2008: voturi pentru PSD + PC, adunate cu voturi pentru PNL: 4,5 milioane.
În sondaje acum USL are 27-30% din opţiunile de vot ale întregii populaţii. Baza de referinţă sunt tot cei 18 milioane de pe liste (ca şi la alegerile din 2012, chit că ştim că votanţii nu mai sunt atâţia). Cu o uşoară scădere - dată de o eventuală demobilizare a electoratului - putem vorbi de 25% din opţiunile de vot. Un sfert din 18 milioane = ... 4,5 milioane. Pare rezonabil: ce s-a câştigat prin declaraţiile din mai 2010 ale preşedintelui s-a pierdut prin formarea USL şi prin alte accidente de parcurs.
Voturi pentru PDL în 2008: 2,2 milioane. În sondaje PDL are între 9% şi 14% din opţiunile de vot ale întregii populaţii. Aleg să cred mijlocul (11,5%) şi să înclin un pic spre un procent mai mare datorită "facilităţilor" pe care le posedă un partid de guvernământ, mai ales unul atât de disciplinat ca PDL şi mai ales unul aflat într-o situaţie atât de serioasă. 12% = ... 2,2 milioane.
Cheia alegerilor parlamentare constă în restul votanţilor. În funcţie de câţi vin la vot şi cum, numerele de mai sus devin procente. Cele 4,5 milioane de voturi ale USL pot deveni 55% sau 40%. Scorul PDL poate fi 30% sau 15%. Pentru a deveni procente, orice număr se raportează la un total - totalul celor care vin la vot.
Există PRM - 217 000 de voturi, probabil canibalizate de Dan Diaconescu. Există şi UDMR - 425 000 voturi în 2008, probabil în scădere acum. Dar există un factor mult mai important.
În sondaje PPDD se află undeva la 10% din totalul românilor. Adică 1,8 milioane de oameni. Poate 1,6; poate 2 milioane. Cu cât mai mulţi vin la vot, cu atât scorul USL scade. Gradul de mobilizare al votanţilor PP-DD va decide rezultatul alegerilor, adică natura dilemei cu care s-ar confrunta Traian Băsescu în decembrie.
Un scenariu maximal: dacă vin la vot 90% dintre PP-DD-işti, atunci avem...
USL 4,5 milioane de voturi
PDL 2,2 milioane
PP-DD 1,6 milioane
Alţii: 600 de mii.
Total 8,9 milioane.
USL = 50,56%. Pe muchie.
Un scenariu minimal, dacă vin la vot 15% dintre PP-DD-işti, atunci avem...
USL 4,5 milioane de voturi
PDL 2,2 milioane
PP-DD 270 de mii
Alţii: 600 de mii.
Total 7,57 milioane.
USL = 59,4%. Nu mai e pe muchie.
Calculul de mai sus este pur orientativ. El nu ia în calcul mai mulţi factori, precum:
- "milionul de voturi din străinătate" (factor pro-PDL)
- faptul că în România opoziţia câştigă votanţi în anul care precede alegerile (factor pro-USL şi/sau PP-DD)
- impredictibila politică dâmboviţeană.
marți, 28 februarie 2012
luni, 27 februarie 2012
Vin localele! Care rezultate vor conta şi care nu
Alegerile locale pot fi privite şi ca un fluviu de statistici, majoritatea relevante dar rareori puse în ordine cum trebuie. Stricto sensu, putem vorbi de 3 scrutine:
1) alegerea primarului
2) alegerea consilierilor locali
3) alegerea membrilor consiliului judeţean (sau echivalentele pentru Bucureşti)
1) şi 2) sunt scrutine unde intervine un mare grad de subiectivism. Persoana şi personalitatea primarilor decid tot. Identitatea politică a primarului - mai ales în localităţi mici - este irelevantă. Mai important este că identitatea politică a primarului nou-ales are un impact infim asupra alegerilor parlamentare următoare. Te surprinde fraza asta? Hai să vedem ce s-a întâmplat în trecut.
1996. PDSR a obţinut 35,7% dintre mandatele de primar. Mai mult decât USD ( = PD) şi CDR împreună. Peste câteva luni a pierdut generalele, ocupând locul doi pentru prima dată în istoria sa.
CDR, în schimb, a ocupat locul 3 la mandatele de primar - doar 13,6% - şi a câştigat prezidenţialele şi locul unu la parlamentare.
Să mergem mai aproape. La alegerile locale din 2000, un partid a obţinut 283 (două sute optzeci şi trei) de mandate de primar. 9,7% din totalul primăriilor din România! Un alt partid a obţinut doar 66 de primari. De patru ori mai puţin. Care crezi că s-a descurcat mai bine la alegerile parlamentare de peste câteva luni?
Cel cu 283 de primari era APR... şi n-a intrat în parlament...
... iar PRM, cu doar 66 de primari, a luat 21% din voturi în toamnă şi a devenit al doilea partid din parlament ca număr de mandate.
Şi mai aproape de prezent: în 2004, Alianţa D.A. a avut un aparent eşec la alegerile locale din vară. 26,5% din primării faţă de cele 54,2% ale PSD-ului! Mass-media a dat însă atenţie rezultatelor din Bucureşti (Băsescu vs. Geoană, atunci ministru de externe) şi Cluj (Boc vs. Rus, atunci ministru de interne). Incidental, în 2004 PRM a reuşit din nou să-şi cvintupleze scorul, ajungând de la 2,6% din mandatele de primar la 13% din voturile de la parlamentare.
Ce să înţelegem din asta? Aparent, contează unde ai primarii. Este un lucru să ai 10 primari în comune care însumează 5000 de suflete şi cu totul altceva să câştigi un sector al Bucureştiului, Cluj-ul şi Constanţa (3 primari, 1 milion de oameni). Dar şi asta este o iluzie. Exact în comunităţile urbane mari votul "gospodăresc" de la locale diferă de cel politic de la parlamentare sau prezidenţiale. Exemplele s-ar putea întinde pe megabiţi întregi. Este suficient să ne dăm seama de ce coaliţia aflată la putere a încercat comasarea alegerilor (şi de ce USL s-a opus). Mai multe detalii aici.
Mai există însă un scrutin - cel numerotat mai sus cu 3: consiliile judeţene (cu echivalentele pentru Bucureşti). Aici este vorba de un vot eminamente politic. Este - de facto - cel mai mare sondaj din România. Acesta este votul care va funcţiona ca reper pentru alegerile parlamentare. Aceste cifre - şi nu altele - vor arăta capacitatea de organizare a USL, atractivitatea PDL şi o mie şi una de alte minunăţii despre distribuirea voturilor pe regiuni istorice, rural/urban, etc.
În ce măsura poate funcţiona acest vot ca predictor pentru alegerile parlamentare, şi nu numai ca reper?
Situaţia în 1992, 1996 şi 2000 poate fi descrisă printr-un singur cuvânt: haos. Relaţia este imperceptibilă. Pe de altă parte, atunci erau 5-7 partide care puteau accede în parlament. Votul se răsfira.
În 2004, vorbim de două blocuri solide, aflate în clară antinomie. Votul pentru consiliul judeţean a fost aproape "în marjă" cu cel de la generale: PSD a câştigat până în noiembrie 4 procente, iar Alianţa DA a pierdut 3.
În 2008, când vorbim de trei partide puternice, PSD şi PD au câştigat 5, respectiv 3 procente între momentul alegerilor locale şi cel al alegerilor parlamentare, în timp ce PNL şi-a menţinut exact acelaşi scor.
Nu cred că peste 100 de zile o să auzi multe despre structura votului pentru consiliile judeţene. Toată presa, toate televiziunile, toţi politicienii şi aproape toate blogurile vor juca jocul clasic de după alegerile locale:
1) "Hai să ne uităm la ce s-a întâmplat la Bucureşti"
2) "Hai să ne uităm la ce s-a întâmplat la Cluj cu Emil Boc"
3) "........... hai să ne uităm încă o dată la ce s-a întâmplat la Bucureşti!"
4) "Avem mii de primari" / "Avem cei mai mulţi primari"
şi...
... bineînţeles...
5) "Toate sondajele au fost măsluite."
1) alegerea primarului
2) alegerea consilierilor locali
3) alegerea membrilor consiliului judeţean (sau echivalentele pentru Bucureşti)
1) şi 2) sunt scrutine unde intervine un mare grad de subiectivism. Persoana şi personalitatea primarilor decid tot. Identitatea politică a primarului - mai ales în localităţi mici - este irelevantă. Mai important este că identitatea politică a primarului nou-ales are un impact infim asupra alegerilor parlamentare următoare. Te surprinde fraza asta? Hai să vedem ce s-a întâmplat în trecut.
1996. PDSR a obţinut 35,7% dintre mandatele de primar. Mai mult decât USD ( = PD) şi CDR împreună. Peste câteva luni a pierdut generalele, ocupând locul doi pentru prima dată în istoria sa.
CDR, în schimb, a ocupat locul 3 la mandatele de primar - doar 13,6% - şi a câştigat prezidenţialele şi locul unu la parlamentare.
Să mergem mai aproape. La alegerile locale din 2000, un partid a obţinut 283 (două sute optzeci şi trei) de mandate de primar. 9,7% din totalul primăriilor din România! Un alt partid a obţinut doar 66 de primari. De patru ori mai puţin. Care crezi că s-a descurcat mai bine la alegerile parlamentare de peste câteva luni?
Cel cu 283 de primari era APR... şi n-a intrat în parlament...
... iar PRM, cu doar 66 de primari, a luat 21% din voturi în toamnă şi a devenit al doilea partid din parlament ca număr de mandate.
Şi mai aproape de prezent: în 2004, Alianţa D.A. a avut un aparent eşec la alegerile locale din vară. 26,5% din primării faţă de cele 54,2% ale PSD-ului! Mass-media a dat însă atenţie rezultatelor din Bucureşti (Băsescu vs. Geoană, atunci ministru de externe) şi Cluj (Boc vs. Rus, atunci ministru de interne). Incidental, în 2004 PRM a reuşit din nou să-şi cvintupleze scorul, ajungând de la 2,6% din mandatele de primar la 13% din voturile de la parlamentare.
Ce să înţelegem din asta? Aparent, contează unde ai primarii. Este un lucru să ai 10 primari în comune care însumează 5000 de suflete şi cu totul altceva să câştigi un sector al Bucureştiului, Cluj-ul şi Constanţa (3 primari, 1 milion de oameni). Dar şi asta este o iluzie. Exact în comunităţile urbane mari votul "gospodăresc" de la locale diferă de cel politic de la parlamentare sau prezidenţiale. Exemplele s-ar putea întinde pe megabiţi întregi. Este suficient să ne dăm seama de ce coaliţia aflată la putere a încercat comasarea alegerilor (şi de ce USL s-a opus). Mai multe detalii aici.
Mai există însă un scrutin - cel numerotat mai sus cu 3: consiliile judeţene (cu echivalentele pentru Bucureşti). Aici este vorba de un vot eminamente politic. Este - de facto - cel mai mare sondaj din România. Acesta este votul care va funcţiona ca reper pentru alegerile parlamentare. Aceste cifre - şi nu altele - vor arăta capacitatea de organizare a USL, atractivitatea PDL şi o mie şi una de alte minunăţii despre distribuirea voturilor pe regiuni istorice, rural/urban, etc.
În ce măsura poate funcţiona acest vot ca predictor pentru alegerile parlamentare, şi nu numai ca reper?
Situaţia în 1992, 1996 şi 2000 poate fi descrisă printr-un singur cuvânt: haos. Relaţia este imperceptibilă. Pe de altă parte, atunci erau 5-7 partide care puteau accede în parlament. Votul se răsfira.
În 2004, vorbim de două blocuri solide, aflate în clară antinomie. Votul pentru consiliul judeţean a fost aproape "în marjă" cu cel de la generale: PSD a câştigat până în noiembrie 4 procente, iar Alianţa DA a pierdut 3.
În 2008, când vorbim de trei partide puternice, PSD şi PD au câştigat 5, respectiv 3 procente între momentul alegerilor locale şi cel al alegerilor parlamentare, în timp ce PNL şi-a menţinut exact acelaşi scor.
Nu cred că peste 100 de zile o să auzi multe despre structura votului pentru consiliile judeţene. Toată presa, toate televiziunile, toţi politicienii şi aproape toate blogurile vor juca jocul clasic de după alegerile locale:
1) "Hai să ne uităm la ce s-a întâmplat la Bucureşti"
2) "Hai să ne uităm la ce s-a întâmplat la Cluj cu Emil Boc"
3) "........... hai să ne uităm încă o dată la ce s-a întâmplat la Bucureşti!"
4) "Avem mii de primari" / "Avem cei mai mulţi primari"
şi...
... bineînţeles...
5) "Toate sondajele au fost măsluite."
joi, 23 februarie 2012
Mircea Kivu despre "manipularea prin omisiune"
Un articol pe care îl recomand tututor celor interesaţi de cum se poate manipula prezentarea rezultatelor unui sondaj. Voi spicui un element important:
"Să nu credeţi că în luna ianuarie nu s-a publicat nici un sondaj CSOP. S-a publicat unul, în 18 ianuarie, atunci când manifestaţiile din Piaţa Universităţii erau în plină desfăşurare, parcă pentru a ni se spune că lucrurile nu stau chiar aşa, că cei din stradă sunt o minoritate, că în realitate lumea are o părere mai bună despre partidul de la guvernare (cotat cu 21%). Titlul era << Victor Ponta şi Crin Antonescu s-au prăbuşit în sondaje >>. Numai că sondajul fusese realizat între 20 şi 30 decembrie 2011."
Articolul citează şi un exemplu identic de comportament din partea PSD în 2004. Deci toată lumea poate fi (ne)mulţumită.
După cum spuneam şi aici, ar trebui să ne pese de date, mai ales când evenimentele/declaraţiile se succed repede. La momentul alegerilor parlamentare, ar trebui să stăm cu un mic calendar al evenimentelor importante - declaraţii, dezvăluiri, apariţia unor clipuri sau altele - pentru a înţelege ce măsoară un sondaj de fapt. Sau mai ales ce nu măsoară, pentru că percepţiile se pot clădi în timp - cât timp depinde nivelul şi substanţa percepţiei.
Autorul articolului a fost directorul IMAS timp de foarte mulţi ani, iar finalul articolului este ironic şi dur:
"În concluzie: publicăm numai ce ne convine şi atunci când ne convine. Efectul e garantat."
Articolul poate fi găsit în întregime aici.
