Ceea ce cred că domnul Orgonaş nu a realizat este că vorbim de o măsurare destul de empirică a calităţii unei guvernări sau a alteia, în condiţii de climat internaţional întotdeauna potrivnic (crize şi la sfârşitul anilor '90, şi acum; competiţie dură cu foştii prieteni din CAER, etc).
Ce descrie acest grafic? În termeni simpli: câţi români plătesc taxe ca procent din românii care muncesc. În practică, situaţia este un pic mai bună: dacă erai patron în 1990 şi îţi plăteai dările, erai parte din populaţia ocupată (ipoteticul 100%) dar nu apăreai în rândul celor 76% de buni platnici din graficul de mai sus, ci în rândul celor 24% "care trag chiulul", ceea ce e incorect. Voi lua în calcul acest lucru ceva mai jos.
Trec repede peste epoca Ceauşescu, pentru că atunci era vorba de o urbanizare atroce şi condiţii de înregistrare a personalului diferite de cele din capitalism. În 1990, 76% dintre românii care munceau erau şi înregistraţi ca atare. Dacă situaţia ar fi rămas îngheţată aşa până în 2011, acum am fi avut 4 milioane de contracte de muncă mai multe, adică încasări la bugetul statului cu aproximativ 1,2 miliarde euro mai mult decât în prezent. Şi nu vorbesc de un miliard pe an, ci în fiecare lună. Ca să înţelegem ce înseamnă asta, măsurile de austeritate din prima jumătate a anului 2010 (tăiere bonusuri şi prime, eliminarea tichetelor de masă) au adus o reducere a cheltuielilor aparatului bugetar de 25 milioane euro pe lună (calculul a fost făcut de Ziarul Financiar aici).
Dar hai să fim cinstiţi: economia românească nu putea să funcţioneze în parametrii energofagi şi lipsiţi de eficienţă ai comunismului.
Pe de altă parte, lipsa de know-how a guvernărilor din primii 10 ani de după revoluţie a complicat lucrurile. Pensionări pe bandă rulantă, şomaj pentru toată lumea, inflaţie (care a încurajat munca la negru) şi am ajuns în anul 2000 la un coeficient de înregistrare a salariaţilor de 44%. Dacă adăugăm la acestă cifră şi patronii conştincioşi, se poate spune că pentru fiecare angajat cu acte în regulă, plăţi în sistemele de pensii, sănătate, şomaj exista unul care, deşi încasa bani, nu îşi plătea contribuţiile.
Şi unii se mai miră că Mugur Isărescu nu mai vrea să devină premier...
Imediat după anul 2000 urmează o creştere bruscă şi limitată ca amploare temporală. Ea sugerează apariţia unui act legislativ sau a unei măsuri radicale ... deşi nu o pot identifica ca atare. Am plasat deasupra acestui moment două semne de întrebare, întrucât nu e clar dacă guvernul Isărescu (ante-factum) sau guvernul Năstase este cel responsabil pentru îmbunătăţirea situaţiei.
Spre sfârşitul guvernării PSD, situaţia se înrăutăţeşte uşor - poate datorită impozitării excesive ponderea muncitorilor la negru creşte - poate că un climat economic bun a dus la o creştere a numărului de patroni. Pe baza cifrelor, înclin spre a doua alternativă: potrivit Registrului Comerţului, în 2003 şi 2004 împreună s-au înfiinţat 260 000 de SRL-uri şi SA-uri (!), o cincime din numărul total existent în noiembrie 2004. În ultimele luni ale guvernării Năstase, mulţi români au devenit patroni - cam cât populaţia Brăilei sau două Târgu Jiu-uri - cu care ocazie au descoperit cât de bine le-ar prinde o cotă unică de impozitare.
Cota unică + investiţii străine = o creştere frumoasă, ca de basm. În cifre lucrurile sunt ceva mai terne: de la 49% se ajunge la 55%, cam pe la nivelul anului 1996. Mă întreb în ce măsură vorbim de fapt de regulile de creditare impuse de bănci. În termeni strict statistici, guvernul Tăriceanu reuşeşte o performanţă mai bună decât a guvernului Năstase, pentru că printre cei 45% care nu sunt salariaţi în 2008 se numără şi patronii celor 1,3 milioane (!) de SRL-uri şi SA-uri cu capital pur românesc existente în decembrie 2008. Nu vă speriaţi, n-am devenit ţară de Bill Gates-i, multe dintre firme nu existau de facto, mulţi oameni erau patroni la 3 şantiere, 6 magazine şi 13 firme.
Dar staţi, totul era de fapt o bulă imobiliară cât Calea Lactee, în afară e criză, apare impozitul forfetar, -25% la bugetari, tragedie.
În clipa de faţă, 45,6 % dintre românii care muncesc sunt înregistraţi în acte ca atare. Ceilalţi 54,4 % (!) sunt:
1. Patronii celor 1,2 milioane SRL-uri şi SA-uri cu capital integral românesc
2. Oameni care muncesc la negru.
3. Locuitorii din mediu rural care muncesc dar care nu contribuie la buget decât indirect... extrem de indirect.
Dintr-o altă perspectivă: imaginaţi-vă că reducem populaţia României la 20 de oameni.
5 muncesc în România şi plătesc taxe.
6 muncesc în România, dar nu plătesc taxe (în schimb doresc străzi pavate, poliţişti să-i păzească, mici şi muştar la fiecare scrutin, şi mai ales vor dori pensii). Unul dintre cei 6 este şomer şi munceşte intermitent.
2 muncesc în afara României (nu plătesc taxe, vor dori pensii).
5 sunt pensionari. Vor pensiile acum.
2 sunt elevi sau studenţi. Nu muncesc, nu vor pensii, probabil că cei mai buni vor pleca să muncească în afara României, dar între timp au nevoie de fonduri/asistenţă pentru a învăţa.
Sumar:
În România sunt 18 oameni...
Iar 5 din ei plătesc pentru restul de 13.
Să ne mirăm că sistemul se sufocă?
Să ne mirăm că sistemul se sufocă cu o cotă unică de 16%?
Privind cifrele, situaţia a fost o singură dată mai rea - pe la momentul ultimei mineriade. În fapt, ea este acum mai proastă, întrucât nevoile sunt în creştere, programele de asistenţă socială sunt dimensionate la nivelul UE, nu la nivelul României din '96, iar populaţia este în scădere din varii motive (deci 45% acum înseamnă mult mai puţin decât 47% acum doisprezece ani).
Sunt absolut sigur că în campania electorală viitoare, atunci când se va vorbi despre deficitul bugetar iar săgeţi vor fi aruncate înspre Boc, Tăriceanu şi Năstase, discuţia dintre politicieni va avea loc pe baza cifrelor şi nu altfel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu