joi, 27 octombrie 2011
Bucureşti, ora exactă
Elena Udrea, în ziarul Adevărul: "La câtă corupţie este în Primăria Capitalei, un candidat cu un mesaj anticorupţie real, credibil, ar fi de mare succes. În Bucureşti, ar fi foarte util un primar care să ducă o reală luptă cu corupţia din administraţie şi care el însuşi să fie insensibil la corupţie. Pe primul loc cu un mesaj anticorupţie este, evident, Monica Macovei. Nu am discutat cu ea, dar cred că este posibil".
Implicaţiile sunt evident politice şi de joc politic, dar există şi un unghi de vedere sociologic.
O observaţie preliminară: În 2004 Alianţa D.A./DA a avut 6 candidaţi la primării de sector în Bucureşti. Singurul candidat care nu a câştigat a fost singura femeie, Anca Boagiu.
Literatura de specialitate menţionează un lucru care a fost evidenţiat şi în sondajele România: atunci când o femeie candidează, problema sa nu este neapărat în a convinge alegătorii să o voteze, cât să convingă alegătoarele.
Într-o societate tradiţionalizată până în vârful unghiilor (cine a vizitat măcar o dată Praga sau Budapesta cu ochii deschişi ştie ce vreau să spun), ar fi probleme până şi cu alegătorii.
Anca Boagiu a eşuat într-un moment în care Alianţa mergea foarte bine în Bucureşti. Ea a eşuat în oraşul din România cel mai educat şi cel mai bine corelat la economia europeană. Oraşul cel mai corporatist, în teorie cel mai eficientizat şi cel mai deschis la minte.
Poate greşesc. Spuneţi-mi un oraş important din România care a avut o doamnă primar. În ultimii 20 de ani.
OK, atunci un oraş mai mic.
OK, atunci măcar o candidată care a ajuns în turul 2.
Genul nu explică tot, dar este o variabilă care din nefericire contează. Şi partidele ştiu asta. Lia Olguţa Vasilescu se pare că va încerca să câştige primăria Craiovei (la ultimele alegeri parlamentare a obţinut de 3 ori mai multe voturi decât omul de pe locul 2). În mod imparţial, îi zic baftă! PDL a promovat foarte multe femei în plan comunicaţional, dar nu ştiu câte din careul Udrea-Vass-Anastase-Turcan ar reuşi să ocupe un loc 1 la alegeri uninominale pure. Pentru Elena Udrea - unul dintre cei mai nepopulari oameni din România - s-ar putea munci la organizaţie: s-a putut pentru EBA la nivelul unei ţări, s-ar putea şi pentru ea într-un colegiu din Buzău cu 20 000 de suflete. Dar restul candidatelor?
Nu mai adaug că avem un procent de femei în Parlament cam la jumătate faţă de media europeană. Soluţia nu constă în cote (hai să facem şi cote pentru stângaci!), ci în persoane capabile de performanţă politică.
Iar corupţia nu este printre primele 15 probleme de interes pentru bucureşteni (!). În condiţiile astea, performanţa politică este redusă implicit. La fel de bine ar putea fi aruncată în luptă Angela Gheorghiu, pentru că are o voce superbă...
vineri, 21 octombrie 2011
2 lucruri care nu se prea spun despre recensământ
Pe primul tocmai l-a dat în vileag TimesNewRoman:
"Autorităţile dau asigurări că recensământul de anul ăsta nu va fi aşa de greu şi că practic nu ai cum să pici. Cu toate acestea, există temeri că se va copia masiv. „Sunt multe întrebări simple, pentru toată lumea”, spune preşedintele Comisiei de Statistică, „de pildă numele sau vârsta. Sigur, sunt şi unele mai complicate cum ar fi sexul sau domiciliul, dar nu e nicio problemă dacă oamenii nu ştiu să răspundă chiar la toate”.
De câteva zile au apărut pe net nişte aşa-zise răspunsuri corecte la întrebările de la recensământ, însă preşedintele Comisiei spune că astfel de metode de copiat nu folosesc la nimic. „Nu poţi trece recensământul învăţând papagaliceşte sau venind cu o lucrare scrisă de altul”, a avertizat el."
Al doilea, ceva mai serios, este că în sfârşit vom avea eşantioane (ceva mai) corecte. Pe scurt: vrei să faci un sondaj de opinie veridic. Universul cercetării (adică cei despre care vrei să afli informaţii) poate fi un oraş, un judeţ, o ţară. Nu este necesar să vorbeşti cu absolut toţi oamenii care compun respectivul univers - oricum ar fi foarte scump şi laborios. Poţi folosi un eşantion - o imagine în micro a respectivului univers. Dacă un oraş are o populaţie compusă în măsură de 55% din femei, şi eşantionul unei cercetări cantitative trebuie să aibă 55% femei. Dacă într-o ţară, 42% din locuitori se află în mediul rural, atunci şi eşantionul unui sondaj de opinie la nivel naţional ar trebui să conţină 42% ...
Dar ce te faci când nu ştii aceste proporţii? Când trebuie să bâjbâi pe baza unui recensământ de acum 9 ani? Oficial, INS-ul ţine statistici cu privire la numărul de nou-născuţi, decedaţi, etc., dar ce te faci cu emigrarea în străinătate, care de când cu Uniunea Europeană nu mai este monitorizată? Sau cu fluxurile tranzitorii interne rural -> urban şi (aici vom avea mari surprize) urban -> rural? Atunci supraevaluezi fără să vrei unele judeţe şi subevaluezi altele. Încerci să intuieşti numărul şi originea - ca mediu de rezidenţă - a românilor care au plecat şi îi bagi la categoria "voturi din străinătate". În funcţie de intuiţie, experienţă şi noroc, poţi avea un eşantion apropiat de realitate sau ceva mai îndepărtat. Din observaţiile mele, PSD a fost uşor favorizat în ultimii ani datorită folosirii unor eşantioane făcute "pe orbeşte" (dacă comparăm sondaje de opinie cu rezultate în alegeri). Dar, bineînţeles, asta nu este cazul pentru toate institutele care efectuează sondaje de opinie.
În teorie, odată ce rezultatele recensământului vor fi făcute publice, ar trebui să avem sondaje de opinie mai apropiate de realitate. Nu că ele ar fi fost atât de "greşite" pe cât se crede.
"Autorităţile dau asigurări că recensământul de anul ăsta nu va fi aşa de greu şi că practic nu ai cum să pici. Cu toate acestea, există temeri că se va copia masiv. „Sunt multe întrebări simple, pentru toată lumea”, spune preşedintele Comisiei de Statistică, „de pildă numele sau vârsta. Sigur, sunt şi unele mai complicate cum ar fi sexul sau domiciliul, dar nu e nicio problemă dacă oamenii nu ştiu să răspundă chiar la toate”.
De câteva zile au apărut pe net nişte aşa-zise răspunsuri corecte la întrebările de la recensământ, însă preşedintele Comisiei spune că astfel de metode de copiat nu folosesc la nimic. „Nu poţi trece recensământul învăţând papagaliceşte sau venind cu o lucrare scrisă de altul”, a avertizat el."
Al doilea, ceva mai serios, este că în sfârşit vom avea eşantioane (ceva mai) corecte. Pe scurt: vrei să faci un sondaj de opinie veridic. Universul cercetării (adică cei despre care vrei să afli informaţii) poate fi un oraş, un judeţ, o ţară. Nu este necesar să vorbeşti cu absolut toţi oamenii care compun respectivul univers - oricum ar fi foarte scump şi laborios. Poţi folosi un eşantion - o imagine în micro a respectivului univers. Dacă un oraş are o populaţie compusă în măsură de 55% din femei, şi eşantionul unei cercetări cantitative trebuie să aibă 55% femei. Dacă într-o ţară, 42% din locuitori se află în mediul rural, atunci şi eşantionul unui sondaj de opinie la nivel naţional ar trebui să conţină 42% ...