"Să nu credeţi că în luna ianuarie nu s-a publicat nici un sondaj CSOP. S-a publicat unul, în 18 ianuarie, atunci când manifestaţiile din Piaţa Universităţii erau în plină desfăşurare, parcă pentru a ni se spune că lucrurile nu stau chiar aşa, că cei din stradă sunt o minoritate, că în realitate lumea are o părere mai bună despre partidul de la guvernare (cotat cu 21%). Titlul era << Victor Ponta şi Crin Antonescu s-au prăbuşit în sondaje >>. Numai că sondajul fusese realizat între 20 şi 30 decembrie 2011."
Articolul citează şi un exemplu identic de comportament din partea PSD în 2004. Deci toată lumea poate fi (ne)mulţumită.
După cum spuneam şi aici, ar trebui să ne pese de date, mai ales când evenimentele/declaraţiile se succed repede. La momentul alegerilor parlamentare, ar trebui să stăm cu un mic calendar al evenimentelor importante - declaraţii, dezvăluiri, apariţia unor clipuri sau altele - pentru a înţelege ce măsoară un sondaj de fapt. Sau mai ales ce nu măsoară, pentru că percepţiile se pot clădi în timp - cât timp depinde nivelul şi substanţa percepţiei.
Autorul articolului a fost directorul IMAS timp de foarte mulţi ani, iar finalul articolului este ironic şi dur:
"În concluzie: publicăm numai ce ne convine şi atunci când ne convine. Efectul e garantat."
Articolul poate fi găsit în întregime aici.
miercuri, 22 februarie 2012
A doua rupere a României
Câteodată găseşti o informaţie care te loveşte în creştetul capului. Nu neapărat una surprinzătoare. Ci doar care reaşează lucrurile în făgaş.
Piaţa Universităţii - ediţia 1990 - a separat România în două. La început erau prea puţini cei "din piaţă" + organizaţiile politice care le-au preluat mesajele , după care circumstanţe sociale şi politice au împins oameni înspre ei. Din motive economice şi sociale, bucata de Românie care a "ţinut" cu piaţa a pierdut alegerile din 1992 şi le-au câştigat pe cele din 1996. După sincopa cvasi-mortală din 2000, o parte semnificativă din appeal-ul lui Traian Băsescu a venit din preluarea unora din mesaje sau din tonul anti-FDSN/PSDR/PSD al pieţii. 2009 a fost capătul de linie, ultimul scrutin câştigat împotriva lui Ion Iliescu. Şi iată de ce.
În mai 2010 România s-a reîmpărţit. Din acel moment dezbaterea ultimilor 20 de ani a devenit caducă. Traian Băsescu a dat cu ciocanul într-unul din stâlpii pe care ajunsese la putere: "Să trăiţi bine!" (celălalt fiind lupta împotriva corupţiei). Motivele sunt irelevante pentru această discuţie, dar merită privit momentul ignorând puţin omul şi analizând strict situaţia: preşedintele ţării, câştigător la muchie al alegerilor de cu şase luni mai devreme (... şi de fapt pierzându-le în ţară), cel mai popular politician al anteriorilor şase ani - aruncându-se în gol. Atacul verbal la adresa pensiilor şi cel concret la adresa bugetarilor nu puteau afecta direct întreaga populaţie. Dar ele semnalau abandonarea unuia din perceptele pe baza cărora TB câştigase alegerile în 2004 sau 2009. "Cine este (de fapt) preşedintele? De ce l-am votat?" Cuvintele sunt plate, dar impactul a fost şocant. Ani întregi de dinamici electorale au dispărut în fum, milioane de oameni şi-au înjurat propria opţiune electorală, mitul "tătucului" s-a transformat în "mitul tătucului care ne-a abandonat", cariere politice s-au încheiat de facto fără ca cineva să-şi dea seama până prin 2012. Impactul real a venit însă în plan mental, acolo unde pasiunile, ura, furia, idolatria au revenit la nivele 1990-ciste. România s-a rupt din nou.
Ca observaţie: prima rupere a României a avut ca subiect destinul unei întregi societăţi. A doua raportarea societăţii la cel mai popular om politic al ei (la acel moment). Prima rupere a fost datorată unei întrebări fundamentale despre democraţia românească. A doua e datorată unei întrebări fundamentale despre capitalismul... sau hai să zicem economia României. Prima a fost politică şi profund ideologizată. A doua a fost politică, s-a ideologizat, dar a bătut adânc şi mai adânc: economia României, încrederea în politicieni, încrederea în instituţii. Mai puţin pură, dar mult mai profundă, şi survenită după 20 de ani de democraţie, nu după patru luni de la căderea unei dictaturi.
Totul porneşte de la o informaţie simplă. Cum ar spune Turambar, ea stă într-un colţ, timidă, singură, la vedere. Nu spune un cuvânt. Dar orbeşte. E adevăr pur.
Mai 2010. Nu s-a mărit încă TVA-ul. Traian Băsescu abia a dat discursul despre tăierea pensiilor (afectaţi direct 5,5 milioane oameni) şi reducerea salariilor bugetarilor (afectaţi direct 1,2 milioane de oameni), la care mai adăugăm rude şi alţi oameni care obţin venituri şi care acum trebuie să susţină pe cei loviţi. CCSB face primul sondaj post-factum.
Îţi ghicesc reacţia.
"Da. Şi?"
Ei bine, din acel punct nu ne-am mişcat ca naţiune decât câţiva centimetri.
Cu roşu, linia cea mai de sus: scorul USL, până în mai 2011: suma partidelor componente.
Cu verde: % de cetăţeni care aveau sau au încredere mare sau foarte mare în Traian Băsescu.
Cu albastru: scorul PDL.
Cifrele: calculate prin referire la totalul populaţiei cu drept de vot. CCSB, IMAS şi chiar şi CSOP pentru februarie 2012. Pentru că diferenţele sunt chiar atât de minuscule, odată ce dai zoom.
Cu excepţia basculării USL, cauzată de vicisitudinile formării unei alianţe, dar şi acestea practic încheiate acum un an...
Nimic. Sau, la fel de bine, tot - dar divizat perfect între forţe egale, ambele încercând să câştige teren în contra adversarului, ambele eşuând. Un Verdun de milioane de minute, jucat pe milioane de voturi şi cu rezultate minuscule.
Opoziţia este în marjă de un an. Traian Băsescu şi PDL - de doi. Taberele deja au fost stabilite. Canalele media - 'net şi TV - au stabilit deja limbajul, mecanismele, modelul de gândire. Lupta de anul ăsta se va da pentru enormele spaţii albe de deasupra USL sau puterii, cele dintre titlu şi linii. Acolo sunt oamenii care nu au încredere în Traian Băsescu, dar nici în USL. Mulţi dintre ei nu vor vota în toamnă. Cei care vor vota vor înclina balanţa. Ca în 1992 sau 1996. Sub 50%? Peste 50%? Senzaţional! Incredibil! Mirobolant!
Singura evoluţie posibilă e dată de MRU. Dar şi aici am motive pentru a fi sceptic că vom vederea schimbări radicale ( > +/- 5%) , motive pe care nu vreau să le explic aici.
Incidental, în nici 100 de zile avem alegeri locale. Voi scrie despre lucrurile care ţi se vor spune dar şi despre lucrurile pe care ar trebui să le ştii - luni.
Piaţa Universităţii - ediţia 1990 - a separat România în două. La început erau prea puţini cei "din piaţă" + organizaţiile politice care le-au preluat mesajele , după care circumstanţe sociale şi politice au împins oameni înspre ei. Din motive economice şi sociale, bucata de Românie care a "ţinut" cu piaţa a pierdut alegerile din 1992 şi le-au câştigat pe cele din 1996. După sincopa cvasi-mortală din 2000, o parte semnificativă din appeal-ul lui Traian Băsescu a venit din preluarea unora din mesaje sau din tonul anti-FDSN/PSDR/PSD al pieţii. 2009 a fost capătul de linie, ultimul scrutin câştigat împotriva lui Ion Iliescu. Şi iată de ce.
În mai 2010 România s-a reîmpărţit. Din acel moment dezbaterea ultimilor 20 de ani a devenit caducă. Traian Băsescu a dat cu ciocanul într-unul din stâlpii pe care ajunsese la putere: "Să trăiţi bine!" (celălalt fiind lupta împotriva corupţiei). Motivele sunt irelevante pentru această discuţie, dar merită privit momentul ignorând puţin omul şi analizând strict situaţia: preşedintele ţării, câştigător la muchie al alegerilor de cu şase luni mai devreme (... şi de fapt pierzându-le în ţară), cel mai popular politician al anteriorilor şase ani - aruncându-se în gol. Atacul verbal la adresa pensiilor şi cel concret la adresa bugetarilor nu puteau afecta direct întreaga populaţie. Dar ele semnalau abandonarea unuia din perceptele pe baza cărora TB câştigase alegerile în 2004 sau 2009. "Cine este (de fapt) preşedintele? De ce l-am votat?" Cuvintele sunt plate, dar impactul a fost şocant. Ani întregi de dinamici electorale au dispărut în fum, milioane de oameni şi-au înjurat propria opţiune electorală, mitul "tătucului" s-a transformat în "mitul tătucului care ne-a abandonat", cariere politice s-au încheiat de facto fără ca cineva să-şi dea seama până prin 2012. Impactul real a venit însă în plan mental, acolo unde pasiunile, ura, furia, idolatria au revenit la nivele 1990-ciste. România s-a rupt din nou.
Ca observaţie: prima rupere a României a avut ca subiect destinul unei întregi societăţi. A doua raportarea societăţii la cel mai popular om politic al ei (la acel moment). Prima rupere a fost datorată unei întrebări fundamentale despre democraţia românească. A doua e datorată unei întrebări fundamentale despre capitalismul... sau hai să zicem economia României. Prima a fost politică şi profund ideologizată. A doua a fost politică, s-a ideologizat, dar a bătut adânc şi mai adânc: economia României, încrederea în politicieni, încrederea în instituţii. Mai puţin pură, dar mult mai profundă, şi survenită după 20 de ani de democraţie, nu după patru luni de la căderea unei dictaturi.
Totul porneşte de la o informaţie simplă. Cum ar spune Turambar, ea stă într-un colţ, timidă, singură, la vedere. Nu spune un cuvânt. Dar orbeşte. E adevăr pur.
Mai 2010. Nu s-a mărit încă TVA-ul. Traian Băsescu abia a dat discursul despre tăierea pensiilor (afectaţi direct 5,5 milioane oameni) şi reducerea salariilor bugetarilor (afectaţi direct 1,2 milioane de oameni), la care mai adăugăm rude şi alţi oameni care obţin venituri şi care acum trebuie să susţină pe cei loviţi. CCSB face primul sondaj post-factum.
Îţi ghicesc reacţia.
"Da. Şi?"
Ei bine, din acel punct nu ne-am mişcat ca naţiune decât câţiva centimetri.
Cu roşu, linia cea mai de sus: scorul USL, până în mai 2011: suma partidelor componente.
Cu verde: % de cetăţeni care aveau sau au încredere mare sau foarte mare în Traian Băsescu.
Cu albastru: scorul PDL.
Cifrele: calculate prin referire la totalul populaţiei cu drept de vot. CCSB, IMAS şi chiar şi CSOP pentru februarie 2012. Pentru că diferenţele sunt chiar atât de minuscule, odată ce dai zoom.
Cu excepţia basculării USL, cauzată de vicisitudinile formării unei alianţe, dar şi acestea practic încheiate acum un an...
Nimic. Sau, la fel de bine, tot - dar divizat perfect între forţe egale, ambele încercând să câştige teren în contra adversarului, ambele eşuând. Un Verdun de milioane de minute, jucat pe milioane de voturi şi cu rezultate minuscule.
Opoziţia este în marjă de un an. Traian Băsescu şi PDL - de doi. Taberele deja au fost stabilite. Canalele media - 'net şi TV - au stabilit deja limbajul, mecanismele, modelul de gândire. Lupta de anul ăsta se va da pentru enormele spaţii albe de deasupra USL sau puterii, cele dintre titlu şi linii. Acolo sunt oamenii care nu au încredere în Traian Băsescu, dar nici în USL. Mulţi dintre ei nu vor vota în toamnă. Cei care vor vota vor înclina balanţa. Ca în 1992 sau 1996. Sub 50%? Peste 50%? Senzaţional! Incredibil! Mirobolant!
Singura evoluţie posibilă e dată de MRU. Dar şi aici am motive pentru a fi sceptic că vom vederea schimbări radicale ( > +/- 5%) , motive pe care nu vreau să le explic aici.
Incidental, în nici 100 de zile avem alegeri locale. Voi scrie despre lucrurile care ţi se vor spune dar şi despre lucrurile pe care ar trebui să le ştii - luni.
marți, 21 februarie 2012
CSOP sau CCSB? Un pic de ordine în haosul (aparent) al sondajelor
Întâi câteva diferenţe:
CCSB: 11-14 februarie.
Ultimul sondaj CSOP: 16-17 februarie.
CCSB: marja de eroare: +/- 3,1%.
CSOP: marja de eroare: +/- 3,6%.
CCSB: USL este pe cai mari (57%).
CSOP: USL plânge de jale (47%).
CCSB: PDL la cota 18.
CSOP: PDL la cota 20.
CCSB: PPDD - douăsprezece procente.
CSOP: PPDD - optsprezece procente.
Dar... procentele astea se calculează prin referire la un întreg - adică la un 100%. Acest sută la sută nu este populaţia cu drept de vot a României, ci cei care au o opţiune politică şi au declarat-o ca atare la momentul sondajului (să-i denumim "votanţii potenţiali"). Şi aici începe distracţia.
La CCSB votanţii potenţiali reprezintă 52% din populaţia României (cei care au o opţiune politică şi au declarat că merg cu siguranţă la vot).
La CSOP votanţii potenţiali reprezintă 59% din populaţia României. (vezi graficul de aici. Este vorba pur şi simplu de cei care şi-au exprimat o opţiune politică).
Schimbă asta lucrurile?
Foarte mult.
CCSB: Pentru USL votează 57% din 52% dintre români, adică 29,6% dintre românii cu drept de vot.
CSOP: Pentru USL votează 47% din 59% dintre români, adică 27,7% dintre românii cu drept de vot.
Deşi acest lucru nu este extrem de relevant, întrucât sondajele măsoară grupuri uşor diferite, diferenţa dintre 29,6 şi 27,7 este în marjele de eroare (vă reamintesc: +/- 3,1% respectiv +/- 3,6%).
PDL?
CCSB: Pentru PDL votează 18% din 52% dintre români, adică 9,4% dintre românii cu drept de vot.
CSOP: Pentru PDL votează 20% din 59% dintre români, adică 11,8% dintre românii cu drept de vot.
Diferenţa dintre 9,4 şi 11,8 este în marje.
