Faceți căutări pe acest blog

duminică, 6 noiembrie 2011

Gerontocraţia decide în România

Să ne uităm cu mare grijă la acest grafic, publicat de Mirel Palada pe contributors.ro:



Estimăm pe baza graficului prezenţa la vot pe categorii de vârstă la parlamentarele din 2008:

25% din cei intre 20 si 25 de ani
26% dintre cei intre 26 si 30 de ani
34% dintre cei intre 31 si 35 de ani
40% dintre cei intre 36 si 40 de ani

Calculăm câţi intră în fiecare categorie pe listele de la recensământul din 2002, modificând vârstele cu 6 ani (2008-2002=6):
1 636 000 aveau in 2008 intre 20 si 25 de ani
1 739 000 intre 26 si 30
1 689 000 intre 31 si 35
1 927 000 intre 36 si 40

Deci câţi au venit la vot din fiecare categorie?
25% din 1 636 000 = 409 000
26% din 1 739 000 = 452 000
34% din 1 689 000 = 574 000
40% din 1 927 000 = 770 800

Adunăm şi avem (bineînţeles APROXIMATIV) 2 189 000 prezenţi la vot.
Nr. total de votanţi – nu voturi valide! – la parlamentare în 2008: 7 238 000. Cât reprezintă din asta 2,189 milioane? 30,2%.
Adăugăm şi pe cei sub 20 de ani (care nu apar în grafic) şi atunci să zicem 31,2%.

Doar 31% din românii prezenţi la vot la alegerile parlamentare din 2008 aveau sub 40 de ani.

….
…
Pare puţin, nu? Hai să continuăm cu alte categorii, să vedem dacă se închide cheia.

40-50 de ani: prezenţă 45%, nr. de oameni în acest grup de vârstă 2,6 milioane, deci au fost 1,17 milioane prezenţi la vot.
51-60 de ani: prezenţă 50%, nr. de oameni în acest grup de vârstă 3 milioane, deci au fost 1,5 milioane prezenţi la vot.
61-70 de ani: prezenţă 54%, nr. de oameni în acest grup de vârstă 2,19 milioane, deci 1,18 milioane prezenţi la vot.
71-80 de ani: prezenţă 41%, nr. de oameni în acest grup de vârstă aproximativ 2 milioane, deci 820 de mii prezenţi la vot.
 Peste 80 de ani: prezenţă 30% din 1,06 milioane = 318 mii prezenţi la vot.

Total votanţi cu vârsta între 41 şi eternitate: 4,99 milioane voturi. Adăugăm cei 2,18 milioane cu vârsta între 20 şi 40, rezultă 7,17 milioane prezenţi la vot. Nr. total de voturi valide şi nule la parlamentarele din 2008: 7,23 milioane. Cheia nu se închide perfect datorită aproximărilor inerente. Dar chiar dacă toţi cei 60 000 pe care nu-i "găsim" ar fi avut sub 40 de ani, procentul de mai sus (31,2%) nu s-ar schimba din cale afară.

vineri, 4 noiembrie 2011

Trei votanţi

D. are ureche muzicală. De când a terminat liceul a investit ... nu ştie nici ea câte mii de euro în soft-uri cu licenţă ca să poată produce muzică sau efecte sonore. Ştiţi ce poate, aţi auzit munca ei în zeci de reclame din 2004 încoace. Poate că aţi şi văzut-o prin Bucureşti: are blugii ferfeniţă şi tricouri la modă, ochi verzi şi coate ascuţite. N-a făcut niciodată facultatea, n-a avut timp iar când a avut timp n-a avut chef. D. are 26 de ani şi nu a avut vreodată carte de muncă sau loc de muncă stabil; întotdeauna a luat bani pe contracte civile sau subcontractări. În lunile bune face 1000-1200 de euro, în lunile rele nu face nimic. De când cu criza... ghiciţi care luni sunt mai multe. În 2004 a votat pentru Băsescu, sau împotriva lui Năstase - revoluţia generaţiei ei, precum şi în '96 alţi tineri au votat eroic pentru Constantinescu sau în 2009 pentru Băsescu. Parlamentarele nu o interesează. "Toţi fură", spune ea, scuipând fumul din ţigara de Kent pe care o facem poştă. Îmi aruncă o privire vie: "Mă gândesc să emigrez".
Deşi D. n-are habar, ea este o ţintă. Peste urechile şi pleoapele ei vor turna PDL şi USL sute de mii de euro... sub formă de postere şi clipuri haioase pe net şi reclame şi SMS-uri cu poante. Degeaba. La ea s-a gândit, fără să-şi dea seama, Sebastian Lăzăroiu când a trasat calea salvării dreptei. Degeaba. În ea speră Dan Diaconescu că zace o furie exploatabilă la ceas de noiembrie. Degeaba.