Dar ce te faci când nu ştii aceste proporţii? Când trebuie să bâjbâi pe baza unui recensământ de acum 9 ani? Oficial, INS-ul ţine statistici cu privire la numărul de nou-născuţi, decedaţi, etc., dar ce te faci cu emigrarea în străinătate, care de când cu Uniunea Europeană nu mai este monitorizată? Sau cu fluxurile tranzitorii interne rural -> urban şi (aici vom avea mari surprize) urban -> rural? Atunci supraevaluezi fără să vrei unele judeţe şi subevaluezi altele. Încerci să intuieşti numărul şi originea - ca mediu de rezidenţă - a românilor care au plecat şi îi bagi la categoria "voturi din străinătate". În funcţie de intuiţie, experienţă şi noroc, poţi avea un eşantion apropiat de realitate sau ceva mai îndepărtat. Din observaţiile mele, PSD a fost uşor favorizat în ultimii ani datorită folosirii unor eşantioane făcute "pe orbeşte" (dacă comparăm sondaje de opinie cu rezultate în alegeri). Dar, bineînţeles, asta nu este cazul pentru toate institutele care efectuează sondaje de opinie.
În teorie, odată ce rezultatele recensământului vor fi făcute publice, ar trebui să avem sondaje de opinie mai apropiate de realitate. Nu că ele ar fi fost atât de "greşite" pe cât se crede.
joi, 20 octombrie 2011
2011 vs. 1997: România prin ochii investitorilor
Consiliul Investitorilor Străini a publicat în aceste zile o Carte Albă cu recomandări pentru guvern. O puteţi lectura aici.
Citez din ediţia din 1997 al acestei Cărţi:
"Reglementările [contabile] sunt adesea confuze, autorităţile fiscale le dau interpretări contradictorii, iar în unele sectoare nici nu reflectă activitatea economică".
"Multe acte normative sunt promulgate (...) fără a lua în seamă efectul pe care l-ar putea avea asupra domeniului economic în ambele sale componente: internă şi externă. Efectul negativ al acestei situaţii asupra indicatorilor de risc local este mult mai mare decât cel estimat de către factorii de decizie din România."
"Membrii Consiliului Investitorilor Străini sunt deosebit de îngrijoraţi de efectele negative pe care le are birocraţia din sectoare-cheie pentru investiţiile lor: formalităţile necesare aprobărilor şi permiselor (...) administraţia şi legislaţia muncii."
"comunicare/coordonare suficientă între diferitele instituţii; uneori o agenţie nu cunoaşte iniţiativele şi măsurile luate de o altă agenţie"
"mostrele solicitate / luate de funcţionarii vamali sunt uneori de dimensiuni considerabile şi niciodată nu sunt însoţite de documente" (ce frumos spus!)
"îmbunătăţirea vizibilă a infrastructurii din această ţară este una din condiţiile necesare ale susţinerii dezvoltării şi atragerii capitalului străin".
Citez din ediţia din 1997 al acestei Cărţi:
"Reglementările [contabile] sunt adesea confuze, autorităţile fiscale le dau interpretări contradictorii, iar în unele sectoare nici nu reflectă activitatea economică".
"Multe acte normative sunt promulgate (...) fără a lua în seamă efectul pe care l-ar putea avea asupra domeniului economic în ambele sale componente: internă şi externă. Efectul negativ al acestei situaţii asupra indicatorilor de risc local este mult mai mare decât cel estimat de către factorii de decizie din România."
"Membrii Consiliului Investitorilor Străini sunt deosebit de îngrijoraţi de efectele negative pe care le are birocraţia din sectoare-cheie pentru investiţiile lor: formalităţile necesare aprobărilor şi permiselor (...) administraţia şi legislaţia muncii."
"comunicare/coordonare suficientă între diferitele instituţii; uneori o agenţie nu cunoaşte iniţiativele şi măsurile luate de o altă agenţie"
"mostrele solicitate / luate de funcţionarii vamali sunt uneori de dimensiuni considerabile şi niciodată nu sunt însoţite de documente" (ce frumos spus!)
"îmbunătăţirea vizibilă a infrastructurii din această ţară este una din condiţiile necesare ale susţinerii dezvoltării şi atragerii capitalului străin".
miercuri, 19 octombrie 2011
Brandul de partid - versiunea americană
Republicanii îşi stabilesc în aceste luni candidatul la prezidenţiale pentru 2012:
marți, 18 octombrie 2011
Ghici cine se împrumută cu 24 milioane euro pe zi?
Nu, nu Grecia. Şi nici SUA. Cu suma asta ne împrumutăm tu şi cu mine, adică:
Conform celui mai interesant, dar şi corect, blog de economie din România, datoria externă a României a crescut cu 8,9 miliarde euro între august 2010 şi august 2011.
Adică 24 383 561 euro per zi.
Adică 1 015 981 euro pe oră.
Adică 16 933 euro pe minut. Unu la sută din populaţia României câştigă o astfel de sumă într-o lună. Restul de 99% au nevoie de ceva mai mult timp. De exemplu: un an, dacă sunt norocoşi şi au un salariu de trei ori mai mare decât cel mediu pe economie. Pensionarul obişnuit obţine aceşti bani - din pensie - în 89 de luni, adică 7 ani şi jumătate.
Dacă mergem şi mai în detaliu, vorbim de o creştere a datoriei cu 282 de euro pe secundă. Şi nu există semne sau indicii că ritmul de creştere a datoriei a scăzut. Speculez: în intervalul de timp în care ai citit această postare, România s-a împrumutat cu mai mulţi bani decât câştigi tu într-o lună.
Pe ce s-au dus banii?
Pe ce se duc banii?
Conform celui mai interesant, dar şi corect, blog de economie din România, datoria externă a României a crescut cu 8,9 miliarde euro între august 2010 şi august 2011.
Adică 24 383 561 euro per zi.
Adică 1 015 981 euro pe oră.
Adică 16 933 euro pe minut. Unu la sută din populaţia României câştigă o astfel de sumă într-o lună. Restul de 99% au nevoie de ceva mai mult timp. De exemplu: un an, dacă sunt norocoşi şi au un salariu de trei ori mai mare decât cel mediu pe economie. Pensionarul obişnuit obţine aceşti bani - din pensie - în 89 de luni, adică 7 ani şi jumătate.
Dacă mergem şi mai în detaliu, vorbim de o creştere a datoriei cu 282 de euro pe secundă. Şi nu există semne sau indicii că ritmul de creştere a datoriei a scăzut. Speculez: în intervalul de timp în care ai citit această postare, România s-a împrumutat cu mai mulţi bani decât câştigi tu într-o lună.
Pe ce s-au dus banii?
Pe ce se duc banii?
luni, 17 octombrie 2011
Criza, votul românilor din străinătate şi Traian Băsescu
O dinamică fascinantă (mulţumesc businessday.ro pentru grafic):
În 2008, românii aflaţi în străinătate trimiseseră mai mulţi bani decât în oricare alt an din 2006 încoace.
Cum au votat la alegerile parlamentare din acel an? În primul rând să spunem că e vorba despre 23 000 de voturi, dintre care 48% s-au dus la PDL, 24% la PNL, 13% la PSD şi restul la alte partide. S-ar putea afirma că în mod logic, partidele care compuseseră în trecut Alianţa D.A. au primit majoritatea voturilor (72%), ele fiind putând fi considerate responsabile pentru integrarea în U.E. bunăstarea relativă a muncitorilor şi familiilor acestora. Plusul pentru PDL se datorează vizibilităţii mai mari a lui Traian Băsescu, precum şi importanţei psihologice a şefului statului într-o ţară precum România. Prin comparaţie, în ţară PDL şi PNL au adunat împreună 50% din voturi. Diferenţa este semnificativă.
În 2009, cuantumul banilor trimişi în ţară se prăbuşeşte la cel mai scăzut nivel întâlnit din 2006 şi până atunci. Fie vorbim de criză, fie de o părăsire de facto a României, adică reorientarea veniturilor: se trimit mai puţini bani acasă sau deloc, se păstrează mai mulţi pentru consum şi investiţii de lungă durată (ex. cumpărarea unei case în ţara din străinătate unde locuieşte muncitorul respectiv). Şi aici intervine ceva foarte interesant...
