O reacţie la "Milioane de români: despre populism şi iresponsabilitate"

Articolul la care fac referire în titlul postării poate fi găsit aici.

Nu voi comenta principalele afirmaţii din articol, ci juxtapunerile dintre punctele de vedere exprimate de autor şi postarea pe care am scris-o despre clivajul principal din societatea românească.

Existenţa faliei - spune Dragoş Paul Aligică - este acceptabilă şi justificată moral. Care e problema? Răspunsurile sunt două:

1. Amploarea faliei a căpătat proporţii neobişnuite pentru o societate democratică. Această stare de fapt este evidentă la mai multe nivele, existând inclusiv în fundalul articolului lui Dragoş Paul Aligică: pentru milioane de persoane nu a mai contat cum s-a realizat suspendarea preşedintelui, atâta timp cât acest lucru a avut loc. Autorul menţionează de altfel acest lucru în termenii următori:

"Oamenii aceştia ar trebui să ne preocupe în sensul că s-a dovedit cu această ocazie că un număr de 7 sau 6 sau 5 milioane, câţi vor fi ei cu adevărat, se fac purtătorii unor vulnerabilităţi ce reprezintă un ade­vărat pericol civic şi politic pentru statul român şi restul populaţiei."

Şi apoi? Formularea problemei în aceşti termeni nu va ajuta la găsirea unor soluţii constructive, dar asta este mai puţin important acum. Ce poate fi făcut în continuare? Motivul pentru care această întrebare trebuie să primească un răspuns nu ţine (doar) de civism, ci şi de punctul următor:

2. Reformiştii nu sunt mai mulţi decât solidariştii, şi nici măcar egali din punct de vedere numeric. Într-o astfel de situaţie, cel inferior trebuie să construiască strategii, repoziţionări şi metode de cooptare temporară sau definitivă. Miza cea mai importantă pentru reformişti este cea electorală. Fără voturile a măcar unora dintre solidarişti, reformiştii nu ar fi ajuns şi nu vor ajunge niciodată la putere în România, iar viziunea lor cu privire la viitorul ţării ar fi fost şi va fi una de nişă.


Nu întâmplător, articolul lui Dragoş Paul Aligică nu face niciun fel de referire la viitor. Intuiesc că asta este şi va fi o caracteristică specifică oricărui articol care vorbeşte despre falie în spiritul menţinerii sale la dimensiunile actuale. Tabăra reformistă, căreia Dragoş Paul Aligică îi aparţine, este în continuare lipsită de perspective întru a câştiga:

a. Alegerile parlamentare din toamnă
b. Următoarele alegeri prezidenţiale, oricând vor fi ele
c. Un bazin electoral solid în vederea localelor şi parlamentarelor din 2016, care să o scoată din aria a 2,5 - 3 milioane de susţinători.

(În mod intenţionat vorbesc despre alegeri şi nu despre schimbări profunde la nivelul societăţii, pentru că acolo lucrurile stau mult, mult mai rău. În funcţie de definiţia utilizată, dreapta a guvernat 10 sau 11 ani din ultimii 16. Alţi patru ani au aparţinut unei guvernări PSD care, în ciuda multor vicii, a adus şi o oarecare dezvoltare a clasei de mijloc.

Rezultatul? PDL-ICCD-NR-PNŢ speră să obţină un număr cât mai apropiat de cele 3,6 milioane voturi luate de CDR în 1996, atunci când dreapta nu guvernase încă deloc iar clasa de mijloc era non-existentă.
3,6 milioane voturi ... cu 63% mai multe decât a obţinut PDL la localele din primăvară sau la parlamentarele de acum patru ani. În fapt, 3,2 milioane voturi ar fi o performanţă remarcabilă.

După ce a guvernat două treimi din ultimul deceniu şi jumătate, dreapta nu a câştigat susţinători ci mai degrabă a pierdut. O epocă de platină, nu de aur, cu trei alegeri prezidenţiale câştigate şi miliarde de euro de capital străin sosiţi în România... iar acum din punct de vedere electoral reformiştii sunt forţaţi să se bazeze pe scheletul descarnat al unui partid baronial.