B. este paznic. În fiecare zi mă priveşte de sub o basca slinoasă şi mă salută cu o uşoară superioritate. În el dorm amintirile unei lumi şterse: cotlete ronţăite într-un restaurant de la malul mării în '73, driblingurile lui Dobrin, bancuri răutăcioase despre URSS. După revoluţie s-a prăbuşit întreprinderea la care se făcea că lucrează; de atunci şi până acum B. se strecoară prin năvodul economiei, ajutat de roşiile şi castraveţii de la ţară ai vărului soţiei. Vota cu regularitate Vadim, deşi n-ar recunoaşte asta nici în ruptul capului. S-a fixat cu greu asupra actualului preşedinte, susţinându-l în turul 2 al alegerilor din 2004 şi la referendumul de suspendare. Acum, B. are ochii unui soldat căruia i s-au înşelat speranţele. În urmă cu doi ani a pus verdictul: "Gata cu Băsescu!". Pe 7 decembrie 2009 s-a scuzat umil: "Securiştii ăştia... ei fac ce vor." Sosim în prezent: un credit făcut de băiatul său îl sufocă; inflaţia îl reduce la o tăcere surdă. Când B. vorbeşte, o face răstit:  "Trebuie să dai în ei cu biciul! Cu biciul! Altfel nu faci nimic în ţara asta, 'domne. Ascultă-mă pe mine!"
Pe B., de fapt, nu-l ascultă nimeni. Paradoxal, el este motivul pentru care multe stilouri Parker vor fi aruncate la coşuri de gunoi prin sedii de campanii super-centrale. Din cauza lui B. se va striga în engleză şi română, se vor pune pdf-uri în Recycle Bin şi powerpoint-uri stilate pe stick-uri; oameni care încasează într-o zi cât B. în zece ani vor modifica şi re-modifica slogane, sperând să-l atragă hăis sau cea. Degeaba.

F. lucrează în Cluj pentru o corporaţie cu nume mare şi pierderi imense. Are o mustaţă scurtă şi un zâmbet simpatic. Este uşor să intri în vorbă cu el; este de fapt o plăcere. F. a călărit dragonul prosperităţii din 2005 încoace: casă, credit, maşină, credit, soţie + copil, concedii la Napoli sau Viena, promovări, promovări, promovări. Bula s-a spart. F. nu mai suportă să audă de Elveţia, pentru că francii de-acolo i-au retezat centimetri pătraţi din scalp. A fost fascinat de Crin Antonescu în 2009, dar acum gafele îl fac să ezite. "Simt că nu am ieşire", mi-a zis acum câteva săptămâni la o bere. "Sunt un şobolan în capcană". Capcana se închide peste el: în curând vor fi disponibilizări. "Aş da foc unei clădiri ca să mă simt mai bine". Omul acesta, de obicei atât de molcom, se înfierbântă deodată. "În ce ţară va trăi copilul meu? Pe bune. Poţi să-mi răspunzi?" Îl ştiu pe F. de foarte mult timp. Glumele sale au devenit în ultimul an negre, grosiere, murdare; ca şofer în trafic, este un mic '11 septembrie' pe cale să explodeze, o viitoare insectă sub lupa televiziunilor de ştiri.
USL contează pe votul lui F. Albă-ca-Zăpada trebuia să-l arondeze. PDL l-a pierdut, dar nu ştie că l-a pierdut. OTV îi face zilnic cu ochiul. Confuzii, confuzii nenorocite, precum cea care se întinde peste destinul lui.

joi, 3 noiembrie 2011

Sondaj IMAS. Veşti proaste pentru partidele mari

Un sondaj efectuat de IMAS pentru Adevărul arată câteva lucruri interesante:

- 'rata absenteismului ar fi de 37,5%. Astfel, 21,7% afirmă că nu ştiu cum ar vota, în timp ce 15,8% susţin că nu s-ar prezenta la urne. „Mi se pare un procent destul de ridicat de prezenţă, peste 60% . Dacă rezultatele sondajului se confirmă, sunt neaşteptat de mulţi oameni care s-au hotărât cu un an înainte de alegeri", a comentat Cristian Pârvulescu. La ultimele alegeri parlamentare, desfăşurate în 2008, prezenţa la urne a fost de 40%, în timp ce la scrutinul legislativ din 2004 au votat 55% din români.'

