Un duopol slab - quo vadis, PNL?

Cu ajutor de la dexonline.ro :

de iure = de drept, conform normelor.
de facto = în fapt, în realitate.
duopol = dominație a două întreprinderi asupra unei ramuri economice.

Să renunțăm la încărcarea cu emoție a unor cuvinte seci, descriptive. De exemplu "coabitare" - adică, în sens politic, aflarea simultană la putere a unui președinte și un prim-ministru provenind din partide diferite - a ajuns să fie sinonim cu "înțelegere", "acord", "armonie" când de fapt coabitarea începe în clipa jurământului celui care a sosit la putere al doilea (în speța cea mai recentă, sfârșitul lui decembrie 2014). Dacă președintele și primul ministru sunt în conflict verbal non-stop ei tot... coabitează. Și vor coabita - că vor, că nu vor - până când unul din ei își încheie mandatul. Am făcut această paranteză pentru că noțiunea de "duopol", după cum ai putut vedea mai sus, descrie o stare concretă, termenul fiind lipsit în sine de încărcături emoționale sau ilicite.

În ultimele luni a apărut cel de-al treilea duopol politic din istoria României moderne, după PNL vs. conservatori în perioada antebelică și PNL vs. țărăniști în cea interbelică. Cel mai recent sondaj INSCOP arată aceeași stare de fapt ca toate sondajele de după prezidențiale ale tuturor firmelor de sondare a opiniei publice, și anume: două partide cvasi-egale care cumulează peste 80% din intențiile de vot; o singură altă formațiune politică care trece de 3%, iar aceea este ... UDMR.

(Prin comparație, la mijlocul anilor '90 FDSN și CDR cumulau la parlamentare 49% respectiv 53%.)

Spre deosebire de polarizările anterioare, cea de acum este de facto și nu de iure. Prin această formulare sugerez că este un duopol slab, rezultatul unor circumstanțe politice și nu al unei dispuneri a societății. Arată mai degrabă fluxurile de poziționare ale organizațiilor de partid, în special reflectând traseul PDL, și modul în care se canalizează ostilitatea față de (liderul) PSD; dar n-are de-a face cu izvoarele de dezbatere din societate, nu are la bază conflictele majore de viziune cu privire la viitorul României și nici măcar nu este o imagine corectă a intereselor economice ale diferitelor segmente ale populației.

Să aplicăm două teste deloc senzaționale pentru a compara situațiile:

Cel economic: Primul duopol (PNL vs conservatori până la 1919) avea drept cadru un sistem de vot cenzitar care favoriza elitele financiare. Interesele posesorilor de proprietăți din mediul rural erau în conflict cu cele ale capitalului urban care acționa în principal prin, cu și la stat.

În al doilea duopol (PNL vs. țărăniști după 1926), se dezbate drumul economic al României în termeni care parțial repetau discuția antebelică cu noi tonalități: capital românesc sau străin? ne înhăităm la a reface diferențele față de Europa de Vest sau reducem volumul industrializării și modernizării, pariind pe avantajele specifice adică agricultura? De asemenea țărăniștii făceau vorbire despre structuri cooperatiste de producție (evident în alți parametri decât cei puși în practică de comuniști) sau despre reducerea dezechilibrelor, în special de venit, dintre rural și urban.

Prin comparație cu dezbaterile reale, de substanță menționate mai sus, prezentul e cel puțin jenant. "Iară noi? Noi, epigonii?..."

Ponta încearcă practic de la venirea sa la conducerea PSD să atragă votanți din afara publicului tradițional al partidului, o voltă care a costat (detalii aici, la punctul unu) și care a eliminat din prim-plan o bună parte din discuțiile posibile cu privire la economia României. În naționalisme anti-hipermarket social-democrații se luptă cu PNL. Liberalii nu prea au ce să facă dacă PSD scade taxele și îmbrățișează cota unică, după cum foarte bine observa Cristian Pantazi.

În planul valorilor sociale, toate PNL-urile din polarizările trecute au purtat mantia modernității. Opoziția lor a fost creștină, organicistă, conservatoare; dezbaterile exprimau divizări reale din societate, moduri diferite de a înțelege ce e România și mai ales ce trebuie să fie - în alte arii de interes decât economia.

PSD își reasumă, pentru a doua oară după începutul anilor '90, identitatea conservator-naționalistă. PNL e absent din discuții cu excepția unor poziționări punctuale iar acest lucru reflectă o criză mai largă a liberalismului european, criză care aproape că l-a eliminat (detalii). Opoziția la conservatorism e acum, peste tot în Europa, stânga. Poate PNL să își asume libertățile individuale, discursurile anti-majoritare, egalitatea de șanse? Sau va încerca să fie "mai catolic decât Papa", să încerce să utilizeze religia/biserica și mai mult decât PSD, să fie mai eurosceptic, mai naționalist?

Scriam mai sus că duopolul e de facto, și nu de iure. Nu vedem viziuni economice diferite. Nu există valori sau principii sesizabile în acțiunea politică. Nu există nici măcar diferențe sociale imense, ultimele pagini ale prezentării sondajului INSCOP arătând că social-democrații nu sunt stăpâni pe România-fără-Internet-sau-Facebook, dar nici liberalii nu domină cu autoritate spațiul electoral definit de cetățenii cu acces la tehnologiile din al treilea val tofflerian. Prin Iohannis și pe baza votului din noiembrie 2014, liberalii stau considerabil mai bine în Transilvania și au acces la un public volatil, și anume tinerii din afara mișcărilor stradale (care au deja alte dinamici).

Dar atât.

PSD și-a asumat o identitate complexă dar clară. PNL mai puțin. Ce salvează și impune această polarizare nu este imaginea pozitivă a lui Iohannis - din care liberalii concretizează cam o treime. Ci restul scenei care are probleme în a căpăta relevanță.

Viitorul va urma una din trei variante:

1) Duopolul se va menține prin mecanisme semi-artificiale.

