Ultimele sondaje pe 2013 și doi factori supralicitați

Probabil ultimele sondaje publicate în acest an: CSOP (realizat între 13-20 decembrie) și CSCI (18-22 decembrie).

Cele două sondaje măsoară doar în parte același electorat:
Prezență estimată la europarlamentare conform CSOP: 31% din cei aflați în țară.
... conform CSCI: 40% din cei aflați în țară.

Opțiuni de vot europarlamentare, în procente:

 CSCI:  PSD 41, PNL 19, PDL 17, UDMR 6, PPDD 6, PMP 5, PRM 3, alții 3.
CSOP: PSD 39, PNL 18, PDL 19, UDMR 6, PPDD 4, PMP 3, PRM 3, FC 4, PC 1, alții (?) 6.

Mici diferențe: este intenția de vot pentru PDL mai mare decât cea pentru PNL? Care va fi scorul PMP? Trece PSD de 40% au ba?
O parte din răspuns: fiecare din cele două sondaje are o marjă de 3%.
O altă parte din răspuns: peste câteva luni, la momentul alegerilor, vom vedea ce și cum.

La prezidențiale situația rămâne cea observată în cam toate sondajele din ultimele luni:
- candidații opoziției joacă pe un palier de 30%
- Ponta > Antonescu în primul tur
- Ponta bate pe oricine în turul doi
- într-o finală Antonescu-MRU liderul PNL câștigă pe muchie.

Ca observație generală, se dă mult prea multă atenție evoluției în sondaje a următoarelor două lucruri:
1. "Scorul USL"
și
2. "Încrederea în Traian Băsescu".

USL este coaliția aflată actualmente la putere iar Traian Băsescu este președintele României. Însă...

E greu de crezut că USL va mai fi vreodată o opțiune pe buletinele de vot. Următoarele parlamentare sunt peste 1000 de zile. (parlamentul nu poate fi dizolvat conform Constituției actuale decât în circumstanțe cvasi-imposibil de îndeplinit). Deja scorul USL nu mai are legătură cu scorurile PSD, PNL, PC și UNPR adunate. N-a avut niciodată legătură cu scorul candidatului unic al USL la președinție - asta dacă va mai exista așa ceva.

Traian Băsescu nu va mai candida niciodată la alegerile prezidențiale. Încrederea de care beneficiază se transferă în mod ineficient (ca să vorbim inginerește) către PMP. Opțiunea pro-Antonescu/anti-Ponta pe care și-a exprimat-o public n-a schimbat nimic în sondaje.

Cei doi factori menționați mai sus pot avea importanța lor. De exemplu, Traian Băsescu poate încerca să direcționeze voturi spre un candidat propriu la prezidențiale. Dar să fim serioși. Chiar și așa candidatul însuși (însăși) ar avea rolul determinant.

Nu urmează prezidențialele din 2009, cu Traian Băsescu în prim-plan.
Nu urmează localele din 2012.
Nu urmează referendumul din 2012.
Nu urmează parlamentarele din 2012.

It's a brave new world.

"Cine rupe USL va suferi electoral". E o certitudine?

Situaţia A. În anul 2000 PNL s-a despărţit de CDR, care s-a rebrănduit pentru parlamentare drept CDR-2000.

La parlamentare:
PNL 7%
CDR-2000 5%

PNL n-a pierdut nimic, ba chiar a ieşit în avantaj din toate punctele de vedere.

Situaţia B. În primăvara lui 2007 guvernul Tăriceanu a fost restructurat într-o formulă fără PD.

În toamna de dinaintea ruperii ADA conform Barometrului Opiniei Publice comandat de Fundaţia Soroş PD avea 35% din intenţiile de vot iar PNL 11%.

(Aceste procente au putut fi calculate şi pentru că votanţilor Alianţei DA li s-a cerut printr-o întrebare separată să indice cum ar vota dacă ADA s-ar rupe).

Imediat după rupere, conform Barometrului Opiniei Publice comandat de Fundaţia Soroş PD avea 48% din intenţiile de vot (patruzeci şi opt!) iar PNL tot 11%.

PD a obţinut procentele în plus de la oameni care în toamna lui 2006 erau nehotărâţi sau nu aveau o intenţie de vot (jumătate din populaţia aflată în ţară). De fapt oamenii aceia nu s-au prea prezentat la vot, partidul n-a obţinut la vreun scrutin toate acele 48%.

Concluzie de etapă. Precauţia e utilă: a rupe unilateral o alianţă poate să coste procente. Dar nu este garantat că te va costa procente. La fel de bine poţi să câştigi.

Contează foarte mult cum, de ce şi mai ales sub semnătura cărui lider rupi alianţa.

Important nu sunt atât ridicările şi coborârile în sondaje, care pot prinde emoţia de moment a unor oameni nu foarte interesaţi de politică, ci schimbările profunde la nivelul electoratelor. Prin rupere, pierzi susţinerea votanţilor tăi tradiţionali? Ruperea este argumentată astfel încât să poţi să atragi, pe termen lung, oameni de cauza ta? Poţi eventual subtiliza votanţi de la partenerul de guvernare?

După cum se poate vedea, PNL are o tradiţie bună. Când a rupt alianţe, a câştigat. (scorul PNL a crescut în anii de după ruperea ADA, ajungând şi menţinându-se la cote mai mari decât în 2006 sau 2007).

O propunere de schimbare a legii partidelor

Un prieten foarte bun al blogului, Dan Maşca, a depus o muncă intensă în ultimii ani pentru modificarea legii partidelor în sensul uşurării procesului de înfiinţare al unora noi.

Link-ul acesta conţine o arhivă .rar cu şase documente extrem de utile care mi-au fost furnizate de către Dan. Atrag atenţia asupra a două dintre documente:

Forma initiatorului_legeapartidelor.doc = propunerea propriu-zisă
FORMA INIŢIATORULUi_explicatii_legeapartidelor.doc = explicaţiile modificărilor faţă de legea actuală: ce se schimbă şi cum?

Când vei da click pe link vei downloada o arhivă (noua lege a partidelor.rar). În funcţie de setările browser-ului tău, ea va apărea pe hard disk fie în locul unde se duc absolut tot ce downloadezi de pe Internet sau vei fi întrebat în care folder să o plasezi. După ce o găseşti cu Windows Explorer, trebuie să dai click cu butonul drept al mouse-ului pe fişier. Una dintre opţiuni va fi "Extract here" / "Extrage aici". Dacă selectezi această opţiune cu butonul stâng al mouse-ului, în acelaşi directoriu cu arhiva vor apărea 6 fişiere .doc sau .docx. Lectură plăcută!

Autorii sunt:

Coordonatorul studiului: Bogdan Dima
Cercetători: Roberta Ogăraru, Cosmin Văduva
Finanţator: Dan Maşca - REEA

Un moment dificil pentru reformism. Explicaţii.

La rece, fără emoţii:

Ieri cauza reformistă a înregistrat un eşec major, o lovitură în părţile sensibile, un upercut dureros.

În multe articole precum acesta se blamează în principal electoratul pentru rezultatul alegerilor din 2012, şi apoi în trecere se face menţiune despre opoziţie. Multe status-uri pe facebook urmează aceeaşi structură. Presupun că mulţi oameni care se opun USL gândesc în aceşti termeni acum.

Situaţia putea fi evitată de acum 13 ani, de acum 5 ani, de acum 2 ani. Ea este rezultatul unui cumul de decizii greşite, luate nu de om ci de mai mulţi, unii încă în politică, alţii nu. Este rezultatul utilizării unei paradigme eronate cu privire la ce înseamnă politica şi mai ales aspectele electorale ale politicii.

Iată la ce mă refer:

Reformiştii, aici sau oriunde, vor fi întotdeauna în minoritate. Apetitul pentru stabilitate este considerabil în orice societate. Pentru ca o cauză reformistă să aibă susţinerea majorităţii (în România avem vot universal), este necesar ca ea să "vină la pachet" cu alte idealuri sau cu un lider carismatic.

În 1996 s-a utilizat cu eficacitate dorinţa de alternanţă la putere. Apetitul populaţiei pentru reformă era la cote maxime din punct de vedere istoric: este singura dată când PSD a ocupat locul doi la voturi la parlamentare.

În 2003-2004 s-a transferat din fostul FSN un partid întreg care nu gândea în termenii reformelor, ci electoralist. În alte cuvinte s-a adus ce era mai bine (capacitatea de a strânge voturi, de a da mâna cu românii obişnuiţi din Calafat, Paşcani, Zimnicea, etc. fără ca după aceea să te ştergi pe degete cu şerveţele umede, cum ar spune un prieten) şi s-a lăsat în urmă ce era mai rău (gândirea cvasi-comunistă).

Miracolul din 2004-2010 s-a stins odată cu stingerea carismei liderului, nimeni n-a înţeles sau învăţat că poziţionarea Băsescu/PD faţă de votanţi era cu totul diferită faţă de cea reformistă, care este după cum bine ştim: "românii sunt proşti / regret că am fost blestemat(ă) să mă nasc în această ţară de rahat numită România / politica e recensământ filozofic şi nu un exerciţiu de persuasiune".

Mai mult, două guvernări reformiste au însemnat traume economice însemnate (CDR = şomaj şi inflaţie; PDL/Băsescu = mărire TVA şi alte măsuri de reducere a veniturilor unor categorii de votanţi). Credibilitatea reformiştilor în ceea ce priveşte menţinerea unui nivel de trai acceptabil e sub nivelul mării. It's the economy, ... !

Acum cauza reformistă este goală şi singură. E prea devreme pentru alternanţa la putere, n-are lider carismatic cu care să ia ochii votanţilor anti-reformişti, nu are poduri către restul societăţii (şi nici n-o interesează să-şi construiască), în continuare reacţionează de parcă n-ar avea nevoie de aliaţi, de parcă n-ar fi o minoritate care activează într-un spaţiu ostil.

(În acest context orice discuţie despre "dreapta" trebuie aruncată urgent la gunoi. O guvernare de dreapta pleacă de la putere şi renunţă la ciolan mai degrabă decât să mărească TVA-ul, măsură care afectează în principal mediul privat. Un preşedinte de dreapta nu aprobă verbal mărirea salariului minim pe economie, iarăşi o măsură care loveşte în mediul privat, simultan mărind cheltuielile bugetare ale statului şi justificând existenţa unor taxe mari. O forţă de dreapta se bazează pe patriotism, credinţă, reducerea mărimii aparatului bugetar şi nu doar a anvelopei salariale, se bazează pe subsidiaritate, pe reducerea birocraţiei şi pe libertate individuală. În principal pe baza primelor valori o forţă politică de dreapta ar fi avut un electorat imens în România, nu majorităţi parlamentare ruşinoase şi făcute cu dalta, şi ar fi supravieţuit cu bine crizei economice, precum s-a întâmplat în Ungaria sau Polonia. Nu în ultimul rând, ba chiar cel mai important: o guvernare de dreapta menţine stabilitatea şi îţi permite să construieşti pentru viitor pe baze previzibile, nu reformează continuu, constant, tot.