Dan Diaconescu:
CCSB: Pentru PPDD votează 12% din 52% dintre români, adică 6,2% dintre românii cu drept de vot.
CSOP: Pentru PPDD votează 18% din 59% dintre români, adică 10,6% dintre românii cu drept de vot.
Diferenţa este semnificativă. Şi o voi explica în continuare.
Fiecare din sondaje a definit altfel "votanţii potenţiali". În sondajul CSOP se regăsesc toţi cei care se află şi în sondajul CCSB... dar şi încă 7% dintre români. Aceştia nu sunt foarte interesaţi de politică sau nu sunt siguri că vor veni la vot, dar dacă îi întrebi ei ştiu cu cine ar vota. Deloc surprinzător, aici se află şi o parte importantă a electoratului PP-DD.
Situaţia de mai sus nu e unică. Exact acelaşi lucru s-a întâmplat şi în decembrie, când sondaje IMAS respectiv Avangarde dădeau USL la 57%, respectiv 47%, când de fapt amândouă spuneau acelaşi lucru: 31% dintre români ar vota USL. Am discutat problema atunci.
Abia ieri am postat despre diferenţa dintre perspectiva "maximalistă" asupra prezenţei la vot şi cea "minimalistă". Conform primeia (IMAS, CSOP), cine indică o opţiune politică e luat în calcul. Conform celei de-a doua (CCSB, Avangarde) prezenţa tradiţional scăzută la vot în România şi experienţe de genul PNG arată necesitatea unor filtre suplimentare.
Pe de altă parte, ai libertatea să crezi orice doreşti. Atâta timp cât cifrele sunt pe masă.
Voi reveni mâine cu o analiză de profunzime.
Later edit: din ziare.com: "Fiind facute in zile diferite, cu metode diferite, nu sunt perfect comparabile cele doua esantioane (...) Depinde cum s-a pus intrebarea, care era intrebarea dinainte, care era tema. Intr-un studiu exista variatii de 5-7 procente la nivelul unor increderi sau al intentiei de vot in functie de problematica pe care ai studiat-o in respectivul sondaj. Daca intr-un sondaj vorbesti despre coruptie, de nivelul de trai, de cum traiesc oamenii si la final pui intrebarea legata de nivelul de vot, Puterea iese cu 5-6 procente mai putin, pentru ca lumea isi aduce aminte de aceste lucruri si o taxeaza. Conteaza daca pui intrebarea de intentie de vot la inceput sau la sfarsit. Astea sunt trucurile meseriei" (Vasile Dâncu). Intrebat daca si modul in care sunt prezentate in presa sondajele reprezinta un "truc" care ii deruteaza pe necunoscatori, Dancu a raspuns: "Sigur".
luni, 20 februarie 2012
Înainte şi după proteste: intenţii de vot la alegerile parlamentare
Dar când vine vorba de opţiunea de vot... ce s-a schimbat?
CCSB a făcut public un sondaj efectuat între 11 şi 14 februarie. Trebuie ştiut că datele la care ne vom uita au fost decelate de institut conform şcolii "minimaliste", ceea ce nu înseamnă asta...
... ci teoria conform căreia la vot vor veni doar cei care sunt interesaţi de politică şi declară că vin la vot în mod sigur. Voi compara datele CCSB cu cele aparţinând Avangarde, care are o viziune identică. Ambele institute - prin întrebări sau interogarea bazei de date - selectează doar votanţii care se conformează profilului de mai sus, ipoteza fiind că ceilalţi nu vor veni sau vor veni în număr foarte mic. Potrivit ambelor institute, între 50% şi 54% dintre români vor veni la vot. Nu mai mult.
(dacă vi se pare că această perspectivă e total greşită pentru că nu ia în calcul totul, vă reamintesc de fabuloasele scoruri ale PNG de acum câţiva ani care nu s-au concretizat pentru că simpatizanţii nu au venit la vot. De asemenea, prezenţa la vot la ultimele alegeri parlamentare a fost de 39%).
Am vorbit de "minimalism". Există şi opusul. Adică...
... IMAS. Dacă spui că vii la vot, opţiunea ta e luată în calcul. Conform viziunii "maximaliste", între 60% şi 70% dintre români vor veni la vot. Această perspectivă are şi ea multe merite. Voi compara date "maximaliste" între ele peste câteva zile. E bine să ştim însă diferenţa. Ea va deveni din ce în ce mai importantă spre sfârşitul anului.
Iar acum...
... opţiunile politice nu s-au schimbat practic deloc. Acest lucru are două explicaţii posibile: fie protestele şi numirea lui MRU au fost evenimente care s-au anulat unul pe celălalt, fie impactul politic al evenimentelor din ultimele 50 de zile asupra românilor hotărâţi să voteze a fost extrem de redus. Această a doua explicaţie mi se pare şi cea mai probabilă.
Să luăm în calcul, de exemplu, pe susţinătorii PDL +/sau ai preşedintelui. Protestele nu aveau cum şi de ce să reducă încrederea în partid. O parte dintre votanţii PDL au mers pe cheile de interpretare oferite de Hotnews şi Blogary: sunt puţini demonstranţi în pieţe, şi aproape toţi sunt membri USL. Dar chiar dacă numărul protestatarilor ar fi fost foarte mare, totul ar fi fost citit conform naraţiunii comunicaţionale livrate de Traian Băsescu şi Emil Boc: partidul s-a sacrificat, măsurile sunt necesare chiar dacă nepopulare, criza economică globală, etc. Singurul lucru care ar fi putut deraia pe termen lung intenţia de vot pentru PDL ar fi fost o retragere strategică. În acest sens trebuie citite atât afirmaţiile de pe axa Urban-Baconschi cât şi primul discurs al preşedintelui, unde cu excepţia primelor fraze avem un exerciţiu de copy-paste din orice declaraţie de presă a lui Traian Băsescu din ultimii doi ani. Mesaj subtextual: nu schimbăm nimic din modul în care eram înainte de proteste.
Sacrificarea lui Emil Boc a fost o mică retragere tactică. Ea nu a supărat pe nimeni - nu de Emil Boc depindea intenţia de vot pentru PDL - şi asta pentru că noul prim-ministru a fost "uns" în funcţie de vectorii de imagine ai puterii. Atât în plan ceremonial, cât şi comunicaţional, MRU s-a integrat naraţiunii de care vorbeam mai sus. Recepţia relativ caldă de care a beneficiat (28% încredere, dublu cât preşedintele) e naturală pentru o figură nouă, dar nu avea cum să se transfere deja asupra partidului.
De ce scorul USL nu s-a schimbat? Protestele ar fi putut avea un efect de tip "bandwagon" - oamenii se alătură cauzelor populare, cum ar fi în cazul de faţă opoziţia faţă de preşedinte şi de principalul partid aflat la guvernare. Există însă două probleme: 1) USL nu a captat / nu şi-a însuşit protestele şi 2) efectul "bandwagon" nu se vede în rândul votanţilor interesaţi de politică şi siguri că vin la vot, aceştia având o opinie puternic formată în timp, ci mai degrabă printre cei indecişi sau nu foarte siguri că vor vota. Modul în care aceştia (10-15% din populaţie) au receptat politic protestele ar putea fi în favoarea USL. Când IMAS va face publice datele sondajului său din februarie, vom vedea cât şi cum.
În cazul PP-DD - poate chiar cu mai multă forţă decât în cazurile de mai sus - există o paradigmă dată ca atare de liderul partidului, şi atât. Ea a putut fi aplicată în cazul protestelor, ca şi pentru explicitarea oricărui alt fenomen politic. Cu o excepţie memorabilă şi de rău augur, PP-DD nu a existat în planul protestelor. A existat o oarecare suprapunere de teme între mesajele liderului şi proteste, dar ea nu a putut fi speculată pentru că canalele de comunicare ale PP-DD sunt puţine şi limitate.
Ce vedem mai sus? O situaţie politică statică, identică în linii mari cu cea de acum şase luni sau un an. În cazul în care nu vor avea loc mişcări politice majore (ex. ruperea USL, demisia preşedintelui), starea psihologică a electoratului se va acutiza. Cu fiecare lună în care PDL este sub 20%, votanţii săi vor deveni mai iritaţi, mai furioşi pe o Românie care "nu înţelege", mai dedicaţi unui preşedinte de ţară care este cauza propriei lor alienări (când 86% din concetăţenii tăi au o părere diametral opusă de a ta, apariţia unui sentiment de alienare este uşor de înţeles). Votanţii USL, pe de altă parte, vor deveni şi ei tot mai virulenţi cu o putere care "nu înţelege că trebuie să plece". Acuzaţiile la adresa PDL, zvonurile şi chiar actele incidentale de manifestare a urii se vor înmulţi. Alegerile locale ar putea funcţiona ca o supapă, permiţând descărcarea unor energii politice sau personale. De-comasarea este un lucru bun pentru PDL.
Prognoza pe termen scurt: MRU va juca pentru indecişi, încercând să echilibreze mesajele dure cu idei îndrăzneţe, transferând în acelaşi timp către partid tot capitalul de încredere. Nu este exclus să reuşească. USL trebuie să regândească tot planul de comunicare, după cum spunea Cosmin Dima. Va creşte sentimentul de frustrare cu care se confruntă practic tot electoratul - USL, PDL sau orice altceva - datorită faptului că opţiunea politică la care s-a ajuns de mult timp nu poate fi fructificată prin vot. Opţiunile radicale şi soluţiile rapide - anticipate, demisia preşedintelui, etc. - vor căpăta şi mai multă vizibilitate. Iar încrederea în regele Mihai va creşte în continuare (25% în noiembrie, 36% în decembrie, 42% în ianuarie), până când sociologii se vor sătura să adreseze întrebări cu ale căror răspunsuri politicienii nu ştiu ce să facă.
joi, 16 februarie 2012
Percepţia asupra corupţiei. Cifre de la Comisia Europeană.
Sursa: Eurobarometrul Comisiei Europene, date culese în septembrie 2011.
67% dintre români sunt de părere că corupţia a crescut în ultimii trei ani.
96% dintre români afirmă că corupţia este o problemă majoră pentru ţară (o creştere cu 3% faţă de 2008).
Numărul românilor care afirmă că corupţia este răspândită printre politicienii instituţiilor centrale (Parlament, Guvern) a crescut cu 10% în termeni relativi faţă de 2008, ajungând la 58% din populaţie.
61% dintre români spun că membrii parlamentului şi guvernului nu fac destule pentru lupta împotriva corupţiei. (cel mai mare procent din UE).
Atenţie, cifrele au fost colectate înainte de Apostu, înainte de Năstase....
67% dintre români sunt de părere că corupţia a crescut în ultimii trei ani.
96% dintre români afirmă că corupţia este o problemă majoră pentru ţară (o creştere cu 3% faţă de 2008).
Numărul românilor care afirmă că corupţia este răspândită printre politicienii instituţiilor centrale (Parlament, Guvern) a crescut cu 10% în termeni relativi faţă de 2008, ajungând la 58% din populaţie.
61% dintre români spun că membrii parlamentului şi guvernului nu fac destule pentru lupta împotriva corupţiei. (cel mai mare procent din UE).
Atenţie, cifrele au fost colectate înainte de Apostu, înainte de Năstase....
marți, 14 februarie 2012
O gafă de la Traian şi o gafă de la Crin
Preşedintele era atent pe 25 ianuarie: "Toate partidele fără excepţie se fac că uită de votul pe care românii l-au dat în noiembrie 2009, însă nu ezită să spună că ascultă vocea poporului. Eu nu aş crede pe niciunul din ei atât timp cât nu respectă acum un vot dat de români în proporţie de peste 80%." Pe 9 februarie, nu mai era atent: "iar acest lucru se referă la votul poporului din noiembrie 2009, într-un referendum în care 83% din români au votat pentru Parlament unicameral şi pentru 300 de parlamentari şi nu pot să nu observ demagogia".
Voturi în 2009 pentru unicameral: 77,7%... din cei 50,9% care au venit la vot... adică 39,5%.
Voturi în 2009 pt. reducerea parlamentului la trei sute: 88,8% ... din cei 50,9% ... adică 45,1%.
Idem C.A. : "Daca USL a convins intre 55-60% dintre cetateni ca este o organizatie de incredere care merita sa fie aleasa drept alternativa, ce rost are sa schimbe macazul? Tehnic, nu se justifica"
Scorul USL se calculează ca procent din cei care spun în sondaj că vin la vot. Dacă luăm toată populaţia cu drept de vot ca termen de referinţă, e vorba de 30-35% dintre "cetăţeni". Detalii aici.
Deşi pentru politicieni sunt practic irelevanţi, cei care nu votează sau care nu au o opinie politică definită sunt şi ei cetăţeni (,) români, şi trebuie luaţi în calcul. Din toate punctele de vedere. Pentru că, atunci când te aştepţi mai puţin, votează. Sau se fac auziţi.
Voturi în 2009 pentru unicameral: 77,7%... din cei 50,9% care au venit la vot... adică 39,5%.
Voturi în 2009 pt. reducerea parlamentului la trei sute: 88,8% ... din cei 50,9% ... adică 45,1%.
Idem C.A. : "Daca USL a convins intre 55-60% dintre cetateni ca este o organizatie de incredere care merita sa fie aleasa drept alternativa, ce rost are sa schimbe macazul? Tehnic, nu se justifica"
Scorul USL se calculează ca procent din cei care spun în sondaj că vin la vot. Dacă luăm toată populaţia cu drept de vot ca termen de referinţă, e vorba de 30-35% dintre "cetăţeni". Detalii aici.
Deşi pentru politicieni sunt practic irelevanţi, cei care nu votează sau care nu au o opinie politică definită sunt şi ei cetăţeni (,) români, şi trebuie luaţi în calcul. Din toate punctele de vedere. Pentru că, atunci când te aştepţi mai puţin, votează. Sau se fac auziţi.
luni, 13 februarie 2012
MRU - punctul de pornire. "România dintre Românii". Două scopuri şi jumătate
Niciodată nu se porneşte de la 0. Chiar dacă eşti o persoană total necunoscută publicului, contează din ce instituţie provii, cine te-a recomandat, până şi cum arăţi.
Calităţile şi defectele personale ale lui Mihai-Răzvan Ungureanu se vor face simţite în lunile şi anii următori. Punctele definitorii pentru momentul de faţă sunt:
- sursa legitimării sale publice - şi anume un preşedinte extrem de credibil pentru o minoritate şi decredibilizat în faţa restului populaţiei
- aspectul fizic şi elemente din CV: tânăr, intelectual, vorbitor de limbi străine, Oxford, istoric, experienţă în ministerul de externe
şi
- poziţia ocupată până acum în ierarhia statului, anume cea de director al SIE, şi care poate fi mai greu măsurată ca impact (va fi asociată de publicul larg cu securitatea? sau cu romanticul titlu de "şef al spionilor", cu toate implicaţiile sale de mândrie naţională?).