La alegerile prezidenţiale vin în primul tur 94 000 de români aflaţi în străinătate: de patru ori mai mult decât în 2008. Dacă ei deja părăsesc din punct de vedere mental şi material România, de ce mai vin să voteze? Iar dacă ei au fost afectaţi de criză, asta i-a făcut să se ataşeze de Traian Băsescu ca singur purtător al speranţei, pentru că preşedintele în funcţie - şi atunci, şi acum - a obţinut 56% din voturile din turul unu şi 78% din voturile din turul doi. În cifre absolute vorbim de 52 900 şi respectiv 115 831 (!) de voturi.
Câteva întrebări serioase:
1. De ce există o diferenţă atât de mare între numărul românilor din străinătate care s-au prezentat la vot în 2009 decât în 2008? Să fie oare vorba de diferenţa dintre alegerile prezidenţiale şi cele parlamentare?
2. Cum a reuşit Traian Băsescu să devină o figură în jurul căruia votanţii să graviteze la momentul crizei economice din 2009 (fenomen evident în ţară, dar iată - mai ales în străinătate) ? De ce nu a reuşit Mircea Geoană acest lucru în 2009? De ce, în cazul lui Traian Băsescu, mecanismul n-a mai funcţionat în primăvara lui 2010?
3. PDL a obţinut din străinătate 11 600 de voturi pentru fiecare cameră din parlament în 2008. De ce nu a putut să obţină nici măcar un sfert din numărul de voturi pe care l-a obţinut Traian Băsescu un an mai târziu ?
4. Dacă în anul 2012 vom avea o nouă scădere a remitenţelor, ar fi al patrulea an de scădere consecutivă. Va funcţiona criza şi în 2012 precum în 2009, ajutându-l pe preşedinte şi poate şi pe partidul pe care acesta îl susţine? În ce măsura există şi în rândul românilor din afara ţării o reducere a încrederii în Traian Băsescu?
5. Este posibil ca remitenţele relativ scăzute din 2011 să fie datorate faptului că românii din străinătate se întorc în ţară pentru un termen mai lung? Să luăm un caz imaginar: un român care a muncit în Spania a votat pentru Traian Băsescu la ambele tururi ale alegerilor din 2009, iar în 2011 a hotărât să se întoarcă în ţară datorită lipsei unui loc de muncă la Barcelona sau Badajoz. Odată ce intră în contact cu realitatea socială actuală, mai are el încredere în Traian Băsescu? Mai are el încredere în PDL?
În 2008, românii aflaţi în străinătate trimiseseră mai mulţi bani decât în oricare alt an din 2006 încoace.
Cum au votat la alegerile parlamentare din acel an? În primul rând să spunem că e vorba despre 23 000 de voturi, dintre care 48% s-au dus la PDL, 24% la PNL, 13% la PSD şi restul la alte partide. S-ar putea afirma că în mod logic, partidele care compuseseră în trecut Alianţa D.A. au primit majoritatea voturilor (72%), ele fiind putând fi considerate responsabile pentru integrarea în U.E. bunăstarea relativă a muncitorilor şi familiilor acestora. Plusul pentru PDL se datorează vizibilităţii mai mari a lui Traian Băsescu, precum şi importanţei psihologice a şefului statului într-o ţară precum România. Prin comparaţie, în ţară PDL şi PNL au adunat împreună 50% din voturi. Diferenţa este semnificativă.
În 2009, cuantumul banilor trimişi în ţară se prăbuşeşte la cel mai scăzut nivel întâlnit din 2006 şi până atunci. Fie vorbim de criză, fie de o părăsire de facto a României, adică reorientarea veniturilor: se trimit mai puţini bani acasă sau deloc, se păstrează mai mulţi pentru consum şi investiţii de lungă durată (ex. cumpărarea unei case în ţara din străinătate unde locuieşte muncitorul respectiv). Şi aici intervine ceva foarte interesant...
La alegerile prezidenţiale vin în primul tur 94 000 de români aflaţi în străinătate: de patru ori mai mult decât în 2008. Dacă ei deja părăsesc din punct de vedere mental şi material România, de ce mai vin să voteze? Iar dacă ei au fost afectaţi de criză, asta i-a făcut să se ataşeze de Traian Băsescu ca singur purtător al speranţei, pentru că preşedintele în funcţie - şi atunci, şi acum - a obţinut 56% din voturile din turul unu şi 78% din voturile din turul doi. În cifre absolute vorbim de 52 900 şi respectiv 115 831 (!) de voturi.
Câteva întrebări serioase:
1. De ce există o diferenţă atât de mare între numărul românilor din străinătate care s-au prezentat la vot în 2009 decât în 2008? Să fie oare vorba de diferenţa dintre alegerile prezidenţiale şi cele parlamentare?
2. Cum a reuşit Traian Băsescu să devină o figură în jurul căruia votanţii să graviteze la momentul crizei economice din 2009 (fenomen evident în ţară, dar iată - mai ales în străinătate) ? De ce nu a reuşit Mircea Geoană acest lucru în 2009? De ce, în cazul lui Traian Băsescu, mecanismul n-a mai funcţionat în primăvara lui 2010?
3. PDL a obţinut din străinătate 11 600 de voturi pentru fiecare cameră din parlament în 2008. De ce nu a putut să obţină nici măcar un sfert din numărul de voturi pe care l-a obţinut Traian Băsescu un an mai târziu ?
4. Dacă în anul 2012 vom avea o nouă scădere a remitenţelor, ar fi al patrulea an de scădere consecutivă. Va funcţiona criza şi în 2012 precum în 2009, ajutându-l pe preşedinte şi poate şi pe partidul pe care acesta îl susţine? În ce măsura există şi în rândul românilor din afara ţării o reducere a încrederii în Traian Băsescu?
5. Este posibil ca remitenţele relativ scăzute din 2011 să fie datorate faptului că românii din străinătate se întorc în ţară pentru un termen mai lung? Să luăm un caz imaginar: un român care a muncit în Spania a votat pentru Traian Băsescu la ambele tururi ale alegerilor din 2009, iar în 2011 a hotărât să se întoarcă în ţară datorită lipsei unui loc de muncă la Barcelona sau Badajoz. Odată ce intră în contact cu realitatea socială actuală, mai are el încredere în Traian Băsescu? Mai are el încredere în PDL?
vineri, 14 octombrie 2011
Mitul nr. 802: "PDL a pierdut mulţi votanţi din 2008 încoace"
Sever Voinescu tocmai a declarat despre Noua Republică: ""Potenţialul electoral este destul de mare, daca se organizează bine poate face până la 15% în primele alegeri; este electoratul care a plecat din PDL şi de lângă Traian Băsescu".
... dacă lăsa PDL-ul în afara propoziţiei, era foarte bine.
În 2008, PDL a înregistrat cel mai bun rezultat din istoria sa: 2,2 milioane de români au votat PDL, adică 11,95% din cei aflaţi pe listele de votanţi.
A urmat momentul alegerilor prezidenţiale din 2009, care a avut efectul indirect de a creşte - nu foarte mult - susţinerea pentru PDL.
În primăvara lui 2010, din motivele bine ştiute, PDL a pierdut ... nu, nu 25%, ci 60% din susţinători. În iulie 2010, IPP şi INSOMAR - două institute de sondaje cât se poate de diferite - arătau că PDL ar fi votat de 5,0%, respectiv 5,1% din totalul alegătorilor cu drept de vot. Reperul - adică întregul, acel 100% - erau tot listele electorale de care am vorbit mai sus.
Aceştia sunt în mare parte recuperaţi. Sondajele din vară şi din septembrie arată că acum PDL beneficiază de susţinerea a 9 % - 10,5 % dintre românii cu drept de vot (9%.Avangarde în mai; 10,5 Avangarde în septembrie; rezultatele din alte sondaje şi de la alte institute sunt "între").
Poate că aceştia nu sunt în totalitate aceiaşi cu cei din 2008. Dar credeţi că există un procent mare de oameni care nu au votat PDL în 2008, nu l-ar fi votat în 2010 dar, acum, după 1 ianuarie 2011 ar vota PDL? Eu personal nu cred că lucrurile stau aşa.
