În 2007 s-a folosit formula "cei 322" pentru a desemna parlamentarii care au votat pentru suspendarea preşedintelui. Implicaţiile erau numeroase, dar cea mai importantă era antiteza între "cei 322" şi populaţie (şi, într-adevăr, la referendumul care a urmat Traian Băsescu a avut de partea lui mai mulţi votanţi decât oricând în viaţa sa politică).
Identificarea unui grup prin numărul membrilor săi poate avea şi conotaţii pozitive - de exemplu "cei 300" de la Termopile.
În urma alegerilor ARD a avut 80 de parlamentari. Unii dintre ei au schimbat tabăra. Au rămas, să zicem, 70. Ei bine, "cei 70" putea fi un brand. Aceşti 70 de parlamentari puteau replica la iniţiativele USL şi vota, de fiecare dată, ca bloc. Formula "cei 70" putea deveni simbolică pentru publicul anti-putere. "Cei 70" s-ar fi prezentat ca atare, ar fi fost mândri de acest lucru şi ar fi reprezentat creuzetul refacerii în perspectiva alegerilor din 2016 sau chiar - cu un marketing bun - 2014. Chiar dacă 70 de voturi nu pot schimba voinţa majorităţii, aceşti oameni puteau fi acolo, ca reper, ca punct de referinţă, ca dovadă că opoziţia nu e moartă. Sintagma "cei 70" ar fi fost rostogolită de mass-media, ar fi apărut peste tot pe Facebook, ar fi reprezentat un aspect pozitiv al rezultatului ARD din decembrie (faci ce poţi cu ce ai). "Cei 70" ar fi putut participa la sau organiza mitinguri anti-USL în momentele dure, ar fi reprezentat garanţia publică pentru o listă unică la europarlamentare şi probabil că, dintre ei, s-ar fi ales şi candidatul opoziţiei la prezidenţiale.
Evident că acest lucru nu se întâmplă şi nu se va întâmpla. În primul rând pentru că "cei 70", sau câţi or mai fi, nu se văd în această postură. Iar dacă ei nu simt acest imbold, niciun efort de marketing nu poate salva situaţia.
În al doilea rând unitatea necesară nu există. Slăbiciunea ARD *acum* se vede. Cei 70 sunt de fapt .. mai multe grupuri, oameni cu cariere politice şi perspective politice total diferite. De mult nu mai vorbim de partide, ci de partide-în-partide.
Dacă ai inventivitate şi dârzenie, poţi preschimba o situaţie potrivnică într-una favorabilă, una care să-ţi permită să ai şanse în viitor. Chiar dacă trebuie să porneşti de la 70 de parlamentari.
vineri, 31 mai 2013
miercuri, 29 mai 2013
Partidul !sau alianţa! cu cel mai mare număr de mandate...
Ieri am făcut referire la o posibilă prevedere a noii Constituţii care sună astfel: "partidul care are cel mai mare număr de mandate face propunerea pentru postul de premier, iar preşedintele nu are dreptul să o refuze".
Dacă în loc de "partid" în text am avea "partidul sau alianţa"?
Implicaţii:
1. Pornind de la o idee a lui Doc: sistemul rămâne fragil. Cu foarte puţine excepţii alianţele sau coaliţiile între partide mari încep să se frângă la câteva luni după alegeri.
2. Necesitatea forţelor anti-PSD de a alcătui o alianţă devine evidentă. Social-democraţii au fost depăşiţi de un partid o dată în şase scrutine parlamentare, dar au fost depăşiţi de o alianţă sau de un partid de două ori din 1989 şi până acum.
Politicienii din afara PSD vor trebui să-şi calce pe orgolii. O situaţie de genul:
PSD 40% din mandate
Alianţa Reală a Dreptei 25%
Alianţa Dreptei Autentice 25%
ajută, evident, PSD, care ar putea să culeagă parlamentari sau partide bucăţică cu bucăţică.
Intervine aici o detaliere a punctului unu: o coaliţie anti-PSD apărută în mod forţat, datorită textului constituţional, între partide şi politicieni care altfel se displac, s-ar finaliza într-un nou CDR. Pentru că orgoliile despre care vorbeam cu câteva rânduri mai sus nu dispar nicăieri, chit că sunt trecute sub preş în timpul campaniei electorale.
3. Tema fuziunii dreptei într-un singur partid pierde din intensitate prin comparaţie cu versiunea de text constituţional prezentată ieri (dar ar putea fi readusă în prim-plan de introducerea votului uninominal "pur").
4. În continuare preşedintele capătă un rol decorativ. Una din căile istorice prin care dreapta dobândea accesul la putere este blocată. Discuţia pe dreapta se mută de la găsirea lui Mesia-versiunea-trei la construirea de organizaţii puternice în teritoriu. Nu neapărat un lucru rău.
Dacă în loc de "partid" în text am avea "partidul sau alianţa"?
Implicaţii:
1. Pornind de la o idee a lui Doc: sistemul rămâne fragil. Cu foarte puţine excepţii alianţele sau coaliţiile între partide mari încep să se frângă la câteva luni după alegeri.
2. Necesitatea forţelor anti-PSD de a alcătui o alianţă devine evidentă. Social-democraţii au fost depăşiţi de un partid o dată în şase scrutine parlamentare, dar au fost depăşiţi de o alianţă sau de un partid de două ori din 1989 şi până acum.
Politicienii din afara PSD vor trebui să-şi calce pe orgolii. O situaţie de genul:
PSD 40% din mandate
Alianţa Reală a Dreptei 25%
Alianţa Dreptei Autentice 25%
ajută, evident, PSD, care ar putea să culeagă parlamentari sau partide bucăţică cu bucăţică.
Intervine aici o detaliere a punctului unu: o coaliţie anti-PSD apărută în mod forţat, datorită textului constituţional, între partide şi politicieni care altfel se displac, s-ar finaliza într-un nou CDR. Pentru că orgoliile despre care vorbeam cu câteva rânduri mai sus nu dispar nicăieri, chit că sunt trecute sub preş în timpul campaniei electorale.
3. Tema fuziunii dreptei într-un singur partid pierde din intensitate prin comparaţie cu versiunea de text constituţional prezentată ieri (dar ar putea fi readusă în prim-plan de introducerea votului uninominal "pur").
4. În continuare preşedintele capătă un rol decorativ. Una din căile istorice prin care dreapta dobândea accesul la putere este blocată. Discuţia pe dreapta se mută de la găsirea lui Mesia-versiunea-trei la construirea de organizaţii puternice în teritoriu. Nu neapărat un lucru rău.
marți, 28 mai 2013
Constituţia USL - o prevedere schimbă logica scenei politice
Conform Gândul: "În urma negocierilor s-a stabilit că partidul care are cel mai mare număr de mandate face propunerea pentru postul de premier, iar preşedintele nu are dreptul să o refuze".
Prevederea aceasta redefineşte scena politică în termeni favorabili PSD pentru cel puţin un deceniu.
O singură dată, de la revoluţie încoace, un partid a depăşit PSD la mandate - democrat-liberalii, în 2008. Anii '08-'09 au fost de altfel singurii dintr-un total de douăzeci şi patru de ani post-revoluţionari când PSD a avut un partid adversar care-i era egal sau superior ca organizare. Diferenţa dintre social-democraţi şi celelalte forţe politice, din acest punct de vedere, va fi evidentă şi în continuare.
În alte cuvinte, dacă această prevedere ar fi existat şi în constituţia din 1991, PSD ar fi avut prima şansă la a forma guvernul în 1996 sau 2004. Iar această primă şansă poate fi decisivă. Parlamentarii non-PSD nu vor dori să rişte dizolvarea parlamentului. Mai uşor, de exemplu, este să treci cu bagaje cu tot în PSD şi, implicit, la putere.
În consecinţă, forţele non-PSD au trei posibilităţi:
a. fuziune într-un mare partid, atenţie, nu alianţă electorală sau politică, ci fuziune
sau
b. pacte pe care să-l semneze toate aceste formaţiuni şi prin care să izoleze PSD, permiţându-le ca, după eşecul acestui partid în a crea o majoritate, să guverneze împreună dar fără social-democraţi. Vorbim despre pacte respectate de toţi semnatarii, până la ultimul parlamentar. Şi asta pentru că "PSD+UDMR+minorităţi naţionale" este şi va fi întotdeauna o combinaţie extrem de apropiată de 50%+1 din mandate
sau
c. participarea în coaliţii de guvernare alături de PSD.
Punctul a. este ce visează PNL.
Punctul b. poate fi eliminat prin adoptarea votului uninominal într-un singur tur, care ar reduce enorm forţa partidelor de dreapta din afara PNL. Liberalii au însă alte considerente în minte şi militează acum pentru vot-pe-liste.
Punctul c. pune pe absolut toată lumea într-o poziţie bizară. Partidele de dreapta s-ar lupta în alegeri între ele pentru onoarea de a fi cei care cară servietele social-democraţilor.
Din altă perspectivă, una din puterile de maximă importanţă ale preşedintelui - nominalizarea primului-ministru - dispare cu totul. Remanierile guvernamentale sunt acceptate sau respinse de parlament - preşedintele este scos din joc. Mandatul se reduce la 4 ani. (Traian Băsescu rămâne singurul preşedinte cu mandate de 5 ani. Va avea, în cele din urmă, 10 ani de Cotroceni - la fel de mulţi ca Ion Iliescu, mai mulţi decât oricare preşedinte de după el).
Imaginea care se întrevede pentru deceniile următoare pe plan politic: prezidenţiale simbolice şi parlamentare unde se va duce o luptă cruntă, până la ultimul vot, pentru ca Să Fie Depăşit PSD. Am folosit majuscule pentru că în termenii aceştia se va pune problema.
Dacă proiectul de Constituţie al USL va arăta chiar aşa, PSD va dori neapărat ca el să fie adoptat. Crin Antonescu pierde posibilitatea de a nominaliza în 2016 ce premier doreşte (detalii aici) iar PNL e obligat să încerce unificarea forţelor non-PSD de pe scena politică. Pe de altă parte Crin Antonescu este şeful comisiei de alcătuire a noii Constituţii, iar un eşec ar fi neplăcut.
Edit: prevederea poate fi văzută ca un târg. Crin Antonescu către PSD: "Voi fi candidatul USL în 2014, iar la schimb vom avea o constituţie care mă va împiedica să fentez PSD în 2016."
Prevederea aceasta redefineşte scena politică în termeni favorabili PSD pentru cel puţin un deceniu.
O singură dată, de la revoluţie încoace, un partid a depăşit PSD la mandate - democrat-liberalii, în 2008. Anii '08-'09 au fost de altfel singurii dintr-un total de douăzeci şi patru de ani post-revoluţionari când PSD a avut un partid adversar care-i era egal sau superior ca organizare. Diferenţa dintre social-democraţi şi celelalte forţe politice, din acest punct de vedere, va fi evidentă şi în continuare.
În alte cuvinte, dacă această prevedere ar fi existat şi în constituţia din 1991, PSD ar fi avut prima şansă la a forma guvernul în 1996 sau 2004. Iar această primă şansă poate fi decisivă. Parlamentarii non-PSD nu vor dori să rişte dizolvarea parlamentului. Mai uşor, de exemplu, este să treci cu bagaje cu tot în PSD şi, implicit, la putere.
În consecinţă, forţele non-PSD au trei posibilităţi:
a. fuziune într-un mare partid, atenţie, nu alianţă electorală sau politică, ci fuziune
sau
b. pacte pe care să-l semneze toate aceste formaţiuni şi prin care să izoleze PSD, permiţându-le ca, după eşecul acestui partid în a crea o majoritate, să guverneze împreună dar fără social-democraţi. Vorbim despre pacte respectate de toţi semnatarii, până la ultimul parlamentar. Şi asta pentru că "PSD+UDMR+minorităţi naţionale" este şi va fi întotdeauna o combinaţie extrem de apropiată de 50%+1 din mandate
sau
c. participarea în coaliţii de guvernare alături de PSD.
Punctul a. este ce visează PNL.
Punctul b. poate fi eliminat prin adoptarea votului uninominal într-un singur tur, care ar reduce enorm forţa partidelor de dreapta din afara PNL. Liberalii au însă alte considerente în minte şi militează acum pentru vot-pe-liste.
Punctul c. pune pe absolut toată lumea într-o poziţie bizară. Partidele de dreapta s-ar lupta în alegeri între ele pentru onoarea de a fi cei care cară servietele social-democraţilor.