Poziţia în care este plasat MRU este teoretic una ingrată. După sfârşitul mandatului, prim-miniştrii din România post-decembristă dispar, se cheltuie în campanii prezidenţiale eşuate sau - în cazul tehnocraţilor - se retrag în birocraţii pe care le pot stăpâni (Curtea de Conturi, Banca Naţională). Pentru toţi, prim-ministeriatul e punctul maxim al carierei politice. MRU poate, bineînţeles, să întrerupă lanţul.
Vorbind cu foarte multă francheţe, MRU posedă practic în întregime încrederea unui sector mic al electoratului, pentru care legitimizarea-via-preşedinte a fost perfectă şi totală. Menţinerea limbajului şi măsurilor din epoca Boc ar putea fi eventual întărite de iniţiative politice pro-business (reducerea numărului de taxe şi a birocraţiei, etc.), pentru a garanta aderenţa transferului de credibilitate. Un exemplu am avut deja în week-end: "Cu primarii mai e o problema aici si nu ma feresc s-o spun public. Este inadmisibil sa ajungi pe stazile unei localitati in Romania si sa-i vezi pe militari desfundand drumurile in timp ce beneficiarii directi, care sunt si concetatenii nostri, stau in casa la caldura. Si am vazut cu totii, aceasta se intampla si la inundatii, si la nameti. Şi dvs. [televiziunile] aveţi un rol, iertaţi-mă că spun, de-a dreptul educativ. Nu se poate asa ceva, nu putem plati lenea la nesfarsit. In astfel de situatii, nu ne vaicarim, nu cantam prohodul la posturile de televiziune, nu vorbim de Apocalipsa. Haideti la munca!". Susţinătorii preşedintelui - cei care nu erau deja convinşi - au aplaudat similitudinea cu discursurile preşedintelui faţă de situaţii similare din trecut sau pur şi simplu în genere: responsabilizare, divizare, învinovăţire, şi nu empatie sau solidaritate (din punct de politic nu este relevant cum stau lucrurile în localităţile sinistrate, ci cum te raportezi ca politician la situaţie şi ce comunici).
Dar nu pentru această audienţă a fost adus MRU. Cu 10-20% din voturi PDL nu "câştigă" alegerile; cu 10-20% din voturi MRU nu intră în turul doi la prezidenţiale.
La celălalt capăt al orizontului se află electoratul pro-USL şi anti-Băsescu, pentru care numirea lui MRU este o etapă nesemnificativă din cea mai neagră pasă a României post-decembriste. Cel puţin pe termen scurt şi mediu, acest bazin electoral radical nu va putea fi convins de nimic din ce-ar face MRU.
Miza reală a integrării lui MRU în proiectul puterii este România "dintre" cele două descrise mai sus. Această Românie conţine aparent între 55% şi 70% dintre românii cu drept de vot - cei indecişi, cei ce (acum) nu vor să voteze, cei care votează USL fără prea mare convingere. Este o Românie la care Emil Boc şi Traian Băsescu nu mai aveau acces, în faţa căreia nu erau şi nu sunt credibili. Este greu de crezut că MRU va reuşi să copieze în totalitate lipsa lor de performanţă comunicaţională.
Am scris mai sus cuvântul "aparent" legat de procente, pentru că în România "dintre" se află oameni care nu vor vota şi care ştiu deja lucrul acesta. Se află etnici maghiari, care sunt spectatori tăcuţi la o luptă despre care se vorbeşte extrem de puţin, şi pe votul cărora MRU ar putea conta doar în perspectiva unui tur 2 al alegerilor prezidenţiale. În România "dintre" se află fanii OTV, care deja cred cu voluptate în conspiraţii sionisto-soroşiene menite să-l împiedice pe Dan Diaconescu să-şi realizeze proiectul de salvare a ţării (... exagerez, dar nu cu mult). În această Românie se găsesc şi susţinători vag-indecişi ai PDL şi într-o măsură mai mică USL.
În schemele dezideratului PDL - "a câştiga alegerile", adică a reduce scorul USL - MRU trebuie să îndeplinească două sarcini şi jumătate în zece luni:
1) să capteze atenţia unor porţiuni vulnerabile din electoratul USL şi să le convertească;
2) să garanteze venirea la vot a românilor care ezită încă (aproximativ 10-15% din totalul celor cu drept de vot) şi să-i convingă că PDL este opţiunea cea mai bună;
2.5) să re-energizeze o diasporă de care depind multe calcule.
Toate aceste elemente sunt perfect compatibile cu o candidatură la alegerile prezidenţiale viitoare. Toate implică ieşirea din planul comunicaţional - vorbesc de "plan" în sens geometric - în care s-a închistat tripleta BBP (Băsescu-Boc-Partidul) în ultimii ani. Aceasta a devenit miza alegerilor. Şi poate şi miza vieţii politice a lui MRU, în măsura în care Traian Băsescu nu ar mai controla partidul după o eventuală înfrângere răsunătoare în noiembrie.
Calităţile şi defectele personale ale lui Mihai-Răzvan Ungureanu se vor face simţite în lunile şi anii următori. Punctele definitorii pentru momentul de faţă sunt:
- sursa legitimării sale publice - şi anume un preşedinte extrem de credibil pentru o minoritate şi decredibilizat în faţa restului populaţiei
- aspectul fizic şi elemente din CV: tânăr, intelectual, vorbitor de limbi străine, Oxford, istoric, experienţă în ministerul de externe
şi
- poziţia ocupată până acum în ierarhia statului, anume cea de director al SIE, şi care poate fi mai greu măsurată ca impact (va fi asociată de publicul larg cu securitatea? sau cu romanticul titlu de "şef al spionilor", cu toate implicaţiile sale de mândrie naţională?).
Poziţia în care este plasat MRU este teoretic una ingrată. După sfârşitul mandatului, prim-miniştrii din România post-decembristă dispar, se cheltuie în campanii prezidenţiale eşuate sau - în cazul tehnocraţilor - se retrag în birocraţii pe care le pot stăpâni (Curtea de Conturi, Banca Naţională). Pentru toţi, prim-ministeriatul e punctul maxim al carierei politice. MRU poate, bineînţeles, să întrerupă lanţul.
Vorbind cu foarte multă francheţe, MRU posedă practic în întregime încrederea unui sector mic al electoratului, pentru care legitimizarea-via-preşedinte a fost perfectă şi totală. Menţinerea limbajului şi măsurilor din epoca Boc ar putea fi eventual întărite de iniţiative politice pro-business (reducerea numărului de taxe şi a birocraţiei, etc.), pentru a garanta aderenţa transferului de credibilitate. Un exemplu am avut deja în week-end: "Cu primarii mai e o problema aici si nu ma feresc s-o spun public. Este inadmisibil sa ajungi pe stazile unei localitati in Romania si sa-i vezi pe militari desfundand drumurile in timp ce beneficiarii directi, care sunt si concetatenii nostri, stau in casa la caldura. Si am vazut cu totii, aceasta se intampla si la inundatii, si la nameti. Şi dvs. [televiziunile] aveţi un rol, iertaţi-mă că spun, de-a dreptul educativ. Nu se poate asa ceva, nu putem plati lenea la nesfarsit. In astfel de situatii, nu ne vaicarim, nu cantam prohodul la posturile de televiziune, nu vorbim de Apocalipsa. Haideti la munca!". Susţinătorii preşedintelui - cei care nu erau deja convinşi - au aplaudat similitudinea cu discursurile preşedintelui faţă de situaţii similare din trecut sau pur şi simplu în genere: responsabilizare, divizare, învinovăţire, şi nu empatie sau solidaritate (din punct de politic nu este relevant cum stau lucrurile în localităţile sinistrate, ci cum te raportezi ca politician la situaţie şi ce comunici).
Dar nu pentru această audienţă a fost adus MRU. Cu 10-20% din voturi PDL nu "câştigă" alegerile; cu 10-20% din voturi MRU nu intră în turul doi la prezidenţiale.
La celălalt capăt al orizontului se află electoratul pro-USL şi anti-Băsescu, pentru care numirea lui MRU este o etapă nesemnificativă din cea mai neagră pasă a României post-decembriste. Cel puţin pe termen scurt şi mediu, acest bazin electoral radical nu va putea fi convins de nimic din ce-ar face MRU.
Miza reală a integrării lui MRU în proiectul puterii este România "dintre" cele două descrise mai sus. Această Românie conţine aparent între 55% şi 70% dintre românii cu drept de vot - cei indecişi, cei ce (acum) nu vor să voteze, cei care votează USL fără prea mare convingere. Este o Românie la care Emil Boc şi Traian Băsescu nu mai aveau acces, în faţa căreia nu erau şi nu sunt credibili. Este greu de crezut că MRU va reuşi să copieze în totalitate lipsa lor de performanţă comunicaţională.
Am scris mai sus cuvântul "aparent" legat de procente, pentru că în România "dintre" se află oameni care nu vor vota şi care ştiu deja lucrul acesta. Se află etnici maghiari, care sunt spectatori tăcuţi la o luptă despre care se vorbeşte extrem de puţin, şi pe votul cărora MRU ar putea conta doar în perspectiva unui tur 2 al alegerilor prezidenţiale. În România "dintre" se află fanii OTV, care deja cred cu voluptate în conspiraţii sionisto-soroşiene menite să-l împiedice pe Dan Diaconescu să-şi realizeze proiectul de salvare a ţării (... exagerez, dar nu cu mult). În această Românie se găsesc şi susţinători vag-indecişi ai PDL şi într-o măsură mai mică USL.
În schemele dezideratului PDL - "a câştiga alegerile", adică a reduce scorul USL - MRU trebuie să îndeplinească două sarcini şi jumătate în zece luni:
1) să capteze atenţia unor porţiuni vulnerabile din electoratul USL şi să le convertească;
2) să garanteze venirea la vot a românilor care ezită încă (aproximativ 10-15% din totalul celor cu drept de vot) şi să-i convingă că PDL este opţiunea cea mai bună;
2.5) să re-energizeze o diasporă de care depind multe calcule.
Toate aceste elemente sunt perfect compatibile cu o candidatură la alegerile prezidenţiale viitoare. Toate implică ieşirea din planul comunicaţional - vorbesc de "plan" în sens geometric - în care s-a închistat tripleta BBP (Băsescu-Boc-Partidul) în ultimii ani. Aceasta a devenit miza alegerilor. Şi poate şi miza vieţii politice a lui MRU, în măsura în care Traian Băsescu nu ar mai controla partidul după o eventuală înfrângere răsunătoare în noiembrie.
vineri, 10 februarie 2012
Elementul-lipsă
10 decembrie 2008. Nominalizarea lui Stolojan. De ce Stolojan?
"Am avut în vedere un om capabil, pe de o parte, să înţeleagă şi resorturile crizei economice şi să poată să o gestioneze, iar pe de altă parte, un om cu suficientă autoritate pentru a putea gestiona buna funcţionare a Guvernului şi a instituţiilor statului într-o perioadă în care România devine tot mai afectată de efectele crizei financiare şi economice globale."
15 octombrie 2009, Nominalizarea lui Croitoru. De ce Croitoru?
"[Decizia] corespunde unuia din dezideratele partidelor politice, mai puţin al PD-L, de desemnare a unui prim-ministru care să nu fie membru al niciunui partid. (...) Aş sublinia că opţiunea mea pentru domnul Lucian Croitoru a fost generată de faptul că aveam nevoie de un prim-ministru competent în probleme de economie, probleme macroeconomice, la nivel naţional, dar şi la nivel global."
6 noiembrie 2009. Nominalizarea lui Negoiţă. De ce Negoiţă?
"S-a adus argumentul că [Johannis] este un bun gospodar, care a primit 80 la sută din voturile sibienilor. Vreau să ştiţi că fiind eu însumi rezultatul unei ascensiuni bazate pe votul cetăţenilor, apreciez foarte mult acest tip de politicieni, care îşi obţin funcţiile, demnităţile, prin alegeri în faţa electoratului. De aceea, am hotărât să fac un pas în întâmpinarea majorităţii, dar condiţionat de asumarea răspunderii politice a guvernării. Nu putem să stăm la adăpostul criticilor, ascunzându-ne după un guvern de tehnocraţi şi spunând, până la urmă: ei sunt responsabili, iar politicienii, în spatele lor, să îi manipuleze aşa cum doresc. De aceea decizia de desemnare a Primului ministru este pentru un prim ministru care să răspundă criteriilor pe care le avea domnul Johannis, adică ales cu 80 la sută, bun gospodar, dar cu exigenţa ca prin acest prim-ministru, un partid să-şi asume responsabilitatea guvernării, singur sau într-un guvern de uniune naţională. Numele Primului ministru desemnat este Liviu Negoiţă. A obţinut 80 la sută la alegerile locale, iar sectorul III, un sector cu 400.000 de oameni, deci, de trei ori mai mult decât Sibiul, arată cel puţin la fel de bine ca Sibiul."
17 decembrie 2009. Nominalizarea lui Boc. De ce Boc?
"Înţeleg că unele partide încă nu au ieşit din atmosfera de campanie, altele au probleme interne, aşa că, dată fiind realitatea politică, mă văd nevoit să adopt o soluţie pe care o pot asigura în momentul de faţă, în aşa fel încât România să rezolve prioritatea zero, aceea de a avea un guvern. Din acest motiv, am luat în consideraţie propunerea PD-L şi am emis decretul de desemnare în funcţia de prim-ministru a domnului Emil Boc. Este un om dedicat serviciului public, un om care şi-a făcut datoria în serviciul public şi ca parlamentar, şi ca primar, şi ca prim-ministru. Este un om al dialogului, un om care şi-a asumat responsabilitatea implementării unor soluţii extrem de dificile, aşa cum ele au rezultat din acordurile internaţionale de finanţare pe care România le-a ratificat prin Parlament, adică acordul de finanţare cu Uniunea Europeană, Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional."
6 februarie 2012. Nominalizarea lui MRU. De ce MRU?
............................
La o primă privire, motivele lipsesc: "În principiu, a fost agreată desemnarea domnului Mihai Răzvan Ungureanu în funcţia de prim-ministru desemnat, ceea ce înseamnă că dânsul va începe un efort de negociere cu coaliţia în vederea stabilirii programului şi a cabinetului, încă în cursul zilei de mâine".
... Sau oare nu lipsesc?
