Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 21 aprilie 2018

PSD în fața catastrofei

Liderul major al partidului este necredibil pentru 85% din românii aflați în țară. Partidul însuși se bazează pe o fărâmă de societate: un român din opt. Ceilalți șapte fie deja susțin opoziția, fie își manifestă din ce în ce mai vizibil ostilitatea, arătându-și deschis disponibilitatea de a da un vot "la furie". Românii sunt uniți ... de crezul că țara merge în direcția greșită. Opoziția din interiorul partidului aflat la putere este slabă și tăcută, nefiind capabilă să formuleze o alternativă - accesul la bani transformă filialele locale la căprioare privind direct în farurile mașinii. În societate ca atare sisteme, grupuri și organizații de fel și chip, de obicei prietenoase cu orice putere, trec la revoltă. Se formează alianțe sociale uluitoare și invizibile, între hipsteri și vârstnici, între oameni foarte săraci și patroni de firme cu cifre de afaceri de zeci de milioane de euro, între bugetari și PFA - toate împotriva celor aflați la putere, al căror nume a devenit o ocară. În plus, birocrația blochează subtil dar evident orice inițiativă a guvernului, adăugând întregului peisaj o notă de ridicol și expunând deținătorii puterii ca fiind, de fapt, slabi.

Mai sus nu intenționam să descriu situația lui Liviu Dragnea și a PSD în clipa de față. Ci a lui Traian Băsescu și a PDL în 2010-2011. E absolut uluitor dacă stai să te gândești, însă fără să ia măsuri dure de austeritate guvernarea actuală e la fel de nepopulară precum cea de atunci. Cifrele sunt șocante. Doar că nimeni nu face comparația. Ar trebui.

Întrebare: - E adevărat că România e pe marginea prăpastiei?
Răspuns: - Da, pentru că se uită în jos la PSD.

Capacitatea de regenerare a coaliției este limitată. Nu există vreun indiciu că erorile din 2017 vor dispărea în 2018 sau 2019. Nu au de ce să dispară - nu există o cauză nouă și n-au dispărut cauzele vechi. Politica de cadre defectuoasă din ultimii ani limitează capacitatea PSD de a produce ceva concret în administrație. Dragnea face un slalom inspirat printre procese și condamnări - nu pleacă nicăieri. El știe să cânte versurile unui singur vinil - împrumutat de la FIDESZ - însă melodia nu prinde, clubul s-a golit. Povestea va continua în aceiași parametri.

Din unele puncte de vedere PSD stă mai rău acum decât PDL în 2011. La încredere, Dragnea e mai jos decât a fost vreodată Băsescu. ALDE ronțăie cu ambiție din electoratul PSD, devenind treptat un parazit redutabil și performant. Lipsește infrastructura umană care să genereze soluții măcar teoretice, precum Noua Republică sau Forța Civică. (PSD nu crede în Albă-ca-Zăpada; PSD crede în Soros - posedă doar o mitologie a dezastrului, nu și una a salvării). Iohannis beneficiază de mai multă încredere acum decât Ponta sau Antonescu atunci. Nu există un PPDD care să mai ciupească din scorul opoziției principale.

Din alte puncte de vedere PSD stă mai bine acum decât PDL în 2011. Împotriva sa nu se află două organizații solide de partid, ci una. Firea este populară ca niciun PDL-ist de atunci (deși nervozitatea sa din ultimele săptămâni semnalează că știe că i se întâmplă ceva urât în sondaje). Antipatia față de guvernare nu e încă ură generalizată.

Situația prezintă și câteva asemănări surprinzătoare. Corupția și nepotismul zgâlțâie ritmic guvernarea. Sistemele de stat - cel de sănătate în special - sunt stegulețe roșii, surse autentice de probleme și de nemulțumire. În 2012, PSD furniza o bază vastă de votanți din orașele mici și rural, precum și vârstnici; PNL capta bugetari sofisticați și locuitori ai marilor orașe, precum și tineri. Acum, PNL este PSD-ul de atunci (forța organizațională superioară) iar USR PNL-ul de atunci (atractiv pentru electoratul cu un grad mai ridicat de autonomie). În ecuație intră acum și partidul lui Dacian Cioloș, ceea ce poate crea dinamici interesante.

Criza imensă în care se află acum PSD va avea efecte multiple și dureroase. Dumnezeu să aibă milă de candidatul partidului la președinție. Înfrângerea previzibilă de la acel scrutin* va avea efect asupra alegerilor locale. Firea va trebui să muncească intens pentru a mai rămâne primar. (Doamnă, Cotroceni-ul se amână pentru 2024 cel devreme...) Inclusiv în locuri unde filiala locală PNL e sub papucul filialei locale a PSD, acea filială liberală va câștiga primăria fără să vrea acest lucru. VINE VALUL. (politicienii și membrii de filiale înțeleg foarte clar de ce am pus aceste cuvinte în bold și majuscule, cu un font mai mare decât restul textului). Este același fel de val care a ridicat USL în 2012. Dar acum în sens invers.

* = împotriva candidatului PSD va putea câștiga în 2019 și un sertar.

Atașamentul lui Liviu Dragnea față de referendumul Coaliției pentru Familie poate fi explicat și prin prisma datelor de mai sus. Liderul PSD încearcă să păstreze măcar ce are. Alternativ, caută votanți noi însă, tragedie, comite aceeași eroare ca mulți politicieni din trecut: conservatorii creștini din România ori sunt PNL-iști înfocați din Ardeal, ori sunt (deja) PSD-iști.

Dacă nu intervin dispariții majore, precum cea a lui Dragnea, scenariul următorului ciclu electoral e simplu:

A. Europarlamentare: Prezență 35-36%, semnificativ mai mare ca de obicei dar nimic uluitor. PSD scor cu 2-în-față. Opoziția la Dragnea din interiorul partidului e prea slabă să speculeze ce și cum. Dragnea va da vina pe filialele din Ardeal sau pe Facebook sau pe UE sau pe Moș Crăciun sau pe petele solare. Nu că i-ar păsa cuiva. Partidul va fi în continuare în comă. Oricum, vine vara, iar în Muntenia vara e zăpușeală, energiile se duc spre zero.