Motivul pentru care aceste evoluţii statistice nu sunt evidente are la bază o altă schimbare de situaţie, legată de procentul românilor care îşi declară intenţia de a vota. Această schimbare de situaţie are ca efect secundar crearea impresiei că PDL a pierdut cel puţin "zece procente" din 2008 şi până acum (31% din voturi, respectiv 20% în sondaje). În fapt, numărul absolut de votanţi potenţiali ai PDL este extrem de apropiat - a crescut însă foarte mult numărul românilor care afirmă că intenţionează să voteze: 39% au votat în 2008, 55% spun în 2011 că vor vota. Din cauza acestor "mişcări", o mare parte din public nu capătă o percepţie corectă asupra intenţiei de vot şi dinamicilor acesteia.
Rezumând: cum nu există o masă de susţinători ai Alianţei D.A. care acum îşi smulg părul din cap, neştiind pe cine să voteze, nu există nici un grup masiv (5-15%) din populaţie care a părăsit PDL, ci probabil undeva între 1% şi 3%. Dacă ei ar mai vota încă o dată un partid justiţiar, anti-corupţie, pro-Băsescu şi anti-PSD... e de văzut.
Componenta a doua a afirmaţiei lui Sever Voinescu - referitoare la atragerea celor care au plecat de lângă Traian Băsescu - nu poate fi judecată cu unelte strict sociologice. De jure, dacă ar exista în clipa de faţă o diferenţă semnificativă între încrederea în Traian Băsescu şi intenţia de vot pentru PDL, atunci da - Noua Republică ar putea să profite, încercând să reprezinte sau să speculeze această diferenţă, devenind Noul Partid al Preşedintelui. O astfel de diferenţă însă nu există, ba chiar asocierea PDL cu Traian Băsescu ar putea trage acest partid în jos, darămite o organizaţie politică nouă.
De facto, Sever Voinescu indica o linie de proiect politic viitor, post-Băsescian, despre care vom avea mai multe detalii pe măsură ce se apropie alegerile prezidenţiale.
Notă de final: greşeşte cine joacă, nu cine stă pe banca de rezerve. Mai de blamat decât Sever Voinescu sau alţii - câţi sociologi credeţi că lucrează pentru PDL? câte analize citeşte un lider PDL cu privire la electoratul românesc ? - sunt politicienii, din putere sau din opoziţie, care nu produc idei. A greşi încercând să identifici realităţi sociopolitice este măcar un semn de interes, dacă nu chiar o manifestare a instinctului de supravieţuire politică.
... dacă lăsa PDL-ul în afara propoziţiei, era foarte bine.
În 2008, PDL a înregistrat cel mai bun rezultat din istoria sa: 2,2 milioane de români au votat PDL, adică 11,95% din cei aflaţi pe listele de votanţi.
A urmat momentul alegerilor prezidenţiale din 2009, care a avut efectul indirect de a creşte - nu foarte mult - susţinerea pentru PDL.
În primăvara lui 2010, din motivele bine ştiute, PDL a pierdut ... nu, nu 25%, ci 60% din susţinători. În iulie 2010, IPP şi INSOMAR - două institute de sondaje cât se poate de diferite - arătau că PDL ar fi votat de 5,0%, respectiv 5,1% din totalul alegătorilor cu drept de vot. Reperul - adică întregul, acel 100% - erau tot listele electorale de care am vorbit mai sus.
Aceştia sunt în mare parte recuperaţi. Sondajele din vară şi din septembrie arată că acum PDL beneficiază de susţinerea a 9 % - 10,5 % dintre românii cu drept de vot (9%.Avangarde în mai; 10,5 Avangarde în septembrie; rezultatele din alte sondaje şi de la alte institute sunt "între").
Poate că aceştia nu sunt în totalitate aceiaşi cu cei din 2008. Dar credeţi că există un procent mare de oameni care nu au votat PDL în 2008, nu l-ar fi votat în 2010 dar, acum, după 1 ianuarie 2011 ar vota PDL? Eu personal nu cred că lucrurile stau aşa.
Motivul pentru care aceste evoluţii statistice nu sunt evidente are la bază o altă schimbare de situaţie, legată de procentul românilor care îşi declară intenţia de a vota. Această schimbare de situaţie are ca efect secundar crearea impresiei că PDL a pierdut cel puţin "zece procente" din 2008 şi până acum (31% din voturi, respectiv 20% în sondaje). În fapt, numărul absolut de votanţi potenţiali ai PDL este extrem de apropiat - a crescut însă foarte mult numărul românilor care afirmă că intenţionează să voteze: 39% au votat în 2008, 55% spun în 2011 că vor vota. Din cauza acestor "mişcări", o mare parte din public nu capătă o percepţie corectă asupra intenţiei de vot şi dinamicilor acesteia.
Rezumând: cum nu există o masă de susţinători ai Alianţei D.A. care acum îşi smulg părul din cap, neştiind pe cine să voteze, nu există nici un grup masiv (5-15%) din populaţie care a părăsit PDL, ci probabil undeva între 1% şi 3%. Dacă ei ar mai vota încă o dată un partid justiţiar, anti-corupţie, pro-Băsescu şi anti-PSD... e de văzut.
Componenta a doua a afirmaţiei lui Sever Voinescu - referitoare la atragerea celor care au plecat de lângă Traian Băsescu - nu poate fi judecată cu unelte strict sociologice. De jure, dacă ar exista în clipa de faţă o diferenţă semnificativă între încrederea în Traian Băsescu şi intenţia de vot pentru PDL, atunci da - Noua Republică ar putea să profite, încercând să reprezinte sau să speculeze această diferenţă, devenind Noul Partid al Preşedintelui. O astfel de diferenţă însă nu există, ba chiar asocierea PDL cu Traian Băsescu ar putea trage acest partid în jos, darămite o organizaţie politică nouă.
De facto, Sever Voinescu indica o linie de proiect politic viitor, post-Băsescian, despre care vom avea mai multe detalii pe măsură ce se apropie alegerile prezidenţiale.
Notă de final: greşeşte cine joacă, nu cine stă pe banca de rezerve. Mai de blamat decât Sever Voinescu sau alţii - câţi sociologi credeţi că lucrează pentru PDL? câte analize citeşte un lider PDL cu privire la electoratul românesc ? - sunt politicienii, din putere sau din opoziţie, care nu produc idei. A greşi încercând să identifici realităţi sociopolitice este măcar un semn de interes, dacă nu chiar o manifestare a instinctului de supravieţuire politică.
miercuri, 12 octombrie 2011
Sondaj nou (septembrie), cifre vechi (58-19-11)
Vi-l semnalez: aici. Nu doresc să îl comentez, întrucât aştept nişte clarificări. Pe curând.
marți, 11 octombrie 2011
Mitul nr. 216: "Nu-i nevoie de consultanţă, o să cumpărăm voturi!"
... despre exemplul acesta de nerozie, Alin Teodorescu scrie aici:
"În lumea politică românească sunt destule figuri care pozează în experţi şi-ţi spun, cu o mină gravă şi o voce profundă, că ei ştiu exact ce vor alegătorii. Unii (nu dau exemple, că sunt în toate partidele) spun că dacă nu mituieşti publicul nu ai nici o şansă. Trebuie să promiţi. Să promiţi că măreşti pensiile, măreşti salariile, măreşti alocaţiile şi ajutorul de şomaj, scazi impozitele şi reduci taxele. Trebuie să dai cadouri: găleți, galoşi sau găluşte. Un fel de cumpărare a indulgenţelor din timpul Inchiziţiei – ştiu că am păcate, dar le plătesc şi obţin un certificat de bună purtare. Aceşti „experţi“, specialişi în suta de lei a Elenei Ceauşescu („Nicule, mai dă-le o sută“), nu au altă probă că teoria lor este corectă decât propria lor experienţă: în judeţul lor, în colegiul lor, în comuna lor, au plătit şi au câştigat. Dar ce a plătit Victor Ciorbea în 1996 – în faţa unei campanii care a mers pe teoria că Ilie Năstase are bani şi o parte din ei se va revărsa şi asupra bucureştenilor ? Ce a plătit Alianţa D.A. în 2004? Ce a plătit C.V. Tudor în 2000, când a ajuns în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale fără afişe, fără spoturi pe televizor, fără echipe de agitatori, cu doar câteva emisiuni de televiziune bine lucrate?"