1. "Prioritatea numărul unu trebuie să fie trecerea la un program de restabilire treptată a nivelului de trai al populaţiei".
2. "Un al doilea obiectiv (...) respectarea obligaţiilor asumate de România în relaţiile internaţionale, inclusiv cele vizând acordurile cu instituţiile financiare internaţionale".
3. "Va trebui să continue lupta împotriva corupţiei, în mod nediscriminatoriu. (...) a se pune capăt actelor de corupţie, în mod deosebit ale celor care exercită puterea la nivel central şi la nivel local."
4. "De asemenea, trebuie continuat trendul de creştere a nivelului de absorbţie a fondurilor europene."
5. "crearea de locuri de muncă (...) prin utilizarea accelerată a banilor europeni, prin crearea de întreprinderi mici şi mijlocii şi, revin, prin redeschiderea unor exploatări miniere de indiferent ce natură sunt ele.
6. "continuitatea a ceea ce s-a făcut bun şi mă refer aici la implementarea Codurilor pentru justiţie, mă refer la implementarea legii educaţiei în trepte, aşa cum a fost prevăzută a fi implementată, aplicarea cu stricteţe a noului cod al muncii şi a noilor programe sociale destinate să focuseze mai bine resursa financiară pentru cei care într-adevăr au nevoie."
Două lucruri sunt noi - faţă de ce făcea deja guvernul Boc - restabilirea nivelului de trai şi Roşia Montana. În rest vorbim de "continuare", "continuitate" şi "a continua".
Întrebări:
1) De ce a fost necesar să se apeleze la un om care nu era membru PDL, de vreme ce coaliţia este aceeaşi ca în timpul guvernului Boc?
2) De ce va implementa un om care nu este membru PDL măsuri de care ar trebui să beneficieze în plan electoral ("restabilirea treptată a nivelului de trai"), în condiţiile în care PDL este principalul partid de guvernământ?
3) Criteriile de mai sus sunt necesare dar nu suficiente pentru a-l identifica pe MRU drept nominalizat la poziţia de prim-ministru. Care este elementul de mai sus care-l separă pe MRU de, să spunem, George Maior?
4) Să fie oare printre priorităţi unele pe care niciun lider PDL nu le putea îndeplini? Care? (lupta împotriva corupţiei? Roşia Montana?)
5) Să fie oare prima dată când Traian Băsescu nu face public nici măcar un motiv pentru nominalizarea unui premier anume?
Unele răspunsuri sunt date aici, de o voce tradiţional prietenoasă faţă de putere: "Nominalizarea lui MRU, seful SIE, mai arata o criza majora de incredere. Este neincrederea lui Traian Basescu in resursele propriului partid, in capacitatea clasei politice de a oferi solutii dar si o criza de incredere a societatii civile neafiliate in seful statului si in capacitatea sa de a mai forma un Guvern, cativa "tehnocrati" refuzand sa raspunda invitatiilor sale de a accepta nominalizarea la functia de premier intr-un an electoral bantuit de spectrul crizei economice severe."
"Am avut în vedere un om capabil, pe de o parte, să înţeleagă şi resorturile crizei economice şi să poată să o gestioneze, iar pe de altă parte, un om cu suficientă autoritate pentru a putea gestiona buna funcţionare a Guvernului şi a instituţiilor statului într-o perioadă în care România devine tot mai afectată de efectele crizei financiare şi economice globale."
15 octombrie 2009, Nominalizarea lui Croitoru. De ce Croitoru?
"[Decizia] corespunde unuia din dezideratele partidelor politice, mai puţin al PD-L, de desemnare a unui prim-ministru care să nu fie membru al niciunui partid. (...) Aş sublinia că opţiunea mea pentru domnul Lucian Croitoru a fost generată de faptul că aveam nevoie de un prim-ministru competent în probleme de economie, probleme macroeconomice, la nivel naţional, dar şi la nivel global."
6 noiembrie 2009. Nominalizarea lui Negoiţă. De ce Negoiţă?
"S-a adus argumentul că [Johannis] este un bun gospodar, care a primit 80 la sută din voturile sibienilor. Vreau să ştiţi că fiind eu însumi rezultatul unei ascensiuni bazate pe votul cetăţenilor, apreciez foarte mult acest tip de politicieni, care îşi obţin funcţiile, demnităţile, prin alegeri în faţa electoratului. De aceea, am hotărât să fac un pas în întâmpinarea majorităţii, dar condiţionat de asumarea răspunderii politice a guvernării. Nu putem să stăm la adăpostul criticilor, ascunzându-ne după un guvern de tehnocraţi şi spunând, până la urmă: ei sunt responsabili, iar politicienii, în spatele lor, să îi manipuleze aşa cum doresc. De aceea decizia de desemnare a Primului ministru este pentru un prim ministru care să răspundă criteriilor pe care le avea domnul Johannis, adică ales cu 80 la sută, bun gospodar, dar cu exigenţa ca prin acest prim-ministru, un partid să-şi asume responsabilitatea guvernării, singur sau într-un guvern de uniune naţională. Numele Primului ministru desemnat este Liviu Negoiţă. A obţinut 80 la sută la alegerile locale, iar sectorul III, un sector cu 400.000 de oameni, deci, de trei ori mai mult decât Sibiul, arată cel puţin la fel de bine ca Sibiul."
17 decembrie 2009. Nominalizarea lui Boc. De ce Boc?
"Înţeleg că unele partide încă nu au ieşit din atmosfera de campanie, altele au probleme interne, aşa că, dată fiind realitatea politică, mă văd nevoit să adopt o soluţie pe care o pot asigura în momentul de faţă, în aşa fel încât România să rezolve prioritatea zero, aceea de a avea un guvern. Din acest motiv, am luat în consideraţie propunerea PD-L şi am emis decretul de desemnare în funcţia de prim-ministru a domnului Emil Boc. Este un om dedicat serviciului public, un om care şi-a făcut datoria în serviciul public şi ca parlamentar, şi ca primar, şi ca prim-ministru. Este un om al dialogului, un om care şi-a asumat responsabilitatea implementării unor soluţii extrem de dificile, aşa cum ele au rezultat din acordurile internaţionale de finanţare pe care România le-a ratificat prin Parlament, adică acordul de finanţare cu Uniunea Europeană, Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional."
6 februarie 2012. Nominalizarea lui MRU. De ce MRU?
............................
La o primă privire, motivele lipsesc: "În principiu, a fost agreată desemnarea domnului Mihai Răzvan Ungureanu în funcţia de prim-ministru desemnat, ceea ce înseamnă că dânsul va începe un efort de negociere cu coaliţia în vederea stabilirii programului şi a cabinetului, încă în cursul zilei de mâine".
... Sau oare nu lipsesc?
1. "Prioritatea numărul unu trebuie să fie trecerea la un program de restabilire treptată a nivelului de trai al populaţiei".
2. "Un al doilea obiectiv (...) respectarea obligaţiilor asumate de România în relaţiile internaţionale, inclusiv cele vizând acordurile cu instituţiile financiare internaţionale".
3. "Va trebui să continue lupta împotriva corupţiei, în mod nediscriminatoriu. (...) a se pune capăt actelor de corupţie, în mod deosebit ale celor care exercită puterea la nivel central şi la nivel local."
4. "De asemenea, trebuie continuat trendul de creştere a nivelului de absorbţie a fondurilor europene."
5. "crearea de locuri de muncă (...) prin utilizarea accelerată a banilor europeni, prin crearea de întreprinderi mici şi mijlocii şi, revin, prin redeschiderea unor exploatări miniere de indiferent ce natură sunt ele.
6. "continuitatea a ceea ce s-a făcut bun şi mă refer aici la implementarea Codurilor pentru justiţie, mă refer la implementarea legii educaţiei în trepte, aşa cum a fost prevăzută a fi implementată, aplicarea cu stricteţe a noului cod al muncii şi a noilor programe sociale destinate să focuseze mai bine resursa financiară pentru cei care într-adevăr au nevoie."
Două lucruri sunt noi - faţă de ce făcea deja guvernul Boc - restabilirea nivelului de trai şi Roşia Montana. În rest vorbim de "continuare", "continuitate" şi "a continua".
Întrebări:
1) De ce a fost necesar să se apeleze la un om care nu era membru PDL, de vreme ce coaliţia este aceeaşi ca în timpul guvernului Boc?
2) De ce va implementa un om care nu este membru PDL măsuri de care ar trebui să beneficieze în plan electoral ("restabilirea treptată a nivelului de trai"), în condiţiile în care PDL este principalul partid de guvernământ?
3) Criteriile de mai sus sunt necesare dar nu suficiente pentru a-l identifica pe MRU drept nominalizat la poziţia de prim-ministru. Care este elementul de mai sus care-l separă pe MRU de, să spunem, George Maior?
4) Să fie oare printre priorităţi unele pe care niciun lider PDL nu le putea îndeplini? Care? (lupta împotriva corupţiei? Roşia Montana?)
5) Să fie oare prima dată când Traian Băsescu nu face public nici măcar un motiv pentru nominalizarea unui premier anume?
Unele răspunsuri sunt date aici, de o voce tradiţional prietenoasă faţă de putere: "Nominalizarea lui MRU, seful SIE, mai arata o criza majora de incredere. Este neincrederea lui Traian Basescu in resursele propriului partid, in capacitatea clasei politice de a oferi solutii dar si o criza de incredere a societatii civile neafiliate in seful statului si in capacitatea sa de a mai forma un Guvern, cativa "tehnocrati" refuzand sa raspunda invitatiilor sale de a accepta nominalizarea la functia de premier intr-un an electoral bantuit de spectrul crizei economice severe."
joi, 9 februarie 2012
Impresii la cald - dilema actuală a USL
Speech-ul lui Victor Ponta în parlament, la şedinţa de învestire: civilizat, conciliatoriu, deschis spre dialog. Adecvat din punct de vedere politic şi electoral unei situaţii normale sau măcar unei situaţii pe care electoratul o percepe drept normală.
Ceea ce nu e cazul acum.
Intenţia de vot se supune unor legi fizice, cu plus pe inerţie şi magnetism. Mişti o greutate de pe o parte pe alta, talerul se va încovoia. Eşti în disonanţă cu bâzâitul public, vei fi acoperit sau eliminat.
USL se poate rupe. Poate reveni la discursul dur al lui Crin. Sau poate fi cotit spre atitudinea lui Ponta.
O rupere a USL pe linia celor două discursuri publice - PNL dur, PSD civilizat - ar avantaja în mod evident PDL, prefigurând o potenţială coaliţie a la Lăzăroiu. PSD ar pierde însă enorm, căzând în aceeaşi dilemă ca UNPR - "de ce să te votez dacă spui acelaşi lucru ca şi principalul partid aflat la guvernare?" PNL ar capta votul pasional-justiţiar, intrând chiar în conflict cu PP-DD pe anumite segmente. Aproape sigur la alegerile din noiembrie PNL ar obţine cele mai multe mandate de parlamentari. Dar nu ar guverna. În perspectiva alegerilor din 2014 ar apărea problemele în nou-refăcutul FSN: pe cine punem candidat? care din partide să dea înapoi? Şi am reveni la situaţia din 2009.
Dacă tonul din discursul lui Ponta este acceptat de Antonescu şi menţinut de către USL ca atare, PP-DD va depăşi scorul PRM din 2000. Pentru că, în percepţia votantului obişnuit, toţi sunt la fel, vorbesc la fel şi gândesc la fel.
Dacă vorbim de o tentă temporară a lui Victor Ponta, care va fi retrasă public, se poate contabiliza încă o greşeală a USL. Instabilitatea de discurs, nesiguranţa, paşii înapoi - cauzele clasice pentru pierderea de susţinere electorală. Coaliţia aflată la putere nu ar beneficia neapărat în mod direct, dar nici nu prea contează.
Bineînţeles, afirmaţiile de mai sus sunt mai degrabă observaţii rapide asupra unei situaţii în desfăşurare - şi deci sunt failibile.
Ceea ce nu e cazul acum.
Intenţia de vot se supune unor legi fizice, cu plus pe inerţie şi magnetism. Mişti o greutate de pe o parte pe alta, talerul se va încovoia. Eşti în disonanţă cu bâzâitul public, vei fi acoperit sau eliminat.
USL se poate rupe. Poate reveni la discursul dur al lui Crin. Sau poate fi cotit spre atitudinea lui Ponta.
O rupere a USL pe linia celor două discursuri publice - PNL dur, PSD civilizat - ar avantaja în mod evident PDL, prefigurând o potenţială coaliţie a la Lăzăroiu. PSD ar pierde însă enorm, căzând în aceeaşi dilemă ca UNPR - "de ce să te votez dacă spui acelaşi lucru ca şi principalul partid aflat la guvernare?" PNL ar capta votul pasional-justiţiar, intrând chiar în conflict cu PP-DD pe anumite segmente. Aproape sigur la alegerile din noiembrie PNL ar obţine cele mai multe mandate de parlamentari. Dar nu ar guverna. În perspectiva alegerilor din 2014 ar apărea problemele în nou-refăcutul FSN: pe cine punem candidat? care din partide să dea înapoi? Şi am reveni la situaţia din 2009.
Dacă tonul din discursul lui Ponta este acceptat de Antonescu şi menţinut de către USL ca atare, PP-DD va depăşi scorul PRM din 2000. Pentru că, în percepţia votantului obişnuit, toţi sunt la fel, vorbesc la fel şi gândesc la fel.
Dacă vorbim de o tentă temporară a lui Victor Ponta, care va fi retrasă public, se poate contabiliza încă o greşeală a USL. Instabilitatea de discurs, nesiguranţa, paşii înapoi - cauzele clasice pentru pierderea de susţinere electorală. Coaliţia aflată la putere nu ar beneficia neapărat în mod direct, dar nici nu prea contează.
Bineînţeles, afirmaţiile de mai sus sunt mai degrabă observaţii rapide asupra unei situaţii în desfăşurare - şi deci sunt failibile.
O poveste americană
Un cadou de joi. Noi, sociologii, nu putem da drept cadou contracte, maşini de lux sau hoteluri. Dar avem ceva mai frumos: poveşti. Poveşti reale. Poate şi ne-plictisitoare.
În 1958, în New York s-a petrecut un lucru îngrozitor, peste care mulţi new-yorkezi nu au reuşit niciodată să treacă. Şi acum istorici, sociologi şi americani obişnuiţi spun că atunci ar fi început declinul. Lucrul îngrozitor? Două din cele trei echipe de baseball ale oraşului şi-au făcut bagajele şi au plecat. De tot. Pentru întotdeauna. Şi departe: una la Los Angeles, una în San Francisco. Cluburi care legau comunităţi, care promovau mândria locală (unul se identifica ca fiind din Brooklyn, nu din tot New York-ul), cluburi care de 70-80 de ani erau *aici* dispăruseră. Practic trei sferturi din oraş rămăsese fără echipă, fără hobby, fără o bucăţică de suflet. Copii au plâns, adulţi au înjurat, business-uri au oftat. Tragedie totală.