B. Prezidențiale: dacă Dragnea și-a pierdut mințile sau are un blat cu Iohannis, candidează. În mod cert ar fi cărat de partid în turul doi și la fel de cert ar fi masacrat în acel tur doi. Să îți arăt niște cifre:

Cât din populația aflată în țară avea încredere în candidații de tur doi cu un an jumătate înainte de prezidențiale?

1999 (Barometrul Op. Publice, Fundația Soros): Vadim 22%, Iliescu 37% (hai să-l punem și pe Constantinescu: 31%)
2003 (idem): Băsescu 29%, Năstase 33%
2008, IMAS: Băsescu 45%, Geoană 20%
2013, INSCOP: Ponta 44%, Iohannis 31%
2018 (în funcție de ce sondaje preferi): Dragnea 7-12%, Firea și Iohannis pe la 30-35%.

Nimeni, niciodată, n-a pornit de atât de jos ca Dragnea.

Citez din Mirel Palada, cu care sunt de acord: (link)

"La vot în turul doi vin de regulă 60% din total votanți. Ca să câștigi, trebuie să obții cel puțin 50% din aceștia. Adică jumătate din 60%. Adică 30% din total populație. Repet: DIN TOTAL POPULAȚIE. (...) Și acuma revenim la posibilii noștri candidați despre care se face vorbire zilele astea. Păi dacă ai încredere 7%, cum are Dragnea, sau 17%, cum are Tăriceanu, cum crezi că poți să faci saltul așa ușor spre 25%-30%, chiar și cu o mașinărie mare de partid în spate, care să zicem că te votează în scîrbă, că trebuie? De aceea eu personal cred că nici Dragnea, nici Tăriceanu nu au așa de mari șanse să cîștige președinția României. Pentru că ambii sunt departe de pragul necesar de măcar 25% încredere din total populație."

Poate că Firea va fi destul de naivă încât să se ofere să încaseze șutul național pe care PSD îl va încasa în 2019 cu ocazia prezidențialelor. Poate că va fi inteligentă și va pasa totul. În care caz PSD se va orienta spre o non-personalitate gen Fifor sau Corina Crețu.

Cioloș sau Iohannis sau Ludovic Orban va câștiga fluierând. Fluierând. I-am și pus în ordine alfabetică, care dintre ei ajunge în turul doi / ajunge să candideze depinde de niște variabile destul de plicticoase.

Iar prezidențialele produc efecte emoționale pe șase luni, adică ajungem la...

... Locale: Intuiesc că Negoiță rămâne primar în sectorul său. Ceilalți 6 primari PSD din București, printre care o includ și pe Firea, vor tremura serios. Opoziția va putea avea succese surprinzătoare, doar să aibă curaj și candidați adecvați. Probabilitatea să nu existe candidat unic măcar pentru orașele importante e destul de redusă. Mare atenție la Zalău, Constanța, Giurgiu, Drobeta Turnu-Severin, Bistrița, Bacău, Focșani, Galați, Pitești și lista poate continua. În Ardeal vor fi probleme la negocieri, dar nu detaliez.

[Dacă Boc candidează, orașul Cluj-Napoca are pe termen mediu un noroc aproape obscen de mare. Să ne uităm în jur: în Timișoara va rămâne la butoane Robu, în București e nevoie de două mandate pentru a se rezolva problemele (iar dacă Firea rămâne primar sute de mii de bucureșteni vor migra spre Vest, în continuarea unui fenomen în plină desfășurare), Iași-ul se mișcă bine dar nu perfect, Sibiu și Oradea nu au (încă) mărimea necesară pentru a-i face competiție, Brașov n-are aeroport, restul României lâncezește sau nu posedă centre urbane extrem de solide. Destinațiile posibile pentru un investitor, un business dinamic sau un om autonom sunt extrem, extrem de puține.]

Parlamentare: Cu chiu cu vai Dragnea va fi căzut. În PSD se va adopta o conducere colectivă, nefiind timp de un congres serios. Ca la ARD, se va lipi repede sub siglă o soluție de marketing fără fond. Opoziția va fi lovită în aripă de scăderea interesului pentru politică - scorul de 60% al USL din 2012 va fi imposibil de replicat. Am putea avea așa ceva:

PNL+USR+RO Împreună = 45%
PSD 30% (30. Nu treizeci-și-ceva.)
ALDE 12%
UDMR 5%
Alții (care nu intră în parlament) 8%.

Cum președintele numește primul ministru, ALDE și UDMR se vor lupta pentru onoarea de a face parte din coaliția de guvernare. Patru ani de opoziție și de anchete DNA îi așteaptă pe bieții PSD-iști. "Of, of, căpitane de județ..."

În scenariul de mai sus nu subestimez PSD. Are și va avea întotdeauna organizații puternice. Electoratul său dur nu-i dispare, doar se stinge și se amărăște în tăcere. Nu văd trandafirii luând sub 25% la vreun scrutin național (deși e posibil). Nu văd PSD prăbușit la cota din 1996 (23%). Îl văd pierzând însă procentele-cheie de care e nevoie pentru câștigarea fiecărui scrutin mai important. Un om mai dur ca mine, uitându-se la cifrele care măsoară încrederea în liderii PSD sau modul în care este evaluată guvernarea, ar zice că PSD se îndreaptă spre un minim istoric și isteric.

Să nu exagerăm totuși.

Paradoxul nenorocirilor este că lovesc pe cine nu e cazul. Primari pesediști altfel liniștiți din Moldova și Muntenia își vor pierde mandatul pentru că partidul nu are acum curajul să scape de președintele său, devenit o ghiulea electorală. Un biet om va candida la prezidențiale în scuipații întregii țări (primul candidat PSD din istorie care va lua mai puțin de 30% în primul tur), împins de la spate de un Dragnea devenit inamicul public nr. 1. Cel mai prost scenariu pentru opoziție este unul în care Dragnea dispare sau este înlocuit înainte de 2019, acum în primăvară sau în vară, dând destul timp unei noi conduceri a PSD să își pună amprenta și să rejuveneze guvernarea. Acest scenariu este însă, pentru România, unul bun.