Exemplu de rezultat la parlamentarele din 2016:
PSD 35%
PNL 32%
(sau invers)
UDMR 5% (dacă și atât)
Patruzeci și cinci de partide cumulând 28%, dar niciunul din aceste partide netrecând de pragul parlamentar de 5%.

Discursul va rămâne personalizat și reactiv. Identitatea celor două partide va fi invizibil-spre-inutilă. Guvernările PSD și PNL vor fi identice, fără amprente de specificitate, pe pilot automat.

2) Duopolul va fi sfărâmat în următorii 2-6 ani de partide noi, care nu numai că ar reduce scorurile PNL și PSD dar chiar s-ar impune ca voci reprezentative.
Terenul e gol. Linii de atac sunt multe. Aviz celor care privesc spre lumea politică de până mai ieri: cercul de la mijlocul terenului e încărcat cu statui grele dar inutile, lucru deja adevărat și într-o bună măsură vizibil.

3) Duopolul va căpăta substanță. O astfel de traiectorie duce însă mult în viitor. Și asta pentru că:
- PSD e foarte fericit unde e, îi place să se joace de-a J.R. Ewing, până la o recalibrare spre stânga vor mai trece ani buni dacă se va efectua vreodată;
- PNL are alte probleme pe cap, precum concretizarea fuziunii, și speră că între timp Iohannis e de ajuns.

Caz în care scenariul trecerea duopolului de la de facto la o stare de iure se amână pentru 2019-2020, dacă și atunci.

Fals interviu cu Victor Ponta

Demarez azi ceea ce sper că va fi o serie fructoasă de false interviuri. Începem cu cea mai dinamică figură a zilei și, în ciuda aparențelor, cea mai învolburată.

Interviu fals, da, dar nu ca la B1 sau la Agerpres. Premiza e că respondentul ar fi sincer, obscen de sincer pentru un politician.

Eu: L-ai fi votat pe Victor Ponta în primul tur? Dar în al doilea?

Victor Ponta: Nici, nici. Nu mi-a plăcut campania pe care am dus-o. Mi s-au pus în față Powerpoint-uri, sondaje, scheme care arătau că trebuie să zic aia și ailaltă dar ... n-aveam nicio legătură cu subiectul. Eu am tabletă și cont de Twitter, mi-am petrecut toată viața în centrul Bucureștiului, chiar mă simt de parcă am 10 ani mai puțin decât în cartea de identitate, joc baschet, ce să caut eu cu ortodoxie, mândria de a fi român și alte prostii din era mezozoică? Acum asta e.

Eu: De ce voiai să fii președinte?

Victor Ponta: Nu voiam să fiu președinte. N-am habar ce e aia să fii președinte și nici nu mă interesează. Am fost luat de val. M-a lăudat lumea din jur, mi-a zis că se poate, că sunt deștept, că sunt genial. Asta e, din greșeli înveți.

Eu: Candidezi în 2019?

Victor Ponta: Să văd cum o să stau atunci cu hybris-ul [conform DEX: "Mândrie nemăsurată a unui individ, supraapreciere în confruntarea cu destinul"]. În mod normal aș vrea să piardă și altcineva alegerile în turul doi, conform tradiției de la PSD din mileniul ăsta. Și nu vreau să fiu primul politician din istoria României care pierde două alegeri prezidențiale consecutive în turul doi. Dar probabil că o să apară destui țuțări și linge-pingele în jurul meu încât să mă convingă să încerc din nou. Vom vedea.

Eu: Ce părere ai despre Traian Băsescu?

Victor Ponta: Pe partea de politician: foarte bună. A câștigat două alegeri, comunică cu forță, a fost foarte iubit. Eu nu prea stârnesc genul ăsta de emoție. La nivel personal suntem ca Luke Skywalker (eu) cu Darth Vader (el).

Eu: Cum e relația cu Iohannis?

Victor Ponta: Beton. Dă-mi câteva luni și o să încep să-mi iau nasul la purtare, mișto-uri, săgeți verbale, tot tacâmul, doar mă cunoști - că n-am apărut pe scena politică ieri. Dar deocamdată e OK.

Eu: Pot să psihanalizez relația ta cu Iohannis?

Victor Ponta: După 2019, te rog.

Eu: De ce își trimite PSD consultanții la televiziuni? Niciun alt partid nu face asta.

Victor Ponta: Nu mai e nimeni la PSD. Parlamentarii coaliției sunt UNPR-iști, ce-a rămas la Tăriceanu și în rest oameni urmăriți penal, cu valijoarele pregătite și/sau morți de frică. Cum să-i trimiți la televizor? Serios acum, la Kiseleff mai suntem eu, Dan [Sultănescu], Mirel [Palada], Radu [Magdin] și două secretare care nici măcar n-au carnet de membru. Mai era Nichita, l-au luat și pe el. Bine că mai trece Blair, uite, data trecută ne-a adus niște pixuri și trei DVD-uri goale, rămăsesem fără.

Eu: Ce-i cu măsurile astea economice pro-mediul de afaceri? PSD parcă era partidul de stânga...

Victor Ponta: Probabil te-ai prins că n-am convingeri ideologice. Ideea e să fie bine pentru toată lumea.

Eu: Acum te-ai supărat pe hipermarketuri.

Victor Ponta: În România când vrei să faci ceva bine iese un dezastru. Eu n-am cum să dau bani angajaților din mediul privat, OK? N-am cum. Iar la bugetari dacă ies și dau, zice lumea că sunt de stânga și iarăși mă pomenesc că pierd alegeri. Așa că fac tot ce pot ca să forțez scăderea prețurilor. Eu asta vroiam, nu scăderea TVA. Să fim înțeleși. Scă-de-rea pre-țu-ri-lor. Masivă. Adică voturi.

Eu: "Zice lumea că sunt de stânga"... de ce ești așa de atent la criticile care ți se aduc sau ți se pot aduce?

Victor Ponta: Trebuie să înțelegi că de la Iliescu încoace toți liderii PSD sunt complexați de opoziția non-politică la PSD. Năstase un pic, Geoană mai mult, eu și mai mult. Fiecare președinte PSD vrea să placă intelectualilor, mass-media, mediului de afaceri. Ceea ce nu se întâmplă niciodată.