Uneori reformiştii au adoptat măsuri sau perspective de dreapta, uneori s-au bazat pe oameni de dreapta, uneori chiar au avut votanţi de dreapta, dar toate aceste aspecte au fost incidentale şi subsumate ideii principale, şi anume REFORMA).

Cauza reformistă este foarte, foarte în urmă, practic neînvăţând nimic din ultimii 23 de ani. Văd oameni uluiţi că există alţi oameni cărora nu le pasă de subiectele foarte importante pentru cei dintâi. Realităţi fundamentale privind societatea - şi anume existenţa unor priorităţi diferite pentru grupuri diferite - sunt trecute sub tăcere, deşi sunt evidente chiar şi în viaţa reformiştilor (a ieşit măcar un reformist în stradă pe 15 septembrie 2010, în urma faimosului vot privind Legea Pensiilor? Nu, şi acest lucru e natural şi uşor de înţeles, subiectul nu era relevant pentru ei). Faptul că lupta împotriva corupţiei este foarte importantă pentru tine, că pentru ea - exagerând puţin - ţi-ai da viaţa pentru această cauză nu înseamnă că pentru alţii ar trebui să fie la fel de importantă, şi mai ales la fel de importantă tot timpul.

Tot ce-am scris mai sus este neortodox, o picătură inutilă într-un imens ocean de:
(să ne reamintim)
1. "românii sunt proşti"
2. "regret că am fost blestemat(ă) să mă nasc în această ţară de rahat numită România"
3. "politica e recensământ filozofic şi nu un exerciţiu de persuasiune"

Orice reformist este absolut liber să susţină afirmaţiile de mai sus, dar îl/o rog să-şi dea seama că pe baza acestei perspective nu se pot câştiga alegeri. Iar fără accesul la putere, reformismul românesc e un pitic care se agită muteşte într-un acvariu.

INSCOP: sondaj despre prezidenţiale. Multe confirmări.

Sondajul a fost efectuat în a două săptămână din noiembrie. Rezultatele sunt aici.

Câteva observaţii:

0. Mugur Isărescu ar obţine o victorie evidentă în turul doi în faţa oricui. Însă n-ar putea ajunge acolo prin forţe proprii, iar susţinerea de către un partid ar schimba foarte mult lucrurile. Nu neapărat în rău.

1. Interesul pentru prezidenţiale pare considerabil. Cu aproape un an înainte de alegeri, cei care aveau o opţiune de vot  erau:

53% din cei aflaţi în ţară în octombrie 2003 (conform Barometrului Fundaţiei Soroş)
53% din cei aflaţi în ţară în ianuarie 2009 (conform INSOMAR)

Acum sunt 77%. În alte cuvinte, există o şansă reală ca prezenţa la vot la prezidenţialele din 2014 să fie mai mare decât în 2004 sau 2009.

2. Este al doilea sondaj din ultimele săptămâni în care mai mulţi oameni optează la prezidenţiale pentru Ponta decât pentru Antonescu. De fapt, sondaje în care Antonescu să-l depăşească pe Ponta nu prea mai apar.

3. Extrapolând datele sondajului la întreaga populaţie aflată în ţară: aproximativ 2,5 milioane de persoane care nu au votat USL în 2012 ar vota Ponta, Antonescu, Oprescu sau Geoană la prezidenţiale.

Faţă de ARD, suma MRU+Băsescu+Udrea+Boc+Predoiu este cu 600 de mii de voturi mai puternică sau, dacă îl includem şi pe Isărescu, cu 2,2 milioane de voturi mai puternică.

4. Extrapolând datele sondajului la întreaga populaţie aflată în ţară: aproximativ 1,7 milioane de persoane şi-ar exprima o intenţie de vot doar în turul doi. Este greu de crezut că vom întâlni un fenomen de o asemenea amploare în practică dar ... se pare că oferta scenei politice este de aşa natură că, pentru un număr considerabil de români, e mai uşor să aleagă răul mai mic (turul doi) decât să dea un vot pozitiv (turul unu).

5. Faţă de un sondaj INSCOP de acum opt luni:

Într-o finală de tur doi Ponta vs. Antonescu preşedintele PSD a pierdut puţin teren:
Atunci: 60% la 40%
Acum 56,6% la 43,4%

Într-o finală de tur doi Ponta vs. MRU lucrurile stau la fel:
Atunci: 59% la 41%
Acum: 60% la 40%

Într-o finală de tur doi Antonescu pierde mult teren în faţa lui MRU:
Atunci: 59% la 41%
Acum: 52,4% la 47,6%, ceea ce ar însemna exit-poll-uri pe muchie. Iarăşi.

Rezultatele sunt extrem de asemănătoare cu cele privind turul doi al prezidenţialelor din ultimul sondaj CSCI. Şi dacă tot am ajuns la subiectul ăsta...

6. Aparent sondajele nu pot fi comparate, într-un caz fiind vorba de o listă de candidaţi (CSCI) iar în celălalt sondaj respondenţii putând da orice nume (INSCOP). Şi totuşi...

Ponta: trei milioane voturi.
CSCI: 19,2% din populaţia aflată în ţară.
INSCOP: 19,1% din populaţia aflată în ţară.

Încă 7,5% din populaţie în sondajul INSCOP ar opta pentru Geoană sau Oprescu, dar în sondajul CSCI nu optează pentru Ponta. Să se fi îndreptat spre alţi candidaţi? Să fie oameni care nu-l plac pe Ponta şi care nu l-ar vota? A subestimat CSCI scorul lui Ponta? Vom vedea.

Antonescu: 2,4-2,8 milioane voturi.
CSCI: 15% din populaţia aflată în ţară.
INSCOP: 17,8% din populaţia aflată în ţară.

Considerabil mai mult decât partidul, aproape dublu dar nu chiar.

Spaţiul MRU+PDL+Băsescu: oriunde între 1,8 şi 3,4 milioane voturi, probabil o valoare aflată spre mijlocul intervalului. Iată de ce acest element e atât de dificil de estimat:

CSCI: 22,2% din populaţia aflată în ţară.

INSCOP: 14,9% din populaţia aflată în ţară... plus votanţii lui Isărescu - care nu exista în sondajul CSCI. Suma ar fi de 22,1% din populaţia aflată în ţară. Pe de altă parte nu toţi votanţii lui Isărescu ar putea fi cooptaţi de opoziţie. Dar nu ne putem duce prea mult în jos de 22%, pentru că ne îndepărtăm de rezultatele sondajului CSCI.

Aici e vorba de un electorat important, major dar rupt şi nu în două, ci în trei. În şapte luni nu s-a avansat cu nimic: în continuare candidatul cel mai solid în ceea ce priveşte intenţia de vot n-are susţinere organizaţională; mai nou, organizaţia cea mai puternică are candidatul cel mai slab; iar Traian Băsescu, în planul prezidenţialelor, a sugerat că Antonescu, până la urmă, este un candidat de dreapta, a spus că i-ar place mult ca Boc să candideze şi cam atât.

Cifrele de la acest punct sunt puncte de reper pentru tot anul următor. În afara celor trei spaţii menţionate mai sus nu există decât non-votanţi cronici, oameni nu foarte serioşi când vine vorba de a se duce la secţia de votare, români plecaţi din ţară şi fanii unor candidaturi minore. Acesta e terenul de joc.

Back to the future: toamna lui 2003

Cu un an înainte de alegeri, adică într-un moment aproape simetric faţă de cel în care ne aflăm acum, conform Barometrului Opiniei Publice/Fundaţia Soroş lucrurile stăteau astfel:

a. Intenţia de vot la parlamentare:

PSD 44% (mai bine ca acum)

Opoziţia de atunci 31% (mai bine decât opoziţia de acum)

PRM 17% (mult mai bine decât PPDD+PRM acum)

Alte partide: sub 4,5%.

Motivul pentru care toată lumea stătea mai bine în sondaje atunci: scena politică s-a complicat prin comparaţie cu acum 10 ani. În special poziţia în care se află PNL acum nu e comparabilă cu cea a vreunui partid din 2004.

b. Mult discutata încredere:

Iliescu 37%.

Năstase 33%. Cam cât Ponta acum.

Stolojan 29%.

Băsescu 24%. În mod amuzant, ca acum.

Vadim 17%. Peste Domnu' Dan din prezent.

Voiculescu 5,3%.

c. Intenţii de vot la prezidenţiale (întrebare spontană, fără listă):

Năstase 30% (la alegeri a luat 41%, voi explica de unde vine diferenţa trei rânduri mai jos)

Stolojan 21% şi Băsescu 9% (la alegeri, candidatul ADA a obţinut 34%)

Vadim 17% (la alegeri a luat 12%)

Iliescu 18% (majoritatea s-au îndreptat spre Năstase)

Nimeni altcineva n-avea mai mult de 1%.

De remarcat:

1. Viteza informaţiei. Alianţa DA a fost anunţată la sfârşitul lui septembrie. Sondajul a fost efectuat în octombrie. Într-o Românie fără Facebook şi fără televiziuni de ştiri, deja jumătate din votanţii Alianţei DA se identificau ca atare (cealaltă jumătate încă se defineau drept votanţi PNL sau PD).

2. Similitudini la opoziţie. Atunci votanţii ADA/PNL/PD reprezentau 16% din totalul respondenţilor. Acum PDL, MP şi FC cumulează cam tot atât. Candidaţii potenţiali Stolojan şi Băsescu cumulau 30% din intenţiile de vot. Cu excepţii rarisime, candidaţii potenţiali ai opoziţiei cumulează în sondaje acelaşi scor şi acum.

3. Scenă clară şi simplă. Opoziţia avea doi candidaţi posibili. Restul nici nu existau în conştiinţa publică. Acum mulţi, mulţi oameni sunt "în pluton".

Strategic vorbind, în octombrie 2003 era destul de evident că urmau să existe trei candidaturi de prim-plan la prezidenţiale: din partea PSD, ADA şi PRM. În clipa de faţă nu e cert că PSD va avea un candidat sau că acesta va fi Ponta, iar în ceea ce priveşte opoziţia, orice scenariu este plauzibil (deşi la şase candidaţi cred că e greu să se ajungă).

4. Preşedinţi aflaţi în situaţii diferite. În 2003 Iliescu era pe locul întâi la încredere şi aparţinea unui partid. În alte cuvinte, avea capital politic dar era limitat în modul în care putea să-l cheltuie. Traian Băsescu este în situaţia inversă: nu este extrem de influent în plan electoral şi are o libertate considerabilă.

Iarna şi intenţiile de vot

Să vedem ce s-a întâmplat în trecut. Surse utilizate: până în 2008 barometrul Fundaţiei Soroş. După aceea, cel puţin două sondaje per moment - diferenţe majore nu prea existau oricum.

Am scos din discuţie iernile în care au avut loc alegeri sau care au fost precedate de alegeri cu câteva săptămâni. Emoţia generală favorizează forţa aflată la putere, oricare este ea, oricât de rea e vremea, oricât de mare e preţul gazelor naturale.

Din 1994, de când există sondaje disponibile public şi până acum, au avut loc 13 ierni care nu au inclus o bătălie electorală majoră.

În 8 ierni din 13 partidul sau partidele aflate la putere au câştigat procente între octombrie şi primăvară.