În zilele și lunile următoare, să nu uiți că susținerea pentru PSD e subțire ca firul de ață. Membrii, familiile lor și câțiva oameni de afaceri locali, slinoși și emoționali. Atât. Cei 46% nu mai există. Pe cifre, împăratul e acum ... nu gol, ci mai rău: disprețuit ca Băsescu în vremurile lui negre. La întrebarea "Partidul Sau Dragnea?" PSD răspunde cu hotărâre: "Dragnea!!!". Să le fie țărâna ușoară. Disonanța dintre
a) extrem de slaba susținere de care se bucură de fapt PSD
și
b) imensul său apetit pentru acțiune în lupta împotriva luptei împotriva corupției

îmi aduce aminte de inițiativele crețe din 2011 ale puterii de atunci, gen desființarea sectoarelor sau o nouă constituție. Activitatea intensă e menită în bună parte tocmai să mascheze lipsurile majore. O ceată de călăreți agresivi țipă: "Noi suntem avangarda, armata e după deal, o să vă mănânce." Dar nu există acea armată. Cei câțiva călăreți sunt absolut tot ce are PSD.

Deja se poate începe munca la strategii în țiplă, la 2000 euro/pagina, pentru 'relansarea stângii românești'. Va fi o piață bunicică pentru așa ceva în 2020-2021. De altfel, un punct de pornire deja există. E un document scris de Adrian Năstase Niculae Bădălău. Liderii PSD sunt rugați să-l salveze pe calculator, într-o locație convenabilă. Vor da click pe el de multe ori, după ce valul va fi pătruns în cabinele de vot.


vineri, 30 martie 2018

Memento pentru 2019 și 2020

Acest memento (cf. dexonline: semn distinctiv, însemnare, notă care reamintește ceva) e atât pentru tine, cel care citești aceste cuvinte, cât și pentru mine însumi.

Peste cam doi-trei ani se vor toci zeci de tastaturi încercând să se explice rezultatele alegerilor ce tocmai se vor fi încheiat. Mă aventurez să spun că se va valsa mult pe scorurile nefericite ale primarilor PSD în funcție și pe performanța deloc mulțumitoare a candidatei/candidatului PSD la prezidențiale. Vor exista imediat vocile de contrabalans istoric ("întotdeauna PSD pierde prezidențialele, nu-i nicio mare scofală"), contrabalans strategic ("28% în primul tur înseamnă totuși aproape o treime din votanți!"), contrabalans geografic ("și totuși PSD e în continuare partidul cu cei mai mulți primari, dominația lor asupra ruralului e încă solidă") și contrabalans punctual cu nuanțe conspirative ("șșș, să nu spui nimănui dar sectorul 3 n-a mai tras pentru partid"). Este posibil ca pelagra "social-democraților"* să se facă prezentă și la parlamentare. În acest caz, se va vorbi pur și simplu de un ciclu electoral ratat. Iar explicațiile se vor îndrepta spre marketing, credibilitatea lui Dragnea sau gafe anume.

* = știu, și eu am zâmbit. Există miliardari americani, mișcări fasciste și conservatori autentici care sunt la stânga economic sau cultural sau amândouă prin comparație cu PSD.

Unele direcții de discuție pot fi importante. Atenție: (non)credibilitatea lui Dragnea este un efect, nu o cauză. Motivul pentru care PSD se îndreaptă cu pași hotărâți spre un eșec de proporții este însă unul mai simplu, dar ușor de uitat în zilele și lunile imediat următoare confruntărilor electorale. O vorbă din consultanță spune "când ai dubii vizavi de cine va câștiga, uită-te la cât de eficiente sunt organizațiile de partid". Când vine vorba de un ciclu electoral, trebuie să nu ignori agenda publică. Este exact ceea ce PSD face acum cu o cerbicie demnă de ultimii ani ai regimului ceaușist. Liderul are consultanți. Partidul nu are sau îi ignoră. Coaliția aflată la guvernare s-a ghemuit fetal în legile justiției, în promovat conexiuni amoroase în funcții de răspundere, într-o revoluție fiscală care începe să semene cu un cancer, în construitul de stadioane și în referendumuri din care nu câștigă nimic ci cel mult ajută PNL să refacă legăturile cu ardelenii conservatori. Chit că te gândești la cei care au nevoie de ajutor sau doar de un cadru civilizat, prioritățile și nevoile lor sunt ignorate de actuala guvernare. Departe de mine de a spune că PSD ignoră sănătatea, învățământul, infrastructura majoră (autostrăzi) sau de mai mică anvergură și impact local (transportul între localități mici și orașe mari) și atâtea și atâtea subiecte relevante pentru viața românilor și pe care românii înșiși le consideră importante; spun că partidul face un lucru mult mai rău, și anume acționează în mod irelevant (manualele erau problema învățământului?), iar acele acțiuni sunt până la urmă năclăite de birocrație, prima mare forță care a învins deja actuala coaliție. PSD va încerca să explice incapacitatea sa de a guverna prin "statul paralel", o explicație la care rezonează publicul unor televiziuni cu o audiență mică, mai mică decât numărul de membri ai partidului (!!). Într-un sfert din guvernare PSD a pierdut deja o treime din procentele din 2016. Consultanții care au venit cu ideea "statului paralel" trebuie pupați de către opoziție pe obraji în mod îndelung, asta dacă nu i-a infiltrat chiar ea lângă Dragnea*

* = diferența între tine și un membru PSD e că membrul PSD a luat această frază foarte în serios și acum își mușcă nervos unghiile, întrebându-se dacă e adevărat și, simultan, colectând în mintea sa dovezi că așa e.

Problema nu e guvernul, ci defazarea față de realitate a partidului. Un exemplu concret și extrem de important este primăria Bucureștiului. Gabriela Firea se comportă de parcă Bucureștiul ar fi un oraș fără probleme, fiind nevoie doar de o mică vișină pe tortul gustos al existenței zilnice: un concerțel, un contrăcțel, o acțiune micuță de imagine. E chiar loc de alcătuit structuri opace, care să înghită bugete securizând (sau încarcerând) mii de familii în locuri de muncă călduțe, pentru protejarea cărora să voteze cu disperare. Practic, Firea crede că București-ul e atât de liniștit și fericit că poate fi convertit într-o reședință de județ mică și săracă din Muntenia, în care societatea trăiește în ritmurile post-sovietice ale Belarus-ului sau Siberiei. În realitate, există o disonanță din ce în ce mai mare între:
a) veniturile bucureștenilor, gradul de tehnologizare și occidentalizare al orașului, percepția locuitorilor cu privire la ei înșiși și mai ales cu privire la ce merită
și
b) infrastructura în prăbușire, ineficiența administrației, traficul de renume mondial și atâtea altele.
Nu cred că o revoluție stradală și violentă e iminentă dar dacă va începe de undeva, va începe de data asta în București. Este cel mai întins elastic din România. Mai probabilă pare o golire accelerată, locuitorii alegând cu hotărâre vestul - un brain drain care va răpi din strălucirea și atractivitatea orașului, reducând incidental și sumele care pot fi fu.. cheltuite de primăria generală.