Eu: În curând se va da sentința în cazul Dragnea. Ce faci dacă e condamnat?

Victor Ponta: Deplâng cu sobrietate situația.

[Râdem amândoi]

Victor Ponta: Hai, măi Barbu, ce crezi că fac? Deschid sticla de șampanie! Dragnea era ultimul meu rival la președinția PSD, singurul om care mă putea da jos. Odată ce Dragnea e la mititica, partidul e al meu pe minim două decenii. Pot să-l dau la amanet dacă am chef. Pot să-i schimb numele în Partidul Pontist. Pot să-l transform în magazin de mezeluri prin Drumul Taberei. Pot să fac ce vreau cu el.

Eu: Ai multe televiziuni la dispoziție. Cât de importante sunt pentru tine?

Victor Ponta: Încep să mă prind că nu contează. Dar e greu. E ca lăsatul de fumat.

Eu: Foarte recent, ai spus într-un interviu acordat Evenimentului Zilei că parlamentarii PSD pot să voteze cum vor, apropo de solicitările justiției. Dar după alegerile din 2014 ai zis că corupția te-a dus la înfrângere. Nu cumva mergi din nou pe drumul care te-a dus spre eșecul din 2014?

Victor Ponta: Ba da, dar sunt mințit cu succes de oamenii din jurul meu că noiembrie 2014 a fost un accident, că în 2016 nu va fi așa, iar eu cred cu asiduitate toate minciunile astea. De asemenea te rog să iei în calcul că sunt cazuri și cazuri, mă doare undeva de majoritatea parlamentarilor, să-i ia DNA și să-i bată la buric din punctul meu de vedere, dar pe Dănuț [Șova, n.red.] sunt foarte, foarte sensibil.

Eu: Ești rusofil? Pro-chinez?

Victor Ponta: Eu sunt pro-Ponta. Bani să vină. Uite, ca să calmez pe toți cei 60-70% care n-au încredere în mine: nu prea pariez pe ruși în clipa asta, sunt cam loviți în aripă.

Eu: Cum e viața de prim-ministru?

Victor Ponta: Trebuie să balansezi o minge cu nasul, mingea respectivă fiind economia. Cam atât.

Eu: Cum te va ține minte istoria?

Victor Ponta: Punctul de intersecție, fără identitate politică reală, al mai multor grupuri de interese.

Eu: Care e cea mai mare teamă sau frică a ta?

Victor Ponta: Că nu sunt la nivelul responsabilităților pe care le am. Că n-am habar ce să fac. Trag 77 de oameni de mine în 77 de direcții. N-am cum să detectez cu precizie care e bun și care e șmenar. Deseori greșesc.

Eu: Ce nu știu despre tine oamenii care te urăsc?

Victor Ponta: Chiar nu sunt un om așa rău. Ca să fii rău, condițiile inițiale sunt așa: trebuie să ai convingeri serioase și să acționezi pe baza lor. Iliescu a fost rău. Băsescu a fost rău. Eu nu.

Eu: Care e marele tău secret? Secretul pe care o să-l aflăm peste zece sau douăzeci de ani?

Victor Ponta: Marele meu secret e că de când sunt președintele PSD membrii partidului umplu închisorile, eu nu fac nimic să-i salvez, iar ei nu mă dau jos nici din fruntea partidului și nici din fruntea guvernului.

Eu: Dar ăsta nu e un secret.

Victor Ponta: (zâmbește)

Fotografie de parcurs după 11 ani

În ultimii unsprezece ani, adică din aprilie 2004 până în aprilie 2015, au avut loc câteva evoluții interesante dar care sunt ușor de scăpat din vedere dacă ne concentrăm prea mult pe evoluțiile zilnice:

a) reducerea forței Partidului România Mare și în genere a spațiului extremist-populist.

La parlamentarele din 2004 PRM și candidatul său la prezidențiale obțineau locul trei cu un milion trei sute de mii de voturi.
Mai puțin decât în momentul de apogeu al lui Vadim, care avusese loc cu patru ani înainte, dar totuși un milion trei sute de mii de voturi. Adică Tăriceanu, Udrea și Macovei la cel mai recent scrutin prezidențial puși împreună.

În 2014 Vadim a obținut de patru ori mai puține voturi decât în 2004. PRM nu mai e în parlament (o sută de mii de voturi la ultimele parlamentare, de 13 ori mai puțin ca în 2004), de-a lungul timpului scena populistă s-a aglomerat cu mulți actori mignoni (Becali, DD) care s-au șters și ei.

Unul din motivele principale pentru schimbarea statutului PRM: forțele politice principale și-au radicalizat discursul ca răspuns la oportunitățile politice aduse de criza economică; mai mult, au ajuns să utilizeze masiv spațiul ideatic pe care PRM era unic stăpân.

b) expansiunea dreptei prin transfer.

La parlamentarele din 2004 PNL și PD, aliate, au obținut 31,7%. Candidatul lor comun la prezidențiale: 34%.

Aceste valori sunt extrem de apropiate de cele obținute de PNL și PDL separat la europarlamentarele din 2014 sau de candidatul lor comun la prezidențialele din 2014, în primul tur. Fuziunea însă schimbă radical perspectiva.

Să comparăm cele două situații ale liberalilor:

2004: Obligați să se alieze cu Al Doilea Partid de Stânga într-o formulă care a terminat pe locul doi la parlamentare, în urma Marelui Partid de Stânga.

2015: PNL a devenit principalul jucător pe spațiul non-PSD, beneficiind în clipa de față în sondaje de asocierea de imagine cu președintele în funcție.

Și un aspect care aparent nu e o evoluție ci pur și simplu un element interesant:

c) Stabilitatea prin adaptare a PSD.

Partidul s-a deplasat foarte puțin ca intenție de vot dacă ne uităm la punctul de start (37% la parlamentele din 2004) și la cel de final (35-40% de-a lungul anului 2014, mai puțin după turul doi dar tot peste 30%).