După 2 ierni cota a rămas egală. E vorba de divizarea din 2010-2011 şi 2011-2012. În alte cuvinte, în acea perioadă guvernanţii ajunseseră cam la nucleul dur şi nu prea mai aveau pe cine să piardă chit că afară era iarnă grea sau iarnă uşoară.

În cazul a 3 ierni vorbim de erodare pe fundalul unei situaţii economice într-un regres considerabil. Ultima iarnă când s-au pierdut procente a fost acum 14 ani ('99-2000).

Dacă împărţim lucrurile pe căprării:

PSD/PDSR a guvernat timp de cinci ierni fără alegeri. În genere iernile l-au ajutat în plan electoral:

a câştigat 7 procente în iarna '94-'95
                9 procente în iarna 2001-2002
                2 procente în iarna 2002-2003
                7 procente în iarna 2003-2004.

A suferit o singură lovitură, dar una majoră: între septembrie 1995 şi martie 1996 a pierdut 12%, adică o treime din scorul său electoral de atunci. Şi acolo a rămas până în ziua alegerilor.

Guvernările din primul mandat al preşedintelui Băsescu au câştigat procente în fiecare iarnă:

3 procente în iarna 2005-2006 pentru suma ADA+PD+PNL;

14-17 (!) procente în iarna 2006-2007 (ADA avea 43% în toamnă; ruperea alianţei a ajutat PD, care în două sondaje efectuate de două firme diferite avea peste 45%, PNL ajungând la 11%);

PNL a câştigat 8 procente în iarna 2007-2008, când era singurul partid aflat la putere.

Guvernarea CDR-PD are performanţa cea mai slabă: o iarnă bună, două ierne proaste.
Iarna '97-'98: CDR câştigă 9 procente, PD câştigă 10.
Iarna '98-'99: CDR pierde 7 procente, PD pierde 7.
Iarna '99-2000: CDR pierde 2 procente, PD pierde 1.

Niciodată o coaliţie electorală n-a suferit în plan electoral în urma iernii survenite la un an după preluarea puterii.

Candidatul aflat "sub partid"

Vei auzi formula asta foarte mult în anul care urmează. Ea se bazează în cele mai multe cazuri pe o confuzie simplă.

Să luăm drept exemplu valorile din ultimul sondaj CSCI.

Scorul PSD este 41%. Scorul lui Ponta este 32%.

Aparent, aproape un sfert din votanţii PSD optează pentru alt posibil candidat la prezidenţiale.

Însă afirmaţiile de mai sus ar fi adevărate doar dacă "41%" şi "32%" s-ar calcula prin referire la acelaşi total, ceea ce este fals. La europarlamentare sunt siguri că ar veni 44% din respondenţi. La prezidenţiale 60%.

Adică: scorul PSD este 41% din 44% = 18% din totalul respondenţilor.
Iar scorul lui Ponta este 32% din 60% = 19,2% din totalul respondenţilor.

De fapt, Ponta este peste partid sau, în cel mai rău caz, dacă luăm în calcul marja de eroare, la nivelul partidului.

Evident că este realmente posibil ca un candidat să fie sub scorul partidului, dar trebuie făcut un calcul ca să te asiguri.

De exemplu, la europarlamentare (prezenţă 25%) un partid obţine 10%...
... iar la prezidenţiale (prezenţă 50%) candidatul acelui partid obţine 4%.

Partidul are 10% din 25% = voturile a 2,5% din oamenii aflaţi pe liste.
Candidatul are 4% din 50% = voturile a 2% din oamenii aflaţi pe liste. 0,5% din oamenii aflaţi pe liste (cam 90 de mii de oameni) au votat acel partid la europarlamentare dar la prezidenţiale au votat alt candidat sau n-au votat deloc.

Starea de fapt pe care o exprimă formularea din titlu indică ceva, dar ... altceva. Şi anume, arată un candidat care nu reuşeşte să ţină pasul cu ceilalţi atunci când vine vorba de obţinerea voturilor altor oameni decât cei care optează pentru partidul său.

Să zicem că în România ar exista doar două partide, Albii şi Picăţelele. La europarlamentare vin la vot două milioane de persoane, care optează jumătate pentru un partid, jumătate pentru celălalt.

La prezidenţiale mai vin încă 4 milioane de persoane, din care 3 milioane optează pentru candidatul Albilor şi 1 milion pentru candidatul Picăţelelor. Ce rezultate avem?

La europarlamentare:
Albii 50% (un milion de voturi)
Picăţelele 50% (un milion de voturi)

La prezidenţiale:
Candidatul Albilor 66% (patru milioane voturi)
Candidatul Picăţelelor 33% (două milioane voturi)

Candidatul Picăţelelor a obţinut voturi în plus. Un milion de voturi! Dar n-a putut ţine pasul cu adversarul său, care a strâns enorm de multe opţiuni de vot de la cei care s-au prezentat la urne doar la prezidenţiale. Candidatul Picăţelelor a fost "sub partid", dar doar în sensul în care performanţa electorală pentru care era responsabil (atragerea votanţilor-alţii-decât-cei-ai-partidului) a fost mai slabă decât performanţa partidului său la europarlamentare.

Spaţiul opoziţiei la prezidenţiale

Scriam în urmă cu câteva zile: "dacă [reprezentanţii opoziţiei] ar anunţa deodată, într-o conferinţă de presă, că doar unul dintre ei ar candida, tranziţia susţinătorilor nu s-ar face perfect şi ordonat, unii optând să renunţe la a mai vota".

Iată şi de ce.

Sondajele de până la începutul competiţiei interne din PDL arătau că palierul aflat la dispoziţia opoziţiei la prezidenţiale e clar şi bine definit: mai puţin de o treime din cei care intenţionează să voteze.

În ultimii doi ani s-au făcut publice 22 de sondaje care măsurau intenţia de vot la prezidenţiale.

În 4 sondaje din cele 22 s-a testat performanţa unei candidaturi unite a opoziţiei. În medie, scorul acelui candidat era de 27,4%.

În 7 sondaje, s-a testat situaţia în care opoziţia ar avea doi candidaţi. În medie ei cumulau 28,7%.

În 8 sondaje, s-a testat posibilitatea ca opoziţia non-PPDD să fie reprezentată de 3 candidaţi. În medie, ei cumulau 26,5%.

Abia în sondajele în care există mai mult de 3 candidaţi scorul cumulat scade în mod semnificativ, ajungându-se la 23-24%. (Exasperaţi de lunga listă de candidaţi ai opoziţiei, unii respondenţi aruncau prosopul).

În alte cuvinte, indiferent dacă opoziţia avea 1, 2 sau 3 candidaţi scorul total al acestora la prezidenţiale era de 26-29%. Dacă un singur candidat ar beneficia de acest scor, el ar intra în turul doi, pentru că este cvasi-imposibil ca alţi doi candidaţi să obţină câte 30% fiecare.

În acest context a apărut sondajul CSCI.

Scriam despre faptul că are o veste bună pentru opoziţie. De fapt sunt trei:

1. Cei trei candidaţi menţionaţi acolo cumulează 37% (compară, te rog, acest scor cu valorile în albastru din rândurile de mai sus).

2. Niciunul dintre ei nu e Mugur Isărescu, o figură care stă foarte bine în sondajele privind prezidenţialele şi care ar fi avut efectul de a sălta artificial opţiunea de vot.

3. La fel de important era faptul că opţiunea în virtutea inerţiei (dar şi ca mod de a penaliza ceilalţi candidaţi potenţiali) pentru Traian Băsescu nu mai e la cote considerabile.

Însă sondajul CSCI este primul în care se măsoară intenţia de vot pentru Predoiu, o candidatură care schimbă dinamici. Începe un război tăcut şi invizibil între MRU şi Predoiu, un fel de semifinală a alegerilor prezidenţiale din iarna viitoare. Acest conflict se va duce parţial prin intermediul europarlamentarelor (la care Predoiu/PDL este avantajat) dar şi prin intermediul sondajelor. Dacă opţiunea de vot continuă să îl avantajeze pe MRU la diferenţe consistente - 12% conform CSCI - situaţia în opoziţie se va complica.

Pentru prima dată în ultimii ani vor exista două candidaturi "în carne şi oase", două persoane a căror dorinţă de a candida este evidentă şi nu o posibilitate. Calibrul luptei este de maximă importanţă. Indiferent care dintre cei doi va deveni "candidatul dreptei", dacă prestaţia sa în anul următor este slabă simpatizanţii celuilalt vor avea/găsi motive pentru a nu se prezenta la vot. Competiţia dintre MRU şi Predoiu nu are voie să creeze ziduri între electorate, altfel câştigătorul se va pomeni cu o extrem de inutilă medalie de bronz în turul unu. 

Reamintesc că un sondaj, în sine, nu poate constitui un reper valid. Este posibil ca sondajul CSCI să nu fie confirmat de sondajele efectuate de alte institute în perioada următoare - sau să fie confirmat parţial - caz în care analiza situaţiei va fi revizitată.

PS: Scoruri de minim 5% în primul tur din 1992 încoace, nu în ordine cronologică ci a performanţei:

1992, Iliescu: 47%
2004, Năstase: 41%
2000, Iliescu: 36% (podium pentru PSD)

2004, Băsescu: 34%
2009, Băsescu: 32,4% (situaţii extrem de diferite. După cum se poate vedea, scorurile din primul tur ale lui Traian Băsescu nu sunt senzaţionale. Însă a câştigat alegeri din calitate de maestru al votului negativ faţă de celălalt candidat).

1996, Iliescu: 32,2% (cel mai slab scor înregistrat vreodată de Iliescu este aproape cât cel mai bun scor al lui Băsescu. Asta apropo de forţa organizaţională a FDSN/PDSR).

1992, Constantinescu: 31,25%

2009, Geoană: 31,15% (la procente, cea mai slabă candidatură vreodată a PSD. Singurul candidat PSD care a ocupat locul 2 în primul tur).

2000, Vadim: 28,3%

1996, Constantinescu: 28,2% (un scor mai slab decât în '92 pentru că UDMR a avut în '96 candidat propriu la prezidenţiale).

1996, Roman: 20,5%
2009: Antonescu 20% (candidaturi comparabile. Efectele nu prea: Roman şi-a dus partidul la putere şi a dispărut. Antonescu a ratat transmiterea perfectă a voturilor sale către Geoană dar a ajuns în prim-plan).

2004, Vadim: 12,5% (o candidatură uitată acum).

2000, Stolojan: 11,8% (slab)

1992, Funar: 11%

2000, Isărescu: 9,5% (foarte slab)

1996 şi 2000, Frunda: 6%

2009: Vadim 5,6% (întotdeauna a depăşit candidatul UDMR la scrutinele la care a candidat)

2004, Marko Bela: 5,1% (candidaturile UDMR = din ce în ce mai puţin relevante cu trecerea timpului).

Sondaj CSCI: electoratele prezidenţiabililor

Dacă acceptăm acest sondaj CSCI ca exprimând realitatea de pe câmpul politic, avem următoarea situaţie în ceea ce priveşte electoratul aflat în ţară:

Pe scurt:
* Ponta este aproape de a-şi epuiza potenţialul natural de expansiune, îndreptându-se cu paşi mari spre acelaşi număr de voturi ca Geoană în primul tur din 2009.

