În plan politic, miza centrală a următorilor doi ani este dacă Antonescu va ajunge sau nu preşedinte.
El este cel mai vizibil şi mai promovat candidat la preşedinţie şi de asemenea este în poziţia strategică cea mai favorabilă (nu va plăti ponoasele guvernării întrucât nu e prim-ministru, are o situaţie stabilă în propriul partid, are cel mai puternic trust media de partea sa).
Din acest punct de vedere vorbim de o situaţie oarecum similară cu cea din 2002-2004 (Năstase în prim-plan, ceilalţi sub 10%) sau 2007-2008 (Traian Băsescu în prim-plan, în afară de el zero prezidenţiabili în percepţia publicului).
Pe de altă parte, PNL nu este cel mai puternic partid din România, procesul în care este inculpat Dan Voiculescu reprezintă o vulnerabilitate de proporţii considerabile, oponenţii lui Crin Antonescu sunt numeroşi iar defectele sale au fost şi vor fi speculate şi supraspeculate până la momentul scrutinului.
Conflictele dintre trusturile mass-media, dezbaterile privind fondul Constituţiei şi alte lupte minore şi majore se vor duce pentru şi datorită mizei centrale.
Mă aştept ca discursul public, poziţionările şi jocul politic să se desfăşoare în continuare pe baza acestei mize. Se va ajunge la alianţe de facto sau de iure absolut surprinzătoare, la cooptări neaşteptate de electorate, la mesaje, slogane sau discursuri pe care dacă le-aş scrie astăzi ar părea science fiction pur. În alte cuvinte, intrăm într-o schimbare de paradigmă. Un exemplu este util aici: începând cu 2005, piesele de pe tabla de şah erau cam aceleaşi ca în 2001-2004, dar rolul lor şi uneori chiar şi tabăra pe care o susţineau începuseră să se schimbe. Pioni au devenit regine, piese care jucaseră în centrul câmpului de bătaie s-au retras într-un colţ, ture timide au căpătat anvergură şi şi-au schimbat tabăra. Cine analiza sau privea scena politică din 2007 pe baza situaţiei din 2001-2004 era mult în urma evenimentelor. Tentaţia este ca acum să se facă acest tip de eroare.
Evident, este posibil şi ca miza să fie dezumflată sau înlocuită cu altă miză care să îndeplinească aceleaşi finalităţi. Energia investită asigură inerţie proiectului, ceea ce reduce probabilitatea unor evenimente precum cele sugerate în fraza anterioară.
Loviturile sub centură vor exista, dar vor veni foarte târziu sau extrem de târziu.
Ca observaţie punctuală, tabăra pro-Antonescu este mai bine organizată, mai coerentă şi, datorită structurii mizei, conştientă de propria sa existenţă. Energia sa cinetică este subestimată (vezi cooptarea lui Klaus Iohannis), energia sa potenţială este însă limitată.
Prin comparaţie, oponenţii - adică cei care doresc ca Antonescu să nu devină preşedinte - sunt răsfiraţi, nu foarte încrezători în ei înşişi şi nici nu prea par conştienţi de existenţa unei tabere anti-Antonescu (ex. "eu îl susţin pe X, care e oponentul lui Antonescu, tu-l susţii pe Y, care e oponentul lui Antonescu; întrucât X şi Y nu sunt aceeaşi persoană, ei sunt inamici deci tu şi cu mine suntem inamici" - conform perspectivei de mai sus: fals). Pe de altă parte o astfel de tabără se poate arăta sau îşi poate conştientiza existenţa târziu sau foarte târziu - cel mai târziu între turul unu şi turul doi al prezidenţialelor. Cu cât tabăra pro-Antonescu este mai puternică, cu atât această revelare va avea loc mai devreme, necesitatea unităţii de acţiune a anti-Crin-ilor fiind mai stringentă.
Alte mini-observaţii:
1. Sosirea lui Crin Antonescu la Cotroceni nu este miza principală a următorilor cinci sau zece ani. De miza discutată în acest articol depind mize mult mai mari. Cel puţin din perspectiva taberelor care îl susţin sau care i se opun. Pentru următorii doi ani totuşi, aceasta este miza principală.
2. Ambele congresele de partid din următoarele 60 de zile au ca miză principală sau secundară poziţionarea pro- sau anti-Antonescu. Tabăra pro-Antonescu poate obţine rezultatul dorit într-unul din congrese, în amândouă sau în niciunul. În funcţie de acest indicator poate avea un drum foarte lejer, moderat ca dificultate sau cvasi-imposibil.
