucru.

b. Filtrare moderată. Se aplică unele filtre dar nu toate. În practică, se iau în calcul opţiunile a 50-60% din respondenţi, "pierzându-se pe drum" cei dezinteresaţi de politică sau care, conform propriilor declaraţii, votează rar şi foarte rar.

Aparent, totul e OK. Problema este că dacă un candidat are un public maximal (punctul a. de mai sus) care brusc decide să se mobilizeze, rezultatele sondajului nu mai sunt conforme cu rezultatele alegerilor. Se poate întâmpla şi inversul: votanţi aparent hotărâţi să îl voteze pe X în ziua alegerilor decid să "chiulească".

c. Filtrare puternică. Dacă prezenţa la prezidenţiale, conform unui sondaj, este sub 45%, acel sondaj măsoară de fapt "nuclee dure", adică nivele sub care un candidat nu va cădea decât dacă are loc un dezastru.

Exemplu: dacă într-un sondaj cu prezenţă pronosticată 38% din cei aflaţi în ţară (sondajele nu măsoară diaspora) scorul candidatului Toma Alimoş este de 24%, electoratul minimal al lui Alimoş este:

24% din 38% din cei 15,7 milioane de adulţi aflaţi în ţară: 1,43 milioane voturi în ţară.

Din motivele indicate mai sus, în multe ţări din Europa sondajele sunt discutate în voturi şi nu în procente. În mod ideal, o paradigmă corectă de prezentare a situaţiei este ceva de genul:

Candidatul 1: X voturi "sigure" + Y voturi "probabile" + Z voturi "nesigure" + diaspora
Candidatul 2: A voturi "sigure" + B voturi "probabile" + C voturi "nesigure" + diaspora
Şi la fel cu candidaţii 3, 4, etc.

Orice alt tip de prezentare a rezultatelor e clar, uşor de înţeles, frumos, marketabil, etc. dar nu e precis şi poate da rateuri.

O notă de final: nivelul de prezenţă indicat mai sus este strict orientativ. Dacă interesul faţă de un scrutin este extrem de scăzut, 60% poate fi prezenţa maximală, 30% cea medie iar "nucleele dure" pot fi undeva pe la 10% din populaţie. Din fericire la prezidenţialele din România nu e niciodată aşa.

Postarea de mai sus va deveni foarte importantă în contextul alegerilor de anul viitor.

Detaliul de vineri: 3>10%

La primul tur al tuturor alegerilor prezidenţiale din 1991 încoace, au existat trei candidaţi care au obţinut mai mult de 10% din voturi.

Întotdeauna trei.

Niciodată patru sau cinci. Acest lucru ar fi presupus o scenă politică mai echilibrată decât am avut vreodată.

Niciodată doi. Un astfel de scenariu ar fi presupus existenţa a doi candidaţi foarte puternici (40-45% fiecare). Sau, alternativ, un candidat puternic (60-80%) şi o mulţime de candidaţi foarte slabi, cu scoruri dintr-o singură cifră.

Întotdeauna scena s-a împărţit între doi candidaţi importanţi (cel de pe locul doi: minim 27%), un candidat de rangul doi (10-20%) şi alţii care n-au prea contat.

Matematici prezidenţiale pentru PSD

Aproape întotdeauna, când candidatul PSD rămâne singur în turul doi, pierde alegerile.

1992: Iliescu vs. Constantinescu. Electoratul lui Funar (candidatul de pe locul trei în primul tur) nu se îndreaptă spre candidatul CDR.
PSD izolat? Nu.
Victorie? Da.

1996: Iliescu vs. Constantinescu. Preşedintele în funcţie rămâne singur-singurel în turul doi în faţa coaliţiei de votanţi CDR+PD+UDMR. Candidaţii la preşedinţie ai acestor trei forţe politice strânseseră 6,7 milioane voturi în primul tur, cu 2,7 milioane (!) mai mult decât Ion Iliescu în primul tur. Înfrângerea sa era previzibilă.
PSD izolat? Da.
Victorie? Nu.

2000: Iliescu vs. Vadim. În teorie, Iliescu putea pierde: 64% din cei care veniseră la vot în primul tur votaseră alţi candidaţi decât el. În practică, el a beneficiat de susţinerea majorităţii votanţilor lui Isărescu (independent susţinut de CDR), Stolojan (independent susţinut de PNL) şi Frunda (UDMR).
PSD izolat? Nu.
Victorie? Da.

2004: Năstase vs. Băsescu. Un tur doi strâns, întrucât în primul tur situaţia stătea astfel:

Năstase 4,2 milioane voturi
Băsescu + Ciuhandu + Vadim ("ţepe în Piaţa Victoriei") 5 milioane voturi

Dacă te uiţi doar la procente (Năstase 41%, Băsescu 34%) te-ai întreba în ce măsură Băsescu putea recupera distanţa. De fapt, situaţia era inversă, dacă ne uităm la calculul de mai sus pe bază de voturi. Întrebarea era dacă Năstase ar fi putut recupera pe baza votului UDMR (530 mii voturi) sau a candidaţilor marginali (600 mii voturi). În ciuda unei susţineri mai mari decât de obicei a etnicilor maghiari pentru candidatul PSD, nu a fost cazul.
PSD izolat? Aproape total.
Victorie? Ratată pe muchie.

2009: Geoană vs. Băsescu, aproape la egalitate după primul tur. Scena era larg deschisă: în primul tur s-a înregistrat cel mai mare procent de votanţi care au optat pentru candidaţi de pe locurile 3, 4, 5, etc. din istorie (37%). În PSD se înţelege necesitatea cooptării şi a altor votanţi. Problema a fost lipsa de disciplină a unei părţi majore a electoratului captat de Antonescu (nu şi de PNL). Organizarea excepţională a PDL a reprezentat alt obstacol:

TB, turul 2 în 2004, susţinut de PNL: 5,1 milioane voturi
TB, turul 2 în 2009, nesusţinut de PNL: 5,2 milioane voturi.

Vorbim de un preşedinte popular, aflat la al doilea mandat - singura dată în istorie când PSD a avut împotriva sa un candidat cu asemenea caracteristici. Acesta este motivul pentru care regula de mai sus nu se respectă:

PSD izolat? Nu.
Victorie? Ratată pe muchia muchiei.