Despre candidații la prezidențiale se spune deseori că sunt pe trend crescător sau descrescător. Cuvântul este de origine engleză și e înrudit cu verbul "to turn" (a se întoarce). Conform dicționarului Merriam-Webster "trend" înseamnă "tendință". Nu se explică aproape niciodată ce înseamnă "trend" în practica sociologiei politice.
Trebuie să pornim de la observația că nu toți cetățenii României manifestă același nivel de interes (sau de dezinteres) față de politică. De exemplu, un sondaj IRES de la sfârșitul anului 2011 arăta că doar un pic mai mult de jumătate din românii aflați în țară identificau în mod corect președinții principalelor partide. Dar asta nu e tot. Faptul că avem alegeri locale, parlamentare, europarlamentare și prezidențiale separate ne permite să observăm că există delimitări evidente între diferitele categorii de votanți. Împărțirea descrisă mai jos nu intră în nuanțe și detalii, excluzând de exemplu votanții din mediul rural "aduși cu arcanul" de către primar, dar prezintă o imagine ușor de urmărit.
Pe de o parte există membrii partidelor și "nuclee dure" de simpatizanți și votanți. Voi pune ambele grupuri sub aceeași denumire: "fani". Toți aceștia se prezintă întotdeauna la urne. Ei urmăresc cu aviditate televiziunile de știri, sunt la curent cu mișcările de pe scena politică și sunt la curent chiar și cu zvonurile apropo de ce urmează să se întâmple pe scena politică. "Fanii" iubesc unii politicieni și îi urăsc pe ceilalți. Unii dar nu toți "fanii" sunt prezenți pe Internet/Facebook. Când nu este campanie electorală, aproape tot traficul site-urilor care se ocupă exclusiv de politică vine de la aceștia.
Sunt cu siguranță mai puțin de 5 milioane de "fani"; e probabil să fie mai puțin de 3 milioane.
Există de asemenea mult mai multe milioane de persoane care: votează doar la prezidențiale. Sau vin la vot la alegeri, dar nu la europarlamentare. Sau nu votează niciodată. Sau votează doar în turul doi, cel decisiv. Sau votează arareori, pe baza unor impulsuri de moment. Cei care ajung să voteze sunt în bună parte rude ale persoanelor pasionate de politică, sau prieteni, sau colegi de muncă sau vecini ai acestora. Pentru cei nu prea interesați de politică, cei pasionați sunt repere. Ca exemplu ipotetic, dacă ți se strică calculatorul atunci un văr sau coleg de serviciu care se pricepe la reparat PC-uri devine brusc o persoană importantă pentru tine, o persoană ale cărui cuvinte le asculți cu atenție. Odată cu apropierea alegerilor, cei care urmăresc politica devin pentru cei din jur puncte de informare, analiză și influențare. Evenimentele sunt interpretate și reinterpretate. Se dau argumente pro- și contra- diferitelor opțiuni de vot.
În spatele cuvintelor de mai sus se găsește o realitate complexă:
- un om de obicei se află la intersecția mai multor cercuri sociale, ex. soția votează cu X, vecinul cu care iese la table cu Y, colegii de la locul de muncă ezită între X, Y și Z;
- opțiunea politică a "fanului" nu este acceptată pe nemestecate de către cei din cercul său de cunoștințe;
- nu întotdeauna "fanul" are la îndemână mesajele potrivite pentru a-și convinge interlocutorii;
- "fanii" sunt o sursă extrem de utilă de informații și păreri dar nu singura. Odată ce alegerile se apropie traficul site-urilor de politică și audiența emisiunilor TV de profil cresc simțitor. Milioane de oameni încearcă să se pună la curent cu ce se întâmplă.
etc.