Cea mai recentă candidatură la prezidențiale a PSD a obținut mai multe voturi în turul unu decât cea din 2009, iar în turul doi mai multe voturi decât candidaturile partidului din 2009 sau 2004.

Toate aceste lucruri se întâmplă în contextul în care climatul social și economic a suferit schimbări majore, majoritatea acestora fiind contrare intereselor electorale ale PSD așa cum era acest partid definit în perioada 1990-2004.

În plus social-democrații au suferit câteva eșecuri simbolice de mare anvergură (2007, 2009, 2014) și au guvernat doar 3 ani și jumătate din 11, ceea ce teoretic ar fi trebuit să dea naștere la sciziuni, divizări, tensiuni, dezbateri înfierbântate, schimbări frecvente și numeroase de gardă la vârf, etc.

Din românii aflate pe listele electorale în aprilie 2004 o șesime au murit, fiind "înlocuiți" de categorii socio-demografice fără prea mare atracție către social-democrați, adică tineri sau cetățeni ai Republicii Moldova care au primit cetățenia română. Pentru a-și menține numărul de voturi sau scorul PSD a trebuit să-și mărească performanța în rândul celor care aveau drept de vot atunci și au și acum. Criza economică precum și anumite schimbări de discurs i-au ajutat în acest sens.

Iluzii ne-constituționale și o soluție reală dar nepopulară

a) Apropo de Iohannis:

Poți să citești Constituția, să vezi care sunt atribuțiile președintelui. Nu e nicio rușine să recunoști în sinea ta că nu știi actul fundamental pe dinafară, sunt mii de oameni care cer pe Facebook președintelui să dizolve Parlamentul, demonstrând astfel că ei nu cunosc prevederile Constituției (detalii mai jos). Ia o foaie de hârtie și scrie tot ce vezi apropo de președinte, articol cu articol. Vei rămâne mască apropo de cât de puține lucruri poate face un președinte, oricare ar fi el, oricum s-ar numi, orice culoare politică are. Vei rămâne uluit(ă) să descoperi că în practic toată activitatea sa un președinte aprobă ceea ce decid parlamentul sau primul ministru, sugerează fără efecte concrete, numește în funcții "la propunerea" unei autorități sau alteia, "poate să" X și Y dar doar în anumite condiții, iar ceea ce poate face de capul său sunt lucruri minore, nesemnificative, fără impact asupra societății. E o funcție bazată pe influență (Bogdan Dima a scris mult și bine despre asta). În România dacă președintele are o majoritate parlamentară ... poate să, da, poate să aibă influență.

Dar nici măcar asta nu e obligatoriu să se întâmple.

Îți aduci aminte de legea regionalizării votată de guvernul Boc? De Constituția produsă la Cotroceni și promulgată în 2011? De momentul când Traian Băsescu a promulgat legea care permitea exploatarea la Roșia Montană? De cum a trecut legea sănătății prin parlament în 2012? De cum s-a trecut la 300 de parlamentari, prin adoptarea unui cod electoral conform cu referendumul din 2009? Nu prea cred. Niciunul din aceste momente nu a avut loc. Și asta pentru că toate aceste inițiative ale președintelui de atunci au fost făcute praf sau pur și simplu ignorate de majoritatea parlamentară de atunci. Și era vorba de o majoritate parlamentară care îl susținea!

Să vedem ce se întâmplă când majoritatea parlamentară nu îl susține pe președinte.

În 2005-2008 și 2012-2014 președintele de atunci și-a exprimat puncte de vedere, opinii și păreri, a vorbit, a declamat, a exclamat, a afirmat, a poreclit, a glumit, a vituperat, a identificat, a nuanțat, a atras atenția, a propus, a discutat, a comentat, a negat, a menționat, a comentat, a dat la lumină, a exteriorizat, a grăit, s-a exprimat, a rostit, a comunicat, a exemplificat, a dat mesaje în parlament, a demarat referendumuri, a câștigat referendumuri. Fenomenal pentru fani, fenomenal pentru presă dar efecte reale ZERO. Până și faimoasa condamnare a comunismului a fost o serie de vorbe cu efecte juridice și concrete ZERO. Și asta pentru că Traian Băsescu nici nu avea ce să facă decât dacă încălca flagrant Constituția. Un președinte fără majoritate parlamentară care să-l susțină sau pe care s-o co-intereseze pe proiecte punctuale e un om de televiziune cu rating mare și atât. Repet: un președinte fără majoritate parlamentară care să-l susțină sau pe care s-o co-intereseze pe proiecte punctuale e un om de televiziune cu rating mare și atât.

Putem să depunem speranțe într-un om, oricare o fi el, dar e inutil. Dizolvarea parlamentului, de exemplu, implică pe scurt:

1) o moțiune de cenzură care să fie adoptată de parlament (aspect pe care președintele nu-l controlează)
2) două propuneri de prim-ministru pe care parlamentul să le respingă (iarăși un aspect pe care președintele nu-l controlează).

Altă informație utilă: dacă parlamentul votează o tâmpenie președintele poate sesiza Curtea Constituțională sau poate întoarce legea la parlament. Dacă parlamentul i-o trimite înapoi, e obligat s-o promulge.
Ești președinte și vrei să proclami stare de urgență într-un județ? În cel mult cinci zile dai fuguța la parlament și ceri încuviințare.
Să nu uităm că președintele nu-l poate demite pe prim-ministru.
Ce face un președinte dacă nu-i place tot peisajul ăsta? Pentru a schimba Constituția are nevoie, pentru început, de 2/3 din voturile din parlament, adică conlucrare ... nici măcar cu o majoritate prietenoasă, ci aproape cu tot parlamentul.

Sistemul îmi place. Avem apetență, ca țară, pentru dictatori care să se creadă miezul universului. Prefer sisteme care să îi blocheze, care să disipeze deciziile. Șansele ca un om să o dea în bară, să fie victima unor pasiuni personale sau unor calcule greșite sunt mai mari decât șansele ca 151 de oameni din 300 sau 201 din 400 să o dea în bară.