Din altă perspectivă, una din puterile de maximă importanţă ale preşedintelui - nominalizarea primului-ministru - dispare cu totul. Remanierile guvernamentale sunt acceptate sau respinse de parlament - preşedintele este scos din joc. Mandatul se reduce la 4 ani. (Traian Băsescu rămâne singurul preşedinte cu mandate de 5 ani. Va avea, în cele din urmă, 10 ani de Cotroceni - la fel de mulţi ca Ion Iliescu, mai mulţi decât oricare preşedinte de după el).
Imaginea care se întrevede pentru deceniile următoare pe plan politic: prezidenţiale simbolice şi parlamentare unde se va duce o luptă cruntă, până la ultimul vot, pentru ca Să Fie Depăşit PSD. Am folosit majuscule pentru că în termenii aceştia se va pune problema.
Dacă proiectul de Constituţie al USL va arăta chiar aşa, PSD va dori neapărat ca el să fie adoptat. Crin Antonescu pierde posibilitatea de a nominaliza în 2016 ce premier doreşte (detalii aici) iar PNL e obligat să încerce unificarea forţelor non-PSD de pe scena politică. Pe de altă parte Crin Antonescu este şeful comisiei de alcătuire a noii Constituţii, iar un eşec ar fi neplăcut.
Edit: prevederea poate fi văzută ca un târg. Crin Antonescu către PSD: "Voi fi candidatul USL în 2014, iar la schimb vom avea o constituţie care mă va împiedica să fentez PSD în 2016."
luni, 27 mai 2013
Democraţie bolnavă: simptome şi efecte
Suntem într-o perioadă fără alegeri, deci putem să discutăm nişte lucruri pe care Sociollogica nu prea le-a atins de obicei, şi asta pentru că alcătuiau partea mai puţin vizibilă a iceberg-ului politic.
Democraţia românească este foarte vulnerabilă. Acest lucru are implicaţii atât pentru societate cât şi pentru stat. Suntem la un bobârnac distanţă de prăbuşirea sistemului. Această prăbuşire poate lua multe forme (de la dictatură la terorism pur), dar în condiţiile unei democraţii bolnave prăbuşirea nu poate fi oprită.
Voi menţiona doar trei simptome ale bolii sau vulnerabilităţii:
A. Mitul "mânjit" al (re)apariţiei democraţiei. Puţini români vorbesc cu mândrie sau bucurie despre ce s-a întâmplat în decembrie 1989 sau mai ales în lunile de după. Stabilitatea unui sistem politic depinde într-o măsură mai mare decât credem de simbolismul apariţiei sale. SUA este un exemplu fericit. Republica de la Weimar se află la celalălt calapod - debutul său a fost considerat ilegitim şi de stânga şi de dreapta. Mai mult, regretul germanilor moderaţi din anii '20 faţă de monarhie sau un sistem autoritar reprezintă o paralelă tulburătoare cu atitudinea românilor de acum faţă de comunism.
Despre acest lucru se poate face doar vorbire, de rezolvat ceva e prea târziu.
B. Încrederea în instituţiile tradiţionale ale democraţiei este în suferinţă, şi asta nu de câţiva ani. Încrederea în principalii lideri politici urmează acelaşi model. Dacă 7 români din 10 nu au încredere în tine (adică: încredere 30% în sondaje), eşti considerat un politician performant. Pentru că eşti în top cinci.
C. Începând cu 2008, separarea alegerilor parlamentare de cele prezidenţiale a permis o analiză mai clară a problemei. 3 milioane de oameni care nu votaseră la parlamentare au venit la prezidenţiale (în sine un fenomen interesant, de vreme ce puterile preşedintelui sunt puternic limitate constituţional). În practică am avut în ultimii ani o ţară condusă de parlamente şi guverne pe baza unor mini-minorităţi:
PDL a primit acum patru ani votul a 12% din românii aflaţi pe liste.
USL a primit iarna trecută votul a 24% din românii aflaţi pe liste.
Partidele principale sunt organizaţii închise, care comunică cu societatea de sus-în-jos şi pentru care un nou membru reprezintă un pericol la adresa structurii organizaţionale interne.
Societatea şi mass-media au conştientizat acest lucru şi reacţionează în consecinţă. Atâta timp cât politica va rămâne "ei-nu-noi", sistemul va continua să rămână bolnav. Orice fel de protest sau atitudine este instantaneu atacabilă în societatea românească pe baza argumentului "dar el/ea este membru de partid sau vrea să obţină avantaje politice". Acest argument e posibil doar în naţii în care politica este murdară - într-o societate democratică sănătoasă, a face politică este normal, natural şi nu un lucru de acuzat.
Voi reveni asupra temei în curând - voi arăta care sunt dimensiunile bolii şi mai ales ce poate fi făcut.
Democraţia românească este foarte vulnerabilă. Acest lucru are implicaţii atât pentru societate cât şi pentru stat. Suntem la un bobârnac distanţă de prăbuşirea sistemului. Această prăbuşire poate lua multe forme (de la dictatură la terorism pur), dar în condiţiile unei democraţii bolnave prăbuşirea nu poate fi oprită.
Voi menţiona doar trei simptome ale bolii sau vulnerabilităţii:
A. Mitul "mânjit" al (re)apariţiei democraţiei. Puţini români vorbesc cu mândrie sau bucurie despre ce s-a întâmplat în decembrie 1989 sau mai ales în lunile de după. Stabilitatea unui sistem politic depinde într-o măsură mai mare decât credem de simbolismul apariţiei sale. SUA este un exemplu fericit. Republica de la Weimar se află la celalălt calapod - debutul său a fost considerat ilegitim şi de stânga şi de dreapta. Mai mult, regretul germanilor moderaţi din anii '20 faţă de monarhie sau un sistem autoritar reprezintă o paralelă tulburătoare cu atitudinea românilor de acum faţă de comunism.
Despre acest lucru se poate face doar vorbire, de rezolvat ceva e prea târziu.
B. Încrederea în instituţiile tradiţionale ale democraţiei este în suferinţă, şi asta nu de câţiva ani. Încrederea în principalii lideri politici urmează acelaşi model. Dacă 7 români din 10 nu au încredere în tine (adică: încredere 30% în sondaje), eşti considerat un politician performant. Pentru că eşti în top cinci.
C. Începând cu 2008, separarea alegerilor parlamentare de cele prezidenţiale a permis o analiză mai clară a problemei. 3 milioane de oameni care nu votaseră la parlamentare au venit la prezidenţiale (în sine un fenomen interesant, de vreme ce puterile preşedintelui sunt puternic limitate constituţional). În practică am avut în ultimii ani o ţară condusă de parlamente şi guverne pe baza unor mini-minorităţi:
PDL a primit acum patru ani votul a 12% din românii aflaţi pe liste.
USL a primit iarna trecută votul a 24% din românii aflaţi pe liste.
Partidele principale sunt organizaţii închise, care comunică cu societatea de sus-în-jos şi pentru care un nou membru reprezintă un pericol la adresa structurii organizaţionale interne.
Societatea şi mass-media au conştientizat acest lucru şi reacţionează în consecinţă. Atâta timp cât politica va rămâne "ei-nu-noi", sistemul va continua să rămână bolnav. Orice fel de protest sau atitudine este instantaneu atacabilă în societatea românească pe baza argumentului "dar el/ea este membru de partid sau vrea să obţină avantaje politice". Acest argument e posibil doar în naţii în care politica este murdară - într-o societate democratică sănătoasă, a face politică este normal, natural şi nu un lucru de acuzat.
Voi reveni asupra temei în curând - voi arăta care sunt dimensiunile bolii şi mai ales ce poate fi făcut.
joi, 23 mai 2013
"Noi, românii"
Cum sunt românii, în accepţia românilor care îi definesc?
... nu e deloc clar. Descoperim că românii sunt proşti şi, simultan, isteţi. Sunt credincioşi, cu frică de Dumnezeu, refractari şi conservatori dar păcătoşi, alcoolici şi infideli. Sunt îndemânatici dar reclamele cu Dorel îi descriu cel mai bine, se bucură de viaţă dar nu zâmbesc, sunt vicleni şi descurcăreţi dar lălâi şi incapabili să utilizeze oportunităţile pe care le au la îndemână. Românii sunt bogaţi dar săraci, mincinoşi dar sinceri, nesimţiţi dar ospitalieri şi inimoşi. Românii ştiu multe lucruri pe care alţii nu le ştiu despre propria lor naţiune dar sunt needucaţi. Sunt olimpici la matematică dar lirici. Sunt cunoscuţi peste tot pe glob dar aproape necunoscuţi în afara ţării lor. Bărbaţii nu se spală pe dinţi dar sunt şarmanţi, femeile sunt senzuale dar precum Zoe ("bărbată"). Politic vorbind, românii sunt înţelepţi, conştienţi de miză şi conectaţi la destinul cosmic al naţiunii (când câştigă la alegeri "ai noştri") sau nedemni de propria ţară, nişte javre nenorocite şi flămânde după populism (când câştigă la alegeri "ai lor"). Românii urăsc minorităţile şi sunt foarte toleranţi, sunt răbdători dar le sare repede muştarul, sunt 100% latini şi 100% balcanici, cea mai mare influenţă asupra destinului lor fiind dată în mod definitiv şi primordial ba de daci, ba de habsburgi, ba de turci, ba de ruşi. Românii sunt laşi şi mămăligari dar, în acelaşi timp, sunt răzbunători în plan politic, veşnic nemulţumiţi şi votează întotdeauna schimbarea.
Se pare că românii sunt în mod clar .... ceva, dar nimeni nu se poate pune de acord apropo de cum încheiem fraza.
Cum legi oare un programator C++ din Cluj de o familie de ţigani ursari din Vaslui? Ce fire unesc în mod inexorabil o studentă la politehnică în Iaşi cu un avocat din Târgu Jiu? Câte elemente de comportament sau de psihologie au de fapt în comun un pensionar din Balta Albă şi o prostituată din Tulcea?
Evident, nu neg existenţa României sau a românilor, dar neg existenţa unui fond comun de natură comportamentală sau psihologică care ne este întipărit tuturor la naştere, în mod miraculos şi în mod identic. Nici măcar adoptarea şi asumarea valorilor nu sunt la fel în Rahova şi în Satu Mare, în Dolj-ul rural şi în oraşul Botoşani, ca fond sau ca formă. Psihologia popoarelor a murit de mult timp şi asta pentru că societăţile pe care încerca să le descrie erau mult prea complexe pentru a fi definite fără unelte statistice. În plus, globalizarea a schimbat în mod profund identităţi şi profile, care nici ele nu erau atât de omogene pe cât ar fi vrut statele moderne să fie: Saxonia, oraşele de pe Rin, sudul catolic şi Hamburg-ul n-au fost niciodată aceeaşi Germanie decât la un anumit nivel administrativ.
Observaţie adiţională, dar crucială: "noi, americanii" sau "noi, francezii" există, dar întotdeauna laudativ şi doar în discursul politicienilor. Nici publicul şi nici cel care le rosteşte nu dau atenţie formulei: e populism ieftin.
După cum sugeram mai sus, românii sunt nu departe, ci extrem de departe de a fi un grup unitar:
Populaţia aflată în ţară e aproape perfect împărţită ca mediu de rezidenţă între rural şi urban, iar urbanul aproape perfect împărţit între oraşele mari şi cele mici.
Avem trei generaţii mari cu poveşti diferite (pensionarii de azi; decreţeii; cei cu vârsta sub 30 de ani), cu perspective diferite apropo de comunism, cu gânduri şi emoţii diferite apropo de prezent şi viitor.
Până recent eram divizaţi politic, trei alegeri consecutive (2004, 2008, 2009) fiind câştigate sau pierdute în interiorul marjei de eroare a sondajelor.
Transilvania, Moldova şi Valahia-fără-Bucureşti sunt aproape egale ca populaţie.
Împărţirea pe nivele de educaţie (primar, mediu, studii superioare) e probabil la o generaţie sau două distanţă de simetrie.
Stereotipurile politice nu prea sunt funcţionale: 66 de mii de arădeni au votat USL la ultimele parlamentare; 21 de mii de locuitori ai Teleorman-ului au votat ARD.
În plus, din şaisprezece adulţi români, trei nu se află în ţară. Unul este în Italia, altul în Spania, celălalt în spaţiul anglo-saxon sau Franţa (nici măcar migraţia nu e unidirecţională).