Trend-ul este în principal evoluția interacțiunii dintre "fanii" unei opțiuni de vot și oamenii nu foarte interesați de politică. Comunicarea din audiovizual are în principal scopul de a furniza mesaje "fanilor" cu care să-i convingă pe non-fani (ca dovadă audiența cumulată a televiziunilor de știri din România este de obicei foarte apropiată de numărul total al "fanilor" dar infimă față de numărul votanților din primul tur al prezidențialelor, sau de la referendumuri, sau de la parlamentare). Spre deosebire de perioada 1990-2010, capacitatea politicienilor de a comunica direct cu non-fani este extrem de redusă. Toate promisiunile de schimbare în bine s-au fumat. S-a rămas doar cu atacurile la persoană care pot să ia voturi de la alții, dar nu-ți aduc voturi ție în mod garantat.
Un trend crescător pentru candidatul X la prezidențiale înseamnă că "fanii" lui X conving pe cei din jurul lor că X merită votat. Mai rar, poate însemna și că oameni care nu sunt foarte interesați de politică au devenit "fani" ai unui candidat, fenomen petrecut în anul 2004 cu oameni care votaseră PSD sau PRM în 2000 și care l-au descoperit înainte de primul tur pe Traian Băsescu. Acest gen de fenomen politic aproape că a dispărut. Posibila confruntare Ponta-Iohannis din turul doi va fi decisă de capacitatea celor doi de a obține acest tip de "fani".
Un trend descrescător înseamnă că:
"fanii" lui X nu mai au argumente solide și pierd bătălia pentru mințile celorlalți în fața opțiunii clasice - absenteismul
sau
"fanii" unui alt candidat, să zicem Y, sunt mai persuasivi decât "fanii" lui X atunci când vine vorba de atragerea de voturi din rândul oamenilor care cunosc ambele categorii de "fani"
sau
în cazuri grave, "fanii" lui X înșiși ezită și dau să schimbe tabăra.
Poți să ai trend zero? Da. În luna care a precedat referendumul de demitere a președintelui din 2012, opțiunile au rămas statice. În prima săptămână s-a înregistrat același scor în sondaje ca și în ultimele zile de dinainte de boicot, care a fost anunțat de PDL cu cinci zile înainte de vot. Simplu spus, nu mai exista niciun fel de comunicare persuasivă. Taberele erau știute, iar discuțiile despre politică inutile. Ce sens are să te cerți cu o rudă sau cu un prieten bun despre politică, încercând să-l faci să-și schimbe opțiunea, când știi că pe acest subiect vă desparte Groapa Marianelor? Pofta "fanilor" de a comunica s-a revărsat în interiorul grupurilor care deja împărtășeau aceeași părere. Cei ultra-hotărâți într-un sens sau altul au devenit și mai ultra-mega-hotărâți, ceea ce nu are efectul de a mișca procente.
luni, 23 iunie 2014
marți, 10 iunie 2014
Ce se întâmplă cu PSD dacă pierde?
Înfrângerea despre care vorbesc în titlu nu e doar cea de la prezidențiale, ci implică și o pierdere a majorității parlamentare, deci a guvernului, deci trecerea PSD în opoziție.
În mod bizar pentru votanții sau politicienii oricărui partid de "dreapta" poate cu excepția PNL, în PSD după ce se pierd alegeri se schimbă conducerea, în principal liderii partidului.
(Știu, știu, știu, e de necrezut. Pare science-fiction. Dar e adevărat).
La nivel de resurse umane PSD nu mai are unde să meargă. Liderii cu experiență sunt în mare parte la închisoare. Nu există opțiunea "întineririi" - Ponta și prietenii săi sunt deja o generație extrem de proaspătă biologic prin comparație cu ce există în alte partide. Facțiunea transilvăneană e prea slabă pentru a prelua controlul. Nu există "mari carismatici" ascunși prin partid; cei care se cred într-o astfel de poziție sunt decredibilizați de înfrângeri majore din trecut. În mod implacabil, la conducere ar veni nume vechi. Singurul lucru care le rămâne e schimbarea strategiei. În alte cuvinte oameni deja puternici în partid ar genera opțiuni noi. Nu îi supraestimez când scriu asta - adevărul este că, de fapt, ar fi obligați să o facă.