3. Mai devreme sau mai târziu, tot într-una din cele două tabere se va ajunge. Formule de genul "calea a treia" vor păţi ce-a păţit ... Antonescu însuşi în 2009: o înfrângere merituoasă urmată de repoziţionare pro- sau anti-. Asta dacă ajung să supravieţuiască până la alegeri.
Prin comparaţie, alegătorii au măcar opţiunea absenteismului.
4. Câteva sintagme pe care le vei auzi sau le vei citi foarte des în următoarele douăzeci de luni:
4.1. "nu are sens să"
4.2. "totuşi"
4.3. "răul mai mic"
4.4. "binele României"
4.5. "e momentul să privim raţional"
4.6. "având în vedere"
4.7. "trebuie să"
4.8. "e momentul să punem deoparte"
4.9. "este foarte important să înţelegem"
4.10. "opţiunea corectă"
5. Este extrem de probabil ca în toamna lui 2014 să avem o moţiune de cenzură care va fi adoptată de majoritatea parlamentarilor. Acest lucru pare mult mai fezabil şi convenabil decât un referendum de demitere al preşedintelui simultan cu cel pentru adoptarea Constituţiei. Pe de altă parte, o "mutare" a prezidenţialelor spre un moment cât mai apropiat de prezent ar fi un lucru care l-ar favoriza pe Crin Antonescu.
miercuri, 27 februarie 2013
marți, 26 februarie 2013
2010 vs. 2013: ce s-a schimbat în sondaje?
Observaţiile de mai jos au fost făcute pe baza unei comparaţii între datele furnizate de sondajele CCSB în mai 2010 (după tăieri) şi februarie 2013.
1. În ultimii trei ani încrederea în principalii lideri politici a crescut. De la Oprescu până la Băsescu sau Boc, toţi politicienii importanţi au acum mai mulţi susţinători sau pur şi simplu români care îi creditează.
Până şi G. Becali, în ciuda apariţiei în plan politic a lui Dan Diaconescu, stă mult mai bine decât acum trei ani.
Excepţia de la regulă este Crin Antonescu. El şi-a păstrat numărul relativ înalt de susţinători pe care îi atrăsese după prezidenţialele din 2009, dar nu a avansat.
2. Deja în mai 2010 scorul partidelor care urmau să compună USL era de aproape trei ori mai mare decât scorul PDL. După un moment de reviriment cu ocazia alegerilor locale (raport 1/2 faţă de USL), fostul partid de opoziţie a revenit la situaţia anterioară.
3. Alierea PNL cu PSD, previzibilă în urma poziţionărilor de pe scena politică din perioada 2005-2009, nu a dus la pierderi nete de electorat pentru PNL.
Acest lucru nu este surprinzător, întrucât formarea Alianţei DA nu a dus la o abandonare a PNL de către votanţii săi ("v-aţi aliat cu stânga!") sau la un crah al PD ("v-aţi aliat cu dreapta!").
În numele luptei împotriva forţei aflate la putere într-o poziţie de superioritate evidentă, electoratul român în genere apreciază alianţele şi le încurajează.
4. În clipa de faţă, aproximativ un sfert din românii aflaţi în ţară au încredere în Victor Ponta nu pentru că ar fi votanţi PSD, ci pur şi simplu pentru că au un interes concret ca el să reuşească în a guverna bine România.
5. ...de altfel, indiferent de ce partid sau lider politic vorbim, încrederea în lideri este mult mai mare decât încrederea în partide.
Concret: din motivul menţionat mai sus, doar o treime din cei care au încredere în Victor Ponta ar vota PSD. Pare puţin, dar este o cotă parte mai mare decât reuşesc liderii altor partide, de la putere sau din opoziţie.
1. În ultimii trei ani încrederea în principalii lideri politici a crescut. De la Oprescu până la Băsescu sau Boc, toţi politicienii importanţi au acum mai mulţi susţinători sau pur şi simplu români care îi creditează.
Până şi G. Becali, în ciuda apariţiei în plan politic a lui Dan Diaconescu, stă mult mai bine decât acum trei ani.
Excepţia de la regulă este Crin Antonescu. El şi-a păstrat numărul relativ înalt de susţinători pe care îi atrăsese după prezidenţialele din 2009, dar nu a avansat.