În 1962 lucrurile s-au rezolvat parţial. A apărut un club nou: Mets (prescurtare de la Metropolitans). Deşi cealaltă echipă - cea rămasă în New York în 1958 - câştiga campionate, Mets câştiga fani. Echipa Mets juca oribil. Juca ridicol. Dar stabileau recorduri: cele mai multe înfrângeri, cel mai slab jucător pe poziţia X, cel mai neinspirat schimb de jucători... Antrenorul lor, care fusese cândva o somitate, declara: "În fiecare zi, descopăr noi moduri de a pierde o partidă." Dar oamenii veneau la meciuri. Mets erau umani, erau simpatici, erau autentici. Încercau să câştige, dar nu puteau. Şi fanii - new-yorkezii săraci sau prost plătiţi, new-yorkezii cu gulere albastre, new-yorkezii din afara Manhattan-ului - fanii îi înţelegeau.
Deodată, în 1969, s-a petrecut un miracol. Şi americanii chiar aşa îi şi spun acelei echipe: The Amazin' Mets. Din nimic, s-a făcut o echipă care a câştigat. Jucătorii tineri au confirmat, cei în vârstă s-au mobilizat. Echipa a luat campionatul.
"Frequency" nu e un film bun - nu e nici măcar mediocru. Dar spune povestea săptămânii în care Mets au luat titlul - şi a unui New York, a unei Americi, care nu mai există. Ţigări fumate non-stop - vara eternă a visului american - benzină ieftină - speranţă fără limite - Armstrong pe lună. Şi The Amazin' Mets.
Mets s-au dezumflat. America la fel. A urmat deceniul ăsta:
Mets au fost mediocri la începutul anilor '70, mediocri la mijloc, mediocri la final. Dar în anii '80 şi-au revenit. În 1984 erau buni. În 1985 abia au ratat titlul. În 1986 erau campioni. Şi asta nu e tot.
Titlul este "The Bad Guys Won" (Băieţii Răi Au Câştigat), şi asta pentru că echipa din '86 nu mai era cea din '69: vorbim acum de aroganţă, droguri, alcool şi foarte, foarte mult talent. În bătălia lor pentru titlu, Mets au sfărâmat visele unei echipe limitate dar muncitoare (Houston), echipei mele de suflet - veşnic talentaţi dar niciodată norocoşi (Montreal) şi ale unui club care încerca să cucerească primul său titlu în şapte decenii (Boston Red Sox). Gurile rele ar adăuga că însăşi victoria a venit din cauza unei erori a unui jucător advers, în momentul decisiv al partidei decisive cu Boston Red Sox...
... dar astea-s prostii. Mets erau cea mai bună echipă. Se discuta - şi pe bună dreptate - de o posibilă dinastie, despre cea mai bună echipă din istoria baseball-ului. Şi asta pentru că aceşti jucători inepţi moral erau superbi profesionişti.
Dar de totul s-a ales praful (nu bat neapărat o aluzie despre cocaină, dar dacă vreţi...) Sfârşitul a sosit excesiv de repede. În octombrie 1986, cel mai important jucător, Dwight Gooden, nu a participat la parada de celebrare a titlului cucerit cu o zi în urmă. Clubul a minţit că era obosit. De fapt, era istovit după o noapte de droguri. Un schimb prost de jucători - alţi doi s-au retras - accidentări - mai mulţi jucători urmăriţi penal pentru viol şi tentative de viol - dinastia a devenit o glumă. Mets n-au mai câştigat niciun titlu.
Despre sezonul din 1992 al echipei Mets s-a scris o carte numită "Worst Team Money Could Buy" ("Cea Mai Slabă Echipă Pe Care Poţi Da Bani"). În câteva luni, cartea a devenit caducă: sezonul 1993 a fost şi mai prost.
Salariile jucătorilor au crescut - management-ul devenind disperat - o finală în 2000, mai degrabă un accident - iar Mets au devenit pentru americani aproape pe nesimţite simbolul a tot ce e în neregulă cu America: superficialitate, dependenţa de formă şi nu de fond, eşecul întâmpinat cu un zâmbet fals pe buze, ca în manualele de PR.
Acum un an, în New York Times, s-a anunţat că patronul clubului a pierdut sute de milioane de dolari din cauza crizei. Numai că banii fuseseră trecuţi în acte contabile ca fiind ai clubului. Mets ar putea fi prima echipă în 100 de ani care să dea faliment şi să fie eliminată din ligă. Fanii aşteaptă rezolvarea situaţiei cu sufletul la gură. Între timp, echipa a avut în 2011 încă un sezon cu mai multe înfrângeri decât victorii. Suma salariilor a fost doar de 120 de milioane 147 de mii de dolari (vă daţi seama câte comasări puteau să facă?). Departamentul de marketing lucrează la maxim. Povestea continuă.
Notă: nici o statistică nu a fost rănită în timpul producerii acestei postări.
În 1958, în New York s-a petrecut un lucru îngrozitor, peste care mulţi new-yorkezi nu au reuşit niciodată să treacă. Şi acum istorici, sociologi şi americani obişnuiţi spun că atunci ar fi început declinul. Lucrul îngrozitor? Două din cele trei echipe de baseball ale oraşului şi-au făcut bagajele şi au plecat. De tot. Pentru întotdeauna. Şi departe: una la Los Angeles, una în San Francisco. Cluburi care legau comunităţi, care promovau mândria locală (unul se identifica ca fiind din Brooklyn, nu din tot New York-ul), cluburi care de 70-80 de ani erau *aici* dispăruseră. Practic trei sferturi din oraş rămăsese fără echipă, fără hobby, fără o bucăţică de suflet. Copii au plâns, adulţi au înjurat, business-uri au oftat. Tragedie totală.
În 1962 lucrurile s-au rezolvat parţial. A apărut un club nou: Mets (prescurtare de la Metropolitans). Deşi cealaltă echipă - cea rămasă în New York în 1958 - câştiga campionate, Mets câştiga fani. Echipa Mets juca oribil. Juca ridicol. Dar stabileau recorduri: cele mai multe înfrângeri, cel mai slab jucător pe poziţia X, cel mai neinspirat schimb de jucători... Antrenorul lor, care fusese cândva o somitate, declara: "În fiecare zi, descopăr noi moduri de a pierde o partidă." Dar oamenii veneau la meciuri. Mets erau umani, erau simpatici, erau autentici. Încercau să câştige, dar nu puteau. Şi fanii - new-yorkezii săraci sau prost plătiţi, new-yorkezii cu gulere albastre, new-yorkezii din afara Manhattan-ului - fanii îi înţelegeau.
Deodată, în 1969, s-a petrecut un miracol. Şi americanii chiar aşa îi şi spun acelei echipe: The Amazin' Mets. Din nimic, s-a făcut o echipă care a câştigat. Jucătorii tineri au confirmat, cei în vârstă s-au mobilizat. Echipa a luat campionatul.
"Frequency" nu e un film bun - nu e nici măcar mediocru. Dar spune povestea săptămânii în care Mets au luat titlul - şi a unui New York, a unei Americi, care nu mai există. Ţigări fumate non-stop - vara eternă a visului american - benzină ieftină - speranţă fără limite - Armstrong pe lună. Şi The Amazin' Mets.
Mets s-au dezumflat. America la fel. A urmat deceniul ăsta:
Mets au fost mediocri la începutul anilor '70, mediocri la mijloc, mediocri la final. Dar în anii '80 şi-au revenit. În 1984 erau buni. În 1985 abia au ratat titlul. În 1986 erau campioni. Şi asta nu e tot.
Titlul este "The Bad Guys Won" (Băieţii Răi Au Câştigat), şi asta pentru că echipa din '86 nu mai era cea din '69: vorbim acum de aroganţă, droguri, alcool şi foarte, foarte mult talent. În bătălia lor pentru titlu, Mets au sfărâmat visele unei echipe limitate dar muncitoare (Houston), echipei mele de suflet - veşnic talentaţi dar niciodată norocoşi (Montreal) şi ale unui club care încerca să cucerească primul său titlu în şapte decenii (Boston Red Sox). Gurile rele ar adăuga că însăşi victoria a venit din cauza unei erori a unui jucător advers, în momentul decisiv al partidei decisive cu Boston Red Sox...
... dar astea-s prostii. Mets erau cea mai bună echipă. Se discuta - şi pe bună dreptate - de o posibilă dinastie, despre cea mai bună echipă din istoria baseball-ului. Şi asta pentru că aceşti jucători inepţi moral erau superbi profesionişti.
Dar de totul s-a ales praful (nu bat neapărat o aluzie despre cocaină, dar dacă vreţi...) Sfârşitul a sosit excesiv de repede. În octombrie 1986, cel mai important jucător, Dwight Gooden, nu a participat la parada de celebrare a titlului cucerit cu o zi în urmă. Clubul a minţit că era obosit. De fapt, era istovit după o noapte de droguri. Un schimb prost de jucători - alţi doi s-au retras - accidentări - mai mulţi jucători urmăriţi penal pentru viol şi tentative de viol - dinastia a devenit o glumă. Mets n-au mai câştigat niciun titlu.
Despre sezonul din 1992 al echipei Mets s-a scris o carte numită "Worst Team Money Could Buy" ("Cea Mai Slabă Echipă Pe Care Poţi Da Bani"). În câteva luni, cartea a devenit caducă: sezonul 1993 a fost şi mai prost.
Salariile jucătorilor au crescut - management-ul devenind disperat - o finală în 2000, mai degrabă un accident - iar Mets au devenit pentru americani aproape pe nesimţite simbolul a tot ce e în neregulă cu America: superficialitate, dependenţa de formă şi nu de fond, eşecul întâmpinat cu un zâmbet fals pe buze, ca în manualele de PR.
Acum un an, în New York Times, s-a anunţat că patronul clubului a pierdut sute de milioane de dolari din cauza crizei. Numai că banii fuseseră trecuţi în acte contabile ca fiind ai clubului. Mets ar putea fi prima echipă în 100 de ani care să dea faliment şi să fie eliminată din ligă. Fanii aşteaptă rezolvarea situaţiei cu sufletul la gură. Între timp, echipa a avut în 2011 încă un sezon cu mai multe înfrângeri decât victorii. Suma salariilor a fost doar de 120 de milioane 147 de mii de dolari (vă daţi seama câte comasări puteau să facă?). Departamentul de marketing lucrează la maxim. Povestea continuă.
Notă: nici o statistică nu a fost rănită în timpul producerii acestei postări.
miercuri, 8 februarie 2012
17% + MRU = 30% ?
PDL a recuperat - dar nu foarte mult - din pierderile suferite în prima perioadă a protestelor. Vă reamintesc că sondajele din acea perioadă nu luau în calcul niciuna dintre reacţiile puterii (cum ar fi revenirea lui Arafat, discursul preşedintelui - care a avut rolul de a reaminti electoratului fidel că nimic nu se schimbă). Cred că Emil Boc nu este foarte departe când vorbeşte de un scor de 17% în clipa de faţă. Aici este explicaţia a jumătate de titlu.
30% - obsesia PDL legată de obţinerea acestui scor e vie şi bine mersi: Emil Boc a vorbit despre acest scor şi după demitere. Am mai scris despre cei 30% pe care îi doreşte PDL aici. Practic, PDL cere lui Mihai Răzvan Ungureanu (MRU) să le mărească scorul cu 76% în termeni relativi. În mai puţin de un an.
Când s-a mai întâmplat un astfel de fenomen?
O singură dată. În 1999, PRM are 6-8% în sondaje şi în votul pentru consiliile judeţene la alegerile locale. Corneliu Vadim Tudor preia furia anti-sistem şi ia 21% la parlamentare. Elementele componente, necesare şi suficiente: 1) campanie prezidenţială care pune în evidenţă vectorul de imagine; 2) guvernare slabă şi impasibilă; 3) opoziţie predictibilă.
O opţiune strategică mult mai bună ar fi fost o schemă a la 2000, dar împănată cu organizarea superioară dată de Blaga: după congresul din mai 2011, PDL rămânea cu guvernarea şi lua la alegerile din noiembrie 15% prin clasicul discurs "ne-am sacrificat pentru România" + sacoşele cu ulei + fraude, iar o aripă declarat-reformatoare SELMAP (SEver-Lăzăroiu-MAcovei-Preda) părăsea partidul, luând o parte semnificativă din voturile USL precum şi din ale nehotărâţilor. Energii reformatoare care acum zac în penumbră puteau fi utilizate. Grupuri sociale largi care acuma dorm - şi vor dormi în continuare - ar fi fost activate politic. Plaja ideatică ar fi fost simplă şi clară: o nouă clasă politică - alt fel de a face politică - fără corupţie. O astfel de mişcare - inteligent ghidată şi poate chiar capabilă să preia o parte din mesajul protestelor din ianuarie, dacă ar mai fi existat - ar fi urcat la 15%. Însumat: 15% + 15% = 30%. Elementele componente, necesare şi suficiente: 1) abandonarea tezei marxiste privind unitatea de monolit a partidului - suntem într-o perioadă de criză de credibilitate a politicienilor şi a partidelor create de aceştia, bineînţeles că structurile actuale (ex. PDL) nu mai sunt funcţionale; 2) curaj; 3) niscaiva susţinere în teritoriu - şi unde nu exista, se făcea.
Dar nu s-a ales calea asta. S-a aruncat tot pe umerii lui MRU. 13 procente - partidul le vrea, le doreşte, le speră. Mai sunt 296 de zile până la alegerile la termen - incluzând-o şi pe cea de azi. Să ne amuzăm/îngrozim: la o participare la vot de 50% (sub cea de 63% din majoritatea sondajelor, dar peste cea de 38% de la ultimele alegeri parlamentare), 13 procente din totalul voturilor valabil exprimate înseamnă 1 milion 170 de mii de voturi. În 296 de zile => obţinerea a 3953 de susţinători noi în fiecare zi. 164 de voturi pe oră. 2,7 voturi pe minut. Zi şi noapte. Tic, tac, tic, tac... Ele trebuie să vină. Pentru că dacă nu vin...
30% - obsesia PDL legată de obţinerea acestui scor e vie şi bine mersi: Emil Boc a vorbit despre acest scor şi după demitere. Am mai scris despre cei 30% pe care îi doreşte PDL aici. Practic, PDL cere lui Mihai Răzvan Ungureanu (MRU) să le mărească scorul cu 76% în termeni relativi. În mai puţin de un an.