În contextul în care PSD ar pierde prezidențialele pentru a treia oară consecutiv (!!!) iar șocul pierderii guvernării ar fi major, opțiunile care ar fi luate în calcul ar fi:
a) emoționale
și
b) colosale.
Rutele banale deja s-au testat. În 2010, înainte de criză, Ponta venise cu un program ambițios bazat tocmai pe premiza că PSD se află într-o situație strategică extrem de dificilă. Social-democrații au ieșit din acea poziție fără să aibă un merit iar programul lui Ponta (vezi introducerea și punctele 19-22 de aici) a fost aruncat la gunoi. Acum s-ar apela la soluții semnificativ mai radicale.
Cele patru opțiuni pe care întrevăd că le-ar lua în calcul social-democrații ar fi următoarele:
1. Mutarea spre centru
Calculul e simplu și banal: dacă PSD a pierdut încă o dată prezidențialele atunci electoratul de "dreapta" e mai numeros decât cel de "stânga". Mariile victorii din 2012 au fost obținute, de fapt, pentru că votanții PNL au marșat alături de social-democrați. Până și victoria din 2000 s-a datorat faptului că votanți anti-PSD l-au susținut pe Iliescu din cauza factorului Vadim. La parlamentare PSD n-a obținut niciodată mai mult de 38% din voturi, indiferent de scrutin. Practic, de 22 de ani stânga este în inferioritate numerică atât la prezidențiale cât și la parlamentare.
Un om care ar gândi astfel n-ar putea distruge monopolul PSD pe stânga. Ce e în mână nu-i minciună, nu pierzi 30% ca să obții 10%. La nivel de mesaje, valori, lideri și identitate PSD ar putea însă prelua niște elemente cu care să atragă votanți de "dreapta", care acum nici nu se gândesc că ar putea vota PSD. Ținta cea mai ușor de atins ar fi atitudinea privind economia și mediul privat. O asumare prin penitență a evenimentelor din 1990-1991 ar fi paradoxal mai utilă atâta timp cât Ion Iliescu este încă în viață (după dispariția sa regretul față de ce a făcut el ar părea tardiv). O atitudine de toleranță zero față de corupție ar fi ușor de mimat, mai ales că PSD ar fi în opoziție.
Singura variantă cu șanse reale de succes din cele de mai sus este una economică. Nu e clar însă ce ar putea spune PSD că ar putea face - e greu de crezut că un președinte și o guvernare de "dreapta" ar fi atât de incapabile încât să mărească impozitele, taxele și birocrația. Însă nimic nu e exclus.
2. Mutarea spre stânga
"Pensionarii și țăranii nu-s de ajuns!" ar putea ajunge să gândească un lider PSD după noaptea încă unui tur doi catastrofic. În urbanul mare PSD ar putea să-și propună facă joncțiunea cu un public în creștere, axat pe probleme de gen, egalitate de șanse, ecologie și alte cauze de stânga, dar care acum nu e reprezentat. Această strategie e riscantă (vin tinerii la vot?) și depinde de calitatea liderilor partidului. Cu excepții minore niciun politician PSD nu poate comunica cu #unițisalvăm și electoratul potențial de acest tip.
Avantajul imens este că, pe termen lung, aceasta este mișcarea corectă. Pe modelul stângii americane din perioada 1965-2015, votanții câștigați acum te pot susține decenii la rând.
Trenul acesta nu stă în gară, dacă PSD nu se mișcă repede o să se pomenească cu o competiție la început mică dar foarte enervantă pe stânga (vezi relația dintre LMP și socialiștii maghiari).
3. "Back to the future"
O citire leneșă și nu foarte corectă din punct de vedere sociologic a istoriei FDSN/PSD ar putea fi următoarea: "de când am devenit pro-vestici și pro-capitalism am pierdut. Trebuie să ne întoarcem la începutul anilor '90 și la mesajele care au adus victoriile lui Iliescu. Tot electoratul populist-extremist trebuie să ne revină de drept."