Nu cred că vom avea o prezenţă record, aşa că bătălia se va duce pe mobilizarea celor care teoretic intenţionează să vină să voteze. Avantaj sacoşa.

- Aparent USL este în scădere, cu un procent de 52%. Având în vedere că marja de eroare a sondajului este de 3%, situaţia nu pare deloc roză. În realitate, USL a rămas la nivelul din vară, 32% dintre toţi românii cu drept de vot susţinând USL. Ce a dus la o aparentă scădere a scorului USL a fost afluxul de cetăţeni care acum anunţă că s-au hotărât cum vor vota. 1-2% din populaţia ţării s-a dus spre PDL (faţă de acum şase luni), şi 4-5% spre partidul lui Dan Diaconescu. În acelaşi context, PRM a reapărut în prim-plan, ceea ce nu e de mirare.

- Surprinde nivelul scăzut de încredere în Traian Băsescu şi Emil Boc. OK, nivelul incredibil de scăzut. De trei ori mai mulţi oameni au încredere în prim-ministrul potenţial (Victor Ponta - 25,7%) decât în prim-ministrul actual (Emil Boc - 8,7%). PDL culege roadele congresului din primăvară. În cazul lui Traian Băsescu, este puţin probabil să vorbim de efectele dezbaterii despre monarhie. Cred că vorbim pur şi simplu de job fatigue. Puţini au observat că Traian Băsescu va sta în funcţie mai mult timp decât oricare alt preşedinte de ţară sau prim-ministru din 1989 încoace (el tocmai a depăşit pragul stabilit de Ion Iliescu în 1996, adică 6 ani şi jumătate).

- Un semnal important este dat de suma opţiunilor pentru PDL, PSD şi PNL. Monitorizez acest indicator de câţiva ani de zile. Chiar dacă apariţia USL a complicat puţin lucrurile, un adevăr rămâne: acest sondaj arată  cel mai scăzut nivel de susţinere pentru troica de mai sus din 2004 şi până acum. Altfel spus: intenţia de vot pentru PSD+PDL+PNL a variat de-a lungul timpului între 80% şi 90%. În acest moment este de 70%, adică o treime din voturi s-ar duce la alte partide sau personalităţi politice. Semnalul pentru cele trei partide este îngrijorător.

- Pornind de la prezumţia rezonabilă că jumătate din votanţii Partidului Poporului nu se vor prezenta la vot, repetând experienţa PNG şi a altor partide de acest tip, dacă alegerile ar avea loc duminica viitoare rezultatele la nivel naţional ar putea fi:

USL 54,6 %, PDL 18,7 %, PP 7,6 %, PRM 5,2 %, alţii (incluzând UDMR) 13,6 %.

… ceea ce menţine validitatea observaţiei privind scăderea intenţiei de vot pentru troică. Nota bene: calculul de mai sus a fost efectuat pe baze ştiinţifice, dar nu are fundamente ştiinţifice.

Edit: şi alţi sociologi sunt sceptici în legătură cu PP.

miercuri, 2 noiembrie 2011

Oameni roşii, oameni portocalii şi munca la negru

Businessday.ro a publicat o analiză interesantă cu privire la forţa de muncă din România. Mai jos se află unul din graficele lui Cristian Orgonaş, modificat de mine pentru a atrage atenţia asupra contextului politic din diferite momente .



Ceea ce cred că domnul Orgonaş nu a realizat este că vorbim de o măsurare destul de empirică a calităţii unei guvernări sau a alteia, în condiţii de climat internaţional întotdeauna potrivnic (crize şi la sfârşitul anilor '90, şi acum; competiţie dură cu foştii prieteni din CAER, etc).

Ce descrie acest grafic? În termeni simpli: câţi români plătesc taxe ca procent din românii care muncesc. În practică, situaţia este un pic mai bună: dacă erai patron în 1990 şi îţi plăteai dările, erai parte din populaţia ocupată (ipoteticul 100%) dar nu apăreai în rândul celor 76% de buni platnici din graficul de mai sus, ci în rândul celor 24% "care trag chiulul", ceea ce e incorect. Voi lua în calcul acest lucru ceva mai jos.