Adaug un lucru simplu: puterea - în România - pierde alegerile. Singurele excepţii sunt 1992 şi, într-o oarecare măsură, binomul 2008-09 (când totuşi PSD a ajuns la guvernare iar Traian Băsescu a pierdut alegerile pe teritoriul României). În oglindă faţă de ce spune Alin Teodorescu: de ce a reuşit PSD să piardă în 1996 şi 2004, deşi controla robinetele asistenţialismului? Votul de împotrivire faţă de putere este în România mai puternic decât sumele vărsate direct sau indirect peste populaţie. Aruncaţi, vă rog, la gunoi povestea cu "mămăliga românească". Dincolo de diviziunea rural-urban, dincolo de stânga şi dreapta, neîmplinirea aspiraţiilor materiale şi reacţia faţă de corupţia celor aflaţi la putere au motivat intenţia de vot pentru opoziţie în 20 de ani.
Cel mai uşor mod de a câştiga capital electoral, în România, este să fii în opoziţie - chit că te cheamă Dan Diaconescu, CDR, Noua Republică, Vadim (circa 2000), Traian Băsescu (preşedinte în funcţie în 2009!) sau PNL. Lupta reală este să te identifici drept opoziţia, potrivit teoriei votului util sau pur şi simplu pe axe iraţionale.
"În lumea politică românească sunt destule figuri care pozează în experţi şi-ţi spun, cu o mină gravă şi o voce profundă, că ei ştiu exact ce vor alegătorii. Unii (nu dau exemple, că sunt în toate partidele) spun că dacă nu mituieşti publicul nu ai nici o şansă. Trebuie să promiţi. Să promiţi că măreşti pensiile, măreşti salariile, măreşti alocaţiile şi ajutorul de şomaj, scazi impozitele şi reduci taxele. Trebuie să dai cadouri: găleți, galoşi sau găluşte. Un fel de cumpărare a indulgenţelor din timpul Inchiziţiei – ştiu că am păcate, dar le plătesc şi obţin un certificat de bună purtare. Aceşti „experţi“, specialişi în suta de lei a Elenei Ceauşescu („Nicule, mai dă-le o sută“), nu au altă probă că teoria lor este corectă decât propria lor experienţă: în judeţul lor, în colegiul lor, în comuna lor, au plătit şi au câştigat. Dar ce a plătit Victor Ciorbea în 1996 – în faţa unei campanii care a mers pe teoria că Ilie Năstase are bani şi o parte din ei se va revărsa şi asupra bucureştenilor ? Ce a plătit Alianţa D.A. în 2004? Ce a plătit C.V. Tudor în 2000, când a ajuns în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale fără afişe, fără spoturi pe televizor, fără echipe de agitatori, cu doar câteva emisiuni de televiziune bine lucrate?"
Adaug un lucru simplu: puterea - în România - pierde alegerile. Singurele excepţii sunt 1992 şi, într-o oarecare măsură, binomul 2008-09 (când totuşi PSD a ajuns la guvernare iar Traian Băsescu a pierdut alegerile pe teritoriul României). În oglindă faţă de ce spune Alin Teodorescu: de ce a reuşit PSD să piardă în 1996 şi 2004, deşi controla robinetele asistenţialismului? Votul de împotrivire faţă de putere este în România mai puternic decât sumele vărsate direct sau indirect peste populaţie. Aruncaţi, vă rog, la gunoi povestea cu "mămăliga românească". Dincolo de diviziunea rural-urban, dincolo de stânga şi dreapta, neîmplinirea aspiraţiilor materiale şi reacţia faţă de corupţia celor aflaţi la putere au motivat intenţia de vot pentru opoziţie în 20 de ani.
Cel mai uşor mod de a câştiga capital electoral, în România, este să fii în opoziţie - chit că te cheamă Dan Diaconescu, CDR, Noua Republică, Vadim (circa 2000), Traian Băsescu (preşedinte în funcţie în 2009!) sau PNL. Lupta reală este să te identifici drept opoziţia, potrivit teoriei votului util sau pur şi simplu pe axe iraţionale.
luni, 10 octombrie 2011
Eşece în cifruri
Sursa este un sondaj efectuat de IPP in iulie 2011:
87% dintre români cred că achiziţiile publice (contractele câştigate din bani publici) sunt câştigate pe nedrept.
Cine e de vină? 79% dintre români spun că este vorba de şefii numiţi politic.
81% dintre români se simt afectaţi de corupţia din licitaţii (dintre care două treimi spun că astfel cresc în mod nejustificat preţurile, iar jumătate susţin că astfel scade calitatea serviciilor oferite). 44% cred că intervenţiile politice sunt de vină pentru aranjarea licitaţiilor. Dacă asta sună încă OK, să luăm în calcul că alţi 22% spun că licitaţiile sunt aranjate pentru că controalele sunt ineficiente, iar 12% cred că de vină e plata slabă a angajaţilor din serviciul public.
91% dintre români cred că contractele se dau datorită intervenţei factorului politic (şi nu pe baze meritocratice).
69% cred că, dacă se descoperă o problemă în legătură cu o licitaţie publică, cei implicaţi nu o să fie pedepsiţi.
Singurul semnal pozitiv pentru putere: 47% cred că apariţia unui minister al fondurilor europene va face ca licitaţiile cu fonduri europene să devină mai corecte.
Ce înseamnă toată supa asta de statistici?
PDL a eşuat masiv în a impune percepţia că este un partid care luptă împotriva corupţiei şi ineficienţei. Din acest punct de vedere, cel puţin două treimi dintre români consideră că nimic nu s-a schimbat în bine faţă de guvernările anterioare. Din fericire pentru PDL, Traian Băsescu fusese cel care şi-a asumat mai mult tema justiţiară. Din nefericire pentru PDL, economia nu duduie în mod perceptibil...
USL ar face bine să îşi asume tema justiţiară, atâta timp cât reuşeşte să o facă cu personaje credibile.
În cazul în care mesajul PP-OTV devine ceva mai justiţiar, are potenţial real.
Aşteptaţi-vă ca în lunile următoare atitudinea ACZ-NR, despre care avem ceva certitudini aici, să devină din ce în ce mai potrivnică PDL. Nu m-ar mira ca prin aprilie-mai să auzim de la Adriean Videanu că Mihail Neamţu colaborează în mod secret cu Mircea Geoană. S-au spus şi lucruri mai trăznite.
Situaţia seamănă din ce în ce mai mult cu cea din 2000. Ceea ce se ştia de fapt de mult.
87% dintre români cred că achiziţiile publice (contractele câştigate din bani publici) sunt câştigate pe nedrept.
Cine e de vină? 79% dintre români spun că este vorba de şefii numiţi politic.
81% dintre români se simt afectaţi de corupţia din licitaţii (dintre care două treimi spun că astfel cresc în mod nejustificat preţurile, iar jumătate susţin că astfel scade calitatea serviciilor oferite). 44% cred că intervenţiile politice sunt de vină pentru aranjarea licitaţiilor. Dacă asta sună încă OK, să luăm în calcul că alţi 22% spun că licitaţiile sunt aranjate pentru că controalele sunt ineficiente, iar 12% cred că de vină e plata slabă a angajaţilor din serviciul public.
91% dintre români cred că contractele se dau datorită intervenţei factorului politic (şi nu pe baze meritocratice).
69% cred că, dacă se descoperă o problemă în legătură cu o licitaţie publică, cei implicaţi nu o să fie pedepsiţi.
Singurul semnal pozitiv pentru putere: 47% cred că apariţia unui minister al fondurilor europene va face ca licitaţiile cu fonduri europene să devină mai corecte.
Ce înseamnă toată supa asta de statistici?
PDL a eşuat masiv în a impune percepţia că este un partid care luptă împotriva corupţiei şi ineficienţei. Din acest punct de vedere, cel puţin două treimi dintre români consideră că nimic nu s-a schimbat în bine faţă de guvernările anterioare. Din fericire pentru PDL, Traian Băsescu fusese cel care şi-a asumat mai mult tema justiţiară. Din nefericire pentru PDL, economia nu duduie în mod perceptibil...