PSD ar deveni astfel un partid eurosceptic, maghiarofob, dacofil, declarat anti-american, poate chiar rusofil și anti-capitalist dintr-o perspectivă paseist-naționalistă. Publicul tradițional al acestor mesaje este însă în rapidă dispariție (PRM practic s-a topit) iar publicul nou, în formare, este limitat numeric. PSD s-ar pomeni în timp izolat la marginea scenei politice drept o forță nefrecventabilă iar toate câștigurile sale din ultimii ani (punctul z de aici) ar fi înghițite de un președinte de "dreapta" popular.
4. Anti-republicanism
Dacă pierzi de trei ori o partidă la un joc anume, există tentația să te gândești să schimbi regulile jocului. Un lider PSD-ist fatidic ar trage concluzia după înfrângerea din 2014 că partidul pur și simplu nu poate câștiga prezidențialele. În 2004, 2009 și 2014 înainte de turul doi PSD avea puterea sau era într-o poziție parlamentară extraordinară pentru a putea prelua puterea. Prezidențialele în sine sunt o problemă. Prezidențialele, deci, trebuie eliminate.
O republică parlamentară ar îndeplini în aparență acest obiectiv. Însă românii nu vor accepta niciodată să piardă dreptul de a-și alege președintele... decât dacă li se oferă o opțiune apetisantă în schimb. Și anume o monarhie, în contextul unei promovări mediatice extrem de susținute (constituțional se poate, dar cu multă răbdare și cu mult tutun).
Astfel, PSD nu ar schimba nimic la nivel de structuri, valori sau mesaje. Ar trebui însă să găsească un aliat în Parlament fără de care nici nu se poate demara un proiect constituțional. Acest lucru e mai ușor decât pare. Orice președinte de "dreapta" are șanse să cadă în hubris ("Unific dreapta cu forța sub sceptrul meu genial!") și și-ar face inamici pe "dreapta" practic imediat după numire. Pentru validarea unui referendum e acum nevoie doar de 30%. Ținta e fezabilă. Pe fundalul continuei decredibilizări a scenei politice, vremea unui astfel de proiect (care ar fi perceput de cetățeni drept para- sau meta-politic) va mai veni.
PSD ar avea un prestigiu imens în ochii casei regale care ar veni la putere, oricare ar fi ea - practic, regele ar fi îndatorat social-democraților pentru că, fără ei, n-ar fi ajuns în situația să domnească.
O a cincea posibilitate, care nu este o opțiune strategică pentru nimeni, ar fi ruperea partidului. Aceasta ar veni natural datorită posibilelor disensiuni cu privire la cauzele înfrângerii din 2014 și, evident, ar scinda partidul între "reformiști" și "închistați" (sau, din perspectiva inversă, "zăluzi" și "realiști"). E de așteptat ca "reformiștii"/"zăluzii" să meargă pe una din rutele menționate mai sus iar "închistații"/"realiștii" să se axeze pe un motiv punctual pentru înfrângerea candidatului PSD la președinție și să meargă înainte cu găselnițe tactice. Soliditatea și unitatea acestui partid par a fi, însă, ceva mai relevante pentru discuție.
Mai sus am arătat atât opțiunile cât și defectele fiecăreia. Opțiunile sunt evidente oricărui politician social-democrat care, după o înfrângere semnificativă, ar vrea să se gândească la viitor. Defectele mai puțin.
În mod bizar pentru votanții sau politicienii oricărui partid de "dreapta" poate cu excepția PNL, în PSD după ce se pierd alegeri se schimbă conducerea, în principal liderii partidului.
(Știu, știu, știu, e de necrezut. Pare science-fiction. Dar e adevărat).
La nivel de resurse umane PSD nu mai are unde să meargă. Liderii cu experiență sunt în mare parte la închisoare. Nu există opțiunea "întineririi" - Ponta și prietenii săi sunt deja o generație extrem de proaspătă biologic prin comparație cu ce există în alte partide. Facțiunea transilvăneană e prea slabă pentru a prelua controlul. Nu există "mari carismatici" ascunși prin partid; cei care se cred într-o astfel de poziție sunt decredibilizați de înfrângeri majore din trecut. În mod implacabil, la conducere ar veni nume vechi. Singurul lucru care le rămâne e schimbarea strategiei. În alte cuvinte oameni deja puternici în partid ar genera opțiuni noi. Nu îi supraestimez când scriu asta - adevărul este că, de fapt, ar fi obligați să o facă.