Când s-a mai întâmplat un astfel de fenomen?
O singură dată. În 1999, PRM are 6-8% în sondaje şi în votul pentru consiliile judeţene la alegerile locale. Corneliu Vadim Tudor preia furia anti-sistem şi ia 21% la parlamentare. Elementele componente, necesare şi suficiente: 1) campanie prezidenţială care pune în evidenţă vectorul de imagine; 2) guvernare slabă şi impasibilă; 3) opoziţie predictibilă.
O opţiune strategică mult mai bună ar fi fost o schemă a la 2000, dar împănată cu organizarea superioară dată de Blaga: după congresul din mai 2011, PDL rămânea cu guvernarea şi lua la alegerile din noiembrie 15% prin clasicul discurs "ne-am sacrificat pentru România" + sacoşele cu ulei + fraude, iar o aripă declarat-reformatoare SELMAP (SEver-Lăzăroiu-MAcovei-Preda) părăsea partidul, luând o parte semnificativă din voturile USL precum şi din ale nehotărâţilor. Energii reformatoare care acum zac în penumbră puteau fi utilizate. Grupuri sociale largi care acuma dorm - şi vor dormi în continuare - ar fi fost activate politic. Plaja ideatică ar fi fost simplă şi clară: o nouă clasă politică - alt fel de a face politică - fără corupţie. O astfel de mişcare - inteligent ghidată şi poate chiar capabilă să preia o parte din mesajul protestelor din ianuarie, dacă ar mai fi existat - ar fi urcat la 15%. Însumat: 15% + 15% = 30%. Elementele componente, necesare şi suficiente: 1) abandonarea tezei marxiste privind unitatea de monolit a partidului - suntem într-o perioadă de criză de credibilitate a politicienilor şi a partidelor create de aceştia, bineînţeles că structurile actuale (ex. PDL) nu mai sunt funcţionale; 2) curaj; 3) niscaiva susţinere în teritoriu - şi unde nu exista, se făcea.
Dar nu s-a ales calea asta. S-a aruncat tot pe umerii lui MRU. 13 procente - partidul le vrea, le doreşte, le speră. Mai sunt 296 de zile până la alegerile la termen - incluzând-o şi pe cea de azi. Să ne amuzăm/îngrozim: la o participare la vot de 50% (sub cea de 63% din majoritatea sondajelor, dar peste cea de 38% de la ultimele alegeri parlamentare), 13 procente din totalul voturilor valabil exprimate înseamnă 1 milion 170 de mii de voturi. În 296 de zile => obţinerea a 3953 de susţinători noi în fiecare zi. 164 de voturi pe oră. 2,7 voturi pe minut. Zi şi noapte. Tic, tac, tic, tac... Ele trebuie să vină. Pentru că dacă nu vin...
luni, 6 februarie 2012
Scorul la locale vs. scorul la parlamentare
Este un truism că rezultatele obţinute de un partid sau alianţă la alegerile locale nu au o legătură extrem de strânsă cu cele pe care le va obţine respectiva forţă politică la alegerile parlamentare. Vorbim de momente în timp diferite, de factori diferiţi (puterea organizaţiilor locale vs. mesaje electorale de la centru), şi chiar de fenomene care se pot influenţa unul pe celălalt: rezultat slab la locale -> prin teoria votului util partidul este dezavantajat în perspectiva alegerilor parlamentare.
Şi totuşi... există corelaţii? Am ales să minimalizez cât mai mulţi dintre factorii de mai sus utilizând cel mai "politic" vot cu putinţă: cel pentru consilierii judeţeni, unde impactul personalităţilor este extrem de mic. Şi iată ce avem:
Pentru a extrage informaţii din tabelul de mai sus, voi folosi un format pe care l-am mai utilizat într-o ocazie similară. Dar întâi observaţiile fundamentale:
Pentru cine ronţăie statistici pe pâine, coeficientele Pearson sunt:
Pentru 2000: .845 (semnificativ la nivelul 0,05)
Pentru 2004: .963
Pentru 2008: .996 (semnificativ la nivelul 0,01)
În genere (voturi la CJ vs. voturi la alegerile parlamentare): .917 (semnificativ la nivelul 0,01)
Pentru cine nu ronţăie statistici pe pâine: între cele două seturi de valori există o legătură puternică. Bineînţeles există şi fenomene bizare - precum PRM în 2000 sau APR în acelaşi an - dar ele sunt excepţia şi nu regula. În 2008 rezultatele de la votul pentru CJ au fost extrem de apropiate de cele de la votul pentru parlamentare (să nu ne aşteptăm să fie la fel şi în 2012).
Iar acum nişte întrebări de bun simţ cu răspunsuri - sper - de acelaşi nivel:
E adevărat că puterea/coaliţia de la putere e avantajată la alegerile locale? Se poate vorbi despre asta în cazul scrutinelor pentru primari şi pentru consilierii locali - pentru că la votul pentru CJ partidul aflat la putere nu a ocupat niciodată locul 1. Este posibil ca populaţia să perceapă aceste alegeri drept o metodă de a-şi exprima nemulţumirea faţă de guvernanţi - în toamna lui 2004, PSD ocupa locul întâi la alegerile generale deşi nu ocupase locul 1 la alegerile pentru CJ, care avuseseră loc cu câteva luni mai devreme...
Cum evoluează intenţia de vot între alegerile pentru CJ şi cele pentru parlament? Într-un caz puterea a pierdut procente între locale şi parlamentare (CDR în 2000), într-un caz şi-a menţinut nivelul (PNL 2008) şi într-un caz a câştigat procente (PSD 2004).
Cum evoluează partidele extremiste/atipice? În două cazuri din trei scorul PRM la parlamentare a fost superior celui de la localele din acel an. Vorbim de mărirea capitalului electoral cu 218% şi respectiv 160%. Aviz celor care nu ştiu ce pierd.
Există lait-motive? În toate alegerile din ultimii cinsprezece ani scorul PSD la parlamentare a fost superior celui de la locale. Se vorbeşte foarte mult despre puterea organizaţiilor PSD din teritoriu. Cred că se subestimează capacitatea primarilor PSD de a-şi mobiliza susţinătorii întru a vota PSD la parlamentare...
De asemenea, PNL obţine un scor constant în fiecare an electoral, indiferent de tipul de scrutin.
Când şi de ce se pierd voturi între alegerile locale şi cele parlamentare? În patru cazuri vorbim de o scădere a scorului unui partid între alegerile pentru CJ şi parlamentare:
- PDL în 2000. Pentru cine nu-şi mai aminteşte: Traian Băsescu era vedeta partidului - tocmai câştigase Bucureştiul. La parlamentare, rezultatul partidului a fost tras în jos de faptul că Petre Roman a avut o campanie neinspirată la alegerile prezidenţiale. Vorbim deci de un partid cu două viteze.
- APR în 2000. Lipsă de substanţă într-un climat electoral neprielnic.
- CDR în 2000. Guvernare în crah.
- PRM în 2008. Aparentul cântec de lebădă al PRM, în fapt accentuarea unui declin început în 2004. Mesajele bătăioase ale lui Traian Băsescu l-au suprascris pe Vadim.
Se poate schimba ierarhia între alegerile pentru CJ şi cele parlamentare? Răspunsul trebuie nuanţat: în 2000, cinci partide erau îngrămădite pe locurile 2-6, cu doar 3,5 procente între primul şi ultimul. Schimbarea dramatică a clasamentului nu ar trebui să fie surprinzătoare.
În 2004 două forţe politice majore s-au luptat precum în box. Clasamentul s-a schimbat, distanţa între ele fiind de fiecare dată de câteva procente.
În 2008, ierarhia a rămas identică.
Vă invit să îmi puneţi sau să adresaţi comentarii... dar să nu le semnaţi "Anonim", îngreunează foarte mult discuţia şi creează confuzie.
Şi totuşi... există corelaţii? Am ales să minimalizez cât mai mulţi dintre factorii de mai sus utilizând cel mai "politic" vot cu putinţă: cel pentru consilierii judeţeni, unde impactul personalităţilor este extrem de mic. Şi iată ce avem:
Pentru a extrage informaţii din tabelul de mai sus, voi folosi un format pe care l-am mai utilizat într-o ocazie similară. Dar întâi observaţiile fundamentale:
Pentru cine ronţăie statistici pe pâine, coeficientele Pearson sunt:
Pentru 2000: .845 (semnificativ la nivelul 0,05)
Pentru 2004: .963
Pentru 2008: .996 (semnificativ la nivelul 0,01)
În genere (voturi la CJ vs. voturi la alegerile parlamentare): .917 (semnificativ la nivelul 0,01)
Pentru cine nu ronţăie statistici pe pâine: între cele două seturi de valori există o legătură puternică. Bineînţeles există şi fenomene bizare - precum PRM în 2000 sau APR în acelaşi an - dar ele sunt excepţia şi nu regula. În 2008 rezultatele de la votul pentru CJ au fost extrem de apropiate de cele de la votul pentru parlamentare (să nu ne aşteptăm să fie la fel şi în 2012).
Iar acum nişte întrebări de bun simţ cu răspunsuri - sper - de acelaşi nivel:
E adevărat că puterea/coaliţia de la putere e avantajată la alegerile locale? Se poate vorbi despre asta în cazul scrutinelor pentru primari şi pentru consilierii locali - pentru că la votul pentru CJ partidul aflat la putere nu a ocupat niciodată locul 1. Este posibil ca populaţia să perceapă aceste alegeri drept o metodă de a-şi exprima nemulţumirea faţă de guvernanţi - în toamna lui 2004, PSD ocupa locul întâi la alegerile generale deşi nu ocupase locul 1 la alegerile pentru CJ, care avuseseră loc cu câteva luni mai devreme...
Cum evoluează intenţia de vot între alegerile pentru CJ şi cele pentru parlament? Într-un caz puterea a pierdut procente între locale şi parlamentare (CDR în 2000), într-un caz şi-a menţinut nivelul (PNL 2008) şi într-un caz a câştigat procente (PSD 2004).
Cum evoluează partidele extremiste/atipice? În două cazuri din trei scorul PRM la parlamentare a fost superior celui de la localele din acel an. Vorbim de mărirea capitalului electoral cu 218% şi respectiv 160%. Aviz celor care nu ştiu ce pierd.
Există lait-motive? În toate alegerile din ultimii cinsprezece ani scorul PSD la parlamentare a fost superior celui de la locale. Se vorbeşte foarte mult despre puterea organizaţiilor PSD din teritoriu. Cred că se subestimează capacitatea primarilor PSD de a-şi mobiliza susţinătorii întru a vota PSD la parlamentare...
De asemenea, PNL obţine un scor constant în fiecare an electoral, indiferent de tipul de scrutin.
Când şi de ce se pierd voturi între alegerile locale şi cele parlamentare? În patru cazuri vorbim de o scădere a scorului unui partid între alegerile pentru CJ şi parlamentare:
- PDL în 2000. Pentru cine nu-şi mai aminteşte: Traian Băsescu era vedeta partidului - tocmai câştigase Bucureştiul. La parlamentare, rezultatul partidului a fost tras în jos de faptul că Petre Roman a avut o campanie neinspirată la alegerile prezidenţiale. Vorbim deci de un partid cu două viteze.
- APR în 2000. Lipsă de substanţă într-un climat electoral neprielnic.
- CDR în 2000. Guvernare în crah.
- PRM în 2008. Aparentul cântec de lebădă al PRM, în fapt accentuarea unui declin început în 2004. Mesajele bătăioase ale lui Traian Băsescu l-au suprascris pe Vadim.
Se poate schimba ierarhia între alegerile pentru CJ şi cele parlamentare? Răspunsul trebuie nuanţat: în 2000, cinci partide erau îngrămădite pe locurile 2-6, cu doar 3,5 procente între primul şi ultimul. Schimbarea dramatică a clasamentului nu ar trebui să fie surprinzătoare.
În 2004 două forţe politice majore s-au luptat precum în box. Clasamentul s-a schimbat, distanţa între ele fiind de fiecare dată de câteva procente.
În 2008, ierarhia a rămas identică.
Vă invit să îmi puneţi sau să adresaţi comentarii... dar să nu le semnaţi "Anonim", îngreunează foarte mult discuţia şi creează confuzie.
vineri, 3 februarie 2012
5 observaţii despre recensământ
1. Ponderea bucureştenilor în totalul populaţiei scade...
1992 = 9,0%
2002 = 8,8%
2011 = 8,4%
Poate părea puţin, dar vorbim în termeni absoluţi de o reducere a populaţiei capitalei cu aproape un sfert în 20 de ani.
2. Importanţa secuimii pentru UDMR creşte puţin dar sesizabil. Harghita şi Covasna conţin acum 33% din etnicii maghiari aflaţi în România, faţă de 30,7% la recensământul anterior.
3. Gândul face nişte calcule simpatice, dar greşite. Scăderea populaţiei este mult mai mare decât cea preconizată (detalii mai jos). PIB-ul pe cap de locuitor creşte cu mult mai mult de 2% datorită recensământului. Nu se poate calcula cu cât exact pentru că...
4. ... INS a introdus o mică-mare şopârlă: în populaţia recenzată de 20,2 milioane se află 302 mii persoane "temporar prezente". Potrivit comunicatului de presă al INS, aceştia sunt "cetăţenii străini sau fără cetăţenie veniţi în România pentru o perioadă mai mică de 12 luni". În fapt, suntem 19,9 milioane - în ţară sau emigraţi.
"Suntem"? Nu toţi cei incluşi în acest număr sunt cetăţeni români. Citez din comunicatul de presă: "populaţia stabilă a României [19,0 milioane din cei 19,9 milioane] include: cetăţenii români, străini sau fără cetăţenie [sublinierea mea] cu domiciliul în România care, la momentul recensământului, se aflau pe teritoriul ţării sau erau temporar absenţi, fiind plecaţi în străinătate pentru o perioadă mai mică de 12 luni şi cetăţenii români, străini sau fără cetăţenie veniţi pentru o perioadă de cel puţin 12 luni sau cu intenţia de a rămâne o perioadă de cel puţin 12 luni (la lucru, în căutarea unui loc de muncă, la studii, în interes de afaceri etc.) care aveau doar reşedinţa în România."
Dar asta nu e tot. 2,8% din totalul locuinţelor nu au putut fi recenzate. De ce? Pentru că e vorba de "cetăţenii români, străini sau fără cetăţenie cu domiciliul în România, care la momentul critic al recensământului erau plecaţi cu întreaga familie în străinătate şi pentru care nu au existat alte persoane (în ţară) care să declare existenţa lor [sau de] persoane care au refuzat explicit sau tacit recenzarea, prin evitarea vizitelor personalului de recensământ (populaţie necontactată)."