* Prăbuşirea lui Antonescu este supraestimată, nivelul intenţiei de vot pentru preşedintele PNL ducându-l în acest moment peste numărul de voturi obţinut în 2009.

* Electoratul care optează pentru unul din candidaţii opoziţiei non-PPDD este imens, putând în teorie duce un candidat unic pe locul 1 în primul tur, însă este extrem de fragmentat în planul opţiunilor politice şi personale.

Detaliat:

Electoratul disciplinat PSD. 2,8 milioane persoane votează acest partid la europarlamentare şi ar vota pentru preşedintele partidului la prezidenţiale.

Această valoare este conformă cu rezultatele alegerilor locale şi parlamentare din 2012, unde USL a obţinut 4,4 milioane voturi. Cum ştim din absolut toate sondajele, raportul de forţe dintre PSD şi PNL era de aproape-doi-la-unu, în alte cuvinte dacă desfacem numărul de voturi pentru USL pe partide, PSD avea 2,9 milioane iar PNL 1,5.

Electoratul disciplinat PNL. 1,4 milioane votează acest partid la europarlamentare şi ar vota pentru Antonescu la prezidenţiale.

O valoare conformă cu calculul de mai sus şi un pic mai mare decât în 2008-2009. Reamintesc că Antonescu, la prezidenţiale, a primit multe sute de mii de voturi de la oameni care nu votaseră PNL nici la parlamentarele şi nici la europarlamentarele care precedaseră turul unu.

Electoratul disciplinat PDL. 850 de mii de oameni votează acest partid la europarlamentare şi ar vota pentru Predoiu la prezidenţiale.

Electoratul disciplinat ADA/PFC. 140 mii persoane votează acest partid la europarlamentare şi ar vota pentru MRU la prezidenţiale.

Am încheiat prima parte: electoratele care se potrivesc frumos în căsuţe. Ai partid favorit şi ai un candidat favorit susţinut de respectivul partid, totul e OK, drumul e uşor, opţiunile sunt clare. 5,2 milioane intră în această categorie.

Realitatea pentru alte zece milioane de români este ceva mai complicată.

"Am un partid favorit dar n-are candidat la prezidenţiale (încă)". Aici se regăsesc 1,7 milioane persoane, potenţiali votanţi UDMR, PRM, PPDD, MP. Mulţi se reorientează în condiţiile listei de candidaţi la prezidenţiale oferită de CSCI - mulţi spre Ungureanu, după cum vei vedea.

"Am un partid favorit dar nu-mi place candidatul lui la prezidenţiale". Electoratul unui singur partid se regăseşte în această situaţie. 400 de mii de persoane votează PDL dar, la prezidenţiale, nu optează pentru Predoiu ci pentru MRU, Udrea sau alt candidat. În alte cuvinte, dintre toţi candidaţii listaţi de sondaj, doar Predoiu subperformează faţă de partid, restul obţinând voturi "peste" partidul din care provin. Această situaţie e oarecum de înţeles în contextul în care Predoiu are o notorietate scăzută iar alegerile din partid nu s-au încheiat. De urmărit dacă această situaţie va continua şi în ce formă.

"Nu mă interesează partidele şi europarlamentarele, eu o să votez doar la prezidenţiale". La această afirmaţie subscriu 2,5 milioane persoane. Acest gen de electorat în 2009 s-a orientat aproape egal spre toţi candidaţii principali la prezidenţiale. În clipa de faţă, pe baza datelor din sondajul CSCI, el pare extrem de dezechilibrat îm planul opţiunilor, MRU captând jumătate din el sau mai mult, urmat la mare distanţă de Antonescu. Prin comparaţie, Ponta abia dacă obţine o bucăţică.

"Nu mă interesează să votez nici la parlamentare nici la prezidenţiale". Cu această afirmaţie se identifică 6,3 milioane de persoane. Având în vedere nivelul obişnuit al prezenţei la prezidenţialele din ultimul deceniu, probabil că nici nu vor vota.

Dacă rotim imaginea şi ne axăm pe candidaţi, vedem:

Ponta. 2,8 milioane de voturi de la electoratul disciplinat PSD şi încă 200 mii de la alţii. Extrem, extrem de puţin având în vedere istoria PSD. Pe de altă parte, USL încă nu s-a rupt, iar efectele s-ar putea dovedi benefice pentru Ponta.

Antonescu. 1,4 milioane voturi de la electoratul disciplinat PNL şi încă 900 de mii de la alţii (PC, PRM, oameni care nu se identifică cu liberalii, etc).

Predoiu. 850 de mii de voturi pe mâna PDL.

Udrea şi MRU. Îi tratez împreună pentru că au situaţia cea mai complicată în planul electoratelor care îi susţin şi nici nu au o forţă politică majoră care să le "livreze" voturile. În acest binom se află 2,6 milioane voturi, care provin:

de la PDL (400 de mii, adică 15%)

de la MP (200 de mii, adică 7,5%)

de la ADA (140 de mii, adică 5,5%, evident către MRU)

de la UDMR (maxim 365 de mii, adică maxim 14%)

de la votanţi care nu au un partid favorit (maxim 2 milioane, adică maxim 76%!).

Numai dacă ne uităm la lungimea listei de mai sus şi vedem cât de complicată este situaţia lui MRU şi a Elenei Udrea. Dependenţa de votanţii ceva mai indisciplinaţi - adică cei care nu au de gând să voteze la europarlamentare - este un punct slab. Pe de altă parte, această masă de votanţi este considerabilă. Suma "Predoiu + Udrea + MRU" este superioară numărului de voturi obţinut de Băsescu în primul tur de la oricare scrutin din cele la care a participat (37% din cei care ar veni la vot; 3,45 milioane voturi).

Atenţie însă: dacă cei trei ar anunţa deodată, într-o conferinţă de presă, că doar unul dintre ei ar candida, tranziţia susţinătorilor nu s-ar face perfect şi ordonat, unii optând să renunţe la a mai vota. Ceea ce se poate spune este că o candidatură unică - pe baza datelor CSCI - ar avea şanse bune să intre în turul doi.

Europarlamentarele - predictor pentru prezidenţiale? (partea 1)

În 2009 am avut europarlamentare şi prezidenţiale - exact aceeaşi combinaţie ca în 2014. Atunci, prezenţa la prezidenţiale a fost dublă faţă de cea de la europarlamentare. În teorie, nu e deloc imposibil să iei 30% la europarlamentare şi doar 19% la prezidenţiale.

În practică, lucrurile sunt ceva mai previzibile. Hai să punem problema în felul următor: pentru fiecare vot primit la europarlamentare, câte voturi în plus a primit acea forţă politică la prezidenţiale în primul tur?

Media este 1,00

PDL+EBA / TB 0,93

PSD / Geoană 0,96
(alternativ: PSD / Geoană+Oprescu 1,2)

PNL / Antonescu 1,77

UDMR / Hunor -0,14

PRM (inclusiv Becali) / CVT+Becali 0,73

Restul 0,30

UDMR a fost singura formaţiune care a pierdut voturi între cele două scrutine, iar candidatura lui Antonescu a avut mult succes în atragerea celor care nu votaseră la europarlamentare - pentru fiecare vot pro-PNL la europarlamentare, la prezidenţiale au venit alături de Antonescu încă două voturi. Acestea au provenit în special de la votanţi tineri şi/sau cu educaţie superioară din mediul urban.

Trebuie precizat că la momentul europarlamentarelor din 2009 Crin Antonescu era deja preşedintele PNL şi candidatul asumat al partidului la preşedinţia României.

Situaţia economiei şi codiţe electorale

Impactul la nivelul cetăţenilor României, adică unde contează la alegeri. În completarea acestui articol:

Pe 7 mai 2012, guvernul Ponta a preluat puterea.

a. Cursul de schimb leu-euro:

Atunci: 4,40 lei/euro.
Acum: 4,45 lei/euro.

Nu au avut loc distorsionări majore. După cum vei vedea mai jos, exportatorii sunt fericiţi.

b. Venitul mediu net:

Conform INS, atunci: 1530 lei.
Acum: 1635 lei.

Însă între timp a avut loc o inflaţie de 5,37%. Cei 1635 lei de acum valorează cât 1547 lei atunci. Creştere insesizabilă, de 1,1%. Dacă luăm în calcul şi deprecierea monedei naţionale, venitul mediu net a rămas acelaşi.

c. Rata şomajului:

Conform INS, acum este de 7,5%. Atunci era de 7,7%.

Conform ANOFM, care utilizează altă metodologie, 4,39% acum. Atunci: 4,56%.

O mică scădere.

d. Mediul bancar

Creditele acordate populaţiei sau actorilor economici au scăzut cu 2%. Însă depozitele au crescut considerabil.

Să luăm un exemplu concret: în ceea ce priveşte populaţia, creditele au scăzut cu 2 miliarde de lei, iar depozitele au crescut cu 8 miliarde (!) de lei. Românii bogaţi fac bani, ceilalţi renunţă la gândul de la a mai face credite.

e. Concluzie

Guvernul cârmeşte la viteză redusă bărcuţa şi evită deocamdată iceberg-uri. Opoziţia reformistă e obligată să arate spre Excel-uri sofisticate pentru a arăta ce merge prost sau să se ducă pe bălăriile tradiţionale (Teme Importante Pentru Destinul Naţional şi Zece La Sută Dintre Români dar Irelevante Pentru Restul).

Am auzit deseori părerea conform căreia USL beneficia de aşteptări imense din partea electoratului. Bănuiala mea este că promisiunile USL erau strict că nu vor fi ca Boc/Băsescu, adică nu vor reduce puterea de cumpărare în mod evident.

Tema va trebui reluată după martie. E posibil ca anul viitor lipsa de carismă a liderilor opoziţiei să fie atât de mare încât orice slăbiciuni ale guvernării să fie speculate electoral de Domnu' Dan. Pe de altă parte, în februarie 1992 Emil Constantinescu era un profesor universitar cu notorietate minimă la nivel naţional, iar în octombrie - într-o epocă fără Internet şi televiziuni de ştiri - primea 31% din voturi în primul tur al prezidenţialelor.

Jocuri contrafactuale

Contrafactualul, spune Niall Ferguson, este util din două motive:

a) Amuzament/joacă
b) Descoperirea cauzalităţilor.

Iată câteva discuţii de acest tip - utile sau interesante:

1. Dacă Adrian Năstase nu era corupt, câştiga lejer în 2004 şi probabil şi în 2009. Până la mijlocul secolului ar fi avut statui în centrul fiecărui oraş din România.

2. Dacă Traian Băsescu pierdea în 2009, subiectul prezidenţialelor din 2014 nici măcar n-ar fi existat. Victoria sa anul viitor ar fi fost cea mai previzibilă din istorie.

3. PDL ar fi supravieţuit mult mai bine crizei economice dacă, conform politicii tradiţionale a partidului, ar fi creat o coaliţie alături de un partid puternic la care să facă opoziţie din interiorul puterii. În alte cuvinte, apariţia UNPR şi utilizarea sa pentru guvernare a fost nu numai gravă în plan democratic dar şi politic.
Blestemul e aproape shakespeare-ian: singura dată în istoria PD/PDL când partidul a vrut şi a putut să rămână singur la prăjitură, prăjitura era expirată şi a explodat.