În mod remarcabil, atât guvernările CDR cât şi PDL nu au pus în mişcare mecanismele care să ducă la lărgirea naturală a electoratului de dreapta. Reformiştii par să nu fi înţeles acest lucru sau implicaţiile sale).

Articolul lui Dragoş Paul Aligică descrie hăul faliei din perspectiva reformiştilor şi prin prisma evenimentelor recente:

"A spune că trebuie să le respectăm [celor care au votat la referendum] nu doar dreptul, dar şi opinia este deja prea mult. O opinie ce validează brigandajul po­litic, impostura şi trădarea naţională nu trebuie nici măcar să viseze respectul, cu atât mai puţin să-l ceară. A mai avea pre­tenţii politice, doleanţe şi revendicări, du­pă ce ai vrut să arunci în aer ordinea cons­tituţională şi alianţele strategice ale ţării tale, nu este un act politic, este Tupeu pur şi simplu. Cu majusculă."

Voi pune problema exact în termenii articolului şi conform perspectivei enunţate de acesta: lipsa întrebării: "De ce aceşti oameni au acţionat într-un sens care a dus la aruncarea în aer a ordinii constituţionale şi a alianţelor strategice ale ţării lor?" este doar începutul. Merg mai departe decât Dragoş Paul Aligică: dacă suspendarea preşedintelui ar fi avut loc într-un mod impecabil din punct de vedere juridic, aceşti oameni tot ar fi votat. Mai mult, ei au votat în ciuda unui leadership politic imperfect şi împotriva unei presiuni externe extrem de vizibile. Din motivele explicate mai sus la punctul 2, reformiştii ar trebui să încerce să răspundă la întrebările "De ce?" şi, mult mai important, "Ce trebuie făcut?".

Dragoş Paul Aligică nu face referiri directe la postarea mea, şi bănuiesc că articolul său nu a fost un răspuns direct. Suprapunerea celor două texte poate duce la o concluzie eronată: teza participării la puci încheie discuţia. Dar falia nu a apărut din cauza referendumului. Dragoş Paul Aligică şi cei care sunt de acord cu punctul său de vedere au libertatea totală de a se opri cu discuţia la momentul referendumului, şi a nu merge mai departe în trecut. A încerca să descoperi unde este problema şi cum poate fi ea rezolvată este însă calea cîştigătoare pe termen lung pentru reformişti. Cred că situaţia, prin natura ei, necesită un astfel de efort din partea lor. Până la urmă, ei au numai de câştigat (şi... numai ei au de câştigat) din adoptarea unei perspective constructive şi eficace. A spune:

"În plus, ce opţiuni avem? Să spunem că au şi ei dreptatea lor, că adevărul e undeva la mijloc între statul de drept şi lovitura de stat, între infracţionalitate organizată şi dom­nia legii, între normalitate atitudinală şi psihopatologie individuală transformată în problemă social-politică naţională?! Im­posibil. Asta este. Înghiţim, închidem ochii şi mergem mai departe."

este o soluţie temporară. Ea are o valoare redusă dacă ne gândim la alegerile parlamentare şi prezidenţiale  în urma cărora se stabilesc programele de guvernare sau direcţiile de acţiune care influenţează exact cursul reformelor. Nu susţin că "adevărul e undeva la mijloc". Nu sunt nici promotorul unei mari împăcări naţionale. Lipsa de apetenţă a reformiştilor pentru strategii de viitor este, însă, surprinzătoare. Având în vedere climatul politic actual, primele reacţii constructive vor apărea în 2013.
 
Aş dori să mulţumesc lui Dragoş Paul Aligică pentru articolul său, întrucât m-a obligat să clarific câteva dintre lucrurile pe care le-am afirmat, şi îl asigur de consideraţia şi de respectul meu.