USL ar face bine să îşi asume tema justiţiară, atâta timp cât reuşeşte să o facă cu personaje credibile.
În cazul în care mesajul PP-OTV devine ceva mai justiţiar, are potenţial real.
Aşteptaţi-vă ca în lunile următoare atitudinea ACZ-NR, despre care avem ceva certitudini aici, să devină din ce în ce mai potrivnică PDL. Nu m-ar mira ca prin aprilie-mai să auzim de la Adriean Videanu că Mihail Neamţu colaborează în mod secret cu Mircea Geoană. S-au spus şi lucruri mai trăznite.
Situaţia seamănă din ce în ce mai mult cu cea din 2000. Ceea ce se ştia de fapt de mult.
vineri, 7 octombrie 2011
12 întrebări anormale despre 2012
- Care este data alegerilor parlamentare de anul viitor?
- Vor fi comasate cu alegerile locale?
- Se vor suprapune alegerile cu un referendum? Care alegeri? Care referendum – pentru o nouă constituţie sau altul?3a. Dacă opoziţia este de acord cu un referendum privind constituţia, îşi va da Traian Băsescu demisia, precum a spus în iunie 2011 ? Vom avea atunci, în aceeaşi zi, alegeri locale, parlamentare, prezidenţiale şi referendum privind Constituţia?
- Care este sistemul care va fi folosit la alegerile parlamentare de anul viitor? Uninominal într-un singur tur sau nu? Vor exista liste? Va putea intra în parlament un candidat care ocupă locul 2?
- Câte locuri vor fi în parlament? Câte camere va avea Parlamentul?
- Va exista un prag parlamentar?
- Câte circumscripţii şi câte colegii electorale vor exista la data alegerilor? Pe româneşte, vor fi 41 de judeţe? 12 judeţe? 8? 16?
- Cum vor fi „desenate” aceste colegii? Cine o va face?
- Vor vota românii din străinătate? Dacă da, vor vota pentru 1,27% din locurile din parlament (6 colegii, ca în 2008), sau voturile lor vor fi contabilizate altfel?
- Se vor face corecturi în listele electorale pe baza recensământului din această lună? Se va schimba ponderea locurilor din parlament între judeţe pe baza recensământului?
- Există un mecanism pentru a opri un candidat de la a candida sub sigla partidului X şi apoi, la o lună după alegeri, să treacă la partidul Y? Dacă nu, ce utilitate mai are existenţa partidelor?
- E normal ca în anul anterior alegerilor – luna octombrie sau luna ianuarie, nu contează – să nu ştim răspunsurile la aceste întrebări?
joi, 6 octombrie 2011
Bleen despre Albă-ca-Zăpada: muntele care trebuie urcat
Despre partidul nou / partide noi: o viziune realistă, care pune problema în termeni concreţi. Recomand lectura cu căldură.
Am mai scris despre subiect aici (pe baza istoriei electorale româneşti şi sistemelor de vot puse în discuţie) şi aici (strict pe baza statisticilor, ceea ce a dat un ton mai optimist).
Am mai scris despre subiect aici (pe baza istoriei electorale româneşti şi sistemelor de vot puse în discuţie) şi aici (strict pe baza statisticilor, ceea ce a dat un ton mai optimist).
miercuri, 5 octombrie 2011
Mitul nr. 844: atotputernicele televiziuni de ştiri
Ultimul exemplu de exprimare a mitului: aici.
Cea mai urmărită ediţie a emisiunii "100%" a lui Robert Turcescu, circa 2004, a fost urmărită de 800 de mii de oameni. În mod normal, ea era urmărită de două ori mai puţini oameni, deci 300-500 mii.
Faimosul filmuleţ difuzat la Realitatea TV între cele două tururi de scrutin ale alegerilor prezidenţiale a fost văzut de 2 milioane oameni, dar...în clipa de faţă, în primetime la Realitatea TV şi Antena 3 se uită între 200 şi 250 de mii de persoane.
Reamintesc că pe listele electorale sunt 18 milioane de persoane, şi că - atât în ceea ce priveşte Antena 3 cât şi Realitatea TV - foarte mulţi dintre telespectatori au deja opiniile formate. De fapt, non-votanţii nu consumă media de natură politică, ceea ce e şi logic ("Nu votez - nu mă interesează politica - nu mă interesează televiziunile de ştiri").
Dacă audienţele erau de 10 ori mai mari, se putea bate monedă pe importanţa electorală a televiziunilor de ştiri. În fapt, ele sunt utile disipării de informaţii şi influenţării factorilor de decizie din putere şi opoziţie ("stakeholders"). Dar nu sunt atotputernice.
Cea mai urmărită ediţie a emisiunii "100%" a lui Robert Turcescu, circa 2004, a fost urmărită de 800 de mii de oameni. În mod normal, ea era urmărită de două ori mai puţini oameni, deci 300-500 mii.
Faimosul filmuleţ difuzat la Realitatea TV între cele două tururi de scrutin ale alegerilor prezidenţiale a fost văzut de 2 milioane oameni, dar...în clipa de faţă, în primetime la Realitatea TV şi Antena 3 se uită între 200 şi 250 de mii de persoane.
Reamintesc că pe listele electorale sunt 18 milioane de persoane, şi că - atât în ceea ce priveşte Antena 3 cât şi Realitatea TV - foarte mulţi dintre telespectatori au deja opiniile formate. De fapt, non-votanţii nu consumă media de natură politică, ceea ce e şi logic ("Nu votez - nu mă interesează politica - nu mă interesează televiziunile de ştiri").
Dacă audienţele erau de 10 ori mai mari, se putea bate monedă pe importanţa electorală a televiziunilor de ştiri. În fapt, ele sunt utile disipării de informaţii şi influenţării factorilor de decizie din putere şi opoziţie ("stakeholders"). Dar nu sunt atotputernice.
marți, 4 octombrie 2011
Rata criminalităţii - lucruri surprinzătoare
O statistică foarte interesantă de la Econtext: rata criminalităţii în România, pe judeţe, în 2009. Clasamentul este din nefericire dat sub forma creşterii procentuale în perioada 1990-2009, şi nu direct. Dacă analizăm puţin informaţia vedem că:
1. Hunedoara, Gorj şi Alba ocupă podiumul ratei criminalităţii. Cu adevărat bizar este că cele trei judeţe sunt unul în prelungirea celuilalt, deşi mă îndoiesc să existe un focar zonal real.
2. Harghita are cea mai mare creştere a criminalităţii faţă de 1990 (724 %), dar ocupă abia locul 12 în clasamentul ratei criminalităţii, în timp ce Covasna e pe locul 32.
3. Pentru rromofobi: judeţul Mureş, cel cu cel mai mare număr de locuitori de etnie rromă conform recensământului din 2002, este abia pe locul 6.
4. Mult-hulita capitală a României este pe locul 22. Şi, atenţie, statistica grupează Bucureştiul împreună cu Ilfov - altă regiune a României cu o reputaţie îndoielnică în planul ordinii publice. Doar într-un judeţ - Galaţi - a crescut criminalitatea din 1990 şi până acum mai puţin decât în Bucureşti şi Ilfov.
5. Sărăcia duce la criminalitate? Se pare că nu. Toate judeţele care compun Regiunea de Nord-Est, cea mai săracă zonă a UE, sunt în partea a doua a clasamentului ratei criminalităţii pe judeţe (din 41 de entităţi teritoriale: Bacău - locul 28, Neamţ - locul 29, Vaslui - locul 31, Suceava - locul 35, Iaşi - locul 38 şi Botoşani - locul 39).
6. Notă personală: fiind un consumator de media dedicat, mi se părea că cele mai multe infracţiuni au loc în ruralul din Moldova, iar că cele mai violente sunt în oraşele Brăila şi Craiova. Primul judeţ din Moldova în clasamentul ratei criminalităţii este Vrancea, pe locul 17. Judeţul Dolj (al cărei capitală e Craiova) este pe locul 11 iar judeţul Brăila este pe locul 37.