Unele aspecte contrafactuale pot fi formulate sub formă de întrebări:

1. Cine s-ar fi poziţionat altfel dacă protestele anti-RMGC ar fi avut loc exact în forma lor actuală dar în septembrie 2011, când la putere era guvernul Boc?

2. Care ar fi fost rezultatul alegerilor din 2012 sau 2014 dacă Mircea Geoană - şi nu Victor Ponta - ar fi câştigat congresul PSD de la începutul anului 2010?

3. Care ar fi fost destinul electoral al PNL dacă Tăriceanu - şi nu Crin Antonescu - câştiga preşedinţia partidului în martie 2009? Cine ar fi candidat la prezidenţialele din 2009 cu susţinerea PNL? Care ar fi fost formula de guvernare în perioada 2010-2012?

4. Dacă mass-media ar fi fost controlată de PDL, aşa cum dreapta maghiară sau din alte ţări est-europene domină peisajul mediatic, s-ar fi schimbat rezultatul alegerilor din 2012? Cum?

5. Cât de puternică ar fi fost candidatura Monei Muscă la prezidenţiale în 2014, dacă nu s-ar fi retras de pe scena politică datorită scandalului arhicunoscut?

Scena politică românească în 2014 - perspective adiţionale

(Blogul are acum o nouă hăinuţă, adică şablon. Acum fundalul e mai plat dar mai puţin obositor pentru ochi).

Am fost provocat în mod amical de autorul acestui articol să prezint o reacţie. Tema este vastă şi atrăgătoare. Iată gândurile mele:

1. Existenţa sau ruperea USL nu depind de situaţia economiei. O guvernare eficientă în planul opţiunilor de vot ale populaţiei ar putea încuraja o candidatură a lui Victor Ponta şi ruperea USL. O guvernare dezastruoasă ar încuraja PNL să realizeze o distanţare de social-democraţi.

Menţinerea USL ar putea fi cauzată de apariţia pe scena politică a unui candidat extrem de puternic la prezidenţiale care să nu aparţină nici PSD, nici PNL. Şansele de a se întâmpla aşa ceva sunt reduse.

2. O unire a "dreptei" se va realiza probabil conform unui scenariu mai cinic decât cel descris de Ştefan Vlaston. Ce motive ar avea PDL de a accepta FC, PNŢCD, IRL, PMP, etc., de a le da funcţii sau locuri eligibile la europarlamentare? Feţele noi, comunicatorii, bunii teoreticieni, etc. sunt o adăugare estetică dar, în cazul în care nu adaugă voturi, inutilă. PDL aplică o tactică eficientă: aşteaptă europarlamentarele, speră ca celelalte forţe, inferioare organizaţional, să eşueze şi să i se alăture în genunchi, cu costuri mai mici. Dacă va mai avea nevoie de ele.

3. Empatia şi emoţia contează foarte mult în politica electorală românească. Fără aportul unui om capabil şi carismatic, transferat de la stânga, "dreapta" ar fi repetat ad infinitum anul 2000 (am scris mai multe despre rădăcinile istorice ale subiectului aici). În afara simpatizanţilor deja convinşi - să zicem două milioane şi jumătate de oameni - nu există lideri de "dreapta" care să dea senzaţia celorlaltor români că le pasă de ei. Mă tem că subiectele listate de Ştefan Vlaston sunt importante pentru naţiune, dar nu pentru cetăţeni, o tară mai veche a proiectelor non-PSD.

4. Apreciez şansele ca preşedintele ales în 2014 să nu aparţină PSD sau PNL ca fiind nu de 70%, ci mai degrabă de 7%. Un alt motiv în afară de punctul de mai sus:
- în 2009, un lider politic versat şi care beneficia de o organizaţie la apogeu, aflată la butoanele guvernării, a câştigat pe muchie.
- în 2004, acelaşi lider a avut nevoie de susţinerea încă unui partid major (PNL) pentru ca, iarăşi, abia să câştige.
Organizaţional şi la nivel de lideri, situaţia taberei anti-PSD este mult mai proastă decât în 2004 sau 2009. S-a vorbit mult timp despre faptul că "dreapta" are nevoie de un Traian Băsescu. Cred că are nevoie de un om politic mult mai performant din punct de vedere electoral. De asemenea, cred că nu îl are.

Câteva indicii despre campania din 2014 a lui Antonescu

Provin chiar de la preşedintele PNL, fiind livrate într-un interviu care a avut loc la B1.

1. "Nu vreau să fiu un preşedinte al maşinăriei. Eu am fost şi am rămas un om liber. Liber în sensul raporturilor cu cercuri financiare, cu influenţa şi forţa serviciilor de informaţii şi a altor grupuri."

O poziţionare pentru cazul în care PSD pleacă pe altă cărare când vine vorba de candidaturi. În mod ironic, genul ăsta de fraze enervează PSD (aducând aminte prea mult acestui partid de Traian Băsescu) şi reduc şansele ca social-democraţii să-l susţină pe Antonescu la prezidenţiale.

Această poziţionare ne spune de fapt mai multe despre mesajele ofensive ale lui Crin Antonescu într-o campanie prezidenţială în care n-ar avea susţinerea PSD. În oglindă: 'X este un om al maşinăriei de partid, Y este la fel, etc etc, eu sunt liber'. Un plan bunicel în contextul în care imaginea PDL încă nu s-a refăcut după perioada de austeritate iar PSD este partidul aflat la timona guvernării şi deci cel care va încasa şi o mare parte din costurile ei. De asemenea: conform a 2 institute de sondare a opiniei publice din 3, toţi liderii importanţi şi instituţiile statului au pierdut din încrederea cu care erau creditaţi/creditate în aprilie. Mesajele anti/non-sistem pot avea priză anul viitor.

2. "Mă interesează în mare grad electoratul lui Băsescu."

Electoratul lui Traian Băsescu este irelevant în cazul în care Crin Antonescu e candidatul USL.

3. "Electoratul lui Băsescu este vinovat de mandate dar nu are nicio altă vină."

Gafă. Nu blamezi nici măcar cu o petală electorate pe care le curtezi. Mai ales când lucrul blamat este exact aspectul care-i defineşte din punct de vedere politic.

În concluzie, Antonescu începe să-şi creioneze o candidatură non-PSD, fără ca asta să însemne că va fi cel care iniţiază ruperea. Dar el pare a fi din ce în ce mai sigur de faptul că ruperea va exista. Niciunul din mesajele prezentate în interviu nu era congruent cu cel al unui candidat al Uniunii.

Partidul Mişcarea Populară - start ratat

La şapte luni după discursul "Adio PDL"...

La trei luni după anunţarea formală a partidului...

... PMP se pregăteşte, se pare, de fuziune. Chiar dacă dispariţia nu va avea loc, o concluzie este evidentă: debutul a fost nereuşit. Există cauze de formă, de exemplu faptul că iulie e cea mai nefericită lună pentru lansarea unui concept politic. Dar şi de fond.

Oamenii care-l antipatizează pe Traian Băsescu cred că el domină prea mult proiecte şi oameni, că strânge de gât sau dirijează dictatorial tot ce se află în jurul său. PMP a ratat din motivul invers. A fost prea puţin băsesciană în idei şi prezenţă publică. Nu ştiu un moment public când Traian Băsescu a apărut asociat cu MP sau cu Partidul MP. Am bănuiala că nu i-a direcţionat absolut deloc (sau, dacă a făcut-o, atunci intervine factorul 5 din această listă - articolul, care nu-mi aparţine, poate fi accesat contra cost).

Comparaţia nu e neapărat foarte fericită, dar în 1992 PD-ului i s-a întâmplat acelaşi lucru. Iliescu, preşedinte în funcţie, a creat un partid nou după un congres PD/FSN care nu a avut finalul sperat de el. Elementele-cheie:

a) Promovare pe lider. În nici şase luni, într-o naţie fără Internet şi televiziuni de ştiri, se ştia: FSN=Roman, FDSN = Iliescu.

b) Organizaţii. 35 din 42 de prefecţi FSN au plecat alături de Iliescu.

Rezultatul final a fost că două treimi din forţa sau scorul FSN-ului unit, pre-rupere, s-au dus la Iliescu şi FDSN.

Pe niciunul din cele două criterii de mai sus PMP n-a făcut mare lucru.

În urmă cu şapte luni evaluam în acest articol şansele unui partid băsescian. Să revedem ce s-a întâmplat şi ce nu.

"Românii care au încredere mare sau foarte mare în Traian Băsescu reprezintă un pic peste 20% din populaţia adultă aflată în ţară."

INSCOP, mai-iunie şi iulie: 23%

Sociopol/CCSB, aprilie şi septembrie: 23%

Ambele firme indică o creştere a încrederii în Traian Băsescu cu 2-3% faţă de toamna anului trecut sau debutul anului 2013. Un potenţial considerabil nevalorificat.

Ce luam în calcul atunci:

"Factor negativ: Nu toţi [membrii PDL] vor face trecerea la un partid băsescian. (...) Construcţia în teritoriu ar fi dureroasă, în special în mediul rural, unde se află 55% din votanţi. Soluţii există, dar necesită timp sau îndemânare ( = vandalizarea PDL)."

Disciplina PDL a fost foarte bună: Blaga, cel puţin temporar, a câştigat. Organizaţiile PDL care au plecat la PMP au fost foarte, foarte puţine - efectul de bandwagon nu s-a produs.

"Factor pozitiv: Comunicarea şi setul de valori adoptat pot mări impactul unei asemenea formaţiuni dincolo de susţinerea actuală pentru TB. Aici includ de fapt o serie de factori, de la apariţia unor eventuale cazuri de corupţie la formularea unei strategii inteligente de comunicare pe probleme economice (un călcâi al lui Ahile în contextul în care se doreşte atragerea de votanţi noi)."

PMP nu a vorbit de economie deloc, deloc, deloc sau poate într-un mod nememorabil. Călcâiul lui Ahile este încă în funcţiune. S-a vorbit foarte mult de atragerea la vot a celor 58% care n-au votat acum un an (ţintă extrem de dificilă, detalii aici) în loc să se execute un penalty uşor pentru aproximativ 10-15%, susţinători ai lui Traian Băsescu care erau şi sunt nereprezentaţi politic.

"Impact incert: În condiţiile în care Traian Băsescu nu mai poate candida la preşedinţie în 2014 şi mai ales după aceea, cei care vor reprezenta vectorii de comunicare ai unei asemenea forţe politice sunt cruciali. Ei sunt, de fapt, miza. Spre ei se va face teoretic transferul electoratului. În alte cuvinte, Traian Băsescu este "pistolul" acestei construcţii, zborul "gloanţelor" este relevant, asupra lor trebuie aţintiţi ochii. Chiar de acum. (...) Dacă o asemenea mişcare va exista la momentul prezidenţialelor din 2014, ea este relativ limitată în planul opţiunilor."