Ceea ce nu-mi place e că nu înțelegem sistemul. Puterea nu e la Vodă. Vodă is dead, Vodă isn't here anymore. Puterea e la parlament. Tătucul din imaginarul colectiv e conform Constituției caduc. Alegem la fiecare cinci ani un Carol I, nu pe Mihai Viteazul și nu pe Ceaușescu. Președintele reprezintă statul (conform articolului 80) și nu poporul (care e reprezentat de parlament, articolul 61). Mă întreb dacă măcar 5% din români știu asta. Mi-e teamă că știu care-i răspunsul.

Mai mult, președintele e arbitru, nu căpitan al echipei adică e mediator între stat și societate, și nu reprezentant/apărător/avocat al societății în fața statului*. Simplificând, România e o republică parlamentară cu excepția detaliului că președintele e ales de populație și nu de parlament. Prim-miniștrii cheltuie banii și ne decid viitorul. Parlamentarii dau jos (au ba) prim-miniștrii. Președintele poate numi un candidat la ocuparea funcției de prim-ministru dar doar după alegeri sau după o moțiune de cenzură reușită, și nici atunci nu are garanții că ce vrea el se întâmplă. Faptul că Iliescu sau Băsescu au avut și câte un prim-ministru servil a încurcat imaginea. Reflexe împământenite ( ... și o slabă cunoaștere a Constituției) fac ca prezența la prezidențiale să fie mare, chiar imensă. Inutil.

Tot văd pe Facebook citatul din Țuțea: "Români, nu vă mai alegeți conducători care nu-și iubesc țara!" Nu rezolvă problemele într-un sens practic. Aș propune altul: "Români, implicați-vă în politică și votați la parlamentare!" Nu doar una, nu doar alta, ci amândouă. Ceea ce mă duce la punctul următor:

b) Schimbări de substanță după 16 noiembrie:

... depindeau de parlament. De fapt, de majoritatea parlamentară. S-au speriat, după care s-au speriat mai puțin după care nu s-au mai speriat deloc. Din motive de tâmpenie generalizată la vârf PSD s-a autoconvins că au pierdut din cauza americanilor, Facebook-ului (noua flacără violet, hehe), Dumnezeu, etc etc etc. Orice ca să nu-și zărească în oglindă putrefacția. Laitmotiv: "mergem înainte de parcă 2014 n-a existat. Mergem înainte de parcă am fi câștigat alegerile. Mergem înainte de parcă am ști cine suntem. Mergem înainte de parcă am fi un partid viu. Mergem înainte de parcă am fi în 2001".

Deci aici pauză.

Președintele poate ține 18 discursuri pe zi sau 115 sau 0. Poate scrie pe Facebook sau pe site-ul președinției sau să apară la TV sau să vorbească la radio. Poate adresa mesaje parlamentului. Poate contesta legi și hotărâri la CCR. Conform Constituției, atribuțiile sale vizibile sunt altele. În practică, el poate face un pic mai mult, poate încerca să cârmească scena politică. Poate încerca.

Pe termen scurt:

PNL putea încerca să ia UDMR-ul (Cherestoy) și UNPR-ul (R.Jipa, tanti cu mirul și care își arăta public disprețul față de Constituție). Soluții imorale, precum cele din 2004 și 2009. Soluții care costă mult - și încet-încet aflăm cât au costat. Să nu uităm un lucru: candidatul care a propus genul ăsta de soluție în 2014 a luat 5% în primul tur.
Nu e exclus ca la un moment dat să se încerce o astfel de soluție. Iohannis nu pare a fi genul.

Pe termen lung:

Dacă vrei să se schimbe ceva, nu președintele contează. De altfel, președintele n-a contat niciodată. Politicieni buni au căzut și ei în capcana de a crede că acolo e puterea. De fapt acolo e o halcă mare din politica externă, ceva informații și iluzia puterii.

Dacă vrei să se schimbe ceva, trebuie să schimbi parlamentul.

Deci partidele.

Deci să intri în politică. Ca membru de partid. Orice partid vrei. Pe legea care intră acum în vigoare va fi mai ușor să faci un partid nou. Probabil că va fi mai greu să-ți faci vocea auzită decât într-un partid deja existent. Pe legea care intră acum în vigoare va fi mai ușor pentru președinții de partid și camarilele atașate să-și pună oameni pe locuri convenabile, garantate să intre în Parlament. Strecoară-te tu. E un moment bun care va dura, partidele s-au golit, nu mai se dau valize de bani pentru poziții eligibile #pentrucăDNA.

Dacă politica de partid pentru tine e câh, dacă a fi membru de partid nu te interesează sau ți se pare ceva oribil, nici nu vei avea cum să schimbi lucrurile. La stadiul actual de dezvoltare al partidelor, așa stau lucrurile. Între iluzia "avem primari, deci avem voturi" și marketing-ul politic, nu mai e loc sau nevoie pentru a monitoriza cu grijă curentele din societate, pentru dialog și reprezentativitate. Dar despre asta altă dată.

* = Și mie mi se pare absurd că președintele reprezintă statul, ba chiar conform jurisprudenței Curții Constituționale este șeful statului, dar mediază între stat și societate. Să presupunem că datorită votului popular președintele țării are o sursă de legitimitate din partea societății ca să conducă statul, și că de aceea poate fi mediator.

Cum sunt religiile diferite de secte

O religie are un corp de cunoaștere, de obicei o carte, care cumulează istoria acelei religii, istoria comunității sau a umanității prin prisma religiei respective. Acel document este cel mai des rezultatul unui efort colosal de creație al vârfurilor comunității religioase și rareori se finalizează într-o singură generație. La nivel simbolic sau asumat este produsul liderului dar este de fapt orientată înspre divinitate. Acea carte stabilește legătura dintre 1) lider/fondator, 2) ființa divină și 3) comunitate, acea carte definește triunghiul de relații și comuniune.