În teorie, PSD poate juca din nou cartea "Colectiv", retrăgându-se de la guvernare în această toamnă și râzându-i în nas lui Iohannis: "Hai, creezi o majoritate?" Dacă aș fi Iohannis, aș întoarce covorul pe dos cu PSD cu tot. În loc să împing în hău un guvern minoritar ( = fără susținere constantă din partea unei majorități a parlamentarilor), rejuvenând imaginea PSD, l-aș numi prim-ministru pe Victor Ponta sau pe orice alt om în relații foarte proaste cu Dragnea. Singurul membru PSD care va rămâne în opoziție alături de Dragnea va fi primarul unui cătun montan, unde nu s-a auzit de Internet și până și TVR se prinde cu purici. Să fim bine înțeleși: tot partidul, cu cățel, purcel, limuzine și amanți/amante va pleca spre bani. Nu va exista nicio divizare, nicio schismă, nicio rupere. Având în vedere gustul accentuat al PSD pentru ritual, noul prim-ministru ar fi înscăunat ca președinte al partidului chiar dacă nu vrea. Iar un PSD aflat (în continuare) la putere înseamnă același lucru de 26 de ani: înfrângere în alegeri. Acum chiar mai mult decât de obicei.

Poate că PSD a cedat deja. Incapacitatea de a selecta acțiuni utile poate fi o dovadă de machiavelism: "Merg doar pe zonele pe care pot să dau contracte la cunoscuți și în rest potopul". Am dubii că există oameni care să gândească strategic ("asta e, mai avem doi ani și țup în opoziție, hai să radem bugetele cât mai putem"), dar dacă da își asumă un risc. La o armată de slabă calitate retragerea ordonată poate deveni debandadă. Iar calitatea armatei PSD e dată de ofițeri și generali: filialele județene sau municipale sunt conduse de non-entități, oameni cărora le e frică de propria umbră, reactivi și limitați - nivelul s-a dus atât de jos că baroni locali din trecut au devenit Jupiter-i ("Marian / Oprișan / E în PSD titan!"). Uluitor de multe primării pot intra în joc în 2020. PSD strânge la piept România pre-post-industrială (cu maxim două excepții primarii săi manageriază orașe deznădăjduite, care băltesc în trecut; municipalitățile în creștere și dezvoltare și în care se trăiește bine nu au primari PSD sau... au primari pe care partidul i-a exclus - vezi cazurile Iași și Ciugud), dar o poate pierde chiar și pe aceea. ALDE va părăsi cu lejeritate o corabie în flăcări, singura variabilă fiind aflarea în libertate a lui Tăriceanu: fără ea, urmează fuziune cu PNL altfel doar colaborare post-2020 la guvernare. În funcție de energia PNL, tsunami-ul din 2019-2020 poate roti și parlamentarele. Nu invidiez conducerea PSD de după finalul epocii Dragnea - e foarte probabil ca ei să ajungă la butoane exact înainte de niște alegeri dificile, când fiecare filială va avea însă energia aplecată asupra problemelor interne, având loc sesiuni de de-dragnizare prin comparație cu care luptele anti-staliniste din PCR-ul anilor '50 vor părea swipe-uri pe Tinder.


(poză găsită aici).

În concluzie, dragă cititor, ține compasul pe agenda publică. În 1993-1996 FDSN era prin comparație mult mai bine corelat la nevoile României - măcar nevoile unei Românii. Chiar și atunci partidul a pierdut voturi și procente, dar a reușit mai ales să învigoreze opoziția, săltând-o de la 3,3 milioane voturi la 5,3 milioane (!). În 2019-2020 vom vedea alte cifre, dar un fenomen general vorbind similar. Liniile care demarchează acum categoriile de membri și lideri PSD sunt desenate de modul în care aleg să se non-poziționeze față de cetățeni: parafrazând un banc, unii nu vor să ia în calcul agenda publică, alții nu știu cum să o facă, o altă secțiune a partidului nu poate să o facă și în sfârșit, o parte a PSD nu înțelege de ce ar trebui să o facă.

Ceea ce va costa.


luni, 26 martie 2018

Bugetul României în 1929 vs bugetul României în 2018

Atât în 1929 cât și în 2018 bugetul era pe deficit. Pentru fiecare 8 lei încasați statul român cheltuia 9, adică deficitul reprezenta:

12% din încasări în 1929
12,5% din încasări în 2018

Clasamentul primelor trei capitole ca pondere din buget spune multe:

1929:
Armata 21%
Plata datoriei externe 17% (!!)
Învățământul 13%

2018:
Pensii 22%
Sănătate 12,6%
Asigurări de stat și asistență socială 12% ( = în principal alocații pentru copii, detalii mai jos)

Pe capitole lucrurile stau după cum urmează, întotdeauna valoarea din 1929 fiind menționată prima iar cea din prezent a doua:

Armata 21,3% vs. 4,2%. Observații:
- dacă ești membru NATO îți permiți să aloci mai puțin armatei decât dacă nu ești
- o armată bazată pe conscripție, cum era cea din 1929, costă enorm, statul asumându-și responsabilitatea de a caza, hrăni și echipa sute de mii de oameni an după an
- se sifonau bani mulți, mă gândesc aici la dotarea armatei române în al doilea război mondial care nu a fost optimă...

Învățământ 13% vs. 8%. O diferență parțial inteligibilă datorită structurii demografice (România era o nație foarte tânără în 1929, cu mulți copii - de exemplu, la o populație totală aproape egală cu cea de acum erau de trei ori mai mulți copii în vârstă de 6 ani!). O diferență parțial tristă întrucât valoarea din 2018 include și construirea de școli noi sau amenajarea celor existente, pe când valoarea din 1929 nu.

Poliție+jandarmerie: 5,15% vs 4,5%. Aproape la fel.

Agricultură 4,1% vs. 7,8%. Se pompează mai mulți bani aici de către stat decât în perioada interbelică...