Preşedintele partidului este singurul om din conducerea PMP care nu poate participa la prezidenţiale: Eugen Tomac (va avea cei 35 de ani necesari conform Constituţiei abia în iunie 2016). Implicit, PMP a semnalat că este dispus să se plieze pe o soluţie care să provină din afara sa. O alianţă cu PDL sau FC era obligatorie, cu precizarea că PMP urma să aibă rolul servient ("nu noi dăm prezidenţiabilul").

Oamenii vizibili din PMP au mare nevoie de training pe comunicare pentru a-şi atinge potenţialul. Tacticile adoptate au fost, se vede, minuscule ca impact.

Să recapitulăm primele şapte luni ale PMP:
1. o forţă politică care nu şi-a utilizat deloc principalul vector de credibilitate.
2. o captare minoră spre non-existentă a organizaţiilor PDL.
3. non-promovarea unui lider în perspectiva prezidenţialelor.
4. lipsa unei identităţi aparte sau a unor evenimente jucate inteligent din punct de vedere comunicaţional.

În acest context, orice scor în sondaje mai mare de 1% trebuie tratat drept un succes. Situaţia PMP nu se va îmbunătăţi consistent decât dacă unul sau mai multe din cele patru elemente de mai sus sunt modificate.

Turul 2 din 2009: electorate şi explicaţii

Această postare este continuarea celei de miercuri.

Există mai multe moduri de a înţelege ce s-a întâmplat în turul doi al alegerilor din 2009. Acesta este unul dintre ele.

Să privim taberele în mod separat.

Tabăra Geoană. Alianţa dintre candidaţii PSD şi PNL la preşedinţie ar fi trebuit să însemne punerea împreună a 5 milioane de voturi. Existau însă şi nişte probleme:

Motor supraîncălzit / istovit: atât Geoană cât şi Antonescu supraperformaseră în primul tur, obţinând maximul de mobilizare din partea celor care se gândeau să-i voteze. Nu se mai putea obţine aproape nimic în plus din acest punct de vedere, nu au existat într-un număr mare români pro-Geoană sau pro-Antonescu care să nu fi venit la vot deja în turul unu (detalii aici);

Tranziţie deficitară: o parte din electoratul lui Antonescu, chiar şi din cel "cert" pro-Antonescu, n-a făcut tranziţia spre Geoană. Conform CCSB, din 2 milioane de oameni un sfert n-au mai venit la vot deloc în turul doi iar o cincime, adică aproape alt sfert l-au votat pe Traian Băsescu.

Mobilizare slabă a electoratelor terţiare: personalitatea lui Băsescu dar şi evenimentele dintre cele două tururi au avut un efect aparte, reducând mobilizarea electoratelor lui Vadim, Oprescu şi Becali în favoarea lui Geoană. Acest triunghi de candidaţi obţinuse în primul tur 1,2 milioane voturi (!).

Mobilizare slabă a electoratului UDMR. Să luăm Harghita şi Covasna, cumulate:

2004, voturi pentru Năstase în turul doi: 128 mii.
2009, voturi pentru Geoană în turul doi: 68 mii.

În ambele judeţe Traian Băsescu a câştigat în 2009, spre deosebire de 2004 când ocupase locul doi.

Recapitulăm: se porneşte de la 5,0 milioane voturi.
Se pierd opt sute de mii votanţi ai lui Antonescu.
Am ajuns la 4,2 milioane.

- se obţin câteva sute de mii de votanţi de la Vadim/Oprescu/Becali;
- se obţin 42 de mii de voturi în HarCov faţă de cât obţinuseră Geoană şi Antonescu în primul tur şi probabil încă câteva zeci de mii de la etnici maghiari din restul Ardealului;
- se adaugă o bună organizare, dar nu cea mai bună (citatul exact din Ponta: aici).

Se ajunge la 5,2 milioane, un câştig net de 200 de mii de voturi faţă de punctul de pornire, ceea ce este extrem, extrem de puţin. Doar în 2004 s-ar mai fi câştigat un tur doi cu atât de puţine voturi.

Tabăra Băsescu. Norocul ţi-l faci singur, nu pică din cer. Greşelile neforţate ale adversarului pot rămâne fără efect, dacă nu ştii să le utilizezi.

Spre deosebire de tabăra Geoană, mai existau aproximativ 1,5 milioane voturi utilizabile (spaţiul albastru-deschis din acest grafic) - oameni care-l simpatizau pe Traian Băsescu dar nu erau foarte interesaţi de politică şi care de fapt nu veniseră la vot în primul tur. Campania extrem de pasională dintre cele două tururi i-a scos din case pe mulţi sau foarte mulţi dintre ei (conform lui Turambarr: doar o treime).

Performanţa lui Traian Băsescu în HarCov s-a îmbunătăţit cu 30 de mii de voturi faţă de alegerile din 2004 - şi acestea au contat.

Votanţii lui Antonescu din primul tur care au votat împotriva lui Geoană au fost un grup extrem de important.

Rezultatele din diaspora au fost supralicitate datorită faptului că reprezentau un aspect insolit, dar cum nimeni nu putea să ştie câte voturi urma să obţină Geoană şi cât de mică va fi diferenţa în ţară posibilitatea unui fraude calculate la zecimală este redusă. Mai multe detalii despre matematica voturilor diasporei din 2009: aici.

Despre efectele în sondaje ale "casetei cu copilul" şi ale dezbaterii sau despre vizita lui Geoană şi Antonescu la Timişoara s-a scris foarte mult. Pot apărea diferenţe de nuanţă, lucrarea de dizertaţie a lui Costin Ciobanu ("De ce a pierdut Mircea Geoană alegerile prezidenţiale din 2009?") argumentând extrem de persuasiv că nu dezbaterea, ci caseta a avut rolul cel mai important. Nu voi detalia foarte mult decât pentru a spune că suma efectelor acestor evenimente nu avea cum să fie decât pozitivă pentru Traian Băsescu (confirmări via CCSB aici şi aici).

Se adaugă şi la această tabără organizare cât cuprinde - te rog să observi fişierul de Excel proiectat pe perete în fundal:

Numărul total de voturi obţinute (5,2 milioane) poate fi privit prin următoarele prisme:
- reprezintă mai multe voturi decât în 2004, în contextul în care Traian Băsescu nu mai avea susţinerea PNL;
- este rezultatul celei mai mari creşteri între turul unu şi turul doi pentru un candidat care nu a beneficiat de susţinerea candidatului de pe locul trei.

La ce concluzii ajungem pe baza alegerilor din 2009?

1. Publicul maximal al unui candidat poate deveni extrem de important, mai ales în contextul în care între turul unu şi turul doi acesta este mobilizat (de candidat sau ... de către adversar). Contează mai puţin cât din acest public a votat în primul tur.

2. Alianţe de genul "locul 2 + locul 3 versus locul 1", precum cea din 1996, pot eşua dacă electoratul candidatului de pe locul 3 nu este foarte disciplinat. Campania lui Antonescu din 2009 atrăsese şi votanţi atipici (tineri cu studii superioare din mediul urban, care nu votaseră la parlamentare şi care erau dezinteresaţi de politica de partid). Aceştia au fost imposibil de redirecţionat.

Ca observaţie generală, este uluitor că Geoană a reuşit să ţină rezultatul atât de strâns:
- Geoană era un candidat slab (cel mai prost scor, în procente sau voturi, înregistrat vreodată de un candidat PSD în primul tur);
- aportul lui Antonescu nu a fost eficient, funcţionând la o turaţie măsurabilă statistic între 55% şi 60%;
- evenimentele dintre primul şi al doilea tur au fost jucate slab spre foarte slab de către Geoană;
- s-au ratat electoratul de etnie maghiară, electoratele extremist-populiste şi diaspora;
- candidatura lui Geoană era deficitară din perspectiva ambilor "stâlpi de percepţie" ai electoratului românesc cu privire la un preşedinte: empatie şi leadership.

În tabăra cealaltă, o victorie extrem de strânsă a fost citită ca şi când ar fi fost un succes colosal, la 80 de procente distanţă de adversar. Această eroare e scuzabilă psihologic, dar a cauzat pe termen lung iluzii periculoase. Niciodată un succes în alegeri n-a fost atât de otrăvit.

Unificare?

În primul rând recomand citirea acestui articol. Iar apoi pe acesta.

Lucruri de luat de calcul:

1. CONTRA UNIFICĂRII: În planul rezultatelor, motive de scepticism există pe baza experienţelor din trecut.

În mai multe sondaje efectuate la comanda PDL în perioada august-septembrie 2012, partidul ar fi obţinut 20-21% din voturi.
FC/ICCD, PNŢCD şi NR ar fi cumulat încă 5-6%.

Dar o alianţă între toate aceste forţe, măsurată conform aceloraşi sondaje, ar fi obţinut
... nu (20 sau 21) + (5 sau 6) = între 25 şi 27%,
... ci 22-24%.

O lege simplă a mecanicii alianţelor spune că întotdeauna când acestea se formează, o parte din susţinătorii forţelor care formează alianţa sunt dezamăgiţi, în special datorită asocierii cu entităţi politice pe care ei le dispreţuiesc. În România regula nu s-a respectat cu CDR, nu s-a respectat cu ADA, nu s-a respectat cu USL, dar s-a respectat cu ARD.

Situaţia de anul trecut nu era însă cu totul nouă. În mai 2000, scorul lui Emil Constantinescu în sondajele privind prezidenţialele era de 18%. Isărescu şi Stolojan, cumulat, au obţinut 21%. Dacă ne uităm la numărul de oameni dispuşi să voteze într-un fel sau altul, diferenţa e şi mai mare:

Constantinescu ar fi luat 18% din voturile celor care aveau o intenţie de vot, care erau 55% din populaţie. Adică ar fi obţinut 18% din 55% = voturile a 9,9% din românii aflaţi în ţară (aproximativ 1,8 milioane voturi, poate mai puţin în funcţie de câţi oameni emigraseră deja).

Prin comparaţie, Isărescu şi Stolojan au obţinut împreună 2,3 milioane voturi.

O alipire forţată a electoratelor FC, PMP, etc. la PDL l-ar blagoslovi pe partidul din urmă cu un electorat incert şi ezitant. Ca în 2012. (dacă te gândeşti că electoratele astea, cumulat, sunt irelevante, atunci unificarea nu mai are sens pentru PDL, costurile în funcţii şi locuri eligibile la europarlamentare fiind prea mari pentru ce se obţine).

Unificarea ar însemna şi recunoaşterea publică a unor eşecuri. Proiecte politice croite în afara PDL se întorc la matcă, semnalând că nu sunt capabile să prindă singure pragul electoral nici în 2014.

2. PENTRU UNIFICARE: Refuzul de a vota pentru o alianţă datorită aspectelor negative ale unuia sau altuia dintre partidele componente are şanse mici să se repete la parlamentare sau la prezidenţiale.

Divizarea voturilor la prezidenţiale nu e dorită. Existenţa unei candidaturi unice este obligatorie, cu excepţia cazului în care înfrângerea este asumată.

Impactul emoţional al depăşirii PNL la europarlamentare ar putea avea efecte interesante în vederea prezidenţialelor.

Unele cariere politice sunt prelungite sau salvate.