Trec repede peste epoca Ceauşescu, pentru că atunci era vorba de o urbanizare atroce şi condiţii de înregistrare a personalului diferite de cele din capitalism. În 1990, 76% dintre românii care munceau erau şi înregistraţi ca atare. Dacă situaţia ar fi rămas îngheţată aşa până în 2011, acum am fi avut 4 milioane de contracte de muncă mai multe, adică încasări la bugetul statului cu aproximativ 1,2 miliarde euro mai mult decât în prezent. Şi nu vorbesc de un miliard pe an, ci în fiecare lună. Ca să înţelegem ce înseamnă asta, măsurile de austeritate din prima jumătate a anului 2010 (tăiere bonusuri şi prime, eliminarea tichetelor de masă) au adus o reducere a cheltuielilor aparatului bugetar de 25 milioane euro pe lună (calculul a fost făcut de Ziarul Financiar aici).

Dar hai să fim cinstiţi: economia românească nu putea să funcţioneze în parametrii energofagi şi lipsiţi de eficienţă ai comunismului.

Pe de altă parte, lipsa de know-how a guvernărilor din primii 10 ani de după revoluţie a complicat lucrurile. Pensionări pe bandă rulantă, şomaj pentru toată lumea, inflaţie (care a încurajat munca la negru) şi am ajuns în anul 2000 la un coeficient de înregistrare a salariaţilor de 44%. Dacă adăugăm la acestă cifră şi patronii conştincioşi, se poate spune că pentru fiecare angajat cu acte în regulă, plăţi în sistemele de pensii, sănătate, şomaj exista unul care, deşi încasa bani, nu îşi plătea contribuţiile.

Şi unii se mai miră că Mugur Isărescu nu mai vrea să devină premier...

Imediat după anul 2000 urmează o creştere bruscă şi limitată ca amploare temporală. Ea sugerează apariţia unui act legislativ sau a unei măsuri radicale ... deşi nu o pot identifica ca atare. Am plasat deasupra acestui moment două semne de întrebare, întrucât nu e clar dacă guvernul Isărescu (ante-factum) sau guvernul Năstase este cel responsabil pentru îmbunătăţirea situaţiei.

Spre sfârşitul guvernării PSD, situaţia se înrăutăţeşte uşor - poate datorită impozitării excesive ponderea muncitorilor la negru creşte - poate că un climat economic bun a dus la o creştere a numărului de patroni. Pe baza cifrelor, înclin spre a doua alternativă: potrivit Registrului Comerţului, în 2003 şi 2004 împreună s-au înfiinţat 260 000 de SRL-uri şi SA-uri (!), o cincime din numărul total existent în noiembrie 2004. În ultimele luni ale guvernării Năstase, mulţi români au devenit patroni - cam cât populaţia Brăilei sau două Târgu Jiu-uri - cu care ocazie au descoperit cât de bine le-ar prinde o cotă unică de impozitare.

Cota unică + investiţii străine = o creştere frumoasă, ca de basm. În cifre lucrurile sunt ceva mai terne: de la 49% se ajunge la 55%, cam pe la nivelul anului 1996. Mă întreb în ce măsură vorbim de fapt de regulile de creditare impuse de bănci. În termeni strict statistici, guvernul Tăriceanu reuşeşte o performanţă mai bună decât a guvernului Năstase, pentru că printre cei 45% care nu sunt salariaţi în 2008 se numără şi patronii celor 1,3 milioane (!) de SRL-uri şi SA-uri cu capital pur românesc existente în decembrie 2008. Nu vă speriaţi, n-am devenit ţară de Bill Gates-i, multe dintre firme nu existau de facto, mulţi oameni erau patroni la 3 şantiere, 6 magazine şi 13 firme.

Dar staţi, totul era de fapt o bulă imobiliară cât Calea Lactee, în afară e criză, apare impozitul forfetar, -25% la bugetari, tragedie.

În clipa de faţă, 45,6 % dintre românii care muncesc sunt înregistraţi în acte ca atare. Ceilalţi 54,4 % (!) sunt:

1. Patronii celor 1,2 milioane SRL-uri şi SA-uri cu capital integral românesc
2. Oameni care muncesc la negru.
3. Locuitorii din mediu rural care muncesc dar care nu contribuie la buget decât indirect... extrem de indirect.