Există mai multe motive pentru care formula "noi, românii" a apărut şi s-a menţinut. Pentru că sunt sociolog, observ ... elementul sociologic: majoritatea vocilor din spaţiul public de după 1990 provin din spaţiul artei, culturii şi filozofiei. Teologia, istoria şi dreptul livrează de asemenea în ultimii ani personalităţi cu mare vizibilitate. Vocile importante din jurnalismul românesc au rămas dedicate stilului pamfletar-filozofic, fiecare în felul său. Contactul tuturor acestor domenii cu sociologia sau cu modul de gândire sociologic este aproape egal cu zero. Motivul principal: sociologia a avut o vizibilitate scăzută datorită cvasi-desfiinţării sale din perioada comunistă. Starea de fapt: cifrele sunt greu de citit şi interpretat, filozofăreala (ersatz-filozofia) e la putere. Ce obţinem: tuşe groase, repetarea percepţiilor comune, explicaţiile simple şi greşite, generalizări stupefiante. Din fericire nu peste tot.
(Acelaşi argument - sub altă formă - aici).
(O cercetare recentă care în parte contrazice argumentul: aici).
... nu e deloc clar. Descoperim că românii sunt proşti şi, simultan, isteţi. Sunt credincioşi, cu frică de Dumnezeu, refractari şi conservatori dar păcătoşi, alcoolici şi infideli. Sunt îndemânatici dar reclamele cu Dorel îi descriu cel mai bine, se bucură de viaţă dar nu zâmbesc, sunt vicleni şi descurcăreţi dar lălâi şi incapabili să utilizeze oportunităţile pe care le au la îndemână. Românii sunt bogaţi dar săraci, mincinoşi dar sinceri, nesimţiţi dar ospitalieri şi inimoşi. Românii ştiu multe lucruri pe care alţii nu le ştiu despre propria lor naţiune dar sunt needucaţi. Sunt olimpici la matematică dar lirici. Sunt cunoscuţi peste tot pe glob dar aproape necunoscuţi în afara ţării lor. Bărbaţii nu se spală pe dinţi dar sunt şarmanţi, femeile sunt senzuale dar precum Zoe ("bărbată"). Politic vorbind, românii sunt înţelepţi, conştienţi de miză şi conectaţi la destinul cosmic al naţiunii (când câştigă la alegeri "ai noştri") sau nedemni de propria ţară, nişte javre nenorocite şi flămânde după populism (când câştigă la alegeri "ai lor"). Românii urăsc minorităţile şi sunt foarte toleranţi, sunt răbdători dar le sare repede muştarul, sunt 100% latini şi 100% balcanici, cea mai mare influenţă asupra destinului lor fiind dată în mod definitiv şi primordial ba de daci, ba de habsburgi, ba de turci, ba de ruşi. Românii sunt laşi şi mămăligari dar, în acelaşi timp, sunt răzbunători în plan politic, veşnic nemulţumiţi şi votează întotdeauna schimbarea.
Se pare că românii sunt în mod clar .... ceva, dar nimeni nu se poate pune de acord apropo de cum încheiem fraza.
Cum legi oare un programator C++ din Cluj de o familie de ţigani ursari din Vaslui? Ce fire unesc în mod inexorabil o studentă la politehnică în Iaşi cu un avocat din Târgu Jiu? Câte elemente de comportament sau de psihologie au de fapt în comun un pensionar din Balta Albă şi o prostituată din Tulcea?
Evident, nu neg existenţa României sau a românilor, dar neg existenţa unui fond comun de natură comportamentală sau psihologică care ne este întipărit tuturor la naştere, în mod miraculos şi în mod identic. Nici măcar adoptarea şi asumarea valorilor nu sunt la fel în Rahova şi în Satu Mare, în Dolj-ul rural şi în oraşul Botoşani, ca fond sau ca formă. Psihologia popoarelor a murit de mult timp şi asta pentru că societăţile pe care încerca să le descrie erau mult prea complexe pentru a fi definite fără unelte statistice. În plus, globalizarea a schimbat în mod profund identităţi şi profile, care nici ele nu erau atât de omogene pe cât ar fi vrut statele moderne să fie: Saxonia, oraşele de pe Rin, sudul catolic şi Hamburg-ul n-au fost niciodată aceeaşi Germanie decât la un anumit nivel administrativ.
Observaţie adiţională, dar crucială: "noi, americanii" sau "noi, francezii" există, dar întotdeauna laudativ şi doar în discursul politicienilor. Nici publicul şi nici cel care le rosteşte nu dau atenţie formulei: e populism ieftin.
După cum sugeram mai sus, românii sunt nu departe, ci extrem de departe de a fi un grup unitar:
Populaţia aflată în ţară e aproape perfect împărţită ca mediu de rezidenţă între rural şi urban, iar urbanul aproape perfect împărţit între oraşele mari şi cele mici.
Avem trei generaţii mari cu poveşti diferite (pensionarii de azi; decreţeii; cei cu vârsta sub 30 de ani), cu perspective diferite apropo de comunism, cu gânduri şi emoţii diferite apropo de prezent şi viitor.
Până recent eram divizaţi politic, trei alegeri consecutive (2004, 2008, 2009) fiind câştigate sau pierdute în interiorul marjei de eroare a sondajelor.
Transilvania, Moldova şi Valahia-fără-Bucureşti sunt aproape egale ca populaţie.
Împărţirea pe nivele de educaţie (primar, mediu, studii superioare) e probabil la o generaţie sau două distanţă de simetrie.
Stereotipurile politice nu prea sunt funcţionale: 66 de mii de arădeni au votat USL la ultimele parlamentare; 21 de mii de locuitori ai Teleorman-ului au votat ARD.
În plus, din şaisprezece adulţi români, trei nu se află în ţară. Unul este în Italia, altul în Spania, celălalt în spaţiul anglo-saxon sau Franţa (nici măcar migraţia nu e unidirecţională).
Există mai multe motive pentru care formula "noi, românii" a apărut şi s-a menţinut. Pentru că sunt sociolog, observ ... elementul sociologic: majoritatea vocilor din spaţiul public de după 1990 provin din spaţiul artei, culturii şi filozofiei. Teologia, istoria şi dreptul livrează de asemenea în ultimii ani personalităţi cu mare vizibilitate. Vocile importante din jurnalismul românesc au rămas dedicate stilului pamfletar-filozofic, fiecare în felul său. Contactul tuturor acestor domenii cu sociologia sau cu modul de gândire sociologic este aproape egal cu zero. Motivul principal: sociologia a avut o vizibilitate scăzută datorită cvasi-desfiinţării sale din perioada comunistă. Starea de fapt: cifrele sunt greu de citit şi interpretat, filozofăreala (ersatz-filozofia) e la putere. Ce obţinem: tuşe groase, repetarea percepţiilor comune, explicaţiile simple şi greşite, generalizări stupefiante. Din fericire nu peste tot.
(Acelaşi argument - sub altă formă - aici).
(O cercetare recentă care în parte contrazice argumentul: aici).
miercuri, 22 mai 2013
OZN şi majorităţi parlamentare
"În 2014 cel care va decide câştigătorul alegerilor se
numeşte Traian Băsescu. Va avea măcar 20% electorat fidel.
(...) Cine are cei 20% câştigă. Rezultă că va fi cel mai
curtat om politic din anul 2014. Drept pentru care cred că îi vor
cumpăra nu Boeing sau Airbus, ci un OZN" (S. Lăzăroiu, 22
martie)
"Un partid care câştigă alegerile parlamentare sau o coaliţie care câştigă alegerile parlamentare în România să vină la mine şi să-mi spună: 'Noi am câştigat alegerile parlamentare, domnul Traian Basescu este candidatul nostru oficial pentru funcţia de prim-ministru'. În acel moment Traian Basescu ar fi desemnat prim-ministru al României, pentru că tocmai în acest sens am înţeles eu mereu Constituţia, chiar cea actuală" (Crin Antonescu, ieri la Realitatea TV).
Ofensivă de imagine sau declaraţie nu-foarte-planificată. Cum şi declaraţiile de simpatie ale lui Crin Antonescu faţă de Gigi Becali pot fi într-o tradiţie de solidaritate intrapartinică ("nu-l las la greu") sau o tentativă de a capta publicuri noi. Vom vedea în lunile următoare.
Preşedintele PNL face şi o eroare interesantă în acelaşi interviu: "Preşedintele trebuie să ia notă prin desemnarea sa de alegerea pe care au făcut-o cetăţenii. Cetăţenii au ales o majoritate în parlament, care acea majoritate decide cine va fi prim-ministru, preşedintele oficiind pur şi simplu consacrarea acelei voinţe".
Cetăţenii nu aleg majorităţi. Am avut şapte scrutine parlamentare după Revoluţie. Doar de două ori un partid sau o alianţă a avut majoritatea absolută în Parlament în urma alegerilor (1990, 2012). Majorităţile sunt rezultatul negocierilor dintre partide post-alegeri. Exemplu:
Partidul Mare 30%
Partidul A 20%
Partidul B 20%
Partidul C 20%
Alţii 10%
Partidele A, B şi C sunt partide dispuse să colaboreze între ele şi să izoleze partidul Mare, formând o nouă coaliţie de guvernare fără el. Sau poate că unul dintre ele colaborează cu Partidul Mare şi formează o coaliţie de guvernare cu el. Aceste lucruri se decid însă după alegeri.
Dacă excludem din calcul negocierile post-alegeri, nu ştiu care a fost "majoritatea aleasă de cetăţeni în parlament" în urma alegerilor din 2008 (PSD şi PNL 35% din mandate, PNL 20%). Tehnic se pot alcătui trei majorităţi (PSD+PNL, PSD+PDL, PNL+PDL).
De asemenea în 1996 PDSR şi PD aveau posibilitatea teoretică să se alieze (aveau, combinat, 40% din mandate) şi să încerce să izoleze CDR (un pic peste 30% din mandate). Dar nici măcar atunci nu vorbim de o majoritate. Exemplele pot continua.
"Un partid care câştigă alegerile parlamentare sau o coaliţie care câştigă alegerile parlamentare în România să vină la mine şi să-mi spună: 'Noi am câştigat alegerile parlamentare, domnul Traian Basescu este candidatul nostru oficial pentru funcţia de prim-ministru'. În acel moment Traian Basescu ar fi desemnat prim-ministru al României, pentru că tocmai în acest sens am înţeles eu mereu Constituţia, chiar cea actuală" (Crin Antonescu, ieri la Realitatea TV).
Ofensivă de imagine sau declaraţie nu-foarte-planificată. Cum şi declaraţiile de simpatie ale lui Crin Antonescu faţă de Gigi Becali pot fi într-o tradiţie de solidaritate intrapartinică ("nu-l las la greu") sau o tentativă de a capta publicuri noi. Vom vedea în lunile următoare.
Preşedintele PNL face şi o eroare interesantă în acelaşi interviu: "Preşedintele trebuie să ia notă prin desemnarea sa de alegerea pe care au făcut-o cetăţenii. Cetăţenii au ales o majoritate în parlament, care acea majoritate decide cine va fi prim-ministru, preşedintele oficiind pur şi simplu consacrarea acelei voinţe".
Cetăţenii nu aleg majorităţi. Am avut şapte scrutine parlamentare după Revoluţie. Doar de două ori un partid sau o alianţă a avut majoritatea absolută în Parlament în urma alegerilor (1990, 2012). Majorităţile sunt rezultatul negocierilor dintre partide post-alegeri. Exemplu:
Partidul Mare 30%
Partidul A 20%
Partidul B 20%
Partidul C 20%
Alţii 10%
Partidele A, B şi C sunt partide dispuse să colaboreze între ele şi să izoleze partidul Mare, formând o nouă coaliţie de guvernare fără el. Sau poate că unul dintre ele colaborează cu Partidul Mare şi formează o coaliţie de guvernare cu el. Aceste lucruri se decid însă după alegeri.
Dacă excludem din calcul negocierile post-alegeri, nu ştiu care a fost "majoritatea aleasă de cetăţeni în parlament" în urma alegerilor din 2008 (PSD şi PNL 35% din mandate, PNL 20%). Tehnic se pot alcătui trei majorităţi (PSD+PNL, PSD+PDL, PNL+PDL).
De asemenea în 1996 PDSR şi PD aveau posibilitatea teoretică să se alieze (aveau, combinat, 40% din mandate) şi să încerce să izoleze CDR (un pic peste 30% din mandate). Dar nici măcar atunci nu vorbim de o majoritate. Exemplele pot continua.
sâmbătă, 18 mai 2013
Sondaje CSOP şi IRES: personalităţi în flux?