Culte și cultură 3,6% vs. 1,1%. Salariile preoților erau aproape tot. Arta și cultura erau 10% (... din 3,6%).

Justiție 3,1% vs. 1,65%. No comment.

Sănătate 3,1% vs. 12,6%. Iarăși un factor modelat de structura demografică: o țară care, raportat la totalul populației, are puțini vârstnici nu are de ce să investească enorm în sistemul de sănătate. Chiar și așa, valoarea de 12,6% din prezent e enorm. Se aruncă cu bani în sistemul de stat de sănătate dar evident degeaba.

Infrastructură și construcții 2,95% vs. 4%. Diferența este de fapt una majoră și constă în modul cum se cheltuiau banii. În 1929 infrastructura maritimă și fluvială era marea sursă de cheltuieli. Sectorul "poduri și șosele" reprezenta cam 8% din acel 2,95%.

Pensii 8% vs 22%. Demografia definește totul.

Plata datoriei 17,3% vs. 4,4%. Dacă o șesime din venituri se duc pe plata datoriei externe în contextul în care acumulezi în continuare datorie, ceva e foarte în neregulă.

Alți bugetari / alte cheltuieli 18,5% vs. 8%. În aceste categorii se regăsesc ministerul de externe, serviciile secrete, radio (acum și TVR), Academia Română, parlamentul, regele/președintele, etc. Vedem în 1929 în special salarii mari la Fisc și în management-ul antreprizelor de stat, care erau numeroase.

Asigurări de stat și asistență socială 0% vs 12,2%. Adică în 1929 zero alocații pentru copii, zero alocație de creștere a copilului, zero ajutor șomaj, zero subvenții pentru încălzirea locuinței, zero venit minim garantat, zero ajutor nevăzători și persoane cu dizabilități, zero ajutoare pentru înmormântare (detalii privind modul cum se cheltuiesc cei 12,2% aici).

Transferuri către autorități locale 0% vs. 9,4%. În spusele lui Caragiale:

CAȚAVENCU (lui Tipătescu încet) : Să mă ierți și să mă iubești! (expansiv) pentru că toți ne iubim țara, toți suntem români!… mai mult sau mai puțin onești! (Tipătescu râde.) În sănătatea iubitului nostru prefect! Să trăiască pentru fericirea județului nostru!
(urale, ciocniri)
TRAHANACHE (luând un pahar și trecând în mijloc foarte vesel) : Ei, aveți puțintică răbdare!... Nu cunosc prefect eu! eu n-am prefect! eu am prietin! În sănătatea lui Fănică! Să trăiască pentru fericirea prietinilor lui! (sărută pe Fănică, apoi pe Zoe. Fănică sărută mâna Zoii.)

Câteva concluzii:

1. Costă enorm să nu fii în NATO. Cam 17% din buget.
1b. Dar o piramidă demografică inversată costă mult mai mult.

2. În 1929 statul român trăia bine pe datorie. Plata bugetarilor era elementul care crea datoria publică. Acum, prin comparație, statul e obligat la a acumula datorii din cauza dezechilibrelor demografice care aruncă în haos sisteme întregi.

Bugetarii de azi nu-și dau seama cât au pierdut ca importanță prin comparație cu cei de acum 90 de ani. Se apropie momentul când politicienii vor trebuie să aleagă, sub presiunea datoriei publice, între respectivii angajați ai statului și pensionari.

3. În ceea ce privește sifonarea banilor publici armata a fost înlocuită de sistemul public de sănătate și de banii dați autorităților locale (21,3% vs. însumat 22%), rezultatele fiind asemănătoare.

Surse:
Bugetul României în 1929: aici , unde poți găsi și această imagine absolut superbă:



Bugetul României în 2018: aici

luni, 18 decembrie 2017

Revoluția și victoria sa (varianta prescurtată)

Întrucât mai multă lume mi-a cerut acest lucru, iată varianta prescurtată - la o cincime - a textului inițial de aici.

1. Acest text are drept subiect confruntarea dintre două stări de fapt din România. El explică foarte pe scurt originile celor două stări de fapt, trăsăturile lor precum și motivele pentru care una dintre ele, și anume Revoluția post-industrială, se va impune în mod inevitabil.

2. O țară nu este definită doar de nume, granițe sau steag ci mai ales de modelul civilizațional căruia îi aparține. Cum este organizată economia țării respective? Cum se realizează accesul la resurse (private sau comune) ? Cine exercită puterea și care sunt obiectivele celor care exercită puterea? Care sunt valorile cetățenilor din țara respectivă? Răspunsurile la aceste întrebări definesc toate aspectele fundamentale ale vieții cetățenilor din națiunea respectivă.

3. Orice tentativă de înțelegere a României este condamnată să eșueze atâta timp cât nu este atins subiectul modelelor civilizaționale din România și, pe cale de consecință, a faptului că ele se află într-un conflict dezechilibrat (forțele implicate fiind inegale). Practic, România realizează o tranziție rapidă, dar nu foarte ușoară, de la un model civilizațional la altul.

4. Originea modelului civilizațional pe cale de prăbușire este o tranziție anevoioasă, înceată și incompletă: urbanizarea României. Cu excepția Albaniei, Republica Socialistă România era în 1989 cea mai rurală țară din lagărul comunist, 47% din populație locuind la sat. După patru decenii de comunism, aproape jumătate de țară trăia în afara fluxurilor de viață moderne, chiar conform definiției sistemului comunist pentru "modernitate". În plus, multe din localitățile urbane ale României erau orașe doar cu numele, stilul de viață fiind în continuare rural pe formă și mai ales pe fond.

5. În consecință, ce model civilizațional aveam în 1989? Unul cu patru caracteristici fundamentale: comunist - parțial rural - parțial industrial - balcanic. După cum arată și paragraful de mai sus, cele patru elemente se influențau reciproc.Să denumim acest model, pe scurt, 'CRIB'Comunismul Ruralo-Industrial Balcanic.

6. În 1989 modelul CRIB era singurul cunoscut de cea mai mare parte a populației. Ion Iliescu are succes în ultimul deceniu al secolului trecut întrucât propune un CRIB "cu față umană", adică capabil să răspundă nevoilor economice ale populației într-o mai mare măsură decât cel precedent, pre-1989. Propunerile ne-CRIB, adică cele care porneau de la sisteme de valori ne-comuniste sau ne-balcanice, sunt privite de marea parte a societății drept exotice și prea riscante. Incapacitatea evidentă a economiei românești de a livra beneficii populației la nivelul dorit duce la eșecul lui Iliescu și al partidului său din 1996.