Dintr-o altă perspectivă: imaginaţi-vă că reducem populaţia României la 20 de oameni.

5 muncesc în România şi plătesc taxe.

6 muncesc în România, dar nu plătesc taxe (în schimb doresc străzi pavate, poliţişti să-i păzească, mici şi muştar la fiecare scrutin, şi mai ales vor dori pensii). Unul dintre cei 6 este şomer şi munceşte intermitent.

2 muncesc în afara României (nu plătesc taxe, vor dori pensii).

5 sunt pensionari. Vor pensiile acum.

2 sunt elevi sau studenţi. Nu muncesc, nu vor pensii, probabil că cei mai buni vor pleca să muncească în afara României, dar între timp au nevoie de fonduri/asistenţă pentru a învăţa.

Sumar:
În România sunt 18 oameni...
Iar 5 din ei plătesc pentru restul de 13.
Să ne mirăm că sistemul se sufocă?
Să ne mirăm că sistemul se sufocă cu o cotă unică de 16%?

Privind cifrele, situaţia a fost o singură dată mai rea - pe la momentul ultimei mineriade. În fapt, ea este acum mai proastă, întrucât nevoile sunt în creştere, programele de asistenţă socială sunt dimensionate la nivelul UE, nu la nivelul României din '96, iar populaţia este în scădere din varii motive (deci 45% acum înseamnă mult mai puţin decât 47% acum doisprezece ani).

Sunt absolut sigur că în campania electorală viitoare, atunci când se va vorbi despre deficitul bugetar iar săgeţi vor fi aruncate înspre Boc, Tăriceanu şi Năstase, discuţia dintre politicieni va avea loc pe baza cifrelor şi nu altfel.

marți, 1 noiembrie 2011

"Vă rog să trageţi pe stânga!" - cazul UNPR

În ultimul timp se fac sondaje în care cetăţenilor li se cere să se identifice pe o axă ideologică. Mă tem că utilitatea reală al acestor cercetări este limitată. Majoritatea celor care răspund se gândesc întâi la ideologia asumată de partidul/liderul favorit şi apoi se identifică ca atare.

În lipsa unei educaţii sau tradiţii politice îndelungate, „stânga” şi „dreapta” sunt în România termeni relativ absconşi. Numărul de români care gândesc în termeni strict ideologici este infim, raportat la numărul total de votanţi. Iar partidele au făcut ca această stare de fapt să se menţină. Politicile PSD în perioada 2000 – 2004 au adus o creştere a economiei pe premize care nu erau sută la sută de stânga. PDL nu a redus birocraţia (ca număr de acte necesare pentru funcţionarea unei firme) şi nici dimensiunile aparatului administrativ. PNL s-a aliat cu PSD. PRM şi Dan Diaconescu joacă la ambele extreme. Singura dezbatere cu aparenţe ideologice – cea privind modelul de impozitare, 16% vs. progresiv – nu ţine de dezbaterea stânga-dreapta. America are acelaşi sistem (progresiv) de impozitare de 90 de ani. Să nu credeţi că ori de câte ori vin republicanii la putere se trece la o cotă unică.

Campaniile nu au însă în centrul lor ideologii, ci mesaje. Sunt de aceeaşi părere cu Bogdan Teodorescu în sensul că politicile actuale au dus la un excedent de nevoi de stânga. În termeni economici, piaţa (majoritatea votanţilor) cere mesaje de stânga. Din acest punct de vedere, UNPR este avantajat. Legătura dintre emiterea unui mesaj de stânga şi obţinerea propriu-zisă a voturilor este însă ceva mai complexă. Trebuie ca votanţii să aibă încredere că respectivele mesaje vor avea acoperire în fapt. Atâta timp cât UNPR este membru al unei coaliţii care a luat mai multe măsuri aparent distructive pentru protecţia socială (de la reducerea numărului de paturi în spitale până la închideri de şcoli) fără să se opună, orice mesaj de stânga ar suna fals. Aparent acelaşi lucru este adevărat în legătură cu PSD (un partid de stânga care cooperează cu unul de dreapta), dar imaginea UNPR este turtită pur şi simplu de cea a partenerului de coaliţie, lucru care nu este valabil pentru PSD. În mediile politice şi nu numai, circulă un aforism conform căruia nu există oameni care să voteze UNPR, pentru că este imposibil să fii de partea coaliţiei aflate la guvernare şi în acelaşi timp să-ţi displacă PDL. Există aici un sâmbure de adevăr?