2. Deja în mai 2010 scorul partidelor care urmau să compună USL era de aproape trei ori mai mare decât scorul PDL. După un moment de reviriment cu ocazia alegerilor locale (raport 1/2 faţă de USL), fostul partid de opoziţie a revenit la situaţia anterioară.
3. Alierea PNL cu PSD, previzibilă în urma poziţionărilor de pe scena politică din perioada 2005-2009, nu a dus la pierderi nete de electorat pentru PNL.
Acest lucru nu este surprinzător, întrucât formarea Alianţei DA nu a dus la o abandonare a PNL de către votanţii săi ("v-aţi aliat cu stânga!") sau la un crah al PD ("v-aţi aliat cu dreapta!").
În numele luptei împotriva forţei aflate la putere într-o poziţie de superioritate evidentă, electoratul român în genere apreciază alianţele şi le încurajează.
4. În clipa de faţă, aproximativ un sfert din românii aflaţi în ţară au încredere în Victor Ponta nu pentru că ar fi votanţi PSD, ci pur şi simplu pentru că au un interes concret ca el să reuşească în a guverna bine România.
5. ...de altfel, indiferent de ce partid sau lider politic vorbim, încrederea în lideri este mult mai mare decât încrederea în partide.
Concret: din motivul menţionat mai sus, doar o treime din cei care au încredere în Victor Ponta ar vota PSD. Pare puţin, dar este o cotă parte mai mare decât reuşesc liderii altor partide, de la putere sau din opoziţie.
joi, 21 februarie 2013
Prezidenţialele din 2014 - influenţa UDMR şi a minorităţii maghiare
Atât în primul tur cât mai ales în al doilea, influenţa UDMR va fi mai puţin importantă decât în alte alegeri. Nu este exclus, având în vedere trend-ul istoric şi ce s-a întâmplat la alegerile parlamentare de acum câteva săptămâni, ca impactul UDMR să fie mai mic decât a fost vreodată, iar ca impactul votului cetăţenilor de etnie maghiară să se facă simţit încă din primul tur în contul candidaţilor de etnie română.
Observaţii:
1. O reducere masivă şi consistentă a numărului de voturi obţinut de candidatul UDMR la preşedinţie, atât în Harghita-Covasna cât şi în alte judeţe unde locuiesc cetăţeni de etnie maghiară. Vorbim practic de o înjumătăţire din 1996 până acum, în contextul în care numărul votanţilor de etnie română la nivel naţional în turul unu a scăzut în acelaşi interval cu o cincime. Ponderea votului pentru candidatul UDMR este în scădere.
2. Să fie vorba de o reorientare a electoratului maghiar către candidaţi români în primul tur?
Datele din HarCov par să sugereze că nu: simplu spus, din ce în ce mai mulţi etnici maghiari din acea zonă pur şi simplu renunţă să mai voteze la prezidenţiale în turul unu. Să ne uităm la al doilea rând din tabel dar şi la al patrulea: numărul votanţilor pro-candidat-UDMR s-a înjumătăţit între 1996 şi 2009, în contextul în care votul pentru candidaţii de etnie română a rămas relativ stabil.
Pe de altă parte, la alegerile parlamentare din 2012, o cincime din votanţii de etnie maghiară au optat pentru USL sau ARD. Este posibil să vedem o reorientare de dată recentă, sau ca această reorientare să aibă loc de mai mult timp în judeţe precum Mureş, Cluj, etc. unde datele privind intenţia de vot a etnicilor maghiari în primul tur de-a lungul ultimilor ani sunt greu de obţinut.
3. Ce se întâmplă cu electoratul de etnie maghiară în turul doi?
Pe baza datelor privind Harghita şi Covasna, vedem un interes în scădere, o imagine în oglindă a dezinteresului faţă de prezidenţiale arătat şi în turul unu.
În 1996, voturile din HarCov reprezentau 2,7% din voturile acordate în turul doi.
În 2009, voturile din HarCov reprezentau 1,5% din voturile acordate în turul doi.
Această evoluţie reprezintă o veste proastă pentru candidaţii anti-PSD. Să ne uităm la istoricul voturilor din HarCov în turul doi:
Voturile din HarCov reprezentau acum douăzeci de ani o sursă constantă şi stabilă de voturi pentru candidaţii anti-PSD (în turul doi al alegerilor din 1992, unul din paisprezece votanţi ai lui Emil Constantinescu provenea din această regiune). În timp, acest izvor a secat aproape în totalitate, Harghita şi Covasna aducând împreună mai puţine voturi lui Traian Băsescu decât, de exemplu, judeţul Galaţi.