O sectă face ce zice liderul. Dacă liderul spunea ieri că trebuie să scrii cu mâna stângă, așa trebuia să faci. Dacă azi spune că trebuie să scrii cu mâna dreaptă, așa faci. Iar dacă pretinde că n-a spus niciodată că trebuie să scrii cu mâna stângă, are dreptate. Ești trădător, inamic și demn de dispreț dacă afirmi că vreodată el ar fi spus că trebuie să scrii cu mâna stângă. Într-o sectă liderul e cartea, liderul e ființa divină iar comunitatea nu există decât sub formă de colb pe mantia liderului.

O religie are un corp de legi sau valori. Orice religie cunoaște ramuri, disensiuni, fracțiuni datorită modului de interpretare al legilor sau valorilor. Acestea, în genere, sunt argumentate destoinic. În unele religii procesul de dezbatere al legilor/valorilor interne e formalizat. Teologii sunt, ca să zicem așa, experții în drept constituțional ai religiei respective. Și există școli diverse chiar și în teologie, dezbateri profunde, conflicte apropo de înțelegerea esenței. Oamenii se ceartă dar nu își dau în cap (întotdeauna).

O sectă nu se rupe niciodată. Accepți sau ești trădător. Nu există facțiuni în secte. Prin faptul că ai o părere diferită de restul te definești ca fiind cu totul în afara crezului. Liderul definește valorile, el își este singurul punct de referință și este suficient. Logica e inutilă, are liderul logică pentru toată lumea, tu trebuie doar să urmezi.

O religie stabilește calendare, sărbători, ceremonii. O religie se integrează în istorie și creează istorie. O religie are repere umane, are ierarhii, tradiții, figuri referențiale. O religie are norme și păcate, are încălcări subtile ale regulilor pe care toți le conștientizează, le raționalizează și le asumă.

La sectă contează doar liderul și cine e lângă lider. Ritmul sectei e ritmul liderului. Secta e sub semnul arbitrariului, neașteptatului, haoticului, contradicției, subiectivului. Mai mult decât o religie secta se refugiază în șabloane formaliste, în repetiții simbolice, în formule repetitive întrucât ele oferă calmul necesar supraviețuirii mentale într-un peisaj ideatic care se schimbă zilnic sau la fiecare oră, după cum îi trece liderului prin cap.

O religie dă confort și dragoste membrilor săi. Oferă un beneficiu psihologic (altfel n-ar mai fi existat). O religie dă sens. Și face asta cu succes, comunică înțeles către milioane sau sute de milioane de persoane.

O sectă se definește prin iubirea totală de lider și doar de lider, ura totală și fără limite față de ... ce zice azi liderul că trebuie să urăști. Amploarea sentimentelor e colosală, emoțiile sunt țicneli, cuvintele se scrâșnesc sau se gâjâie, dacă sunt scrise trebuie să iasă din pagină, să verse sânge și fiere, trebuie să aibă font mărimea 80 și să fie cu bold, să aibă - prin definiție - majuscule. Secta se marginalizează și se auto-marginalizează, vorbește celor puțini, doar ei pot duce greutatea psihică a înțelesului sectei. Iar secta - neavând ce face - se mândrește: "suntem puțini și buni, suntem selectați și de elită într-un univers insalubru, neștiutor, idiot." Nimeni n-are voie să-și dea seama că incapacitatea sectanților de a comunica persuasiv cu cei care nu sunt deja convertiți condamnă secta la dispariție fizică și este un verdict dur cu privire la atractivitatea ei.

O religie se pliază pe necesitățile unei comunități. Face vorbire, direct sau indirect, despre fondul activității umane, de la principiile creșterii unui copil până la politică externă, de la relațiile de prietenie până la gastronomie și muncă.

Secta vorbește despre ce vrea liderul. Ce nu spune liderul secta nu știe și nu gândește. Dacă liderul îl înjură pe X, X devine subiectul fundamental de discuție în sectă, singurul lucru care merită discutat. Secta nu vine cu propuneri de subiecte, nu analizează în viitor, nu iese din pasul neuronilor liderului. Secta nu observă puncte slabe, nu identifică puncte tari. Secta e veșnic pasivă și veșnic în întârziere.

Credincioșii unei religii au dubii, au frământări, au ezitări, greșesc.

Membrii unei secte nu ezită niciodată. Se văd pe ei înșiși drept atomi pe săgeata trasă veșnic la țintă de lider, se percep pe ei înșiși drept picături de rouă pe arborii din castelul gândirii liderului, se consideră fragmente infinitezimale de scrum din scrumiera liderului; se luptă pentru a demonstra cât de aproape pot ajunge de lider prin pasiunea pentru el.

În religie autoritatea vremelnică (preot, rabin, Papă, episcop, etc) e supusă greșelii. Încălcarea normelor se pedepsește conform regulilor interne, indiferent cine ai fi.

În sectă liderul e sus-pus greșelii, el nu greșește niciodată, el prin acțiunile redefinește ce este "greșit" și ce este "corect".

O religie are artă.

O sectă are urlete.

O religie are clădiri.

O sectă clădește cultul liderului. Întru eternitate.

O religie are muzică.

O sectă are scandări asurzitoare apropo de genialitatea Liderului, atotputernicia Sa, capacitatea Sa extraordinară de a ghici viitorul, de a reacționa corect, de a planifica strategic. De obicei cu cât erorile, gafele și greșelile liderului în aceste privințe sunt mai evidente cu atât volumul scandărilor e mai mare, ochii ies mai mult din orbite, gingiile sunt mai vizibile, pulsul e mai ridicat.

Unele secte devin religii, dar nu toate. Și asta pentru că unele secte devin Jonestown (detalii).

Despre televiziunile de știri - opinie personală

Modelul de funcționare al majorității talk-show-urilor politice din România este deficitar spre dezastruos.

Cu mici excepții se caută "oameni care să umple scaune". Ești moderator, ai emisiune la ora 21, vrei să faci emisiune despre Ucraina și un pic despre viitorul lui Băsescu în PMP, chemi oameni cu expertiză pe politică externă și alții pe analiză politică. OK, dar la ora 17 se schimbă totul pentru că a apărut un scandal într-un liceu și deci trebuie vorbit despre învățământ, cu cinsprezece minute înainte să înceapă emisiunea zice Ponta ceva despre sistemul de sănătate, în mijlocul emisiunii are loc un accident de avion prin Brașov și se vorbește despre el 20 de minute pentru că ... pentru că.