Sondaje CSOP (detalii aici) şi IRES (detalii aici).
Elemente picante/interesante rezultate din cumularea informaţiilor:
1. O naţie mai interesată de politică decât pretinde că este. Doar 38% din românii aflaţi în ţară spun că dau atenţie mare sau foarte mare evenimentelor sau ştirilor politice.
15% se consideră interesaţi de politică, 34% se consideră nici interesaţi nici dezinteresaţi, iar 51% neinteresaţi.
În realitate notorietatea evenimentelor de pe scena politică este semnificativ mai mare. Apariţia Iniţiativei România Liberală este o excepţie, probabil datorită unui marketing insuficient.
2. Valul de optimism de după alegeri a dispărut. Conform ambelor institute, numărul celor care cred că România merge într-o direcţie greşită este la cotele de dinainte de noiembrie (adică înalt)....
3. ... şi totuşi, nimic nu s-a schimbat în planul opţiunilor de vot pentru partide.
USL este la 60% sau imediat sub această valoare, PDL între 15% şi 19%, PPDD în scădere accelerată faţă de scorul de la parlamentare.
În alte cuvinte, optimiştii-circumstanţiali-care-acum-sunt-dezamăgiţi nu erau votanţi USL, probabil că n-au votat de fel şi nici de partea opoziţiei nu au trecut.
4. Conform CSOP, triada Ponta-Isărescu-Oprescu conduce în clasamentul încrederii. Situaţia este identică cu cea din toate sondajele din ultimele luni.
5. Conform IRES, Traian Băsescu este re-evaluat de către populaţie:
Trei sferturi dintre români doresc ca el să-şi termine mandatul.
Încrederea în Traian Băsescu s-a mărit consistent în ultima lună - cu 8%.
Un român din trei consideră că măsurile luate de guvernul Boc au fost o idee bună.
Doctrina preşedintelui-jucător, pe care şi Traian Băsescu a lăsat-o în fundal, a rămas ... ne-re-evaluată: 27% dintre români consideră că Preşedintele României ar trebui să fie "jucător", 57% "arbitru".
Deşi CSOP nu prezintă o situaţie întru totul asemănătoare, Traian Băsescu este şi în sondajul acestui institut cel mai credibil om din afara USL.
6. Conform IRES, dar şi altor sondaje din ultimele luni, există un grup clar definit (21-26% din populaţie) care este opus colaborării sau coabitării dintre preşedinte şi Victor Ponta.
Acest grup este reunirea aparte a două subgrupuri: susţinătorii lui Crin Antonescu şi foşti susţinători ai preşedintelui, dezamăgiţi de compromisurile pe care pare să le fi făcut.
7. Conform IRES, notorietatea Mişcării Populare este în scădere, dar numărul celor care ar vota-o la alegeri a rămas constant: 5,4% din populaţia aflată în ţară = aproximativ 800 de mii de persoane.
Ca să înţelegem concret ce înseamnă asta: dacă la europarlamentare jumătate din aceşti oameni ar veni la vot - în condiţiile unei prezenţe precum la europarlamentarele trecute - o listă MP ar obţine un scor de 8%, adică doi-trei europarlamentari.
8. Raportul dintre PSD şi PNL este de aproape 2-la-1, precum în aproape toate sondajele din ultimele luni. Situaţia este defavorabilă PNL prin comparaţie cu cea de acum câţiva ani (raport 3-la-2) şi se datorează probabil vizibilităţii lui Victor Ponta.
9. În ceea ce priveşte prezidenţialele, acum două săptămâni scriam: "Dacă pe lista de opţiuni se află şi o candidatură separată a PSD sau dacă respondenţii pot să numească orice politician doresc - inclusiv politicieni asociaţi cu PSD - , scorul preşedintelui PNL este între 33% şi 37%."
În sondajul IRES, Crin Antonescu este la 32% - de văzut dacă e efectul marjei de eroare sau începutul unui trend negativ. Victor Ponta este pe locul doi.
Efectul interesant este reapariţia în prim-plan lui Traian Băsescu. Cu 19% dintre români optând instinctiv pentru actualul preşedinte, opoziţia are o problemă. Nu e întâmplător că MRU este împins sub intervalul de care vorbeam în postarea de acum două săptămâni. Atunci: "între 6% şi 15%", în sondajul IRES: 5%.
Elemente picante/interesante rezultate din cumularea informaţiilor:
1. O naţie mai interesată de politică decât pretinde că este. Doar 38% din românii aflaţi în ţară spun că dau atenţie mare sau foarte mare evenimentelor sau ştirilor politice.
15% se consideră interesaţi de politică, 34% se consideră nici interesaţi nici dezinteresaţi, iar 51% neinteresaţi.
În realitate notorietatea evenimentelor de pe scena politică este semnificativ mai mare. Apariţia Iniţiativei România Liberală este o excepţie, probabil datorită unui marketing insuficient.
2. Valul de optimism de după alegeri a dispărut. Conform ambelor institute, numărul celor care cred că România merge într-o direcţie greşită este la cotele de dinainte de noiembrie (adică înalt)....
3. ... şi totuşi, nimic nu s-a schimbat în planul opţiunilor de vot pentru partide.
USL este la 60% sau imediat sub această valoare, PDL între 15% şi 19%, PPDD în scădere accelerată faţă de scorul de la parlamentare.
În alte cuvinte, optimiştii-circumstanţiali-care-acum-sunt-dezamăgiţi nu erau votanţi USL, probabil că n-au votat de fel şi nici de partea opoziţiei nu au trecut.
4. Conform CSOP, triada Ponta-Isărescu-Oprescu conduce în clasamentul încrederii. Situaţia este identică cu cea din toate sondajele din ultimele luni.
5. Conform IRES, Traian Băsescu este re-evaluat de către populaţie:
Trei sferturi dintre români doresc ca el să-şi termine mandatul.
Încrederea în Traian Băsescu s-a mărit consistent în ultima lună - cu 8%.
Un român din trei consideră că măsurile luate de guvernul Boc au fost o idee bună.
Doctrina preşedintelui-jucător, pe care şi Traian Băsescu a lăsat-o în fundal, a rămas ... ne-re-evaluată: 27% dintre români consideră că Preşedintele României ar trebui să fie "jucător", 57% "arbitru".
Deşi CSOP nu prezintă o situaţie întru totul asemănătoare, Traian Băsescu este şi în sondajul acestui institut cel mai credibil om din afara USL.
6. Conform IRES, dar şi altor sondaje din ultimele luni, există un grup clar definit (21-26% din populaţie) care este opus colaborării sau coabitării dintre preşedinte şi Victor Ponta.
Acest grup este reunirea aparte a două subgrupuri: susţinătorii lui Crin Antonescu şi foşti susţinători ai preşedintelui, dezamăgiţi de compromisurile pe care pare să le fi făcut.
7. Conform IRES, notorietatea Mişcării Populare este în scădere, dar numărul celor care ar vota-o la alegeri a rămas constant: 5,4% din populaţia aflată în ţară = aproximativ 800 de mii de persoane.
Ca să înţelegem concret ce înseamnă asta: dacă la europarlamentare jumătate din aceşti oameni ar veni la vot - în condiţiile unei prezenţe precum la europarlamentarele trecute - o listă MP ar obţine un scor de 8%, adică doi-trei europarlamentari.
8. Raportul dintre PSD şi PNL este de aproape 2-la-1, precum în aproape toate sondajele din ultimele luni. Situaţia este defavorabilă PNL prin comparaţie cu cea de acum câţiva ani (raport 3-la-2) şi se datorează probabil vizibilităţii lui Victor Ponta.
9. În ceea ce priveşte prezidenţialele, acum două săptămâni scriam: "Dacă pe lista de opţiuni se află şi o candidatură separată a PSD sau dacă respondenţii pot să numească orice politician doresc - inclusiv politicieni asociaţi cu PSD - , scorul preşedintelui PNL este între 33% şi 37%."
În sondajul IRES, Crin Antonescu este la 32% - de văzut dacă e efectul marjei de eroare sau începutul unui trend negativ. Victor Ponta este pe locul doi.
Efectul interesant este reapariţia în prim-plan lui Traian Băsescu. Cu 19% dintre români optând instinctiv pentru actualul preşedinte, opoziţia are o problemă. Nu e întâmplător că MRU este împins sub intervalul de care vorbeam în postarea de acum două săptămâni. Atunci: "între 6% şi 15%", în sondajul IRES: 5%.
miercuri, 15 mai 2013
De ce sunt importante alegerile prezidenţiale din 2014
În ultimele luni am scris mai multe postări despre prezidenţialele din 2014. Până la acel scrutin mai e mai mult de un an. Tema pare inutilă; o explicaţie este, cred, necesară.
Prezidenţialele sunt un scrutin cu o miză simbolică importantă. Dar, în principal, vorbim despre identificarea partidului care, cu siguranţă, va guverna după 2016. În alte cuvinte, preşedintele ales anul viitor va putea nominaliza în 2016 un candidat la ocuparea funcţiei de premier de la partidul său favorit, indiferent de rezultatul alegerilor parlamentare din acel an. Termină partidul respectiv sau alianţa din care face parte pe locul doi la mandate? Nicio problemă - în 2004 n-a contat aşa ceva. Termină partidul respectiv sau alianţa respectivă pe locul doi la voturi? Iarăşi nicio problemă - n-a contat nici în 2004 şi nici în 2008. Ducând lucrurile la extrem, am putea avea situaţia următoare peste trei ani şi jumătate, imediat după parlamentare:
Partidul A: 35% din voturi
Partidul B: 30% din voturi
Partidul C (al preşedintelui): 20% din voturi.
Ar avea succes preşedintele cu o nominalizare de premier din partidul C, partidul său? Evident. Parlamentarii nou-aleşi nu vor avea chef să respingă două propuneri de acest tip pentru că s-ar ajunge la dizolvarea parlamentului şi la o nouă şi costisitoare campanie electorală (în ianuarie!)... iar după aceea preşedintele ar putea reveni cu aceleaşi nominalizări ca şi înainte de dizolvarea parlamentului.
Ar putea partidele A şi B suspenda preşedintele? Teoretic da, dar apar alte probleme: preşedintele poate câştiga referendumul sau îl poate pur şi simplu boicota, astfel încât să nu se îndeplinească cvorumul necesar pentru validare.
Mult mai simplu şi mai eficient este pentru partidele A şi B să liciteze pentru bunăvoinţa preşedintelui/partidului C.
Exemplul de mai sus este, repet, unul extrem dar crucial pentru înţelegerea modului în care funcţionează lucrurile. Partidele româneşti sunt grupuri orientate spre captarea resurselor bugetare, afirmaţia fiind validă indiferent despre cine vorbim. La buget se ajunge prin guvern. Iar la guvernare se ajunge prin influenţa (asupra) preşedintelui.
Din acest punct de vedere va fi interesant de văzut cum va arăta propunerea de revizuire a Constituţiei pe următoarele paliere:
a) procesul de desemnare al candidatului la ocuparea funcţiei de prim-ministru;
b) procesul de suspendare al preşedintelui (cu bătaie spre scenarii precum cel de mai sus).
De asemenea de văzut dacă PSD conştientizează că, în cazul susţinerii lui Crin Antonescu la preşedinţie, trebuie să meargă pe un proiect comun cu PNL inclusiv după 2016, în caz contrar urmând să se pomenească după viitoarele parlamentare în aceeaşi situaţie ca în 2004 ("avem 40% din parlament, suntem cel mai puternic partid ... şi degeaba, pentru că la guvernare sunt ceilalţi 60%").
Edit: Articolul a fost postat într-o miercuri. Joi Victor Ponta declara la TVR că în Constituţie se va introduce o prevedere conform căreia "Preşedintele este ales direct, dar desemnează primul ministru de la grupul parlamentar care a obţinut cel mai mare număr de mandate".
În acelaşi articol se menţionează că referendumul privind validarea Constituţiei va avea loc în 2014.
Articolele apărute pe Sociollogica care au avut drept subiect prezidenţialele acoperă mai multe tematici. Aici am scris despre problemele cu care se confruntă fiecare forţă politică în perspectiva prezidenţialelor. La alegerile din 2014 vor veni cu certitudine oameni care n-au votat la parlamentarele din decembrie - o discuţie despre ei pe baza experienţei similare din 2009 poate fi văzută aici.
Iată şi motivele pentru care este improbabil ca Victor Ponta să candideze la prezidenţiale.