7. Opoziția post-1989 față de CRIB a avut mai multe surse de-a lungul timpului.
Cea mai puternică față de ele este și cea mai recentă: Revoluția post-industrială.

8. Revoluția este în principal una tehnologică, dar influențează direct sau indirect toate aspectele vieții de zi cu zi și toate domeniile de activitate ale societății. Revoluția nu este în principal una politică, dar are și forme de manifestare politică secundare pentru Revoluție și care nu reprezintă principalul său front de acțiune.

9. Această revoluție schimbă accesul la resurse, identitatea resurselor importante și modul în care relaționăm cu ceilalți (autorități, oameni apropiați sau societatea ca atare). De exemplu, sectorul terțiar al economiei (orice nu e agricultură sau industrie) prin comparație cu sectoarele primar (agricultură) și secundar (industrie) era al treilea angajator ca mărime în 2008, al doilea în 2012 și primul în 2016.

10. Conflictul dintre cele două stări de fapt poate fi văzut și în termen de de valori: disciplină vs. autonomie individuală, nepotism vs. eficiență, rețele verticale (autoritate) vs. rețele orizontale (coparticipare și cooperare), autoritate delegată vs. autoritate disipată, neo-feudalism vs. transparență, naționalism vs. cosmopolitism, tradiție vs. schimbare și comunitate de durată dar mimată vs. comunitate efemeră dar autentică.

11. O divizare a oamenilor în CRIB și post-industriali este imposibilă. Cu toții cărăm "virusul schimbării", că vrem sau că nu vrem, că suntem consumați de el aproape în totalitate sau că doar tușim nițel, din când în când. Oricărei generalizări i se poate răspunde cu contra-exemple devastatoare la nivel individual. Revoluția nu cunoaște limite de vârstă sau educaționale. Nu e limitată doar la o parte a României, nu e limitată doar la un nivel de venituri și nu e limitată doar la un anumit tip de orașe ("de la 100 de mii de locuitori în sus", de exemplu). Cu toții ne aflăm undeva pe un continuum; strict ca metaforă, de la 0,01% pro-CRIB la 99,99% pro-CRIB și, implicit, de la 99,99% pro-Revoluție până la 0,01% pro-Revoluție. Cu toții deținem măcar un pic de Revoluție și măcar un pic de CRIB în noi. Mai mult: ne schimbăm în mod constant. Uneori saltul de valori în defavoarea CRIB este dramatic, alteori este vorba de o evoluție lentă și de durată. Însă schimbarea e uni-direcțională. Nimeni nu devine mai favorabil CRIB și mai defavorabil Revoluției. De ce? Experiența migrației spre Vest, mediată sau împlinită prin reîntoarcere, a accelerat ceea ce avansul tehnologiei începuse deja să facă. Revoluția nu poate fi oprită, cum nici cea industrială nu a putut fi oprită acum un secol și jumătate. Mai devreme sau mai târziu ea cucerește tot. Dar nu pe toți în același timp, nu pe toți cu aceeași viteză, nu pe toți în același fel.

12. Nu trebuie înțeles din paragraful anterior că viteza Revoluției post-industriale ar fi egală cu cea a Revoluției industriale. Cea prin care trece România acum este mult mai rapidă, prin natura mijloacelor tehnologice și de comunicare răspândindu-se cu o repeziciune mult mai mare. În ciuda migrației spre vest a multor exponenți ai Revoluției, aceștia au fost"înlocuiți" cu repeziciune de exponenți noi, produși în România de către schimbări.

13. Aici ne aflăm. Dar spre ce ne îndreptăm? Ce se va întâmpla în continuare? Întrebarea este, de fapt: ce coordonate are prăbușirea CRIB?

14. Pentru a înțelege coordonatele căderii CRIB, trebuie percepute două tensiuni interne cu care se confruntă acest sistem. Una dintre tensiuni este economică, tehnică, are de-a face cu resursele cu care operează sistemul și cu modul în care sunt ele preluate și distribuite. O voi numi "tigrul în lesă". Cealaltă tensiuni este structurală, ideatică și ține de valorile sistemului. O voi numi "păcatul originar". Ambele periclitează integritatea CRIB și îi reduc, în mod constant și independent, capacitatea de supraviețuire.

15Tensiunea economică din sânul CRIB poate fi formulată astfelCRIB urăște Revoluția ȘI are nevoie de ea. Pentru a înțelege această situație paradoxală, să înțelegem că există două obiective pentru CRIB:
a) îmbogățirea elitelor CRIB
și
b) menținerea unui nivel de trai măcar parțial îndestulător pentru cei a căror existență depinde de CRIB.

Obiectivul b) este important pentru CRIB întrucât fără susținerea acestor persoane CRIB nu-și poate menține controlul asupra puterii politice. Există de asemenea și o componentă psihologică în obiectivul b) : elitele CRIB trebuie să primească, în cel mai pur stil balcanic, o reconfirmare constantă a puterii lor... altfel nu se mai simt elite.

16Însă unicul mod de a colecta resurse la un nivel care să permită îndeplinirea ambelor obiective este exploatarea lumii post-industriale. Acesteia trebuie să i se ofere, în consecință, condiții propice din punct de vedere economic. Aceste măsuri crează însă și un cadru favorabil amplificării Revoluției.

Să punem problema invers și să facem un experiment mental: să ștergem din imaginea țării tot ce înseamnă mediu economic post-industrial, adică nu numai serviciile și IT-ul dar și activitățile economice industriale care fac uz de cuceririle tehnologice ale ultimelor decenii. Rămân doar structuri CRIB, însă acestea nu pot asigura consumul necesar pentru colectarea unui volum mare de taxe și impozite. Fără acest volum de taxe și impozite, sistemele CRIB nu pot asigura, prin furt, nivelul de trai cu care sunt obișnuite elitele CRIB și, simultan, sistemele de subzistență ale dependenților de CRIB.