(Nu mai pun la socoteală arestări).

Rezultatul e o harababură colosală și cvasi-continuă. Supraviețuiesc fără să se facă de râs sau să pufnească de râs prin studio cuțitele elvețiene ex. Tatoiu sau mono-tonii, ex. orice-ar-fi-concluzia-e-jos-Băsescu, deși epoca lor se stinge și ea.

În studio ajung oameni nepregătiți *pe subiect*. Dacă sunt invitat la o emisiune despre învățământul preuniversitar în mod obligatoriu mă pregătesc cu niște informații sociologice despre domeniu. Dar deseori nici nu se mai anunță subiectele - n-are sens, oricum se vor schimba de 4 ori în 5 ore.

Lucrurile nu stau mai bine pentru politicieni. Fiecare are o responsabilitate, experiență de viață sau o pregătire. Rareori ajung să o fructifice în contextul emisiunii. Foști miniștri ai Mediului se pomenesc obligați să discute despre votul în diaspora sau arestarea unui om de afaceri pe care nu-l cunosc, viitori miniștri ai Economiei trebuie să producă verbal puncte de vedere privind estul Ucrainei sau despre Simona Halep, experți pe agricultură sunt presați să-și dea cu părerea despre înzestrarea armatei sau bursa din New York. Și, nesurprinzător, se fac de râs, emit platitudini sau se crispează. Message box-urile partidelor sunt mereu, mereu, mereu în urma realității și nu e vina nimănui. Publicul vede asta și politicienii se decredibilizează cu partidele lor cu tot.

Efectul pentru spectator e o vânzoleală verbală mediocră, lipsită de informații sau utilitate. Pătrund oarecum atacurile la persoană, mesajele bidimensionale, parti-pris-urile. Contribuțiile reale sunt rare. Exact ca la partide, oamenii de calitate se îndepărtează de studio-urile TV sau nici măcar nu vor să ajungă acolo.

La bază se află o suprapunere greșită între:
a) a da informații rapid
și
b) a da informații în context/profunzime.

Cele două lucruri sunt diferite și trebuie tratate diferit. Acest lucru ar fi evident oricui ar urmări televiziuni de știri din alte țări. Există breaking news și emisiuni pe fond. Una este știrea privind un accident la o instalație de gaze într-un cartier din Oradea sau un subiect care apare pe agenda publică cu două ore înainte de emisiune, când deja lista de invitați e finalizată și hiperfinalizată, altceva e dezbaterea detaliată privind lumea politică în care pășim din cauza noului cod electoral. Dar în România acest lucru e în genere ignorat. Se încearcă cu disperare formarea unei struțo-cămile grețoase și obositoare și pentru moderatori, și pentru telespectatori și pentru participanții din studio. Astfel, emisiunile nu au identitate decât prin realizatori (care pot să plece bine mersi de la un post la altul).

În câteva locuri și câțiva jurnaliști încearcă cu timiditate separarea celor două aspecte în spații diferite, bine etanșeizate. Trebuie să existe răspuns rapid dar și emisiuni cu subiecte clare, bine definite. Să știu, ca telespectator, că există pe postul X, vineri de la ora 21 dezbatere pe evenimentele politice ale săptămânii, cu oameni pregătiți și informați. Sau că emisiunea jurnalistului Y se ocupă *întotdeauna* de economie. Nu întâmplător așa se creează și brand-uri de succes. Că dacă apare un breaking news că plouă tare de tot în municipiul Iași știrea respectivă e prezentată și închisă, nu ajunge să canibalizeze toată emisiunea, nu sunt puși să vorbească despre acest fenomen meteo și despre implicațiile sale cei aflați în studio, adică ... un poet, un secretar general de partid și o reprezentantă a mișcării feministe din România.

În practică, fără ca exemplul meu personal să fie senzațional:

- ca telespectator nu mă mai uit la televiziunile de știri decât extrem, extrem de rar deși prin natura meseriei ar trebui să fiu dependent. Facebook-ul e mai rapid, în ziua oricărui scrutin Twitter-ul e fundamental, site-urile și blog-urile au mai multă analiză, eu controlez prin click-uri cantitatea de platitudini, nu mai trebuie să fiu expus pasiv la valul de mediocritate creat de oameni disperați că sunt pe lângă subiect.

- ca invitat îmi selectez cu din ce în ce mai multă grijă emisiunile și posturile. Doar bunul simț mă împiedică să zbor din studio când, cu zece minute înainte de începutul emisiei, aflu că subiectele nu mai sunt A, B și C (pe care am expertiză, discuții pe care pot să contribui) ci Ț, W și Ș (de care nu-mi pasă de fel și la care nu mă pricep). Așa că încep să evit televiziunea sau realizatorul acela cu totul. Nu e răutate aici, e logică. Prezența mea în studio nu e niciodată remunerată, ba chiar înseamnă consum de timp liber pe care aș putea să-l petrec în o mie de alte feluri. Dacă în plus mai particip și la o emisiune despre un subiect cu care sunt paralel, zău... n-are sens să continui. Acord credit celor care sădesc noul mod de a face televiziune politică (care, pentru cine cunoaște vestul, e ... singurul fel). Pentru că pe cel actual nu-l plac, nici ca telespectator nici ca (potențial) invitat.

Exercițiu de imaginație: România, ianuarie 2030

1. În România sunt sute de mii de imigranți ilegali din Africa și țările fost sovietice. 90% dintre ei muncesc la negru - cel puțin 90%.

Reacții politice non-mainstream: "România Pentru Români" sau mesaje similare; în funcție de legislația privind existența partidelor politice astfel de mișcări se pot organiza au ba. "Au ba"-ul = acte singulare de violență sau chiar terorism împotriva imigranților. Tensiunile din societate pe model vestic ("străinii ne fură locurile de muncă") pot fi preluate de partidele principale și transformate în mesaje ca atare. Rezultat: divizări bizare, mediul privat e foarte fericit că are brațe de muncă ieftine, îngroșarea discursului public, xenofobia acceptată la nivel larg drept opțiune validă de discurs.