4. Ce se va întâmpla în 2014?
Este posibil ca scăderea în interes să continue, deşi nu se va menţine ritmul (ne apropiem cu fiecare scădere de un electorat din ce în ce mai dur). Decizia PPMT va putea deplasa câteva zeci de mii de voturi - în cazul unei organizări ireproşabile - dar ca imagine de ansamblu este greu de crezut că electoratul de etnie maghiară va juca acelaşi rol în 2014 ca şi în anii '90.
1. O reducere masivă şi consistentă a numărului de voturi obţinut de candidatul UDMR la preşedinţie, atât în Harghita-Covasna cât şi în alte judeţe unde locuiesc cetăţeni de etnie maghiară. Vorbim practic de o înjumătăţire din 1996 până acum, în contextul în care numărul votanţilor de etnie română la nivel naţional în turul unu a scăzut în acelaşi interval cu o cincime. Ponderea votului pentru candidatul UDMR este în scădere.
2. Să fie vorba de o reorientare a electoratului maghiar către candidaţi români în primul tur?
Datele din HarCov par să sugereze că nu: simplu spus, din ce în ce mai mulţi etnici maghiari din acea zonă pur şi simplu renunţă să mai voteze la prezidenţiale în turul unu. Să ne uităm la al doilea rând din tabel dar şi la al patrulea: numărul votanţilor pro-candidat-UDMR s-a înjumătăţit între 1996 şi 2009, în contextul în care votul pentru candidaţii de etnie română a rămas relativ stabil.
Pe de altă parte, la alegerile parlamentare din 2012, o cincime din votanţii de etnie maghiară au optat pentru USL sau ARD. Este posibil să vedem o reorientare de dată recentă, sau ca această reorientare să aibă loc de mai mult timp în judeţe precum Mureş, Cluj, etc. unde datele privind intenţia de vot a etnicilor maghiari în primul tur de-a lungul ultimilor ani sunt greu de obţinut.
3. Ce se întâmplă cu electoratul de etnie maghiară în turul doi?
Pe baza datelor privind Harghita şi Covasna, vedem un interes în scădere, o imagine în oglindă a dezinteresului faţă de prezidenţiale arătat şi în turul unu.
În 1996, voturile din HarCov reprezentau 2,7% din voturile acordate în turul doi.
În 2009, voturile din HarCov reprezentau 1,5% din voturile acordate în turul doi.
Această evoluţie reprezintă o veste proastă pentru candidaţii anti-PSD. Să ne uităm la istoricul voturilor din HarCov în turul doi:
Voturile din HarCov reprezentau acum douăzeci de ani o sursă constantă şi stabilă de voturi pentru candidaţii anti-PSD (în turul doi al alegerilor din 1992, unul din paisprezece votanţi ai lui Emil Constantinescu provenea din această regiune). În timp, acest izvor a secat aproape în totalitate, Harghita şi Covasna aducând împreună mai puţine voturi lui Traian Băsescu decât, de exemplu, judeţul Galaţi.4. Ce se va întâmpla în 2014?
Este posibil ca scăderea în interes să continue, deşi nu se va menţine ritmul (ne apropiem cu fiecare scădere de un electorat din ce în ce mai dur). Decizia PPMT va putea deplasa câteva zeci de mii de voturi - în cazul unei organizări ireproşabile - dar ca imagine de ansamblu este greu de crezut că electoratul de etnie maghiară va juca acelaşi rol în 2014 ca şi în anii '90.
miercuri, 20 februarie 2013
Mişcările de stradă din Bulgaria prin altă prismă
Să ne uităm la imaginea de mai jos:
Nici pe departe singura explicaţie pentru demonstraţiile stradale din Bulgaria de acum. Dar una dintre ele. Pentru bărbaţii bulgari născuţi după 1986, găsirea unei partenere de viaţă sau de aşternut înseamnă să te pomeneşti parte dintr-un domino blestemat. Scăderea natalităţii de după 1989 înseamnă că în fiecare generaţie se află mai puţine femei, iar "competiţia" pentru găsirea unei soţii sau amante este mai mare.