La nivel de imagine, vectorii de comunicare ai UNPR sunt nepotriviţi pentru o identitate de stânga. Cristian Diaconescu este o figură intelectuală fără combativitatea lui Victor Ponta. Ministrul Oprea aparţine mediului militar; numele său nu este legat la nivel popular cu nici o iniţiativă de stânga într-o guvernare PDL (votanţii educaţi din punct de vedere politic îl ştiu drept „şeful mafiei personale a lui Adrian Năstase”). Nici numele lui Şerban Mihăilescu, nici porecla sa nu au efectul de mobiliza la vot zeci de mii de oameni.

Identificarea drept partid de stânga la nivel de mesaje va avea un impact mai bun decât identificarea cu o viziune de dreapta, pentru că cea din urmă ar duce la suprascrierea UNPR de către PDL. UNPR se va confrunta în mod evident cu o întrebare - "de ce nu aţi luptat împotriva măsurile dure luate de Boc? De ce aţi rămas încă în coaliţie dacă sunteţi partid de stânga?" La această întrebarea conducerea UNPR dă aceleaşi răspunsuri ca şi PDL, ceea ce este calea perfectă pentru a nu lua voturi de la USL, ci - teoretic - de la PDL însuşi. Discuţiile despre o alianţă complică lucrurile din acest punct de vedere.

În acelaşi timp, trebuie spus că Uniunea a pornit o campanie inspirată de achiziţie de primari. Rezultatele sale în 2012 vor depinde de capacitatea acestora de a mobiliza populaţia şi de forţa sau lipsa de forţă a organizaţiilor locale ale UNPR.  
Iar acum o informaţie ceva mai proaspătă:

National Democratic Institute, un think-tank cu o reputaţie solidă, a demarat o colaborare cu UNPR. NDI, o organizaţie ataşată neoficial Partidului Democrat din SUA, face de obicei lucruri interesante. Un singur angajat NDI a fost alocat pentru UNPR. Cine poate citi printre rânduri este rugat să o facă. Subiectul este demn de a fi urmărit în continuare.

joi, 27 octombrie 2011

Bucureşti, ora exactă


Elena Udrea, în ziarul Adevărul: "La câtă corupţie este în Primăria Capitalei, un candidat cu un mesaj anticorupţie real, credibil, ar fi de mare succes. În Bucureşti, ar fi foarte util un primar care să ducă o reală luptă cu corupţia din administraţie şi care el însuşi să fie insensibil la corupţie. Pe primul loc cu un mesaj anticorupţie este, evident, Monica Macovei. Nu am discutat cu ea, dar cred că este posibil".

Implicaţiile sunt evident politice şi de joc politic, dar există şi un unghi de vedere sociologic.

O observaţie preliminară: În 2004 Alianţa D.A./DA a avut 6 candidaţi la primării de sector în Bucureşti. Singurul candidat care nu a câştigat a fost singura femeie, Anca Boagiu.

Literatura de specialitate menţionează un lucru care a fost evidenţiat şi în sondajele România: atunci când o femeie candidează, problema sa nu este neapărat în a convinge alegătorii să o voteze, cât să convingă alegătoarele.

Într-o societate tradiţionalizată până în vârful unghiilor (cine a vizitat măcar o dată Praga sau Budapesta cu ochii deschişi ştie ce vreau să spun), ar fi probleme până şi cu alegătorii.

Anca Boagiu a eşuat într-un moment în care Alianţa mergea foarte bine în Bucureşti. Ea a eşuat în oraşul din România cel mai educat şi cel mai bine corelat la economia europeană. Oraşul cel mai corporatist, în teorie cel mai eficientizat şi cel mai deschis la minte.

Poate greşesc. Spuneţi-mi un oraş important din România care a avut o doamnă primar. În ultimii 20 de ani.

OK, atunci un oraş mai mic.

OK, atunci măcar o candidată care a ajuns în turul 2.