Şansele realizării unei reforme a PDL din interior cresc.

Scena politică se simplifică.

PPE va fi foarte fericit.

3. ... CE CONTEAZĂ? Vorbim de 3-4% şi 3-4 sinecuri, o câtime dintr-o firimitură din ce înseamnă electoratul României sau puterea politică în această ţară. Problemele majore de strategie şi discurs n-au fost rezolvate.

Într-o postare de acum 13 luni scriam: "Anul 2013 va fi decisiv, atunci dreapta trebuind atât să-şi formuleze strategia cât şi să înceapă implementarea ei." Nu s-a făcut nimic sau nimic bine, cu excepţia faptului că fanii PPDD s-au reîntors la PDL, probabil temporar.

O postare de acum 11 luni dar care avea drept subiect prezidenţialele din 2014 avea subtitluri pe care le-aş scrie şi azi fără emoţii:

Organizaţional, se porneşte cu şansa a treia.
Dependenţa de PDL este un punct slab.
După perioada 2010-2012, cooptarea de noi votanţi reprezintă o provocare.
Haosul strategic domină situaţia.
Lipsa de know-how este acută.

Fără un efort major de creativitate (căci asta înseamnă o schimbare de paradigmă) o "dreaptă unită în spatele unui singur candidat" va termina pe un loc 3 evident, oricum se va chema candidatul respectiv. O supă apoasă e la fel de nesatisfăcătoare indiferent dacă stă într-o singură cratiţă sau în cinci crăticioare.

E aceeaşi veche melodie cu fluier şi ghitară.
Cum continuăm?
Haine din diamante false şi maşini lucitoare
Lucrurile stau la fel de ani de zile
Trebuie să ne schimbăm

Cineva mi-a spus când am ajuns la Nashville:
"Fiule, gata, ai reuşit!
Bătrânul Hank a avut succes aici, suntem siguri că şi tu vei fi la fel"
Dar nu cred că Hank a ajuns la succes aşa
Nu cred că Hank a ajuns la succes aşa

Zece ani de concerte, amoruri de o noapte,
Anii mei de tinereţe cheltuiţi degeaba.
Spune-mi încă-o dată, vreau să mă asigur:
Eşti sigur că Hank a ajuns la succes aşa?
A ajuns bătrânul Hank la succes chiar aşa?

Am văzut lumea cu o formaţie din cinci oameni
Care m-au privit din spate
Cântând cântecele mele şi unul de-al lui din când în când
Dar nu cred că Hank a ajuns la succes aşa,
Nu, nu cred că Hank a ajuns la succes aşa.

Anul prezidenţial 2009: electorate şi explicaţii

Rezultatele sondajelor din toamna anului 2009 au părut contradictorii: Geoană ba era la egalitate cu Antonescu, ba diferenţa era covârşitoare. Tot în primul tur, era Traian Băsescu la 5% de Geoană sau erau aproape la egalitate? De fapt, cu câteva excepţii minore, sondajele luate în discuţie măsurau realităţi diferite. Sondaje conform cărora prezenţa la vot urma să fie redusă erau amestecate cu sondaje în care prezenţa era la cote de anii '90 (o explicaţie mai în detaliu aici). Diferenţa dintre cele două situaţii, după cum vei vedea, poate fi colosală.

Au existat sondaje care au luat în calcul lecţia parlamentarelor din 2008 şi au filtrat baza de date astfel încât să se ia în calcul doar răspunsurile oamenilor foarte interesaţi de politică şi extrem de siguri că vor vota. Putem să privim imaginea de mai jos ca o descriere a "nucleelor dure" pentru cei trei candidaţi principali:

Imaginea largă este:
- Traian Băsescu cu un electorat garantat de 2,6 milioane voturi;
- Geoană semnificativ în urmă, cu greu depăşind cota de 1,7 milioane voturi "sigure", dar făcând acest lucru când trebuia, adică în ultima lună, probabil atrăgând votanţi iniţial pro-Oprescu;
- Antonescu tras în jos de amploarea mai mică a electoratului său de partid (PNL < PSD şi PNL < PDL) dar... vezi punctul b. de mai jos.

Există două aspecte aparte:

a. "Scăderea" lui Traian Băsescu din sondajul efectuat de INSOMAR la sfârşit de octombrie şi început de noiembrie (valea albastră din centrul graficului). Este vorba probabil de efectul marjei de eroare sau alt tip de eroare şi nu de o manipulare - în acel sondaj preşedintele în funcţie îl conducea pe Geoană la procente. De aceea putem ignora acest element.

b. Creşterea majoră a electoratului "dur" pro-Antonescu de după dezbaterea de la Cluj - creşterea masivă a liniei verzi de la capătul din dreapta al graficului. Atenţie, acest lucru nu înseamnă că Antonescu a câştigat nehotărâţi. Mai degrabă, oameni pro-Antonescu care nu erau foarte-foarte siguri de faptul că ar veni la vot au devenit extrem de hotărâţi să facă acest lucru.



Cele mai multe sondaje s-au axat pe o prezumţie conformă cu realitatea: prezenţă undeva între 46% şi 59% (prezenţa reală în primul tur a fost 53%).

Geoană a luat viteză odată cu începutul toamnei, aspirând cu trecerea timpului susţinători ai lui Oprescu (absent din grafic).

Antonescu îşi depune oficial candidatura pe 16 octombrie 2009. Trei-patru sute de mii de oameni decid în acea clipă că el ar fi o opţiune bună. Nu pare foarte mult, dar Antonescu trece în acel moment de nivelul 1,5 milioane voturi şi nu mai scade niciodată sub acest nivel.

Băsescu stabil în intervalul 2,9 - 3,2 milioane voturi, care s-a şi confirmat la urne. Excepţia (3,4 milioane voturi în noiembrie) provine dintr-un sondaj CCSB.

Partea cea mai din dreapta a graficului conţine rezultatul propriu-zis. Geoană şi Antonescu au supra-performat puţin. De unde au mai luat voturi? Din următoarea - şi ultima - categorie de votanţi: cei nu foarte decişi să voteze, ba chiar a căror prezenţă era serios pusă sub semnul întrebării:

Să înţelegem foarte bine ce înseamnă graficul de mai sus: întrebi pur şi simplu oamenii cu cine ar vota. Nu verifici dacă îi interesează politica, cât de siguri sunt că vor veni la vot. Testezi, de fapt, un public maximal sau publicuri maximale.

Câteva observaţii:

a. Traian Băsescu în aprilie era undeva prin stratosferă (nivel maximal: 5,4 milioane voturi). Valoarea e confirmată şi de alte sondaje din 2008 sau de la începutul lui 2009, de la alte firme decât CSOP. Din cauza acestei cote şi numai datorită ei a trebuit să măresc scala tuturor celor trei grafice.

b. După momentul de mai sus vedem efectul strategiei lui Bogdan Teodorescu ("nu-l mai atacaţi direct, atacaţi oamenii din jurul lui, creaţi impresia unei camarile"). Sau candidatura lui EBA. Sau reorientarea votanţilor PSD dinspre un Traian Băsescu simpatic şi hazos spre candidatul partidului lor. Oricum, ce se întâmplă nu e plăcut, Traian Băsescu nu mai ajunge niciodată la 5,4 milioane susţinători.

c. Iată o imagine care prezintă realitatea de mai sus în ultimele zile de dinainte de scrutin:




"Nucleele dure" şi "voturile probabile" s-au concretizat pentru toată lumea. Un lucru normal pentru prezidenţiale.
Traian Băsescu nu şi-a concretizat aproape deloc voturile improbabile, pe când candidaţii PSD şi PNL au reuşit acest lucru. De aceea, ca să vorbim într-un limbaj mai lejer, preşedintele în funcţie abia l-a depăşit pe Mircea Geoană în primul tur, deşi sondaje de opinie şi membri ai staff-ului de campanie erau de părere că o diferenţă de 5% este fezabilă.

În măsura în care acest articol suscită interes, mâine sau poimâine voi continua povestea cu ce s-a întâmplat în turul 2 - tot din perspectiva electoratelor şi determinării acestora de a veni la vot.

ABC sociologic: cum şi cine votează?

Dacă faci un sondaj şi adresezi o întrebare privind opţiunea de vot, puţini oameni nu îţi vor răspunde. În România, în special la prezidenţiale practic toată lumea are o opinie. Însă nu toţi cei care au o preferinţă vor şi veni la vot, ceea ce creează probleme pentru candidaţi, consultanţi, sociologi, ziarişti, etc. Iată de ce: să zicem că există doi candidaţi cu următoarele electorate:

Roşescu Roşovici: 5 milioane de voturi "sigure", 2 milioane de voturi de la oameni care poate că nu vor veni la vot.

Albiţă Albu: 4 milioane de voturi "sigure", 3 milioane de voturi de la oameni care poate că nu vor veni la vot.

Care va fi rezultatul alegerilor? N-ai cum să-ţi dai seama cu certitudine.

Dacă iei pur şi simplu răspunsul la întrebarea "cu cine veţi vota?", fiecare va obţine 7 milioane voturi (5+2, respectiv 4+3). Egalitate.

Dacă te uiţi doar la voturile certe, scorul e 5-la-4. Victorie Roşovici.

Pe de altă parte, nu este exclus ca o parte din votanţii nu-foarte-siguri ai lui Albu să apară la urne, în timp ce Roşovici rămâne doar cu voturile certe ( 5 vs. 4 + 2, Albu câştigă).

Din acest motiv, scorul în sondaje al unui candidat nu înseamnă foarte multe. Cât din electoratul lui chiar va veni la vot? Dacă lărgim întrebarea, câţi oameni vor veni la vot şi căror electorate le aparţin? Filtrarea răspunsurilor este o metodă utilă pentru a se afla ce şi cum: se deselectează din baza de date persoanele care spun că nu sunt interesate de politică (dar au o opţiune de vot la prezidenţiale), care nu sunt foarte sigure că vor veni la vot (dar au o opţiune de vot la prezidenţiale), etc. Se pot pune câte filtre se doreşte, relevantă este expertiza sociologului.

În teorie vorbim de trei filozofii de filtrare, şi implicit de trei tipuri de sondaje:

a. Zero filtrare. De exemplu, dacă 89% din respondenţi îţi spun cu cine ar vota, iei în calcul 89% din răspunsuri.

În practică prezenţa nu e niciodată la aceste cote. Aceste sondaje au o utilitate redusă, dar pot fi folosite pentru a determina electorate maximale, "alonja perfectă" a fiecărui candidat. Mâine voi publica o postare care va arăta cât de vital poate fi acest lucru.

b. Filtrare moderată. Se aplică unele filtre dar nu toate. În practică, se iau în calcul opţiunile a 50-60% din respondenţi, "pierzându-se pe drum" cei dezinteresaţi de politică sau care, conform propriilor declaraţii, votează rar şi foarte rar.

Aparent, totul e OK. Problema este că dacă un candidat are un public maximal (punctul a. de mai sus) care brusc decide să se mobilizeze, rezultatele sondajului nu mai sunt conforme cu rezultatele alegerilor. Se poate întâmpla şi inversul: votanţi aparent hotărâţi să îl voteze pe X în ziua alegerilor decid să "chiulească".

c. Filtrare puternică. Dacă prezenţa la prezidenţiale, conform unui sondaj, este sub 45%, acel sondaj măsoară de fapt "nuclee dure", adică nivele sub care un candidat nu va cădea decât dacă are loc un dezastru.