În contextul în care PSD ar pierde prezidențialele pentru a treia oară consecutiv (!!!) iar șocul pierderii guvernării ar fi major, opțiunile care ar fi luate în calcul ar fi:
a) emoționale
și
b) colosale.
Rutele banale deja s-au testat. În 2010, înainte de criză, Ponta venise cu un program ambițios bazat tocmai pe premiza că PSD se află într-o situație strategică extrem de dificilă. Social-democrații au ieșit din acea poziție fără să aibă un merit iar programul lui Ponta (vezi introducerea și punctele 19-22 de aici) a fost aruncat la gunoi. Acum s-ar apela la soluții semnificativ mai radicale.
Cele patru opțiuni pe care întrevăd că le-ar lua în calcul social-democrații ar fi următoarele:
1. Mutarea spre centru
Calculul e simplu și banal: dacă PSD a pierdut încă o dată prezidențialele atunci electoratul de "dreapta" e mai numeros decât cel de "stânga". Mariile victorii din 2012 au fost obținute, de fapt, pentru că votanții PNL au marșat alături de social-democrați. Până și victoria din 2000 s-a datorat faptului că votanți anti-PSD l-au susținut pe Iliescu din cauza factorului Vadim. La parlamentare PSD n-a obținut niciodată mai mult de 38% din voturi, indiferent de scrutin. Practic, de 22 de ani stânga este în inferioritate numerică atât la prezidențiale cât și la parlamentare.
Un om care ar gândi astfel n-ar putea distruge monopolul PSD pe stânga. Ce e în mână nu-i minciună, nu pierzi 30% ca să obții 10%. La nivel de mesaje, valori, lideri și identitate PSD ar putea însă prelua niște elemente cu care să atragă votanți de "dreapta", care acum nici nu se gândesc că ar putea vota PSD. Ținta cea mai ușor de atins ar fi atitudinea privind economia și mediul privat. O asumare prin penitență a evenimentelor din 1990-1991 ar fi paradoxal mai utilă atâta timp cât Ion Iliescu este încă în viață (după dispariția sa regretul față de ce a făcut el ar părea tardiv). O atitudine de toleranță zero față de corupție ar fi ușor de mimat, mai ales că PSD ar fi în opoziție.
Singura variantă cu șanse reale de succes din cele de mai sus este una economică. Nu e clar însă ce ar putea spune PSD că ar putea face - e greu de crezut că un președinte și o guvernare de "dreapta" ar fi atât de incapabile încât să mărească impozitele, taxele și birocrația. Însă nimic nu e exclus.
2. Mutarea spre stânga
"Pensionarii și țăranii nu-s de ajuns!" ar putea ajunge să gândească un lider PSD după noaptea încă unui tur doi catastrofic. În urbanul mare PSD ar putea să-și propună facă joncțiunea cu un public în creștere, axat pe probleme de gen, egalitate de șanse, ecologie și alte cauze de stânga, dar care acum nu e reprezentat. Această strategie e riscantă (vin tinerii la vot?) și depinde de calitatea liderilor partidului. Cu excepții minore niciun politician PSD nu poate comunica cu #unițisalvăm și electoratul potențial de acest tip.
Avantajul imens este că, pe termen lung, aceasta este mișcarea corectă. Pe modelul stângii americane din perioada 1965-2015, votanții câștigați acum te pot susține decenii la rând.
Trenul acesta nu stă în gară, dacă PSD nu se mișcă repede o să se pomenească cu o competiție la început mică dar foarte enervantă pe stânga (vezi relația dintre LMP și socialiștii maghiari).