Genul nu explică tot, dar este o variabilă care din nefericire contează. Şi partidele ştiu asta. Lia Olguţa Vasilescu se pare că va încerca să câştige primăria Craiovei (la ultimele alegeri parlamentare a obţinut de 3 ori mai multe voturi decât omul de pe locul 2). În mod imparţial, îi zic baftă! PDL a promovat foarte multe femei în plan comunicaţional, dar nu ştiu câte din careul Udrea-Vass-Anastase-Turcan ar reuşi să ocupe un loc 1 la alegeri uninominale pure. Pentru Elena Udrea - unul dintre cei mai nepopulari oameni din România - s-ar putea munci la organizaţie: s-a putut pentru EBA la nivelul unei ţări, s-ar putea şi pentru ea într-un colegiu din Buzău cu 20 000 de suflete. Dar restul candidatelor?

Nu mai adaug că avem un procent de femei în Parlament cam la jumătate faţă de media europeană. Soluţia nu constă în cote (hai să facem şi cote pentru stângaci!), ci în persoane capabile de performanţă politică.

Iar corupţia nu este printre primele 15 probleme de interes pentru bucureşteni (!). În condiţiile astea, performanţa politică este redusă implicit. La fel de bine ar putea fi aruncată în luptă Angela Gheorghiu, pentru că are o voce superbă...

vineri, 21 octombrie 2011

2 lucruri care nu se prea spun despre recensământ

Pe primul tocmai l-a dat în vileag TimesNewRoman:


"Autorităţile dau asigurări că recensământul de anul ăsta nu va fi aşa de greu şi că practic nu ai cum să pici. Cu toate acestea, există temeri că se va copia masiv. „Sunt multe întrebări simple, pentru toată lumea”, spune preşedintele Comisiei de Statistică, „de pildă numele sau vârsta. Sigur, sunt şi unele mai complicate cum ar fi sexul sau domiciliul, dar nu e nicio problemă dacă oamenii nu ştiu să răspundă chiar la toate”.

De câteva zile au apărut pe net nişte aşa-zise răspunsuri corecte la întrebările de la recensământ, însă preşedintele Comisiei spune că astfel de metode de copiat nu folosesc la nimic. „Nu poţi trece recensământul învăţând papagaliceşte sau venind cu o lucrare scrisă de altul”, a avertizat el."

Al doilea, ceva mai serios, este că în sfârşit vom avea eşantioane (ceva mai) corecte. Pe scurt: vrei să faci un sondaj de opinie veridic. Universul cercetării (adică cei despre care vrei să afli informaţii) poate fi un oraş, un judeţ, o ţară. Nu este necesar să vorbeşti cu absolut toţi oamenii care compun respectivul univers - oricum ar fi foarte scump şi laborios. Poţi folosi un eşantion - o imagine în micro a respectivului univers. Dacă un oraş are o populaţie compusă în măsură de 55% din femei, şi eşantionul unei cercetări cantitative trebuie să aibă 55% femei. Dacă într-o ţară, 42% din locuitori se află în mediul rural, atunci şi eşantionul unui sondaj de opinie la nivel naţional ar trebui să conţină 42% ...

Dar ce te faci când nu ştii aceste proporţii? Când trebuie să bâjbâi pe baza unui recensământ de acum 9 ani? Oficial, INS-ul ţine statistici cu privire la numărul de nou-născuţi, decedaţi, etc., dar ce te faci cu emigrarea în străinătate, care de când cu Uniunea Europeană nu mai este monitorizată? Sau cu fluxurile tranzitorii interne rural -> urban şi (aici vom avea mari surprize) urban -> rural?  Atunci supraevaluezi fără să vrei unele judeţe şi subevaluezi altele. Încerci să intuieşti numărul şi originea - ca mediu de rezidenţă - a românilor care au plecat şi îi bagi la categoria "voturi din străinătate". În funcţie de intuiţie, experienţă şi noroc, poţi avea un eşantion apropiat de realitate sau ceva mai îndepărtat. Din observaţiile mele, PSD a fost uşor favorizat în ultimii ani datorită folosirii unor eşantioane făcute "pe orbeşte" (dacă comparăm sondaje de opinie cu rezultate în alegeri). Dar, bineînţeles, asta nu este cazul pentru toate institutele care efectuează sondaje de opinie.

În teorie, odată ce rezultatele recensământului vor fi făcute publice, ar trebui să avem sondaje de opinie mai apropiate de realitate. Nu că ele ar fi fost atât de "greşite" pe cât se crede.

Arhivă blog