Am definit aici miza centrală a următorilor doi ani: va ajunge Crin Antonescu preşedinte sau nu? Evoluţiile din săptămânile care au urmat postării au confirmat faptul că am identificat miza corectă. În cazul preşedintelui PNL, vorbim despre o involuţie în sondaje. Să zicem că totuşi va obţine peste 50% din voturi - tot vom avea două tururi, şi nu unul.
Pe baza experienţelor din trecut, prognozele sunt dificil de livrat. Dar dacă vrei scenarii, iată câteva.
Cel mai la zi articol constă dintr-o perspectivă generală asupra intenţiei de vot pentru diferiţi candidaţi. Cele mai suculente sondaje din ultima vreme sunt sondajul Geopol, în care Ponta > Antonescu, şi sondajul INSCOP care prezintă cum ar vota românii în turul doi în funcţie de care personalităţi politice ar ajunge în acea manşă.
Prezidenţialele sunt un scrutin cu o miză simbolică importantă. Dar, în principal, vorbim despre identificarea partidului care, cu siguranţă, va guverna după 2016. În alte cuvinte, preşedintele ales anul viitor va putea nominaliza în 2016 un candidat la ocuparea funcţiei de premier de la partidul său favorit, indiferent de rezultatul alegerilor parlamentare din acel an. Termină partidul respectiv sau alianţa din care face parte pe locul doi la mandate? Nicio problemă - în 2004 n-a contat aşa ceva. Termină partidul respectiv sau alianţa respectivă pe locul doi la voturi? Iarăşi nicio problemă - n-a contat nici în 2004 şi nici în 2008. Ducând lucrurile la extrem, am putea avea situaţia următoare peste trei ani şi jumătate, imediat după parlamentare:
Partidul A: 35% din voturi
Partidul B: 30% din voturi
Partidul C (al preşedintelui): 20% din voturi.
Ar avea succes preşedintele cu o nominalizare de premier din partidul C, partidul său? Evident. Parlamentarii nou-aleşi nu vor avea chef să respingă două propuneri de acest tip pentru că s-ar ajunge la dizolvarea parlamentului şi la o nouă şi costisitoare campanie electorală (în ianuarie!)... iar după aceea preşedintele ar putea reveni cu aceleaşi nominalizări ca şi înainte de dizolvarea parlamentului.
Ar putea partidele A şi B suspenda preşedintele? Teoretic da, dar apar alte probleme: preşedintele poate câştiga referendumul sau îl poate pur şi simplu boicota, astfel încât să nu se îndeplinească cvorumul necesar pentru validare.
Mult mai simplu şi mai eficient este pentru partidele A şi B să liciteze pentru bunăvoinţa preşedintelui/partidului C.
Exemplul de mai sus este, repet, unul extrem dar crucial pentru înţelegerea modului în care funcţionează lucrurile. Partidele româneşti sunt grupuri orientate spre captarea resurselor bugetare, afirmaţia fiind validă indiferent despre cine vorbim. La buget se ajunge prin guvern. Iar la guvernare se ajunge prin influenţa (asupra) preşedintelui.
Din acest punct de vedere va fi interesant de văzut cum va arăta propunerea de revizuire a Constituţiei pe următoarele paliere:
a) procesul de desemnare al candidatului la ocuparea funcţiei de prim-ministru;
b) procesul de suspendare al preşedintelui (cu bătaie spre scenarii precum cel de mai sus).
De asemenea de văzut dacă PSD conştientizează că, în cazul susţinerii lui Crin Antonescu la preşedinţie, trebuie să meargă pe un proiect comun cu PNL inclusiv după 2016, în caz contrar urmând să se pomenească după viitoarele parlamentare în aceeaşi situaţie ca în 2004 ("avem 40% din parlament, suntem cel mai puternic partid ... şi degeaba, pentru că la guvernare sunt ceilalţi 60%").
Edit: Articolul a fost postat într-o miercuri. Joi Victor Ponta declara la TVR că în Constituţie se va introduce o prevedere conform căreia "Preşedintele este ales direct, dar desemnează primul ministru de la grupul parlamentar care a obţinut cel mai mare număr de mandate".
În acelaşi articol se menţionează că referendumul privind validarea Constituţiei va avea loc în 2014.
Articolele apărute pe Sociollogica care au avut drept subiect prezidenţialele acoperă mai multe tematici. Aici am scris despre problemele cu care se confruntă fiecare forţă politică în perspectiva prezidenţialelor. La alegerile din 2014 vor veni cu certitudine oameni care n-au votat la parlamentarele din decembrie - o discuţie despre ei pe baza experienţei similare din 2009 poate fi văzută aici.
Iată şi motivele pentru care este improbabil ca Victor Ponta să candideze la prezidenţiale.
Am definit aici miza centrală a următorilor doi ani: va ajunge Crin Antonescu preşedinte sau nu? Evoluţiile din săptămânile care au urmat postării au confirmat faptul că am identificat miza corectă. În cazul preşedintelui PNL, vorbim despre o involuţie în sondaje. Să zicem că totuşi va obţine peste 50% din voturi - tot vom avea două tururi, şi nu unul.
Pe baza experienţelor din trecut, prognozele sunt dificil de livrat. Dar dacă vrei scenarii, iată câteva.
Cel mai la zi articol constă dintr-o perspectivă generală asupra intenţiei de vot pentru diferiţi candidaţi. Cele mai suculente sondaje din ultima vreme sunt sondajul Geopol, în care Ponta > Antonescu, şi sondajul INSCOP care prezintă cum ar vota românii în turul doi în funcţie de care personalităţi politice ar ajunge în acea manşă.
luni, 13 mai 2013
Sondaj Avangarde: USL 60%, Antonescu 44%
Efectuat în aprilie. Detalii: aici. Crin Antonescu, precum în toate sondajele în care este candidatul unic al USL, 44% din opţiunile de vot.
Putem face o comparaţie interesantă între USL şi Crin Antonescu:
USL: 60% din opţiunile de vot de la parlamentare.
C.A.: 44% din opţiunile de vot de la prezidenţiale.
USL: 38% din românii aflaţi în ţară.
C.A.: 26% din românii aflaţi în ţară.
Diferenţa este de 12% - adică o treime din electoratul USL - peste un milion şi jumătate de persoane.
Aceşti oameni votează USL dar nu Crin Antonescu. Pe cine ar vota ei la prezidenţiale? Nu un candidat PSD (lista de candidaţi din sondaj nu include o asemenea opţiune). Ci pe MRU, Mugur Isărescu sau n-ar vota deloc. Aparent avem votanţi USL care mai degrabă decât să-l voteze pe Crin Antonescu ar opta pentru candidaţi aparţinând celeilalte părţi a spectrului politic sau ar sta acasă. În realitate lucrurile stau altfel, pentru că mai trebuie să adăugăm o informaţie:
USL: (la parlamentarele din decembrie) aproximativ 28% din românii aflaţi în ţară.
USL: (acum) 38% din românii aflaţi în ţară.
C.A.: 26% din românii aflaţi în ţară.
Imaginea corectă este următoarea: o mare parte din oamenii care, în sondaje, susţin USL au venit alături de putere după alegeri. Ei sunt cei care acordă credit guvernării, şi nu sunt părtaşi la proiectul "USL" aşa cum a fost el definit în anii trecuţi.
Scenariul de la prezidenţiale "Crin vs. MRU vs. Isărescu vs. DD" a mai fost testat o dată, în luna referendumului, atunci când preşedintele PNL era la apogeu. Iată cum s-au modificat lucrurile:
Crin Antonescu:
Iulie: 54% din opţiunile de vot
Acum: 44% din opţiunile de vot
Mugur Isărescu + MRU:
Iulie: 22% din opţiunile de vot
Acum: 34% din opţiunile de vot
Dacă transformăm aceste scoruri în voturi pe baza procentului celor care aveau/au o opţiune, situaţia s-a schimbat în felul următor:
Antonescu: de la 6 milioane de voturi potenţiale la 4,1 milioane.
Isărescu+MRU: de la 2,5 milioane la 3,2 milioane.
Ca observaţie de final, scorul opoziţiei non-PPDD-iste este în creştere (22% în sondajul Avangarde faţă de 16% la alegeri), menţionarea Mişcării Populare ca şi opţiune de vot complicând de altfel lucrurile.
Putem face o comparaţie interesantă între USL şi Crin Antonescu:
USL: 60% din opţiunile de vot de la parlamentare.
C.A.: 44% din opţiunile de vot de la prezidenţiale.
USL: 38% din românii aflaţi în ţară.
C.A.: 26% din românii aflaţi în ţară.
Diferenţa este de 12% - adică o treime din electoratul USL - peste un milion şi jumătate de persoane.
Aceşti oameni votează USL dar nu Crin Antonescu. Pe cine ar vota ei la prezidenţiale? Nu un candidat PSD (lista de candidaţi din sondaj nu include o asemenea opţiune). Ci pe MRU, Mugur Isărescu sau n-ar vota deloc. Aparent avem votanţi USL care mai degrabă decât să-l voteze pe Crin Antonescu ar opta pentru candidaţi aparţinând celeilalte părţi a spectrului politic sau ar sta acasă. În realitate lucrurile stau altfel, pentru că mai trebuie să adăugăm o informaţie:
USL: (la parlamentarele din decembrie) aproximativ 28% din românii aflaţi în ţară.
USL: (acum) 38% din românii aflaţi în ţară.
C.A.: 26% din românii aflaţi în ţară.
Imaginea corectă este următoarea: o mare parte din oamenii care, în sondaje, susţin USL au venit alături de putere după alegeri. Ei sunt cei care acordă credit guvernării, şi nu sunt părtaşi la proiectul "USL" aşa cum a fost el definit în anii trecuţi.
Scenariul de la prezidenţiale "Crin vs. MRU vs. Isărescu vs. DD" a mai fost testat o dată, în luna referendumului, atunci când preşedintele PNL era la apogeu. Iată cum s-au modificat lucrurile:
Crin Antonescu:
Iulie: 54% din opţiunile de vot
Acum: 44% din opţiunile de vot
Mugur Isărescu + MRU:
Iulie: 22% din opţiunile de vot
Acum: 34% din opţiunile de vot
Dacă transformăm aceste scoruri în voturi pe baza procentului celor care aveau/au o opţiune, situaţia s-a schimbat în felul următor:
Antonescu: de la 6 milioane de voturi potenţiale la 4,1 milioane.
Isărescu+MRU: de la 2,5 milioane la 3,2 milioane.
Ca observaţie de final, scorul opoziţiei non-PPDD-iste este în creştere (22% în sondajul Avangarde faţă de 16% la alegeri), menţionarea Mişcării Populare ca şi opţiune de vot complicând de altfel lucrurile.
sâmbătă, 11 mai 2013
42 de criterii pentru găsirea candidatului perfect la prezidenţiale
...al PDL/MP/FC/NR, ceilalţi deja se ştiu.
Lista e simplă şi clară, adnotările sunt inutile... cu excepția faptului că această postare a fost scrisă în mai 2013.
1. Să fie exact ca Traian Băsescu.
2. Să nu fie deloc ca Traian Băsescu.
3. Să fie asociat cu Traian Băsescu, să primească binecuvântarea lui, să fie noul "delfin" care preia electoratul dreptei, electoratul lui Traian Băsescu.
4. Să n-aibă nicio legătură cu Traian Băsescu, să fie o persoană care să înceapă de la zero, ca să atragă votanţi noi şi să nu care "povara" măsurilor din 2010.
5. Să fie amuzant, hazos, haios.
6. Să fie sobru, serios, îngândurat.
7. Să fie dintr-un partid mic sau din afara politicii, un om care nu e asociat cu clasa politică actuală.
8. Să fie politician cu experienţă dintr-un partid mare, ca să ştie cum merg lucrurile, să nu trebuiască să înveţe totul de la zero.
9. Să fie liberal, conservator şi creştin-democrat.
10. Să nu-i pese de ideologii, că nu mai contează.
11. Să ştie ce şi cum cu Europa, cu Consiliul European, cu Consiliul Europei, cu Parlamentul European...
12. ... şi să nu vorbească niciodată despre asta.
13. Să fie prezent tot timpul în sondaje, să aibă cote mari, să-l ştie lumea.
14. Să fie o surpriză de ultim moment, ca în 2004, ca să nu-l atace prea mult Antena 3.
15. Să zâmbească dar să nu rânjească.
16. Să se încrunte dar să nu înfurie lumea.
17. Să placă la toate blogurile, dar să nu-i pese de asta.
18. Să fie om sărac, cinstit, din popor, să ştie greutăţile omului obişnuit.
19. Să fie bogat, dintr-o familie bună, să fie un om care a reuşit în viaţă, ca să nu-i vină pofta să se îmbogăţească după ce devine preşedinte.