6. De curiozitate am verificat existenţa unei corelări între voturile din turul unu al alegerilor prezidenţiale din 2009 şi rata criminalităţii. Teoretic era posibil ca fenomenul unei criminalităţi peste media naţională să semnaleze probleme sociale mai adânci şi deci o nemulţumire faţă de status-quo. Statistic, însă, nu există dovezi pentru o astfel de legătură.
Pe baza ratei criminalităţii nu se pot construi profiluri regionale. Deja am vorbit la punctul 1 despre disparitatea dintre Harghita şi Covasna. Tulcea ocupă locul 7, Constanţa este pe 24. Arad are a 10-a rată a criminalităţii, Timiş-ul a 24-a. Un mod mai sugestiv de a privi informaţiile este să ne uităm la primele 10 şi la ultimele 10 judeţe prin prisma regiunilor istorice...
Transilvania: în primele zece: 5 judeţe; în ultimele zece: 2 judeţe.
Moldova: în primele zece: 0 judeţe (!) ; în ultimele zece: 4 judeţe.
Muntenia: în primele zece: 5 judeţe; în ultimele zece: 4 judeţe.
Lipsa unor profiluri sugerează o ţară în care modelele atitudinale de comportament au dispărut la nivel regional. Ca şi impresia lăsată de mass-media cu privire la rata criminalităţii într-un judeţ sau altul, s-ar putea să fie vorba de o iluzie.
1. Hunedoara, Gorj şi Alba ocupă podiumul ratei criminalităţii. Cu adevărat bizar este că cele trei judeţe sunt unul în prelungirea celuilalt, deşi mă îndoiesc să existe un focar zonal real.
2. Harghita are cea mai mare creştere a criminalităţii faţă de 1990 (724 %), dar ocupă abia locul 12 în clasamentul ratei criminalităţii, în timp ce Covasna e pe locul 32.
3. Pentru rromofobi: judeţul Mureş, cel cu cel mai mare număr de locuitori de etnie rromă conform recensământului din 2002, este abia pe locul 6.
4. Mult-hulita capitală a României este pe locul 22. Şi, atenţie, statistica grupează Bucureştiul împreună cu Ilfov - altă regiune a României cu o reputaţie îndoielnică în planul ordinii publice. Doar într-un judeţ - Galaţi - a crescut criminalitatea din 1990 şi până acum mai puţin decât în Bucureşti şi Ilfov.
5. Sărăcia duce la criminalitate? Se pare că nu. Toate judeţele care compun Regiunea de Nord-Est, cea mai săracă zonă a UE, sunt în partea a doua a clasamentului ratei criminalităţii pe judeţe (din 41 de entităţi teritoriale: Bacău - locul 28, Neamţ - locul 29, Vaslui - locul 31, Suceava - locul 35, Iaşi - locul 38 şi Botoşani - locul 39).
6. Notă personală: fiind un consumator de media dedicat, mi se părea că cele mai multe infracţiuni au loc în ruralul din Moldova, iar că cele mai violente sunt în oraşele Brăila şi Craiova. Primul judeţ din Moldova în clasamentul ratei criminalităţii este Vrancea, pe locul 17. Judeţul Dolj (al cărei capitală e Craiova) este pe locul 11 iar judeţul Brăila este pe locul 37.
6. De curiozitate am verificat existenţa unei corelări între voturile din turul unu al alegerilor prezidenţiale din 2009 şi rata criminalităţii. Teoretic era posibil ca fenomenul unei criminalităţi peste media naţională să semnaleze probleme sociale mai adânci şi deci o nemulţumire faţă de status-quo. Statistic, însă, nu există dovezi pentru o astfel de legătură.
Pe baza ratei criminalităţii nu se pot construi profiluri regionale. Deja am vorbit la punctul 1 despre disparitatea dintre Harghita şi Covasna. Tulcea ocupă locul 7, Constanţa este pe 24. Arad are a 10-a rată a criminalităţii, Timiş-ul a 24-a. Un mod mai sugestiv de a privi informaţiile este să ne uităm la primele 10 şi la ultimele 10 judeţe prin prisma regiunilor istorice...
Transilvania: în primele zece: 5 judeţe; în ultimele zece: 2 judeţe.
Moldova: în primele zece: 0 judeţe (!) ; în ultimele zece: 4 judeţe.
Muntenia: în primele zece: 5 judeţe; în ultimele zece: 4 judeţe.
Lipsa unor profiluri sugerează o ţară în care modelele atitudinale de comportament au dispărut la nivel regional. Ca şi impresia lăsată de mass-media cu privire la rata criminalităţii într-un judeţ sau altul, s-ar putea să fie vorba de o iluzie.
luni, 3 octombrie 2011
Alianţa D.A. contra USL
Acuzaţiile la adresa oponentului: Partid hegemonic, personalitate Sauron-ică (A.N. respectiv T.B.), preşedinte rupt de realitate, corupţie, România vrea altceva.
Acuzatorii: cele două partide din opoziţie (o alianţa imposibilă din punct de vedere doctrinar: stânga şi dreapta împreună!), speranţă, va fi mai bine, pentru binele României, alianţă fondată cu un an înainte de alegeri.
Diferenţa cu adevărat importantă: Alianţa D.A. şi-a dat seama relativ târziu că pentru numirea candidatului la poziţia de prim-ministru nu contează cine câştigă şi cine pierde alegerile parlamentare, ci cine este preşedintele. USL ştie deja asta.
Şi acum cifrele...
Cu un an şi cinci luni înainte de alegeri, de fapt înainte ca alianţa să fie înregistrată juridic:
ADA 28 % (iar partidul aflat la putere: 42 % )
USL 58 % (iar partidul aflat la putere: 19 %)
Cu şapte luni înainte de alegeri:
ADA 31 % (iar partidul aflat la putere 44 % )
USL vs. PDL... vorbim în aprilie.
Sondaje în timpul campaniei:
ADA 34 % plus sau minus 3% (partidul aflat la putere 40 % plus sau minus 2%)
Rezultate:
ADA 31% (iar partidul aflat la putere, cu tot cu PUR, 37%)
(Informaţiile statistice privind Alianţa D.A. au fost extrase din cartea "Un experiment politic românesc: Alianţa Dreptate şi Adevăr PNL-PD" de profesorul Alexandru Radu, volum pe care îl recomand tuturor celor interesaţi de subiect)
Pe de o parte, în 2004, cele două blocuri electorale au obţinut, fiecare, un scor aproximativ egal cu cel din sondajele efectuate cu an şi jumătate înainte de alegeri, "aproximativ egal" însemnând cu o marjă de +/- 15% din numărul lor de voturi, adică +/- 5% din numărul total de voturi. Este trist pentru toţi cei care am fost martori la acea perioadă aparent zbuciumată să realizăm că lunile de dinainte şi din timpul campaniei au avut un efect extrem de redus asupra rezultatului. Mutatis mutandis, românii ştiau încă din vara lui 2003 cum vor vota.
.... pe de altă parte, Stelian Tănase scria în "22", pe data de 8 septembrie 2004:
O automulţumire păgubitoare s-a instalat printre liderii Opoziţiei. S-a creat sentimentul că "lumea ne vrea" şi, în consecinţă, "nu mai trebuie să facem un mare efort de organizare, de imaginaţie politică, nici să facem risipă de timp şi resurse. Pentru că, oricum, PSD va cădea!". Am ascultat pe tema asta scenarii fabuloase şi prostii absolute de la oameni pe care îi credeam realişti şi inteligenţi. Se consideră că electoratul va vota negativ, împotriva PSD, contra puterii, cum a făcut în 1996 şi în 2000. "Aşa este electoratul român, votează negativ", îmi explica zilele trecute, convins, un lider al Opoziţiei. "Alianţa D.A. nu are cum să piardă". Trebuie să îl contrazic. Alegerile din acest an sunt cele mai echilibrate din 1989 până azi.
Acuzatorii: cele două partide din opoziţie (o alianţa imposibilă din punct de vedere doctrinar: stânga şi dreapta împreună!), speranţă, va fi mai bine, pentru binele României, alianţă fondată cu un an înainte de alegeri.