Înconfuzie concluzie, cifrele de la recensământ conţin unii cetăţeni străini şi nu conţin toţi cetăţenii României.
5. Oficial, în afara ţării sunt 1,6 milioane români, la care putem adăuga pe cei care au plecat cu toată familia şi despre care nimeni nu poate da relaţii (500 de mii de persoane? Un milion? Câţi dintre ei şi-au păstrat cetăţenia română?).
1992 = 9,0%
2002 = 8,8%
2011 = 8,4%
Poate părea puţin, dar vorbim în termeni absoluţi de o reducere a populaţiei capitalei cu aproape un sfert în 20 de ani.
2. Importanţa secuimii pentru UDMR creşte puţin dar sesizabil. Harghita şi Covasna conţin acum 33% din etnicii maghiari aflaţi în România, faţă de 30,7% la recensământul anterior.
3. Gândul face nişte calcule simpatice, dar greşite. Scăderea populaţiei este mult mai mare decât cea preconizată (detalii mai jos). PIB-ul pe cap de locuitor creşte cu mult mai mult de 2% datorită recensământului. Nu se poate calcula cu cât exact pentru că...
4. ... INS a introdus o mică-mare şopârlă: în populaţia recenzată de 20,2 milioane se află 302 mii persoane "temporar prezente". Potrivit comunicatului de presă al INS, aceştia sunt "cetăţenii străini sau fără cetăţenie veniţi în România pentru o perioadă mai mică de 12 luni". În fapt, suntem 19,9 milioane - în ţară sau emigraţi.
"Suntem"? Nu toţi cei incluşi în acest număr sunt cetăţeni români. Citez din comunicatul de presă: "populaţia stabilă a României [19,0 milioane din cei 19,9 milioane] include: cetăţenii români, străini sau fără cetăţenie [sublinierea mea] cu domiciliul în România care, la momentul recensământului, se aflau pe teritoriul ţării sau erau temporar absenţi, fiind plecaţi în străinătate pentru o perioadă mai mică de 12 luni şi cetăţenii români, străini sau fără cetăţenie veniţi pentru o perioadă de cel puţin 12 luni sau cu intenţia de a rămâne o perioadă de cel puţin 12 luni (la lucru, în căutarea unui loc de muncă, la studii, în interes de afaceri etc.) care aveau doar reşedinţa în România."
Dar asta nu e tot. 2,8% din totalul locuinţelor nu au putut fi recenzate. De ce? Pentru că e vorba de "cetăţenii români, străini sau fără cetăţenie cu domiciliul în România, care la momentul critic al recensământului erau plecaţi cu întreaga familie în străinătate şi pentru care nu au existat alte persoane (în ţară) care să declare existenţa lor [sau de] persoane care au refuzat explicit sau tacit recenzarea, prin evitarea vizitelor personalului de recensământ (populaţie necontactată)."
În
5. Oficial, în afara ţării sunt 1,6 milioane români, la care putem adăuga pe cei care au plecat cu toată familia şi despre care nimeni nu poate da relaţii (500 de mii de persoane? Un milion? Câţi dintre ei şi-au păstrat cetăţenia română?).
joi, 2 februarie 2012
"Toate sondajele minte!" - un răspuns calm de la un sociolog
Înainte să începem, o explicaţie scurtă dar foarte importantă: când încerci să estimezi opinia a 18 milioane de oameni pe baza unui eşantion de 1200, apare în mod evident potenţialul de a greşi. Toate sondajele din România indică cuantumul maxim al acestei erori sub termenul "marjă de eroare". Exemplu: Partidul Z are în eşantion o intenţie de vot de 25%. La o marjă de eroare de 3%, rezultatul real la scrutin poate varia între 22% şi 28% (adică 25% +/-3%).
Corolar: dacă există o competiţie exclusivă şi directă (ex. turul doi al unor alegeri prezidenţiale), iar candidatul tău favorit conduce în sondaje cu 52 la 48, el nu este indicat de sondaje ca fiind câştigătorul alegerilor (52-3 = 49 iar 48+3 = 51). Şi nu vorbesc aici de diaspora sau fraudă, ci doar de efectul marjei de eroare.
Iar acum hai să vedem concret ce s-a întâmplat cu sondajele de la ultimele scrutine.
Turul unu al alegerilor prezidenţiale din 2009
Exit poll-uri:
Traian Băsescu
Insomar 32,8
CCSB 34,1
CSOP 33,2
CURS 33,7
Rezultat 32,4 (în marjă, superb).
Mircea Geoană - aceleaşi patru institute - 4 exit-poll-uri: între 30,3 şi 31,7. A obţinut 31,1.
Crin Antonescu - între 21,5 şi 22,0. A obţinut 20,0. Iarăşi, în interiorul marjei de eroare de 3%.
Turul doi al alegerilor prezidenţiale din 2009
Nu numai sondajele efectuate între turul unu şi turul doi, ci şi cele efectuate cu luni înainte arătau că cei doi competitori erau practic la egalitate. Scorurile variau între 47-53 şi 53-47. La o marjă de 3%, sondajele arătau practic o egalitate.
"Problema" Antonescu
Înainte de turul unu, un singur institut de sondare a opiniei publice îl "dădea" pe Crin Antonescu în turul doi (diferenţa a fost de 1 milion de voturi/ 10 procente). Un altul arăta o egalitate virtuală între el şi Mircea Geoană. Nu le acuz de nimic - este posibil ca ele să fi făcut greşeli, după cum veţi vedea mai jos. Alte şase institute de sondare au dat ierarhia corectă. Incidental, toate 8 au indicat un scor "în marjă" pentru Traian Băsescu.
"Problema" Oprescu
Absolut toate institutele de mai sus - toate sondajele efectuate înainte de turul unu - indicau un scor mai mare pentru Sorin Oprescu decât cel obţinut de acesta (3,2%). Dar vă propun să ne uităm la următoarele cifre:
INSOMAR 8-6-5
CCSB 14-10
Operation Research 12-8-7
CSOP 8-6
Ce reprezintă ele? Scorul lui Sorin Oprescu în scădere, săptămână de săptămână, lună de lună, un declin observat şi notat ca atare de sondaje (apropo, exit-poll-urile au indicat corect rezultatul acestuia). Edit: Datorită unei observaţii făcute de Diana Cismaru, am eliminat o presupunere privind comportamentul electoral al votanţilor potenţiali ai lui Sorin Oprescu. Puteţi găsi observaţia sub postare la "Comentarii".
Alegerile parlamentare din 2008
3 institute (BCS, Insomar, CCSB). Ultima lună înainte de alegeri: 4 sondaje cu rezultate asemănătoare, în marjă şi corecte:
PDL între 32% şi 36%, PSD între 31% şi 37%, PNL între 15% şi 21%.
Rezultatele de la urne?
PDL .... 32,3% , PSD .... 33,1% , PNL... 18,5%.
Detalii aici şi aici.
Vreau să fiu clar înţeles: da, uneori se manipulează rezultate. Până la sfârşitul universului vor exista petarde aruncate de unii sau de alţii (petarde care nu păcălesc pe nimeni, ba mai mult au efectul de a adormi proprii activişti întru calm şi bucurie când de fapt situaţia e neagră). Da, există uneori şi incompetenţă. Da, uneori se fac greşeli când vine vorba de alcătuirea eşantionului, pentru că noi, sociologii, avem o idee aproximativă apropo de structura populaţiei aflate în ţară. Şi nu, nu întotdeauna se manipulează. Dar, cum este imposibil ca toate sondajele să fie manipulate în acelaşi timp de acelaşi actor, situaţia reală poate fi triangulată.
De exemplu, dacă 3 sondaje diferite efectuate în luna noiembrie îmi spun că Partidul Y are 28-30% din intenţia de vot iar un alt sondaj îmi arată că are 20%, nu pornesc imediat de la prezumţia că cel din urmă sondaj este o încercare de manipulare, ci îmi pun înainte alte întrebări:
- este intervalul efectuării acestui sondaj diferit de cel al celorlaltor sondaje? Altfel spus, nu cumva măsoară o altă stare de fapt? (reacţia publicului la demisia unui politician, de exemplu)
- cum a fost construit eşantionul? Ce erori pot surveni din acest motiv?
- cum au fost formulate întrebările? Care este contextul lor în sondaj?
... şi alte întrebări, pe care nu le voi discuta aici pentru că intru în detalii.
Pe baza uneia din aceste întrebări de bun simţ sociologic, o diferenţă de zece procente între scorul USL aşa cum a fost el măsurat de două sondaje diferite devine inteligibilă (detalii aici). Nu era vorba de manipulare, ci doar de o opţiune de răspuns în plus. Care schimba, de fapt, tot.
"Prestigiul" sondajelor n-a fost ajutat deloc de faptul că am avut în 5 ani de zile 3 scrutine pe muchie:
2004: Băsescu vs. Năstase, turul 2
2008: PDL vs. PSD, parlamentare în luptă pentru locul 1
2009: Băsescu vs. Geoană, turul 2
Dacă noţiunea "marjei de eroare" ar fi fost mai bine înţeleasă, şi calmul ar fi fost mai mare.
Mulţumesc Dianei Cismaru şi lui Bogdan Voicu pentru că m-au corectat acolo unde a fost cazul.
miercuri, 1 februarie 2012
Reacţia României la proteste - regiune istorică cu regiune istorică
Sursa: IMAS via Adevărul.
Hai să comparăm scorurile forţelor politice în fiecare regiune istorică cu cele de acum o lună. Schimbările sunt foarte interesante.
Transilvania: USL +6,6%. PDL (predictibil) -7%. SMURD-ul a început la Târgu Mureş, iar prima manifestaţie pro-Arafat a avut loc la Cluj.
Moldova: Situaţie practic neschimbată. Scorul PNG se măreşte cu 250% în termeni relativi, dar totul se petrece în interiorul marjei de eroare (1,7% -> 4,2%).
Muntenia (exclusiv Bucureşti). USL rămâne la fel. PDL pierde 8 procente (!), aproape jumătate din intenţia de vot şi trece pe locul trei. PP-DD saltă patru procente şi jumătate. PRM o creştere mică (+1,8%), în marja de eroare.
Bucureşti. USL a câştigat 3,5% (atenţie, sondajul nu măsoară impactul miting-ului USL). PDL a pierdut 2% - adică aproape nimic, pentru că este o evoluţie în marja de eroare. Scorul PP-DD practic s-a dublat! (de la 6,9% la 13%). UNPR practic dispare.
Rezumând: PP-DD capătă forţă în Bucureşti şi nu numai. În Moldova susţinerea pentru partid deja a atins un nivel dificil de depăşit - palierul limită? iar moldovenii se radicalizează întru PNG. Principalul partid de guvernământ pierde masiv în Transilvania, singura regiune unde avea rezultate mai acătării. USL capitalizează. Dar practic doar acolo. Situaţia PDL în Muntenia e critică. Primarii PDL din Valahia ar trebui să mulţumească Curţii Constituţionale că nu se va face o comasare, pentru că ar fi putut pierde tot.
Nota bene: datorită sondajul din ianuarie nu măsoară întreaga reacţie a puterii (împăcarea cu Arafat, discursurile preşedintelui) şi nici cea mai evidentă reacţie a opoziţiei (mitingul USL). Dacă PDL va recupera/a recuperat procente, situaţia aparent se re-stabilizează. Dacă nu, PDL a pornit pe tobogan în jos.
Cadou de final pentru cine a citit până aici:
Scorul partidelor anti-/para-sistem (PRM+PNG+PPDD)
Bucureşti: 18,2%
Transilvania (excluzând voturile etnicilor maghiari): 20,8%
Moldova: 25,1%
Muntenia: 25,9%
La nivel naţional: 22,1%.
22,1% ?! Ca să înţelegem ce înseamnă asta, două repere: 22,1% este o dată şi jumătate procentul votanţilor PDL. În acelaşi timp, 22,1% este un pic mai mult decât a luat PRM în 2000.
Hai să comparăm scorurile forţelor politice în fiecare regiune istorică cu cele de acum o lună. Schimbările sunt foarte interesante.
Transilvania: USL +6,6%. PDL (predictibil) -7%. SMURD-ul a început la Târgu Mureş, iar prima manifestaţie pro-Arafat a avut loc la Cluj.
Moldova: Situaţie practic neschimbată. Scorul PNG se măreşte cu 250% în termeni relativi, dar totul se petrece în interiorul marjei de eroare (1,7% -> 4,2%).
Muntenia (exclusiv Bucureşti). USL rămâne la fel. PDL pierde 8 procente (!), aproape jumătate din intenţia de vot şi trece pe locul trei. PP-DD saltă patru procente şi jumătate. PRM o creştere mică (+1,8%), în marja de eroare.
Bucureşti. USL a câştigat 3,5% (atenţie, sondajul nu măsoară impactul miting-ului USL). PDL a pierdut 2% - adică aproape nimic, pentru că este o evoluţie în marja de eroare. Scorul PP-DD practic s-a dublat! (de la 6,9% la 13%). UNPR practic dispare.
Rezumând: PP-DD capătă forţă în Bucureşti şi nu numai. În Moldova susţinerea pentru partid deja a atins un nivel dificil de depăşit - palierul limită? iar moldovenii se radicalizează întru PNG. Principalul partid de guvernământ pierde masiv în Transilvania, singura regiune unde avea rezultate mai acătării. USL capitalizează. Dar practic doar acolo. Situaţia PDL în Muntenia e critică. Primarii PDL din Valahia ar trebui să mulţumească Curţii Constituţionale că nu se va face o comasare, pentru că ar fi putut pierde tot.
Nota bene: datorită sondajul din ianuarie nu măsoară întreaga reacţie a puterii (împăcarea cu Arafat, discursurile preşedintelui) şi nici cea mai evidentă reacţie a opoziţiei (mitingul USL). Dacă PDL va recupera/a recuperat procente, situaţia aparent se re-stabilizează. Dacă nu, PDL a pornit pe tobogan în jos.
Cadou de final pentru cine a citit până aici:
Scorul partidelor anti-/para-sistem (PRM+PNG+PPDD)
Bucureşti: 18,2%
Transilvania (excluzând voturile etnicilor maghiari): 20,8%
Moldova: 25,1%
Muntenia: 25,9%
La nivel naţional: 22,1%.
22,1% ?! Ca să înţelegem ce înseamnă asta, două repere: 22,1% este o dată şi jumătate procentul votanţilor PDL. În acelaşi timp, 22,1% este un pic mai mult decât a luat PRM în 2000.