20. Să placă şi la unguri şi la peremişti sau pepedişti.
21. Să fie rapid în reacţii dar inteligent şi calculat.
22. Să ştie să vorbească cu ţăranii, cu oamenii simpli, cu bătrânii.
23. Să aibă zvâc, să placă la tineri.
24. Să fie intelectual.
25. Să nu vorbească ca un intelectual.
26. Să nu fi fost niciodată bugetar, să nu fi lucrat niciodată la stat.
27. Să ştie perfect cum funcţionează instituţiile statului.
28. Să aibă susţinerea PDL, că fără organizaţiile lor în teritoriu nu se poate.
29. Să renege public PDL, pentru că au fost nişte corupţi şi-i urăşte lumea.
30. Să fie sexy.
31. Să fie om la casa lui, căsătorit, cu copii.
32. Să nu vorbească prostii.
33. Să nu zică chestii prea complicate că nu-l înţelege nimeni.
34. Să fie un bun orator, să facă oamenii să vibreze când îl aud.
35. Să nu fie demagog.
36. Să fie radical, să stârnească sentimentul de "revoluţie împotriva răului".
37. Să nu facă pe nebunul, că sperie populaţia.
38. Să fie destupat la minte, european, cosmopolit.
39. Să fie tradiţionalist, să apere valorile, să arate patriotism.
40. Să fie onest, sincer.
41. Să fie şmecher, să păcălească duşmanii.
42. Să fie autentic.
Lista e simplă şi clară, adnotările sunt inutile... cu excepția faptului că această postare a fost scrisă în mai 2013.
1. Să fie exact ca Traian Băsescu.
2. Să nu fie deloc ca Traian Băsescu.
3. Să fie asociat cu Traian Băsescu, să primească binecuvântarea lui, să fie noul "delfin" care preia electoratul dreptei, electoratul lui Traian Băsescu.
4. Să n-aibă nicio legătură cu Traian Băsescu, să fie o persoană care să înceapă de la zero, ca să atragă votanţi noi şi să nu care "povara" măsurilor din 2010.
5. Să fie amuzant, hazos, haios.
6. Să fie sobru, serios, îngândurat.
7. Să fie dintr-un partid mic sau din afara politicii, un om care nu e asociat cu clasa politică actuală.
8. Să fie politician cu experienţă dintr-un partid mare, ca să ştie cum merg lucrurile, să nu trebuiască să înveţe totul de la zero.
9. Să fie liberal, conservator şi creştin-democrat.
10. Să nu-i pese de ideologii, că nu mai contează.
11. Să ştie ce şi cum cu Europa, cu Consiliul European, cu Consiliul Europei, cu Parlamentul European...
12. ... şi să nu vorbească niciodată despre asta.
13. Să fie prezent tot timpul în sondaje, să aibă cote mari, să-l ştie lumea.
14. Să fie o surpriză de ultim moment, ca în 2004, ca să nu-l atace prea mult Antena 3.
15. Să zâmbească dar să nu rânjească.
16. Să se încrunte dar să nu înfurie lumea.
17. Să placă la toate blogurile, dar să nu-i pese de asta.
18. Să fie om sărac, cinstit, din popor, să ştie greutăţile omului obişnuit.
19. Să fie bogat, dintr-o familie bună, să fie un om care a reuşit în viaţă, ca să nu-i vină pofta să se îmbogăţească după ce devine preşedinte.
20. Să placă şi la unguri şi la peremişti sau pepedişti.
21. Să fie rapid în reacţii dar inteligent şi calculat.
22. Să ştie să vorbească cu ţăranii, cu oamenii simpli, cu bătrânii.
23. Să aibă zvâc, să placă la tineri.
24. Să fie intelectual.
25. Să nu vorbească ca un intelectual.
26. Să nu fi fost niciodată bugetar, să nu fi lucrat niciodată la stat.
27. Să ştie perfect cum funcţionează instituţiile statului.
28. Să aibă susţinerea PDL, că fără organizaţiile lor în teritoriu nu se poate.
29. Să renege public PDL, pentru că au fost nişte corupţi şi-i urăşte lumea.
30. Să fie sexy.
31. Să fie om la casa lui, căsătorit, cu copii.
32. Să nu vorbească prostii.
33. Să nu zică chestii prea complicate că nu-l înţelege nimeni.
34. Să fie un bun orator, să facă oamenii să vibreze când îl aud.
35. Să nu fie demagog.
36. Să fie radical, să stârnească sentimentul de "revoluţie împotriva răului".
37. Să nu facă pe nebunul, că sperie populaţia.
38. Să fie destupat la minte, european, cosmopolit.
39. Să fie tradiţionalist, să apere valorile, să arate patriotism.
40. Să fie onest, sincer.
41. Să fie şmecher, să păcălească duşmanii.
42. Să fie autentic.
joi, 9 mai 2013
Tripodul MRU-PDL-TB
În clipa de faţă, cel mai interesant aspect legat de alegerile prezidenţiale de anul viitor pare a fi indecizia din opoziţie (prin care înţeleg aici fostul ARD şi MP, dar nu PPDD).
Avem un tripod. În ordine alfabetică:
1. Candidatul cel mai vizibil şi singurul asumat ca atare: Mihai Răzvan Ungureanu.
2. Organizaţia cea mai puternică în teritoriu dintre cele de care vorbim: PDL.
3. Vectorul principal de legitimitate şi deţinătorul multor voturi: Traian Băsescu şi prin extensie Mişcarea Populară. De văzut cât de mult şi dacă se va ciobi datorită coabitării.
MRU şi PDL nu colaborează la prezidenţiale decât dacă partidul lui MRU fuzionează cu PDL (sursa).
MRU şi TB nu colaborează în momentul de faţă - altfel Mişcarea Populară n-ar mai fi existat.
PDL şi TB nu colaborează în momentul de faţă ("Adio, PD! Adio, PDL!").
Aparent totul e simplu. Am putea avea trei candidaturi:
1. MRU (ADA),
2. un candidat reprezentând PDL
şi
3. un candidat prin care Traian Băsescu să-şi poată concretiza susţinerea în vederea turului doi şi testa MP în perspectiva anului 2016, subiect asupra căruia voi reveni poate altă dată.
Cel mai probabil cei trei candidaţi s-ar "călca pe picioare" în primul tur. Exemplu de rezultat:
Candidat sau candidaţi USL (nici nu mai contează) 48%
Dan Diaconescu (PPDD) 14%
Liviu Negoiţă (PDL) 12%
MRU (ADA) 10%
Cristian Diaconescu (independent susţinut de MP şi părţi din PDL) 10%
Din mai multe puncte de vedere, scenariul de mai sus este unul optimist pentru opoziţie. Dan Diaconescu obţine acelaşi scor ca PPDD la parlamentare (nu mai mult!) iar cei trei candidaţi ai opoziţiei obţin împreună de două ori mai multe procente decât ARD la parlamentare - 32% faţă de 16%.
Este posibil ca împărţirea voturilor celor trei să aibă cu totul alt aspect? În 1996, dreapta a avut trei candidaţi. Împreună Nicolae Manolescu şi Radu Câmpeanu au luat 1% din voturi. Emil Constantinescu: 28%. Acum însă forţele sunt mult mai echilibrate: ce au unii nu au ceilalţi. Tripodul de la începutul postării este o mărturie în acest sens.
Modalităţi de rezolvare a problemei (dacă excludem o negociere raţională tripartită):
1. Schimbarea conducerii PDL după un eşec la europarlamentare, schimbare care ar altera coordonatele situaţiei. Probabilitate: redusă. Argumente de ce - aici.
2. TB/MP nu propun un candidat la prezidenţiale. Probabilitate: considerabilă.
3. Colaborări punctuale între doi actori (probabilitate: medie):
a. MRU şi TB colaborează prin forţa circumstanţelor pentru a izola candidatul PDL.
b. PDL îşi schimbă părerea şi îl susţine pe MRU.
c. În cazul unei candidaturi gen Emil Boc, TB decide să susţină candidatul PDL.
Măcar atunci voturile s-ar împărţi între doi candidaţi. Nu-i perfect dar e mai puţin rău. Oricare din colaborări pune al treilea actor într-o poziţie dificilă şi greu de apărat. Situaţiile b. şi c. aruncă pe Traian Băsescu şi respectiv pe MRU în corzi ("de ce divizezi voturile 'dreptei'?"). O astfel de paradigmă ar fi totuşi inteligibilă, dar nu scuzabilă, în perspectiva alegerilor din 2016. Voi reveni asupra acestui subiect săptămâna viitoare.
O mulţime de variabile (europarlamentarele, situaţia economiei, percepţii create de sondajele de opinie, etc.) pot schimba situaţia în mod semnificativ în anul care urmează. Legat de primul aspect, aş dori să reamintesc că imediat după europarlamentare... vine vara, iar în septembrie 2014 suntem aproape în campanie. Acum cinci ani, când am avut europarlamentare şi prezidenţiale în acelaşi an, toate candidaturile principale au fost anunţate cu cel puţin două luni înainte de europarlamentare.
Avem un tripod. În ordine alfabetică:
1. Candidatul cel mai vizibil şi singurul asumat ca atare: Mihai Răzvan Ungureanu.
2. Organizaţia cea mai puternică în teritoriu dintre cele de care vorbim: PDL.
3. Vectorul principal de legitimitate şi deţinătorul multor voturi: Traian Băsescu şi prin extensie Mişcarea Populară. De văzut cât de mult şi dacă se va ciobi datorită coabitării.
MRU şi PDL nu colaborează la prezidenţiale decât dacă partidul lui MRU fuzionează cu PDL (sursa).
MRU şi TB nu colaborează în momentul de faţă - altfel Mişcarea Populară n-ar mai fi existat.
PDL şi TB nu colaborează în momentul de faţă ("Adio, PD! Adio, PDL!").
Aparent totul e simplu. Am putea avea trei candidaturi:
1. MRU (ADA),
2. un candidat reprezentând PDL
şi
3. un candidat prin care Traian Băsescu să-şi poată concretiza susţinerea în vederea turului doi şi testa MP în perspectiva anului 2016, subiect asupra căruia voi reveni poate altă dată.
Cel mai probabil cei trei candidaţi s-ar "călca pe picioare" în primul tur. Exemplu de rezultat:
Candidat sau candidaţi USL (nici nu mai contează) 48%
Dan Diaconescu (PPDD) 14%
Liviu Negoiţă (PDL) 12%
MRU (ADA) 10%
Cristian Diaconescu (independent susţinut de MP şi părţi din PDL) 10%
Din mai multe puncte de vedere, scenariul de mai sus este unul optimist pentru opoziţie. Dan Diaconescu obţine acelaşi scor ca PPDD la parlamentare (nu mai mult!) iar cei trei candidaţi ai opoziţiei obţin împreună de două ori mai multe procente decât ARD la parlamentare - 32% faţă de 16%.
Este posibil ca împărţirea voturilor celor trei să aibă cu totul alt aspect? În 1996, dreapta a avut trei candidaţi. Împreună Nicolae Manolescu şi Radu Câmpeanu au luat 1% din voturi. Emil Constantinescu: 28%. Acum însă forţele sunt mult mai echilibrate: ce au unii nu au ceilalţi. Tripodul de la începutul postării este o mărturie în acest sens.
Modalităţi de rezolvare a problemei (dacă excludem o negociere raţională tripartită):
1. Schimbarea conducerii PDL după un eşec la europarlamentare, schimbare care ar altera coordonatele situaţiei. Probabilitate: redusă. Argumente de ce - aici.
2. TB/MP nu propun un candidat la prezidenţiale. Probabilitate: considerabilă.
3. Colaborări punctuale între doi actori (probabilitate: medie):
a. MRU şi TB colaborează prin forţa circumstanţelor pentru a izola candidatul PDL.
b. PDL îşi schimbă părerea şi îl susţine pe MRU.
c. În cazul unei candidaturi gen Emil Boc, TB decide să susţină candidatul PDL.
Măcar atunci voturile s-ar împărţi între doi candidaţi. Nu-i perfect dar e mai puţin rău. Oricare din colaborări pune al treilea actor într-o poziţie dificilă şi greu de apărat. Situaţiile b. şi c. aruncă pe Traian Băsescu şi respectiv pe MRU în corzi ("de ce divizezi voturile 'dreptei'?"). O astfel de paradigmă ar fi totuşi inteligibilă, dar nu scuzabilă, în perspectiva alegerilor din 2016. Voi reveni asupra acestui subiect săptămâna viitoare.