Diferenţa cu adevărat importantă: Alianţa D.A. şi-a dat seama relativ târziu că pentru numirea candidatului la poziţia de prim-ministru nu contează cine câştigă şi cine pierde alegerile parlamentare, ci cine este preşedintele. USL ştie deja asta.
Şi acum cifrele...
Cu un an şi cinci luni înainte de alegeri, de fapt înainte ca alianţa să fie înregistrată juridic:
ADA 28 % (iar partidul aflat la putere: 42 % )
USL 58 % (iar partidul aflat la putere: 19 %)
Cu şapte luni înainte de alegeri:
ADA 31 % (iar partidul aflat la putere 44 % )
USL vs. PDL... vorbim în aprilie.
Sondaje în timpul campaniei:
ADA 34 % plus sau minus 3% (partidul aflat la putere 40 % plus sau minus 2%)
Rezultate:
ADA 31% (iar partidul aflat la putere, cu tot cu PUR, 37%)
(Informaţiile statistice privind Alianţa D.A. au fost extrase din cartea "Un experiment politic românesc: Alianţa Dreptate şi Adevăr PNL-PD" de profesorul Alexandru Radu, volum pe care îl recomand tuturor celor interesaţi de subiect)
Pe de o parte, în 2004, cele două blocuri electorale au obţinut, fiecare, un scor aproximativ egal cu cel din sondajele efectuate cu an şi jumătate înainte de alegeri, "aproximativ egal" însemnând cu o marjă de +/- 15% din numărul lor de voturi, adică +/- 5% din numărul total de voturi. Este trist pentru toţi cei care am fost martori la acea perioadă aparent zbuciumată să realizăm că lunile de dinainte şi din timpul campaniei au avut un efect extrem de redus asupra rezultatului. Mutatis mutandis, românii ştiau încă din vara lui 2003 cum vor vota.
.... pe de altă parte, Stelian Tănase scria în "22", pe data de 8 septembrie 2004:
O automulţumire păgubitoare s-a instalat printre liderii Opoziţiei. S-a creat sentimentul că "lumea ne vrea" şi, în consecinţă, "nu mai trebuie să facem un mare efort de organizare, de imaginaţie politică, nici să facem risipă de timp şi resurse. Pentru că, oricum, PSD va cădea!". Am ascultat pe tema asta scenarii fabuloase şi prostii absolute de la oameni pe care îi credeam realişti şi inteligenţi. Se consideră că electoratul va vota negativ, împotriva PSD, contra puterii, cum a făcut în 1996 şi în 2000. "Aşa este electoratul român, votează negativ", îmi explica zilele trecute, convins, un lider al Opoziţiei. "Alianţa D.A. nu are cum să piardă". Trebuie să îl contrazic. Alegerile din acest an sunt cele mai echilibrate din 1989 până azi.
sâmbătă, 1 octombrie 2011
Comasarea alegerilor: un aspect pe care toţi îl ignoră
UDMR e de acord, cel puţin în teorie, cu comasarea alegerilor. Nu voi discuta aici despre cine e avantajat şi cine nu. Voi vorbi despre altceva: scăderea inevitabilă a nivelului campaniilor electorale.
Numărul oamenilor capabili să creeze slogane, campanii, să efectueze şi să analizeze sondaje, să formuleze planuri şi atitudini de PR .. toate astea la un nivel de calitate acceptabil ... este limitat, iar suprapunerea alegerilor locale cu cele parlamentare nu va face pe niciun politician sau partid să gândească: "Ah! Trebuie să angajăm de două ori mai mulţi oameni decât dacă alegerile ar fi separate!"
În alte cuvinte, o să avem aceleaşi firme, aceiaşi oameni, aceleaşi creiere făcând şi campania pentru Dolj şi campania pentru Craiova. Şi colegiile uninominale 1, 2, 3, 4, 5 şi 6 din circumscripţia nr.40 (judeţul Vâlcea), dar şi alegerile pentru primăria oraşului Râmnicu Vâlcea. Şi sectorul 3 şi colegiile aferente. Când cantitatea de muncă creşte, calitatea scade. Fie asta, fie vom vedea amatori încercând să facă muncă de profesionişti.
O a treia posibilitate - cea mai cenuşie - este monotonia bicoloră. USL şi PDL - sau ce formă va avea atunci PDL - vor amesteca planuri şi campanii, probabil axându-se pe câte un set simplu de slogane indiferent de personalităţile implicate, indiferent de situaţia de la faţa locului şi de istoria sa electorală, indiferent de forţa organizaţiei locale şi indiferent de percepţia asupra partidului în locul respectiv. Nu va fi timp, nu vor fi resurse pentru asemenea "fineţuri". Se va merge pe o linie şi o idee, din Maramureş în Mănăştur şi din Vama Veche în Vitan.
USL este în mod clar avantajat: duo-ul Ponta-Antonescu este recognoscibil şi într-o oarecare măsură cei doi se completează imagologic: incizia procurorului şi avântul unui om care pare mai tânăr decât este. PDL, în schimb, nu are ce să pună în loc: ca şi în PSD-ul din 2008, liderii sunt tociţi pentru că guvernarea a înghiţit partidul. Mişcarea Populară, Albă-ca-Zăpada şi alte antreprize similare nu par să propună soluţiile de care e nevoie la un astfel de campanie. Ele par a fi construite pentru campanii electorale tradiţionale (ex. 2008), nu precum una ca în 2009.
Dan Diaconescu şi alţii ar putea "rupe ritmul", jucând tocmai pe imaginea a doi monoliţi prăbuşindu-se unul peste celălalt, dar până la urmă şi OTV este ... unul singur.
Sper să greşesc, şi să avem o campanie imaginativă, informativă şi completă.
Numărul oamenilor capabili să creeze slogane, campanii, să efectueze şi să analizeze sondaje, să formuleze planuri şi atitudini de PR .. toate astea la un nivel de calitate acceptabil ... este limitat, iar suprapunerea alegerilor locale cu cele parlamentare nu va face pe niciun politician sau partid să gândească: "Ah! Trebuie să angajăm de două ori mai mulţi oameni decât dacă alegerile ar fi separate!"
În alte cuvinte, o să avem aceleaşi firme, aceiaşi oameni, aceleaşi creiere făcând şi campania pentru Dolj şi campania pentru Craiova. Şi colegiile uninominale 1, 2, 3, 4, 5 şi 6 din circumscripţia nr.40 (judeţul Vâlcea), dar şi alegerile pentru primăria oraşului Râmnicu Vâlcea. Şi sectorul 3 şi colegiile aferente. Când cantitatea de muncă creşte, calitatea scade. Fie asta, fie vom vedea amatori încercând să facă muncă de profesionişti.
O a treia posibilitate - cea mai cenuşie - este monotonia bicoloră. USL şi PDL - sau ce formă va avea atunci PDL - vor amesteca planuri şi campanii, probabil axându-se pe câte un set simplu de slogane indiferent de personalităţile implicate, indiferent de situaţia de la faţa locului şi de istoria sa electorală, indiferent de forţa organizaţiei locale şi indiferent de percepţia asupra partidului în locul respectiv. Nu va fi timp, nu vor fi resurse pentru asemenea "fineţuri". Se va merge pe o linie şi o idee, din Maramureş în Mănăştur şi din Vama Veche în Vitan.
USL este în mod clar avantajat: duo-ul Ponta-Antonescu este recognoscibil şi într-o oarecare măsură cei doi se completează imagologic: incizia procurorului şi avântul unui om care pare mai tânăr decât este. PDL, în schimb, nu are ce să pună în loc: ca şi în PSD-ul din 2008, liderii sunt tociţi pentru că guvernarea a înghiţit partidul. Mişcarea Populară, Albă-ca-Zăpada şi alte antreprize similare nu par să propună soluţiile de care e nevoie la un astfel de campanie. Ele par a fi construite pentru campanii electorale tradiţionale (ex. 2008), nu precum una ca în 2009.
Dan Diaconescu şi alţii ar putea "rupe ritmul", jucând tocmai pe imaginea a doi monoliţi prăbuşindu-se unul peste celălalt, dar până la urmă şi OTV este ... unul singur.
Sper să greşesc, şi să avem o campanie imaginativă, informativă şi completă.