17. Pentru CRIB, Revoluția e un rău necesar, un tigru ce trebuie ținut în lesă dar care trebuie, fie și cu antipatie, hrănit din când în când astfel încât să nu moară. Ca să rămânem în coordonatele imaginii, problema CRIB este că, independent de acțiunile CRIB, tigrul crește cu rapiditate, capacitatea lesei de a-i limita libertatea de acțiune scăzând pe zi ce trece.

18. Sistemul CRIB a eșuat deja de două ori: la finele anilor '80 nu mai puteaîndeplini nevoile economice ale societății iar la începutul de mileniu a obligat milioane de persoane din zone geografice aflate cvasi-integral sub controlul său să emigreze din cauza acelorași deficiențe economice. CRIB este în genere ineficient și produce ineficiență, aceasta ajungând să afecteze chiar funcția de supraviețuire a CRIB. Acesta este "păcatul originar" al CRIB.

19. În continuare voi sumariza cele de mai sus, prezentând trei scenarii concrete pentru evoluția viitoare ale României.

20a. Scenariul "domol": Evoluțiile economice continuă, apărând și o creștere a ponderii angajaților din industrie (de-ruralizare). Demografic CRIB este ronțăit pe dinăuntru de retragerea accelerată a elitelor vârstnice și funcționarilor vârstnici, sistemul fiind căpușat de "falși aliați", de fapt factori modernizatori. Crizele izbucnesc în continuare ritmic, dar niciodată la un nivel înalt precum în 2017. Ele capătă un aspect cvasi-formal, ambele tabere înțelegând implicit că există o linie roșie care nu trebuie traversată. CRIB va continua să pună pe prim-plan colectarea unui volum cât mai mare de resurse de la lumea post-industrială prin menținerea coordonatelor de dezvoltare ale acesteia, adică săpându-și singur groapa. CRIB se stinge, devenind o forță marginală și izolată, o ciudățenie la fel de bizară precum societatea post-industrială la începuturile existenței ei.
Sub-varianta "Băsescu 2": un lider sau o structură din societatea post-industrială preia o parte din susținătorii CRIB, aparent unificând cele două segmente.

20bScenariul "răscoalei". CRIB își pierde eficacitatea într-o asemenea măsură întrucât își pierde credibilitatea în fața propriei sale baze de susținere. "Falșii reformiști" nu se activează iar "oportuniștii" și"mercenarii" părăsesc corabia. Secțiuni vaste ale dependenților de CRIB se opun în stradă inegalităților economice dintre ei și elitele CRIB.

20cScenariul "conflictului". Tensiunile din interiorul CRIB sau dintre CRIB și Revoluție sunt rezolvate de către un lider al CRIB în mod necugetat, prin exacerbarea opoziției față de Revoluție. Urmează un moment puternic din punct de vedere emoțional pentru întreaga societate, asemănător doar cu cel din vara anului 1990.
Continuări posibile:
Sub-varianta "pasului în spate": CRIB ezită să folosească toate mijloacele aflate la dispoziția sa ori suferă o înfrângere. Această subvariantă implică o schimbare majoră de formă în discursul CRIB și regruparea sa.
"Autarhia": CRIB obține o victorie aparentă, eventual gonind cât se poate de mulți exponenți ai Revoluției în afara granițelor și scoțând România din Uniunea Europeană, însă lipsa de resurse duce mai devreme sau mai târziu la scenariul "răscoalei" de la punctul 20b.

Profilul psihologic al liderilor CRIB și circumstanțele punctuale vor înclina acul de compas al istoriei României spre unul sau altul din scenariile de mai sus.

21. E momentul să răspund unor întrebări care, probabil, ți-au trecut prin minte în timp ce citeai acest text.

Întrebare: De ce ești sigur că Revoluția nu poate fi oprită?
Răspuns: Revoluția nu este una românească ci face parte dintr-o evoluție a speciei umane. O singură națiune pe glob încearcă acum să îi reziste în totalitate, printr-un control teoretic perfect al mijloacelor de comunicare și al societății în genere. Este vorba de Coreea de Nord. Chiar și acolo, cetățenii înjgheabă mijloace de vizionare a programelor de televiziune sau a DVD-urilor din țările învecinate. Nivelul de trai este extrem de scăzut pentru majoritatea populației, elemente culturale locale înlesnind supraviețuirea elitei aflate la putere. Iar CRIB-ul românesc e infinit mai slab decât sistemul nord-coreean, deja "sângerând" datorită pătrunderii masive a Revoluției.

Să privim lucrurile și altfel. Regimul CRIB pre-1989, cu infinit mai multe mijloace de represiune la dispoziție, a trebuit să cedeze în fața unor evoluții economice, sociale (naționale) și geopolitice prin comparație cu care Revoluția post-industrială este un titan.

22. Întrebare: Pot cele două modele coexistaparalel și în liniște?
Răspuns: Revoluția nu dorește construirea de granițe artificiale iar CRIB nu are capacitatea să o facă. Circulația oamenilor, aparent îngreunată de infrastructura slabă a României, este de asemenea facilă. În fiecare an sau clipă Revoluția contaminează și mai multe segmente de societate care erau favorabile CRIB.

Un aspect important în acest sens este superioritatea materială a societății post-industriale în fața CRIB. CRIB nu este capabil să asigure un standard de trai la nivelul celui post-industrial, iar această informație ajunge și în zonele sociale favorabile CRIB.

23. Întrebare: Dacă Revoluția e un fenomen global, de ce pierde bătălia politică în alte părți (S.U.A., Marea Britanie, Ungaria, Polonia, etc) ?
Răspuns: Primul motiv este că cei care știu ce au de pierdut se mobilizează într-o măsură mai mare. Acest pas înainte al reacțiunii la Revoluție este temporar. El va dura atâta timp cât cei care își pot aminti de stadiul pre-Revoluție mai sunt încă activi din punct de vedere politic, adică capabili să voteze. Pentru Revoluție aspectul politic nu este cel principal, energia nefiind concentrată în principal asupra acelui subiect.

Al doilea motiv ține de identitatea oponenților Revoluției. Reperele la care se raportează FIDESZ (Ungaria), Lege și Justiție (Polonia), susținătorii Brexit (Marea Britanie) sau susținătorii lui Trump (S.U.A.) au o tradiție îndelungată, care pre-datează jumătatea secolului 20. Modelele civilizaționale pe care le apără și pe care le reprezintă n-au nimic de-a face cu CRIB, decât cel mult faptul că sunt anti-Revoluție.