O mulţime de variabile (europarlamentarele, situaţia economiei, percepţii create de sondajele de opinie, etc.) pot schimba situaţia în mod semnificativ în anul care urmează. Legat de primul aspect, aş dori să reamintesc că imediat după europarlamentare... vine vara, iar în septembrie 2014 suntem aproape în campanie. Acum cinci ani, când am avut europarlamentare şi prezidenţiale în acelaşi an, toate candidaturile principale au fost anunţate cu cel puţin două luni înainte de europarlamentare.
marți, 7 mai 2013
Sondaj Geopol - o noutate majoră la prezidenţiale
Reamintesc că analiza pe acest blog a unui sondaj nu reprezintă o garanţie că acel sondaj a fost făcut corect sau că e veridic. Nu sunt un "poliţist" al sondajelor. Dacă un element îmi atrage atenţia ca fiind atipic, semnalez acest lucru. Poate reprezenta un început de trend, efectul unor fenomene bruşte necuprinse de alte sondaje, o manipulare sau o eroare neintenţionată.
Sondajul Geopol a fost realizat la sfârşitul lui aprilie şi începutul lui mai. Scorurile sunt aici sau, în caz că link-ul îşi dă duhul, pot fi citite în continuare. Denumirile din paranteze sau lipsa acestor denumiri în cazul anumitor candidaţi se datorează Geopol.
Ponta (PSD) 24,5%
Antonescu (PNL) 20,2%
Isărescu 13,5%
MRU (ADA) 10%
Dan Diaconescu (PPDD) 6,7%
Blaga (PDL) 5,1%
Vadim (PRM) 5,0%
Kelemen Hunor (UDMR) 2,9%
Adrian Năstase 2,1%
Dan Voiculescu (PC) 1,3%
Marian Preda (Mişcarea Populară) 1,3%
George Maior 0,5%
Alţi candidaţi 5,0%
Observaţie generală: 71% din respondenţi şi-au exprimat o opţiune. Un lucru normal pentru sondajele din această perioadă. Dacă aceasta ar fi prezenţa la vot, luând în calcul câţi români sunt plecaţi, am avea aproximativ 11 milioane de votanţi la turul unu, cu 1 milion mai mulţi decât la alegerile precedente.
Luând în calcul şi postarea de acum două săptămâni trecem la detaliile cu adevărat interesante:
1. Primul sondaj în mulţi, mulţi ani de zile în care Crin Antonescu este pe locul doi în cadrul preferinţelor la prezidenţiale. Evident, acest lucru are loc doar în contextul ruperii USL.
De asemenea, Crin Antonescu este la cel mai scăzut scor înregistrat de la ultimele prezidenţiale şi până acum. Practic ... e la nivelul din 2009, din turul unu, de dinainte de criză. Explicaţii posibile:
a. sondajul Geopol însuşi (eroare, manipulare, etc.)
b. din cauza congresului PSD sau a coabitării la care Antonescu s-a opus verbal, votanţii social-democraţilor renunţă să-l mai susţină pe preşedintele PNL, acesta ajungând pe la scorul partidului său.
c. prezenţa în scenariu a lui Mugur Isărescu a "deraiat discul", făcând ca unii simpatizanţi ai preşedintelui PNL să se reorienteze spre actualul guvernator al Băncii Naţionale. Voi reveni asupra subiectului "Isărescu" ceva mai jos.
2. La scorul lui Ponta poate fi adăugat scorul lui Adrian Năstase (24,5 + 2,1 = 26,7%). La scorul lui Antonescu poate fi adăugat scorul lui Dan Voiculescu (20,2 + 1,3 = 21,5%). O astfel de aproximare total neştiinţifică nu scade diferenţa dintre Ponta şi Antonescu, ci o măreşte.
3. Ponta, Antonescu şi alţi lideri din USL întrunesc aproximativ 50% din opţiuni.
Unde sunt celelalte 50%?
16% în triunghiul MRU - Blaga - MP (Marian Preda / Mişcarea Populară).
13,5% la Mugur Isărescu.
12% la Dan Diaconescu şi Vadim.
Restul de 9% la Kelemen Hunor (UDMR) şi la alţii.
Ceea ce mă conduce la punctul următor:
4. Prezenţa lui Mugur Isărescu în sondaj dăunează scorurilor candidaţilor opoziţiei. Scriam acum două săptămâni: "În restul opoziţiei, voturile se împart între prezidenţiabilul cel mai vizibil (MRU), vectorul principal de legitimare (Traian Băsescu) şi partidul cel mai puternic (PDL). Aria despre care vorbim: minim 19%, maxim 30%."
În sondajul Geopol, MRU + Blaga + Marian Preda = 16,4%
Dar:
MRU + Blaga + Marian Preda + Isărescu = 30%.
Nu toţi cei care au exprimat intenţie de vot pentru Isărescu aparţineau ADA, PDL sau erau susţinători ai lui Traian Băsescu. De aceea, dacă Isărescu n-ar fi existat în sondaj, "MRU+Blaga+M.Preda" ar fi însemnat mai puţin de 30%, dar mai mult de 19%. Ipoteza de acum două săptămâni e susţinută de sondajul Geopol.
În cazul ruperii USL, un candidat unic al opoziţiei non-PPDD-iste are şanse să ducă scena politică la un tur unu de infarct (ceea ce în România n-am prea avut), cu trei candidaţi între 21% şi 28%. În măsura în care acest aspect se confirmă, voi reveni asupra lui în lunile viitoare...
5. ... dar (deocamdată) opoziţia non-PPDD-istă n-are candidat unic. Scriam: "MRU între 6% şi 15%" - aşa este şi în sondajul Geopol.
6. La Dan Diaconescu precizam: "Scădere după alegeri semnalată de toate institutele. Actualmente între 9% şi 15%. Un factor important este posibila participare a lui Vadim la prezidenţiale, care îi va sufla câteva procente".
Conform Geopol, prăbuşirea se accentuează. DD=6,7%.
Din punct de vedere mediatic, DD şi mai ales Vadim sunt "rezervoare utile" pentru USL, candidaţi spre care să se îndrepte votanţii dezamăgiţi de guvernarea Ponta dar [candidaţi] care nu prezintă un mare pericol strategic.
7. "Vadim. Oriunde între 3% şi 8%, în funcţie de momentul politic."
În sondajul Geopol: 5%.
8. "Un bazin electoral pentru triada Dan Diaconescu-Vadim-Becali care, în funcţie de circumstanţe, variază între 14% şi 25%."
În sondajul Geopol: 12%, sub limita inferioară a analizei de acum două săptămâni. Fie lucrurile sunt pe cale să se schimbe, fie vorbim de un efect al listei de candidaţi.
9. "Vasile Blaga, Elena Udrea. Măsuraţi rar în sondajele privind prezidenţialele şi niciodată simultan. 6% pentru fiecare."
În sondajul Geopol: Vasile Blaga la 5,1%, în partea de jos a marjei.
Dacă lăsăm la o parte elementul de senzaţional ('Ponta > Antonescu' / 'preşedintele PNL pe locul doi'), acest sondaj dă naştere mai multor întrebări interesante, în special datorită deciziei de a introduce în listă opţiunea Isărescu. În mare, însă, imaginea este la fel ca în alte sondaje din ultimele luni: candidatul/candidaţii USL domină scena (45-50%), celelalte procente fiind divizate între mai mulţi prezidenţiabili.
Sondajul Geopol a fost realizat la sfârşitul lui aprilie şi începutul lui mai. Scorurile sunt aici sau, în caz că link-ul îşi dă duhul, pot fi citite în continuare. Denumirile din paranteze sau lipsa acestor denumiri în cazul anumitor candidaţi se datorează Geopol.
Ponta (PSD) 24,5%
Antonescu (PNL) 20,2%
Isărescu 13,5%
MRU (ADA) 10%
Dan Diaconescu (PPDD) 6,7%
Blaga (PDL) 5,1%
Vadim (PRM) 5,0%
Kelemen Hunor (UDMR) 2,9%
Adrian Năstase 2,1%
Dan Voiculescu (PC) 1,3%
Marian Preda (Mişcarea Populară) 1,3%
George Maior 0,5%
Alţi candidaţi 5,0%
Observaţie generală: 71% din respondenţi şi-au exprimat o opţiune. Un lucru normal pentru sondajele din această perioadă. Dacă aceasta ar fi prezenţa la vot, luând în calcul câţi români sunt plecaţi, am avea aproximativ 11 milioane de votanţi la turul unu, cu 1 milion mai mulţi decât la alegerile precedente.
Luând în calcul şi postarea de acum două săptămâni trecem la detaliile cu adevărat interesante:
1. Primul sondaj în mulţi, mulţi ani de zile în care Crin Antonescu este pe locul doi în cadrul preferinţelor la prezidenţiale. Evident, acest lucru are loc doar în contextul ruperii USL.
De asemenea, Crin Antonescu este la cel mai scăzut scor înregistrat de la ultimele prezidenţiale şi până acum. Practic ... e la nivelul din 2009, din turul unu, de dinainte de criză. Explicaţii posibile:
a. sondajul Geopol însuşi (eroare, manipulare, etc.)
b. din cauza congresului PSD sau a coabitării la care Antonescu s-a opus verbal, votanţii social-democraţilor renunţă să-l mai susţină pe preşedintele PNL, acesta ajungând pe la scorul partidului său.
c. prezenţa în scenariu a lui Mugur Isărescu a "deraiat discul", făcând ca unii simpatizanţi ai preşedintelui PNL să se reorienteze spre actualul guvernator al Băncii Naţionale. Voi reveni asupra subiectului "Isărescu" ceva mai jos.
3. Ponta, Antonescu şi alţi lideri din USL întrunesc aproximativ 50% din opţiuni.
Unde sunt celelalte 50%?
16% în triunghiul MRU - Blaga - MP (Marian Preda / Mişcarea Populară).
13,5% la Mugur Isărescu.
12% la Dan Diaconescu şi Vadim.
Restul de 9% la Kelemen Hunor (UDMR) şi la alţii.
Ceea ce mă conduce la punctul următor:
4. Prezenţa lui Mugur Isărescu în sondaj dăunează scorurilor candidaţilor opoziţiei. Scriam acum două săptămâni: "În restul opoziţiei, voturile se împart între prezidenţiabilul cel mai vizibil (MRU), vectorul principal de legitimare (Traian Băsescu) şi partidul cel mai puternic (PDL). Aria despre care vorbim: minim 19%, maxim 30%."
În sondajul Geopol, MRU + Blaga + Marian Preda = 16,4%
Dar:
MRU + Blaga + Marian Preda + Isărescu = 30%.
Nu toţi cei care au exprimat intenţie de vot pentru Isărescu aparţineau ADA, PDL sau erau susţinători ai lui Traian Băsescu. De aceea, dacă Isărescu n-ar fi existat în sondaj, "MRU+Blaga+M.Preda" ar fi însemnat mai puţin de 30%, dar mai mult de 19%. Ipoteza de acum două săptămâni e susţinută de sondajul Geopol.
În cazul ruperii USL, un candidat unic al opoziţiei non-PPDD-iste are şanse să ducă scena politică la un tur unu de infarct (ceea ce în România n-am prea avut), cu trei candidaţi între 21% şi 28%. În măsura în care acest aspect se confirmă, voi reveni asupra lui în lunile viitoare...
5. ... dar (deocamdată) opoziţia non-PPDD-istă n-are candidat unic. Scriam: "MRU între 6% şi 15%" - aşa este şi în sondajul Geopol.
6. La Dan Diaconescu precizam: "Scădere după alegeri semnalată de toate institutele. Actualmente între 9% şi 15%. Un factor important este posibila participare a lui Vadim la prezidenţiale, care îi va sufla câteva procente".
Conform Geopol, prăbuşirea se accentuează. DD=6,7%.
Din punct de vedere mediatic, DD şi mai ales Vadim sunt "rezervoare utile" pentru USL, candidaţi spre care să se îndrepte votanţii dezamăgiţi de guvernarea Ponta dar [candidaţi] care nu prezintă un mare pericol strategic.
7. "Vadim. Oriunde între 3% şi 8%, în funcţie de momentul politic."
În sondajul Geopol: 5%.