2. Marea dilemă a sistemului de pensii - practic cea mai mare criză prin care trece România de la Lehmann încoace. Cineva trebuie să plătească, nu e clar cine și cum. Mai ales nu e clar cine își va asuma costurile politice.

3. Depopulare pe spații profesionale critice + non-performanță în cercetare = o Românie cenușie, fără perspective, vulnerabilă, îmbătrânită, din ce în ce mai puțin atractivă pentru investiții străine, din ce în ce mai inutilă pentru marea parte a cetățenilor ei. Mediocritatea are cale liberă spre putere și influență în diferite domenii pur și simplu pentru că se află în țară și e disponibilă, după care se prăbușește sub greutatea propriei lipse de performanță. Programe disperate, emoționale, de anvergură mare (măcar teoretic) care au ca scop crearea și menținerea în țară a capitalului uman. În funcția de conjunctura spațiului politic: tentative oficiale de limitare a emigrației (a la Orban), pedepsite drastic de țările occidentale din UE, oficial pe baza legislației europene și dreptului la liberă circulație, în practică pentru că sunt principalii beneficiari ai scurgerii de creiere.

4. Nația încă se reface psihic și fizic după un cutremur comparabil ca magnitudine cu cel din 1977. Acest nou cataclism expune slăbiciunile și hai-că-merge-și-așa-urile din industria de construcții de după Revoluție. La aspectele personale se adaugă cele economice - aparenta prăbușire a industriei de asigurări urmată de acoperirea pagubelor acestor firme din bugetul de stat. Semnificative pe termen lung sunt pierderile simbolice, oamenii cu influență publică și elitele din diferite domenii care și-au pierdut viața.

4b. Inundațiile continuă să afecteze la scară largă estul României, contribuind la extinderea culturii carpe diem, la accentuarea respectului pentru instituțiile de forță care intervin în astfel de situații și la erodarea bugetului de stat. Deșertificarea în sud atinge proporții evidente, devenind un mini-dezastru social și distrugând agricultura de subzistență. În funcții de agerimea celor cu putere de decizie, aici este și o oportunitate de redefinire economică a zonei.

5. Bucureștiul se extinde masiv și haotic, ca și decalajul de nivel de trai dintre acest oraș și restul țării.
România se urbanizează relativ, adică prin depopularea ruralului. Ilfov-ul se pregătește de dispariție, Ploiești devine noua opțiune solidă de suburbie a celor din capitală. Cu o politică inteligentă de atragere a creierelor și investițiilor Cluj-ul își continuă ascensiunea în ritm rapid, devenind în câteva domenii capitala de facto a țării. Timișoara, Constanța și Brașov riscă să piardă teren dacă pur și simplu continuă molcom, într-o logică necompetițională. Iași-ul fie se prăbușește fie explorează rute aparte de performanță.

6. Dezvoltarea artei de protest, culturilor paralele, fragmentate, neînțelese-"dar-nici-nu-vrem-să-fim-înțeleși". Angrenarea lor în spațiul public în momente rare, de emoție, în conflict nu numai cu status quo-ul dar și cu mass-media convențională.

6b. Schimbarea evidentă a generațiilor în spațiul universitar, conflicte majore (ecouri ale "Nu!" de Eugen Ionesco), apariția unor noi figuri influente, unor noi gânditori carismatici, dispariția nuanțelor, enunțarea repetată a conflictului intelectual vs. capital.

7. Etanșeizarea ariilor de performanță de stat și, într-o bună măsură, de societate ca atare. Administrația centrală întinde brațele precum un adolescent virgin și pofticios, încercând să pape bănuți dar neștiind exact cum s-o facă în mod elegant, ergo: schimbări rapide de lege, intervenții bruște în modus operandi-ul acestor arii, tentative naive de coalizare ale acestora în contexte minore, electorale.

8. Informatizarea rezultă în... birocratizare. Pentru a nu-și reduce dimensiunile în contextul creșterii productivității, statul cere mai multe acte și răspunde oficial mai târziu (schimbând și legislația în acest sens). Inventarea unei noi geografii de acte, documente și opis-uri. Extinderea formalizării, inventarierii, listării și raportării ca metode de risipire a timpului contribuabililor și mai ales a timpului angajaților în administrație. Inventarea de noi scopuri, idealuri, intenții pentru a menține aparatul uman existent. Crearea de instituții goale de sens sau activitate, de genul tăiat-frunza-la-câini, în mod invariabil cu scopuri nobile și cu denumiri în ersatz-jargon UE.

9. Alianțe pro-schimbare, care susțin limitarea rolului statului în economie, între grupuri prea mici sau nu destul de influente pentru a acționa singure, ex.: transilvăneni critici/sceptici la adresa guvernului central + plătitori taxe/PFA/patroni de SRL.

10. Apariția filantropiei, burghezirii evidente, accentuarea consumului evident (conspicuous consumption). Preiau prim-planul generația a doua de oameni bogați, falsa cultură/cultura de consum semi-pretențios, paralelismele intenționate cu luxul din perioada interbelică.

10b. Cheltuielile statului crescând fără existența unei surse evidente de acoperire a lor, după retragerea lui Mugur Isărescu de la BNR predomină curentele inflaționare și hiperinflaționare.

11. Aneantizarea apartenenței naționale, aspectelor identitare prin suprascriere cu statutul de european... contrabalansată de mișcări puternice în sens contrar, neo-PRM sau neo-PUNR. Legătură aici cu primul punct din tot exercițiul de imaginație.

12. Politicienii sunt de neinvidiat, trebuie să capteze și să dialogheze cu toate aceste segmente sau rezultatul alegerilor parlamentare e irelevant. Devine vitală expertiza non-politică, non-comunicațională, non-electorală, primează capacitatea de supraviețuire după obținerea puterii, câștigarea alegerilor fiind prin comparație un pas banal și minor. Politicienii nu mai sunt făcuți praf de înfrângeri electorale, ci de victorii pentru care nu erau pregătiți.