3. "Back to the future"
O citire leneșă și nu foarte corectă din punct de vedere sociologic a istoriei FDSN/PSD ar putea fi următoarea: "de când am devenit pro-vestici și pro-capitalism am pierdut. Trebuie să ne întoarcem la începutul anilor '90 și la mesajele care au adus victoriile lui Iliescu. Tot electoratul populist-extremist trebuie să ne revină de drept."
PSD ar deveni astfel un partid eurosceptic, maghiarofob, dacofil, declarat anti-american, poate chiar rusofil și anti-capitalist dintr-o perspectivă paseist-naționalistă. Publicul tradițional al acestor mesaje este însă în rapidă dispariție (PRM practic s-a topit) iar publicul nou, în formare, este limitat numeric. PSD s-ar pomeni în timp izolat la marginea scenei politice drept o forță nefrecventabilă iar toate câștigurile sale din ultimii ani (punctul z de aici) ar fi înghițite de un președinte de "dreapta" popular.
4. Anti-republicanism
Dacă pierzi de trei ori o partidă la un joc anume, există tentația să te gândești să schimbi regulile jocului. Un lider PSD-ist fatidic ar trage concluzia după înfrângerea din 2014 că partidul pur și simplu nu poate câștiga prezidențialele. În 2004, 2009 și 2014 înainte de turul doi PSD avea puterea sau era într-o poziție parlamentară extraordinară pentru a putea prelua puterea. Prezidențialele în sine sunt o problemă. Prezidențialele, deci, trebuie eliminate.
O republică parlamentară ar îndeplini în aparență acest obiectiv. Însă românii nu vor accepta niciodată să piardă dreptul de a-și alege președintele... decât dacă li se oferă o opțiune apetisantă în schimb. Și anume o monarhie, în contextul unei promovări mediatice extrem de susținute (constituțional se poate, dar cu multă răbdare și cu mult tutun).
Astfel, PSD nu ar schimba nimic la nivel de structuri, valori sau mesaje. Ar trebui însă să găsească un aliat în Parlament fără de care nici nu se poate demara un proiect constituțional. Acest lucru e mai ușor decât pare. Orice președinte de "dreapta" are șanse să cadă în hubris ("Unific dreapta cu forța sub sceptrul meu genial!") și și-ar face inamici pe "dreapta" practic imediat după numire. Pentru validarea unui referendum e acum nevoie doar de 30%. Ținta e fezabilă. Pe fundalul continuei decredibilizări a scenei politice, vremea unui astfel de proiect (care ar fi perceput de cetățeni drept para- sau meta-politic) va mai veni.
PSD ar avea un prestigiu imens în ochii casei regale care ar veni la putere, oricare ar fi ea - practic, regele ar fi îndatorat social-democraților pentru că, fără ei, n-ar fi ajuns în situația să domnească.
O a cincea posibilitate, care nu este o opțiune strategică pentru nimeni, ar fi ruperea partidului. Aceasta ar veni natural datorită posibilelor disensiuni cu privire la cauzele înfrângerii din 2014 și, evident, ar scinda partidul între "reformiști" și "închistați" (sau, din perspectiva inversă, "zăluzi" și "realiști"). E de așteptat ca "reformiștii"/"zăluzii" să meargă pe una din rutele menționate mai sus iar "închistații"/"realiștii" să se axeze pe un motiv punctual pentru înfrângerea candidatului PSD la președinție și să meargă înainte cu găselnițe tactice. Soliditatea și unitatea acestui partid par a fi, însă, ceva mai relevante pentru discuție.
Mai sus am arătat atât opțiunile cât și defectele fiecăreia. Opțiunile sunt evidente oricărui politician social-democrat care, după o înfrângere semnificativă, ar vrea să se gândească la viitor. Defectele mai puțin.
luni, 2 iunie 2014
Europarlamentare: eșecuri de mobilizare (mai mari sau mai mici)
Din cei care spuneau că au o opțiune de vot la europarlamentare n-au votat valid 3,7 milioane.
