Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 18 martie 2015

Cum sunt religiile diferite de secte

O religie are un corp de cunoaștere, de obicei o carte, care cumulează istoria acelei religii, istoria comunității sau a umanității prin prisma religiei respective. Acel document este cel mai des rezultatul unui efort colosal de creație al vârfurilor comunității religioase și rareori se finalizează într-o singură generație. La nivel simbolic sau asumat este produsul liderului dar este de fapt orientată înspre divinitate. Acea carte stabilește legătura dintre 1) lider/fondator, 2) ființa divină și 3) comunitate, acea carte definește triunghiul de relații și comuniune.

O sectă face ce zice liderul. Dacă liderul spunea ieri că trebuie să scrii cu mâna stângă, așa trebuia să faci. Dacă azi spune că trebuie să scrii cu mâna dreaptă, așa faci. Iar dacă pretinde că n-a spus niciodată că trebuie să scrii cu mâna stângă, are dreptate. Ești trădător, inamic și demn de dispreț dacă afirmi că vreodată el ar fi spus că trebuie să scrii cu mâna stângă. Într-o sectă liderul e cartea, liderul e ființa divină iar comunitatea nu există decât sub formă de colb pe mantia liderului.

O religie are un corp de legi sau valori. Orice religie cunoaște ramuri, disensiuni, fracțiuni datorită modului de interpretare al legilor sau valorilor. Acestea, în genere, sunt argumentate destoinic. În unele religii procesul de dezbatere al legilor/valorilor interne e formalizat. Teologii sunt, ca să zicem așa, experții în drept constituțional ai religiei respective. Și există școli diverse chiar și în teologie, dezbateri profunde, conflicte apropo de înțelegerea esenței. Oamenii se ceartă dar nu își dau în cap (întotdeauna).

O sectă nu se rupe niciodată. Accepți sau ești trădător. Nu există facțiuni în secte. Prin faptul că ai o părere diferită de restul te definești ca fiind cu totul în afara crezului. Liderul definește valorile, el își este singurul punct de referință și este suficient. Logica e inutilă, are liderul logică pentru toată lumea, tu trebuie doar să urmezi.

O religie stabilește calendare, sărbători, ceremonii. O religie se integrează în istorie și creează istorie. O religie are repere umane, are ierarhii, tradiții, figuri referențiale. O religie are norme și păcate, are încălcări subtile ale regulilor pe care toți le conștientizează, le raționalizează și le asumă.

La sectă contează doar liderul și cine e lângă lider. Ritmul sectei e ritmul liderului. Secta e sub semnul arbitrariului, neașteptatului, haoticului, contradicției, subiectivului. Mai mult decât o religie secta se refugiază în șabloane formaliste, în repetiții simbolice, în formule repetitive întrucât ele oferă calmul necesar supraviețuirii mentale într-un peisaj ideatic care se schimbă zilnic sau la fiecare oră, după cum îi trece liderului prin cap.

O religie dă confort și dragoste membrilor săi. Oferă un beneficiu psihologic (altfel n-ar mai fi existat). O religie dă sens. Și face asta cu succes, comunică înțeles către milioane sau sute de milioane de persoane.

O sectă se definește prin iubirea totală de lider și doar de lider, ura totală și fără limite față de ... ce zice azi liderul că trebuie să urăști. Amploarea sentimentelor e colosală, emoțiile sunt țicneli, cuvintele se scrâșnesc sau se gâjâie, dacă sunt scrise trebuie să iasă din pagină, să verse sânge și fiere, trebuie să aibă font mărimea 80 și să fie cu bold, să aibă - prin definiție - majuscule. Secta se marginalizează și se auto-marginalizează, vorbește celor puțini, doar ei pot duce greutatea psihică a înțelesului sectei. Iar secta - neavând ce face - se mândrește: "suntem puțini și buni, suntem selectați și de elită într-un univers insalubru, neștiutor, idiot." Nimeni n-are voie să-și dea seama că incapacitatea sectanților de a comunica persuasiv cu cei care nu sunt deja convertiți condamnă secta la dispariție fizică și este un verdict dur cu privire la atractivitatea ei.

O religie se pliază pe necesitățile unei comunități. Face vorbire, direct sau indirect, despre fondul activității umane, de la principiile creșterii unui copil până la politică externă, de la relațiile de prietenie până la gastronomie și muncă.

Secta vorbește despre ce vrea liderul. Ce nu spune liderul secta nu știe și nu gândește. Dacă liderul îl înjură pe X, X devine subiectul fundamental de discuție în sectă, singurul lucru care merită discutat. Secta nu vine cu propuneri de subiecte, nu analizează în viitor, nu iese din pasul neuronilor liderului. Secta nu observă puncte slabe, nu identifică puncte tari. Secta e veșnic pasivă și veșnic în întârziere.

Credincioșii unei religii au dubii, au frământări, au ezitări, greșesc.

Membrii unei secte nu ezită niciodată. Se văd pe ei înșiși drept atomi pe săgeata trasă veșnic la țintă de lider, se percep pe ei înșiși drept picături de rouă pe arborii din castelul gândirii liderului, se consideră fragmente infinitezimale de scrum din scrumiera liderului; se luptă pentru a demonstra cât de aproape pot ajunge de lider prin pasiunea pentru el.

În religie autoritatea vremelnică (preot, rabin, Papă, episcop, etc) e supusă greșelii. Încălcarea normelor se pedepsește conform regulilor interne, indiferent cine ai fi.

În sectă liderul e sus-pus greșelii, el nu greșește niciodată, el prin acțiunile redefinește ce este "greșit" și ce este "corect".

O religie are artă.

O sectă are urlete.

O religie are clădiri.

O sectă clădește cultul liderului. Întru eternitate.

O religie are muzică.

O sectă are scandări asurzitoare apropo de genialitatea Liderului, atotputernicia Sa, capacitatea Sa extraordinară de a ghici viitorul, de a reacționa corect, de a planifica strategic. De obicei cu cât erorile, gafele și greșelile liderului în aceste privințe sunt mai evidente cu atât volumul scandărilor e mai mare, ochii ies mai mult din orbite, gingiile sunt mai vizibile, pulsul e mai ridicat.

Unele secte devin religii, dar nu toate. Și asta pentru că unele secte devin Jonestown (detalii).