Să luăm un exemplu. Pentru femeile din Bulgaria care au acum 22 de ani (născute în 1990) există o serie de opţiuni pentru o relaţie cu cineva de sexul opus:
- bărbaţii de vârsta lor (egali numeric cu ele)
- bărbaţii mai vârstnici - de 23 de ani (mai numeroşi decât ele), de 24 de ani (mai numeroşi decât ele), de 25 ani (idem) şi aşa mai departe.
Pentru bărbaţii născuţi în 1990 însă, situaţia este incomparabil mai dificilă. Femeile de vârsta lor sunt egale ca număr cu ei, iar cele mai tinere decât ei sunt din ce în ce mai puţine cu fiecare generaţie.
Problema devine extrem de gravă pentru tinerii bulgari de 17 ani, născuţi la punctul minim al natalităţii din ultimele decenii. Aceşti tineri sunt "în competiţie" pentru colegele lor de liceu cu bărbaţi mai în vârstă (studenţii) sau, şi mai grav, bărbaţi care au o carieră profesională şi deci un nivel material bunicel sau măcar un trai independent (maşină, apartament propriu în chirie sau credit, etc.). Spre deosebire de alte societăţi, în Bulgaria aceştia sunt mult mai numeroşi decât numărul de liceeni sau de liceene şi, datorită efectului de domino, mult mai interesaţi de a-şi găsi partenere în rândul femeilor mai tinere. Partenere în număr suficient pentru liceenii bulgari există abia la generaţiile care au 14 ani sau mai puţin. Norme morale, biologice şi culturale fac astfel de relaţii dificile spre imposibile.
Adaugăm la cocteil şi o creştere a indicelui care măsoară inegalitatea în avuţia populaţiei, Gini (26 în 2001, 33-36 pe datele cele mai recente) şi avem o înţelegere mai clară a unei părţi a situaţiei. Nu numai că este greu să găseşti o parteneră, dar şansele par a fi inegale (şi sunt). Jocul este aranjat, gândesc sute de mii de tineri de la sud de Dunăre despre societatea lor. Fără să-şi dea seama neapărat că este vorba de o evoluţie statistică inteligibilă sau că este vorba de accesul la persoane de sex opus.
Repet că nu este nici pe departe singura explicaţie pentru ce se întâmplă în Bulgaria, ba chiar poate fi una minoră. Un râuşor care se varsă în fluviul mare.
luni, 18 februarie 2013
Disecţia unui dezastru: prezidenţiabilii dreptei în 2000
Pe scurt:
În rural un vot din şapte. Doar un vot din cinci în rândul românilor fără facultate. Înfrângeri în rândul tuturor categoriilor de vârstă. Vadim a depăşit candidaţii dreptei în Transilvania.
It. Was. Not. Pretty.
Sursa:
Exit poll Metro Media, ajustat pe baza rezultatelor oficiale (nu că ar fi fost nevoie de un mare efort).
Detaliat:
1. Acum doisprezece ani dreapta a avut doi candidaţi: Mugur Isărescu (independent dar susţinut de CDR 2000) şi Theodor Stolojan (PNL). Pentru prima şi singura dată în istoria sa, dreapta a ratat turul doi al prezidenţialelor. Cei doi au strâns 2,3 milioane voturi, un pic mai mult decât recordul absolut negativ al dreptei (1990: 2,1 milioane voturi).
Câteva repere:
Emil Constantinescu în 1992, turul unu: 3,7 milioane voturi.
Traian Băsescu în 2009, turul unu: 3,1 milioane voturi.
Niciun candidat PSD n-a obţinut vreodată în primul tur mai puţin de 3 milioane voturi.
2. Corneliu Vadim Tudor a ocupat locul doi cu 3,1 milioane voturi, adică cu 800 de mii mai mult decât cei doi candidaţi ai dreptei împreună.
3. În ciuda numărului mare de candidaţi, scena politică nu a fost încărcată în mod real. Să ne uităm în afara axelor PSD / dreapta / PRM / UDMR: spre competitorii marginali s-au dus 7% din voturi, un procent mai mic decât în 1996 şi egal cu cele ale marginalilor din 2004 şi 2009.
Chiar şi dacă toate voturile candidaţilor marginali s-ar fi dus spre un candidat al dreptei unite, acesta tot n-ar fi intrat în turul doi.
4. Candidaţii dreptei la prezidenţiale au supraperformat faţă de partidele lor, obţinând un milion de voturi în plus. Pentru fiecare votant "pe linie" CDR + Isărescu sau PNL+Stolojan a existat un alt votant care a optat pentru Isărescu sau Stolojan deşi votase alt partid, cel mai probabil PD.