24. Întrebare: Uneori scrii despre CRIB dar dai exemple din PSD. Sunt PSD și CRIB același lucru?
Răspuns: PSD e o instituție importantă a CRIB, dar nu singura. De asemenea, deși este principalul "braț politic" al CRIB, PSD nu e singurul partid CRIB și nu este singurul partid în care valorile CRIB sunt importante.

25. Întrebare: Ce-i de făcut?
Răspuns: Dacă ești parte din Revoluție, fă-ți vocea auzită. Încearcă să eviți cele 3 "N" (Nerăbdare, Neorganizare și mai ales Necooptare). Penalizează fiecare încercare a CRIB de a încerca să preia controlul asupra României. Nu fi violentă sau violent în acest sens, CRIB abia așteaptă. Fii activă sau activ - CRIB are capacitatea de a face foarte mult rău țării înainte să dispară. Nu te teme de răgetele și urletele CRIB - înainte de răsărit e întunericul cel mai mare. Faptul că ei sunt furioși e un lucru bun - ei simt că pierd puterea și că nu au soluții, ba mai mult că de fapt ei nu înțeleg problema de fel.

26. Întrebare: CRIB a căpătat "față umană" după 1990. De ce n-ar fi capabil să treacă printr-o nouă reformă?
Răspuns: Revoluția a trecut cantitativ și calitativ de punctul la care să se poată înjgheba un armistițiu. Un lider reformist CRIB ar fi respins atât de structurile taberei sale ("de ce deviază de la norme?") cât și de lumea post-industrială ("e al lor"). Cele două tensiuni despre care am scris mai sus -"tigrul în lesăși "păcatul originar" - arată că pur și simplu CRIB nu are destule cărți în mână pentru a putea încerca măcar să câștige partida.

Deja CRIB a trecut printr-o reformă după 1989. Componenta cea mai importantă a respectivei reforme - tolerarea existenței mediului privat și a investițiilor străine - este aproape letală pentru CRIB. Nu e clar ce altă reformă ar putea face CRIB, deja spațiul de acțiune s-a împuținat.

27. Întrebare: se poate termina conflictul prin interzicerea PSD? Alternativ: poate CRIB obține victoria totală prin scoaterea în afara legii a ONG-urilor, prin noi modificări aduse legislației care să beneficieze partidele CRIB, etc.?

Răspuns: Într-o democrație, scena politică e utilă în sensul în care exprimă stări de spirit, valori, interese și chiar nemulțumiri ale societății (într-un sistem totalitar, acestea nu pot fi exprimate decât în mod violent, scena politică absentând; de aceea funcția de reprimare devine vitală pentru statul respectiv).
Odată ce vedem lucrurile astfel, putem înțelege că dispariția PSD nu rezolvă absolut nimic, partidul urmând să se recreeze imediat. Rețelele de extracție a banilor publici și de satisfacere a nevoilor dependenților, mercenarilor și oportuniștilor vor rămâne în continuare la suprafață. Starea de spirit, sărăcia, lipsa de oportunități și de viitor rămân intacte - doar că nu s-ar putea exprima într-o arenă politică, ceea ce ar fi mult mai grav. Starea de fapt CRIB nu dispare doar pentru că i se retează mijlocul de exprimare politic.
Aceeași afirmație e adevărată și față de Revoluție. Trecerea în underground a ONG-urilor n-ar mai permite statului să monitorizeze activitatea lor, o gravă gafă din perspectiva CRIB. Nereprezentarea Revoluției pe spectrul politic duce la decredibilizarea sa, a spectrului, în ochii Revoluționarilor, creând premisele unei prăbușiri dure și totale a CRIB, cu costuri însă majore pentru țară ca atare.

La final, sunt necesare câteva precizări care nu aveau cum să-și găsească locul mai sus dar care sunt, totuși, necesare.

28. Pe cât este de implacabilă victoria Revoluției și reducerea ariei de influență a CRIB pe termen lung, pe atât de evident trebuie să fie că, ocazional, CRIB poate înregistra victorii tactice.

Inevitabilitatea victoriei Revoluției este evidentă datorită incapacității sistemului CRIB de a bloca avansul ei. În același timp CRIB nu are nimic de pierdut. Pentru structurile CRIB nu există soluții alternative; ele se simt cu spatele la peretele istoriei. Implicit, sunt extrem de rezistente la reformă, dovedind o elasticitate de invidiat atunci când vine vorba de"rotirea" reformelor respective într-un sens opus celui dorit de inițiator.

Acest avantaj al CRIB este unul redutabil, setând aria de acțiune a CRIB la nivele înalte. Cu cât CRIB se simte mai amenințat cu atât măsurile luate de CRIB la adresa societății post-industriale vor fi mai dure. CRIB acționează pentru menținerea CRIB, în timp ce tabăra post-industrială nu acționează întotdeauna în sensul extinderii sale. Criza societății post-industriale în relația cu CRIB este intensă întrucât tensiunile dintre cele două modele civilizaționale sunt infinit mai mari decât cele dintre două tabere politice (ex. PSD versus oponenții săi) sau două viziuni cu privire la modelul de taxare din societate (ex. cotă unică versus impozit progresiv). Sub semnul întrebării se află elementele fundamentale precizate la începutul textului: accesul la resurse, identitatea proprie și relațiile cu ceilalți. Simplu spus, cu excepția supraviețuirii, nimic nu este mai important.

29. În măsura în care formula "proiect de țară" mai are însemnătate pentru cineva, aceasta trebuie utilizată strict în conexiune cu ascensiunea Revoluției și prăbușirea CRIB. Practic, singurul proiect de țară viabil este reducerea costurilor pentru persoanele atașate de CRIB și înlesnirea înfloririi Revoluției. Costurile menționate în fraza anterioară nu sunt evident doar financiare, cele psihologice și simbolice primând în multe situații. Cu cât România se va găsi mai repede în situația în care Revoluția este unanim adoptată, cu atât se vor reduce mai multe tensiuni din societate. În practică, această implică definirea unor "linii roșii", de care nu se poate trece, precumși etapizarea programului de reformă, instituție CRIB cu instituție CRIB.
În absența unui asemenea proiect pacificator, Revoluția va câștiga "metru cu metru", prin confruntări acerbe și probabil dureroase cam pentru toată lumea. Natura găsește întotdeauna o cale.