Diaconu a hiper-performat: conform sondajelor el conta pe 100 de mii de voturi dar a primit 380 de mii. Datorită acestui factor există o mică marjă de eroare în a stabili identitatea politică a celor care aveau o opțiune dar n-au venit la vot în cele din urmă.
Cei 3,7 milioane sunt, în consecință:
Între 39% și 44,5% susținători PSD+UNPR+PC.
Între 25% și 30,5% susținători PNL sau PDL (9% PDL, restul de 16-21% liberali).
16% susținători PMP.
5,5% susținători FC.
5,5% susținători PPDD sau PRM.
3,6% susținători UDMR.
Maxim 5% susținători ai altor partide sau partidulețe.
Câteva observații:
1. Acest clasament al absenteismului în rândul susținătorilor este în linii mari asemănător cu cel al alegerilor propriu-zise, atrăgând atenția eșecurile de mobilizare pe "dreapta" (cele șase partide au cumulat 36% din votanți, dar 46-50% în rândul celor care aveau o opțiune politică și n-au venit până la urmă la vot).
2. Să facem un clasament pornind de la întrebarea "câți din oamenii care susțineau conform sondajelor o forță politică chiar au venit la vot la europarlamentare să o/îl voteze?" (mai mult = mai bine)
Diaconu 344% (doi votanți din trei au "venit" de la alte partide pe ultima sută de metri)
Partide mici și candidați independenți 231% (aproape jumătate din votanții acestor participanți la alegeri au "venit" de la alte partide pe ultima sută de metri)
UDMR 74%
PDL 67,7%
PPDD 58%
PRM 58%
PSD 56%
PNL 53,5%
PMP 35% (cu o mobilizare de 58% avea un scor de 10%)
Forța Civică 31% (avea nevoie de o mobilizare dublă pentru a trece pragul)
3. PSD/Ponta nu și-a epuizat susținerea, mai poate conta pe 1,4-1,6 milioane de persoane care nu au venit la vot. O bună parte pot fi însă votanți doar cu numele, care nu se pot deplasa la vot.
Diaconu a hiper-performat: conform sondajelor el conta pe 100 de mii de voturi dar a primit 380 de mii. Datorită acestui factor există o mică marjă de eroare în a stabili identitatea politică a celor care aveau o opțiune dar n-au venit la vot în cele din urmă.
Cei 3,7 milioane sunt, în consecință:
Între 39% și 44,5% susținători PSD+UNPR+PC.
Între 25% și 30,5% susținători PNL sau PDL (9% PDL, restul de 16-21% liberali).
16% susținători PMP.
5,5% susținători FC.
5,5% susținători PPDD sau PRM.
3,6% susținători UDMR.
Maxim 5% susținători ai altor partide sau partidulețe.
Câteva observații:
1. Acest clasament al absenteismului în rândul susținătorilor este în linii mari asemănător cu cel al alegerilor propriu-zise, atrăgând atenția eșecurile de mobilizare pe "dreapta" (cele șase partide au cumulat 36% din votanți, dar 46-50% în rândul celor care aveau o opțiune politică și n-au venit până la urmă la vot).
2. Să facem un clasament pornind de la întrebarea "câți din oamenii care susțineau conform sondajelor o forță politică chiar au venit la vot la europarlamentare să o/îl voteze?" (mai mult = mai bine)
Diaconu 344% (doi votanți din trei au "venit" de la alte partide pe ultima sută de metri)
Partide mici și candidați independenți 231% (aproape jumătate din votanții acestor participanți la alegeri au "venit" de la alte partide pe ultima sută de metri)
UDMR 74%
PDL 67,7%
PPDD 58%
PRM 58%
PSD 56%
PNL 53,5%
PMP 35% (cu o mobilizare de 58% avea un scor de 10%)
Forța Civică 31% (avea nevoie de o mobilizare dublă pentru a trece pragul)
3. PSD/Ponta nu și-a epuizat susținerea, mai poate conta pe 1,4-1,6 milioane de persoane care nu au venit la vot. O bună parte pot fi însă votanți doar cu numele, care nu se pot deplasa la vot.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