5. Votul pentru candidaţii dreptei e caracterizat de o enormă disproporţie demografică, 60% din votanţii candidaţilor dreptei fiind de sex feminin. Situaţia diametral opusă se întâlneşte la Corneliu Vadim Tudor. Această situaţie - deşi pe alţi indicatori - a fost vizibilă şi în 2012.
Disproporţia votului pe sexe se menţine la nivelul fiecărui candidat al dreptei luat în parte.
6. În planul vârstelor, vorbim de candidaturi care n-au convins, fiind strivite între dorinţa de stabilitate/predictibilitate (Iliescu) şi furie (Vadim).
Să ne uităm la cei care aveau între 18 şi 34 de ani, decreţei din toate valurile (şi cei care au făcut Revoluţia şi Piaţa Universităţii dar şi generaţia BUG Mafia):
Isărescu + Stolojan au obţinut 24% din voturile acestora.
Vadim 33%
Iliescu 25% (voturi obţinute în special în rural).
Altă categorie, cei care aveau între 35 şi 54 de ani - muncitori cărora li se închisese fabrica, ţărani lipsiţi de perspective, bugetari furioşi pe inflaţie, abia deveniţi părinţi şi îngroziţi de lipsa de perspective pentru copiii lor. Pentru majoritatea anii care trecuseră de la Revoluţie au fost pur şi simplu un mare triş care le-a nenorocit viaţa.
Isărescu + Stolojan au obţinut aproximativ 20% din voturile acestor votanţi.
Vadim 29%
Iliescu 35%.
Oamenii care aveau peste 55 de ani erau în genere pensionari îngrijoraţi.
Nicio surpriză. Poate chiar e surprinzător cât de multe voturi au obţinut candidaţii dreptei:
Isărescu + Stolojan au obţinut aproximativ 19% din voturile acestor votanţi.
Vadim 21%
Iliescu 45%.
La toate categoriile de vârstă, candidaţii dreptei (chiar şi însumat) au terminat pe locul trei. Diferenţa dintre scorul în rândul tinerilor (24%) şi în rândul pensionarilor (19%) este foarte mică.
7. Când vine vorba de împărţirea electoratului pe studii, suntem într-un moment tipic pentru o dreaptă fără MOP (Mare Om Providenţial).
Procente obţinute de Isărescu+Stolojan, în ordinea "din totalul votanţilor cu studii primare - medii - superioare":
11 - 24 - 46.
ARD la parlamentarele care tocmai au avut loc: 12 - 19 - 26.
Scorul creşte cu educaţia. OK? Nu neapărat. Pentru că 80% din români au acum studii primare sau medii (90% în 2000). Iată cum arată combinaţii câştigătoare:
2008, PDL: 25 - 33 - 39.
2009, Traian Băsescu, turul unu: 34 - 33 - 28.
Elementul care a făcut diferenţa: obţinerea în 2008 şi 2009 a cel puţin 25% din voturile oamenilor cu studii primari şi/sau medii. Votul oamenilor cu studii superioare este util, dar - după cum au aflat Isărescu şi Stolojan în 2000, ARD în 2012 sau Crin Antonescu în 2009 - nu este îndeajuns.
8. Împărţirea votului conform mediului de rezidenţă arată de asemenea câteva lucruri interesante:
Rural, înainte de ascensiunea şi decăderea PDL:
Isărescu+Stolojan: 14%
Vadim: 29%
Iliescu: 41%.
Oraşe cu populaţia sub 100 de mii de locuitori, cele mai lovite de reformele CDR:
Isărescu+Stolojan: 21%
Vadim 31%
Iliescu 28%.
Oraşe mari: foarte bine, cel puţin onorabil. Din epoca în care dreapta avea un electorat urban puternic. Dacă doriţi să revedeţi...
Isărescu+Stolojan: 32%
Vadim: 24%
Iliescu: 30%
Un scor dezastruos în rural, unde se află mai mult de jumătate din votanţi. Dezastruos = de două ori mai mic decât Vadim, de trei ori mai mic decât Iliescu. Nu s-a putut recupera în urban.
9. Geografic vorbind, electoratul CDR din Transilvania s-a orientat spre Corneliu Vadim Tudor. În 13 din cele 16 judeţe din Ardeal, acesta a ocupat primul loc în primul tur. Au "scăpat" doar Satu Mare, Harghita şi Covasna. În restul ţării, votanţii din 1996 ai lui Emil Constantinescu au optat în 2000 pentru Iliescu.