Exemplu: dacă într-un sondaj cu prezenţă pronosticată 38% din cei aflaţi în ţară (sondajele nu măsoară diaspora) scorul candidatului Toma Alimoş este de 24%, electoratul minimal al lui Alimoş este:

24% din 38% din cei 15,7 milioane de adulţi aflaţi în ţară: 1,43 milioane voturi în ţară.

Din motivele indicate mai sus, în multe ţări din Europa sondajele sunt discutate în voturi şi nu în procente. În mod ideal, o paradigmă corectă de prezentare a situaţiei este ceva de genul:

Candidatul 1: X voturi "sigure" + Y voturi "probabile" + Z voturi "nesigure" + diaspora
Candidatul 2: A voturi "sigure" + B voturi "probabile" + C voturi "nesigure" + diaspora
Şi la fel cu candidaţii 3, 4, etc.

Orice alt tip de prezentare a rezultatelor e clar, uşor de înţeles, frumos, marketabil, etc. dar nu e precis şi poate da rateuri.

O notă de final: nivelul de prezenţă indicat mai sus este strict orientativ. Dacă interesul faţă de un scrutin este extrem de scăzut, 60% poate fi prezenţa maximală, 30% cea medie iar "nucleele dure" pot fi undeva pe la 10% din populaţie. Din fericire la prezidenţialele din România nu e niciodată aşa.

Postarea de mai sus va deveni foarte importantă în contextul alegerilor de anul viitor.

Detaliul de vineri: 3>10%

La primul tur al tuturor alegerilor prezidenţiale din 1991 încoace, au existat trei candidaţi care au obţinut mai mult de 10% din voturi.

Întotdeauna trei.

Niciodată patru sau cinci. Acest lucru ar fi presupus o scenă politică mai echilibrată decât am avut vreodată.

Niciodată doi. Un astfel de scenariu ar fi presupus existenţa a doi candidaţi foarte puternici (40-45% fiecare). Sau, alternativ, un candidat puternic (60-80%) şi o mulţime de candidaţi foarte slabi, cu scoruri dintr-o singură cifră.

Întotdeauna scena s-a împărţit între doi candidaţi importanţi (cel de pe locul doi: minim 27%), un candidat de rangul doi (10-20%) şi alţii care n-au prea contat.

Matematici prezidenţiale pentru PSD

Aproape întotdeauna, când candidatul PSD rămâne singur în turul doi, pierde alegerile.

1992: Iliescu vs. Constantinescu. Electoratul lui Funar (candidatul de pe locul trei în primul tur) nu se îndreaptă spre candidatul CDR.
PSD izolat? Nu.
Victorie? Da.

1996: Iliescu vs. Constantinescu. Preşedintele în funcţie rămâne singur-singurel în turul doi în faţa coaliţiei de votanţi CDR+PD+UDMR. Candidaţii la preşedinţie ai acestor trei forţe politice strânseseră 6,7 milioane voturi în primul tur, cu 2,7 milioane (!) mai mult decât Ion Iliescu în primul tur. Înfrângerea sa era previzibilă.
PSD izolat? Da.
Victorie? Nu.

2000: Iliescu vs. Vadim. În teorie, Iliescu putea pierde: 64% din cei care veniseră la vot în primul tur votaseră alţi candidaţi decât el. În practică, el a beneficiat de susţinerea majorităţii votanţilor lui Isărescu (independent susţinut de CDR), Stolojan (independent susţinut de PNL) şi Frunda (UDMR).
PSD izolat? Nu.
Victorie? Da.

2004: Năstase vs. Băsescu. Un tur doi strâns, întrucât în primul tur situaţia stătea astfel:

Năstase 4,2 milioane voturi
Băsescu + Ciuhandu + Vadim ("ţepe în Piaţa Victoriei") 5 milioane voturi

Dacă te uiţi doar la procente (Năstase 41%, Băsescu 34%) te-ai întreba în ce măsură Băsescu putea recupera distanţa. De fapt, situaţia era inversă, dacă ne uităm la calculul de mai sus pe bază de voturi. Întrebarea era dacă Năstase ar fi putut recupera pe baza votului UDMR (530 mii voturi) sau a candidaţilor marginali (600 mii voturi). În ciuda unei susţineri mai mari decât de obicei a etnicilor maghiari pentru candidatul PSD, nu a fost cazul.
PSD izolat? Aproape total.
Victorie? Ratată pe muchie.

2009: Geoană vs. Băsescu, aproape la egalitate după primul tur. Scena era larg deschisă: în primul tur s-a înregistrat cel mai mare procent de votanţi care au optat pentru candidaţi de pe locurile 3, 4, 5, etc. din istorie (37%). În PSD se înţelege necesitatea cooptării şi a altor votanţi. Problema a fost lipsa de disciplină a unei părţi majore a electoratului captat de Antonescu (nu şi de PNL). Organizarea excepţională a PDL a reprezentat alt obstacol:

TB, turul 2 în 2004, susţinut de PNL: 5,1 milioane voturi
TB, turul 2 în 2009, nesusţinut de PNL: 5,2 milioane voturi.

Vorbim de un preşedinte popular, aflat la al doilea mandat - singura dată în istorie când PSD a avut împotriva sa un candidat cu asemenea caracteristici. Acesta este motivul pentru care regula de mai sus nu se respectă:

PSD izolat? Nu.
Victorie? Ratată pe muchia muchiei.

Detaliul de vineri: preşedinţii

După Revoluţie am avut doi preşedinţi care au câştigat cel puţin două mandate. Practic, Ion Iliescu şi Traian Băsescu au definit fiecare câte un deceniu din politica românească.

Ambii au fost respinşi de partidul pe care l-au impus pe scena politică şi au fost forţaţi să o ia de la zero, cu o forţă politică nouă.

Partidul care le-a fost mumă şi ciumă este, juridic vorbind, acelaşi: FSN-PD-PDL.

Diferenţa între cele două situaţii este că acum PDL nu are un Petre Roman.

Scorul PNL la europarlamentare şi palatul Cotroceni

Eduard Hellvig, secretarul general al PNL a declarat extrem de recent: ”Vă garantez că, dacă PNL obţine 25% la europarlamentare, în decembrie îl vom avea preşedinte al României pe Crin Antonescu, indiferent că vom avea contracandidat din USL, indiferent ce se va întâmpla. PNL având o cotă electorală de 25% vă garantez că preşedintele PNL va fi şi preşedintele României.”

Avea dreptate?

Putem măsura afirmaţiile de mai sus prin două filtre:

1. Experienţa trecutului

În 2009 am avut aceeaşi desfăşurare de evenimente pe care o vom avea şi în 2014: europarlamentare la sfârşitul primăverii, prezidenţiale la începutul iernii.

La europarlamentare s-au înregistrat 4,8 milioane voturi. În primul tur al prezidenţialelor: dublu. Voi considera neglijabil grupul celor care au votat la europarlamentare, dar nu şi la prezidenţiale. Există deci două electorate egale numeric:

A. Cei care au votat şi la europarlamentare şi la prezidenţiale.
B. Cei care nu au votat la europarlamentare, dar au votat la prezidenţiale.

Campania de la europarlamentare a PNL a fost slabă (14,5% din grupul A).
Campania de la prezidenţiale a lui Antonescu a fost foarte bună - el a obţinut aproape 20% din voturi. Adică, în rândul oamenilor care au venit la vot la prezidenţiale dar nu şi la europarlamentare (grupul B), Crin Antonescu a avut un scor de 25%.

Eduard Hellvig speră că în 2014 campania la prezidenţiale a PNL ar urma un curs/trend asemănător. În alte cuvinte, Antonescu-candidat-din-partea-PNL va performa mult mai bine decât partidul la europarlamentare:

Pasul unu. PNL obţine 25% la europarlamentare (grupul A)
Pasul doi. Antonescu obţine 35-40% în rândul votanţilor din grupul B.
Rezultat: Scorul total al lui Antonescu e de peste 30%, cu care intrarea în turul doi este practic garantată.

(Schema nu poate fi repetată la indigo cu aceiaşi votanţi. Să înţelegem ce s-a întâmplat în 2009 cu electoratul B pro-Antonescu: tinerii, oamenii cu studii superioare şi cei din mediul urban l-au susţinut atunci datorită unei naraţiuni politice mai degrabă apropiată de spiritul protestelor anti-RMGC decât de imaginea politicianului Antonescu din perioada 2010 - august 2012. De văzut cum vor evolua lucrurile în continuare; poziţionarea anti-RMGC a lui Antonescu n-a avut voiciunea pe care ar fi avut-o dacă aceste proteste s-ar fi petrecut acum fix cinci ani. Pe de altă parte, preşedintele PNL se poate axa pe un "electorat B" cu o compoziţie diferită decât cel care l-a votat în 2009).

2. Poziţionarea strategică

Candidaţii PSD la preşedinţie au obţinut întotdeauna cel puţin 31% din voturi în primul tur. Dacă tratăm rezultatele de la europarlamentare drept o anticipare a prezidenţialelor, în contextul unui PNL care obţine 25% la europarlamentare, la prezidenţiale situaţia ar sta astfel:

Candidatul PSD 31-40%
Crin Antonescu (PNL) 25%
Alţii 35-44%

Aparent este posibil ca din acele 35-44% să apară un candidat care să îl depăşească pe Antonescu, adică să obţină cel puţin 26% din voturi. În practică, aceşti "alţi" candidaţi includ şi unul sau doi candidaţi marginali, populişti, care ciupesc 5-15%. Să ignorăm acest aspect şi să trecem la ceva mult mai important: celelalte forţe politice sunt divizate. Pariul lui Hellvig este că ele vor rămâne divizate sau că performanţa candidatului "dreptei unite anti-PNL" ar fi mediocră: sub 25% din voturi, ergo sub Antonescu.

Despre implicaţiile politice ale faptului că secretarul general al PNL afirmă cu certitudine că în turul doi Antonescu ar depăşi candidatul PSD... nu mai sunt multe de zis. Decât în concluzia de mai jos.

3. Concluzie

Pentru ca Hellvig să aibă dreptate, una din următoarele trei afirmaţii trebuie să fie adevărată:

a. Crin Antonescu va hiperperforma la prezidenţiale prin comparaţie cu PNL-la-europarlamentare, atrăgând mulţi sau foarte mulţi votanţi care nu s-au prezentat la vot la europarlamentare.

b. Opoziţia non-PPDD se va prezenta la prezidenţiale cu mai mulţi candidaţi, fiecare obţinând mai puţin de 25% din voturi.

c. Opoziţia non-PPDD va avea la prezidenţiale un singur candidat care va obţine sub 25% din voturi.

De asemenea una din următoarele două afirmaţii trebuie să fie adevărată:

a. PDL îl va susţine pe Crin Antonescu în turul doi.

b. (Electoratul lui) Traian Băsescu îl va susţine pe Crin Antonescu în turul doi.