8. "Un bazin electoral pentru triada Dan Diaconescu-Vadim-Becali care, în funcţie de circumstanţe, variază între 14% şi 25%."
În sondajul Geopol: 12%, sub limita inferioară a analizei de acum două săptămâni. Fie lucrurile sunt pe cale să se schimbe, fie vorbim de un efect al listei de candidaţi.
9. "Vasile Blaga, Elena Udrea. Măsuraţi rar în sondajele privind prezidenţialele şi niciodată simultan. 6% pentru fiecare."
În sondajul Geopol: Vasile Blaga la 5,1%, în partea de jos a marjei.
Dacă lăsăm la o parte elementul de senzaţional ('Ponta > Antonescu' / 'preşedintele PNL pe locul doi'), acest sondaj dă naştere mai multor întrebări interesante, în special datorită deciziei de a introduce în listă opţiunea Isărescu. În mare, însă, imaginea este la fel ca în alte sondaje din ultimele luni: candidatul/candidaţii USL domină scena (45-50%), celelalte procente fiind divizate între mai mulţi prezidenţiabili.
luni, 6 mai 2013
Oponenţii PSD - performanţe şi eşecuri
De la cea mai mică valoare la cea mai mare. Reperul folosit pentru parlamentare: Camera Deputaţilor.
HADES - dezastre (sub 2 milioane voturi)
1 milion 223 mii = ARD în 2012.
1 milion 293 mii = CDR2000+PNL în 2000.
1 milion 373 mii = Partidele istorice în 1990.
Caz special - PNL izolat
1 milion 279 mii = PNL în 2008.
1 milion 945 mii = Crin Antonescu în 2009.
PURGATORIU - Călduţ dar nu prea. Eşecuri moderate (între două şi trei milioane voturi).
2 milioane 146 mii = Câmpeanu+Raţiu, prezidenţiale 1990.
2 milioane 170 mii = CDR în 1992 (20% din voturile exprimate atunci).
2 milioane 228 mii = PDL în 2008 (32% din voturile exprimate atunci).
2 milioane 390 de mii = Candidaţii dreptei la prezidenţiale în 2000. Voturile s-au divizat aproape egal între Isărescu şi Stolojan.
CALD - între trei şi patru milioane voturi
Categoria parlamentare:
3 milioane 191 mii = Alianţa DA, 2004.
3 milioane 507 mii = Voturile obţinute la parlamentarele din 2008 de către partidele care compuseseră Alianţa DA cu patru ani mai devreme.
3 milioane 772 mii = CDR în 1996. Ca număr de voturi, cea mai bună performanţă la parlamentare a unei formaţiuni politice sau alianţe care s-a opus PSD.
Notă: mai mult de patru milioane de voturi la scrutinul pentru Camera Deputaţilor au primit, în toată istoria post-decembristă, doar FSN în 1990 şi USL în 2012.
Categoria prezidenţiale:
3 milioane 153 de mii = TB, 2009, turul unu. Singura dată când candidatul anti-PSD a depăşit candidatul PSD în primul tur.
În acelaşi timp: cel mai mic număr de voturi cu care un candidat anti-PSD a ajuns vreodată în turul doi. Acest record se va prăbuşi anul viitor.
3 milioane 178 de mii = CV Tudor, 2000, turul unu. Util ca punct de referinţă.
3 milioane 545 mii = TB, 2004, turul unu. Sub formă de procente, cel mai bun scor al unui candidat anti-PSD în primul tur (33,9%).
3 milioane 569 mii = Emil Constantinescu, primul tur, 1996. Sub formă de procente, cel mai mic scor cu care s-a ajuns vreodată în turul doi (28,2%).
3 milioane 714 mii = Emil Constantinescu, primul tur, 1992. Spre deosebire de scorul aflat imediat mai sus, aici vorbim şi de o susţinere majoră din partea comunităţii maghiare care nu a avut candidat la prezidenţiale.
Stratosferă - peste 4 milioane voturi
4 milioane 641 mii = Emil Constantinescu, al doilea tur, 1992. Înfrângere.
5 milioane 126 de mii = TB, 2004, turul doi. La 2,5 procente distanţă de Năstase.
5 milioane 275 de mii = TB, 2009, turul doi. La 0,66 procente distanţă de Geoană.
6 milioane 59 de mii = TB, referendum, 2007.
7 milioane 57 de mii = Constantinescu, al doilea tur, 1996. La 9 procente distanţă de Iliescu. "Am votat pentru schimbare" (Virgil Măgureanu în dimineaţa scrutinului).
Comentariu: în exclusivitate turul doi şi referendumuri, adică scrutine în care electoratul are doar două opţiuni.
Concluzie: mai sus se află suprapunerea a două lumi electorale. În anii '90 cu două milioane de voturi te duceai în opoziţie şi-ţi regândeai strategiile. Ion Iliescu obţinea cel puţin 4 milioane de voturi în primul tur al prezidenţialelor şi 5,9 milioane în al doilea - a-l învinge era o sarcină dificilă. Începutul şi sfârşitul acestei epoci sunt marcate de două performanţe simetrice ale dreptei: 1,2 milioane voturi în 1990 şi 1,2 milioane voturi în 2000.
Mileniul în care ne aflăm ar fi trebuit să marcheze o îmbunătăţire semnificativă a situaţiei oponenţilor PSD: emigranţii au fost în mare parte oamenii săraci şi slab educaţi din Moldova şi Muntenia, exact electoratele PSD şi mişcărilor extremiste. Aceşti oameni au dispărut aproape în totalitate din populaţia votantă. Mediul privat s-a dezvoltat, investiţiile străine în România s-au mărit, nivelul de trai a crescut semnificativ. Liderii post-iliescieni ai stângii nu au performat la nivelul fostului preşedinte.
Rezultatele electorale nu au corespuns cu imaginea de mai sus, în principal datorită divizării oponenţilor PSD. Liberalii au manageriat eficient atât perioada de bunăstare aparentă cât şi criza, triplându-şi scorul electoral. PDL n-a putut trece niciodată de 35%. În consecinţă, victoriile lui Traian Băsescu nu au fost dublate de o susţinere parlamentară pe măsură (ergo cele două suspendări).
Formarea USL a acutizat situaţia creată de criza economică, PDL obţinând de aproape 4 ori mai puţine voturi decât Uniunea Social Liberală la parlamentarele din iarnă (cea mai mare disproporţie între locul unu şi locul doi de după 1990). Eşecul ARD a vulnerabilizat figuri din afara Partidului Democrat Liberal, a căror apariţie pe scena politică a avut loc exact în anul care a precedat alegerile.
Având în vedere cum stau lucrurile acum, o ţintă de 2,5 milioane de voturi (25-33%) pentru opoziţia non-PPDD-istă la prezidenţialele de anul viitor este extrem de ambiţioasă, dar nu imposibilă. De văzut spre câţi candidaţi s-ar duce aceste voturi, dacă vor fi obţinute. Voi discuta acest aspect în postarea de miercuri.
HADES - dezastre (sub 2 milioane voturi)
1 milion 223 mii = ARD în 2012.
1 milion 293 mii = CDR2000+PNL în 2000.
1 milion 373 mii = Partidele istorice în 1990.
Caz special - PNL izolat
1 milion 279 mii = PNL în 2008.
1 milion 945 mii = Crin Antonescu în 2009.
PURGATORIU - Călduţ dar nu prea. Eşecuri moderate (între două şi trei milioane voturi).
2 milioane 146 mii = Câmpeanu+Raţiu, prezidenţiale 1990.
2 milioane 170 mii = CDR în 1992 (20% din voturile exprimate atunci).
2 milioane 228 mii = PDL în 2008 (32% din voturile exprimate atunci).
2 milioane 390 de mii = Candidaţii dreptei la prezidenţiale în 2000. Voturile s-au divizat aproape egal între Isărescu şi Stolojan.
CALD - între trei şi patru milioane voturi
Categoria parlamentare:
3 milioane 191 mii = Alianţa DA, 2004.
3 milioane 507 mii = Voturile obţinute la parlamentarele din 2008 de către partidele care compuseseră Alianţa DA cu patru ani mai devreme.
3 milioane 772 mii = CDR în 1996. Ca număr de voturi, cea mai bună performanţă la parlamentare a unei formaţiuni politice sau alianţe care s-a opus PSD.
Notă: mai mult de patru milioane de voturi la scrutinul pentru Camera Deputaţilor au primit, în toată istoria post-decembristă, doar FSN în 1990 şi USL în 2012.
Categoria prezidenţiale:
3 milioane 153 de mii = TB, 2009, turul unu. Singura dată când candidatul anti-PSD a depăşit candidatul PSD în primul tur.
În acelaşi timp: cel mai mic număr de voturi cu care un candidat anti-PSD a ajuns vreodată în turul doi. Acest record se va prăbuşi anul viitor.
3 milioane 178 de mii = CV Tudor, 2000, turul unu. Util ca punct de referinţă.
3 milioane 545 mii = TB, 2004, turul unu. Sub formă de procente, cel mai bun scor al unui candidat anti-PSD în primul tur (33,9%).
3 milioane 569 mii = Emil Constantinescu, primul tur, 1996. Sub formă de procente, cel mai mic scor cu care s-a ajuns vreodată în turul doi (28,2%).
3 milioane 714 mii = Emil Constantinescu, primul tur, 1992. Spre deosebire de scorul aflat imediat mai sus, aici vorbim şi de o susţinere majoră din partea comunităţii maghiare care nu a avut candidat la prezidenţiale.
Stratosferă - peste 4 milioane voturi
4 milioane 641 mii = Emil Constantinescu, al doilea tur, 1992. Înfrângere.
5 milioane 126 de mii = TB, 2004, turul doi. La 2,5 procente distanţă de Năstase.
5 milioane 275 de mii = TB, 2009, turul doi. La 0,66 procente distanţă de Geoană.
6 milioane 59 de mii = TB, referendum, 2007.
7 milioane 57 de mii = Constantinescu, al doilea tur, 1996. La 9 procente distanţă de Iliescu. "Am votat pentru schimbare" (Virgil Măgureanu în dimineaţa scrutinului).
Comentariu: în exclusivitate turul doi şi referendumuri, adică scrutine în care electoratul are doar două opţiuni.
Concluzie: mai sus se află suprapunerea a două lumi electorale. În anii '90 cu două milioane de voturi te duceai în opoziţie şi-ţi regândeai strategiile. Ion Iliescu obţinea cel puţin 4 milioane de voturi în primul tur al prezidenţialelor şi 5,9 milioane în al doilea - a-l învinge era o sarcină dificilă. Începutul şi sfârşitul acestei epoci sunt marcate de două performanţe simetrice ale dreptei: 1,2 milioane voturi în 1990 şi 1,2 milioane voturi în 2000.
Mileniul în care ne aflăm ar fi trebuit să marcheze o îmbunătăţire semnificativă a situaţiei oponenţilor PSD: emigranţii au fost în mare parte oamenii săraci şi slab educaţi din Moldova şi Muntenia, exact electoratele PSD şi mişcărilor extremiste. Aceşti oameni au dispărut aproape în totalitate din populaţia votantă. Mediul privat s-a dezvoltat, investiţiile străine în România s-au mărit, nivelul de trai a crescut semnificativ. Liderii post-iliescieni ai stângii nu au performat la nivelul fostului preşedinte.
Rezultatele electorale nu au corespuns cu imaginea de mai sus, în principal datorită divizării oponenţilor PSD. Liberalii au manageriat eficient atât perioada de bunăstare aparentă cât şi criza, triplându-şi scorul electoral. PDL n-a putut trece niciodată de 35%. În consecinţă, victoriile lui Traian Băsescu nu au fost dublate de o susţinere parlamentară pe măsură (ergo cele două suspendări).
Formarea USL a acutizat situaţia creată de criza economică, PDL obţinând de aproape 4 ori mai puţine voturi decât Uniunea Social Liberală la parlamentarele din iarnă (cea mai mare disproporţie între locul unu şi locul doi de după 1990). Eşecul ARD a vulnerabilizat figuri din afara Partidului Democrat Liberal, a căror apariţie pe scena politică a avut loc exact în anul care a precedat alegerile.
Având în vedere cum stau lucrurile acum, o ţintă de 2,5 milioane de voturi (25-33%) pentru opoziţia non-PPDD-istă la prezidenţialele de anul viitor este extrem de ambiţioasă, dar nu imposibilă. De văzut spre câţi candidaţi s-ar duce aceste voturi, dacă vor fi obţinute. Voi discuta acest aspect în postarea de miercuri.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