10. Imaginea lui Mugur Isărescu era foarte bună la momentul scrutinului. Theodor Stolojan nu era asociat cu guvernarea CDR. Niciun lider PNŢCD nu şi-a asumat candidatura; Emil Constantinescu a refuzat să mai candideze. Practic, în condiţiile unei guvernări dificile, s-a schimbat garda.
Efecte? Pozitive, dar nu atât de multe pe cât s-ar fi sperat.
Stolojan + Isărescu: 21% din voturi.
Emil Constantinescu, în ultimul sondaj care măsura intenţia de vot pentru el la prezidenţiale: 18%.
Stolojan + Isărescu: 2,3 milioane voturi.
Emil Constantinescu, acelaşi sondaj ca mai sus, estimare: 1,8 milioane voturi.
În rural un vot din şapte. Doar un vot din cinci în rândul românilor fără facultate. Înfrângeri în rândul tuturor categoriilor de vârstă. Vadim a depăşit candidaţii dreptei în Transilvania.
It. Was. Not. Pretty.
Sursa:
Exit poll Metro Media, ajustat pe baza rezultatelor oficiale (nu că ar fi fost nevoie de un mare efort).
Detaliat:
1. Acum doisprezece ani dreapta a avut doi candidaţi: Mugur Isărescu (independent dar susţinut de CDR 2000) şi Theodor Stolojan (PNL). Pentru prima şi singura dată în istoria sa, dreapta a ratat turul doi al prezidenţialelor. Cei doi au strâns 2,3 milioane voturi, un pic mai mult decât recordul absolut negativ al dreptei (1990: 2,1 milioane voturi).
Câteva repere:
Emil Constantinescu în 1992, turul unu: 3,7 milioane voturi.
Traian Băsescu în 2009, turul unu: 3,1 milioane voturi.
Niciun candidat PSD n-a obţinut vreodată în primul tur mai puţin de 3 milioane voturi.
2. Corneliu Vadim Tudor a ocupat locul doi cu 3,1 milioane voturi, adică cu 800 de mii mai mult decât cei doi candidaţi ai dreptei împreună.
3. În ciuda numărului mare de candidaţi, scena politică nu a fost încărcată în mod real. Să ne uităm în afara axelor PSD / dreapta / PRM / UDMR: spre competitorii marginali s-au dus 7% din voturi, un procent mai mic decât în 1996 şi egal cu cele ale marginalilor din 2004 şi 2009.
Chiar şi dacă toate voturile candidaţilor marginali s-ar fi dus spre un candidat al dreptei unite, acesta tot n-ar fi intrat în turul doi.
4. Candidaţii dreptei la prezidenţiale au supraperformat faţă de partidele lor, obţinând un milion de voturi în plus. Pentru fiecare votant "pe linie" CDR + Isărescu sau PNL+Stolojan a existat un alt votant care a optat pentru Isărescu sau Stolojan deşi votase alt partid, cel mai probabil PD.
5. Votul pentru candidaţii dreptei e caracterizat de o enormă disproporţie demografică, 60% din votanţii candidaţilor dreptei fiind de sex feminin. Situaţia diametral opusă se întâlneşte la Corneliu Vadim Tudor. Această situaţie - deşi pe alţi indicatori - a fost vizibilă şi în 2012.
Disproporţia votului pe sexe se menţine la nivelul fiecărui candidat al dreptei luat în parte.
6. În planul vârstelor, vorbim de candidaturi care n-au convins, fiind strivite între dorinţa de stabilitate/predictibilitate (Iliescu) şi furie (Vadim).
Să ne uităm la cei care aveau între 18 şi 34 de ani, decreţei din toate valurile (şi cei care au făcut Revoluţia şi Piaţa Universităţii dar şi generaţia BUG Mafia):
Isărescu + Stolojan au obţinut 24% din voturile acestora.
Vadim 33%
Iliescu 25% (voturi obţinute în special în rural).
Altă categorie, cei care aveau între 35 şi 54 de ani - muncitori cărora li se închisese fabrica, ţărani lipsiţi de perspective, bugetari furioşi pe inflaţie, abia deveniţi părinţi şi îngroziţi de lipsa de perspective pentru copiii lor. Pentru majoritatea anii care trecuseră de la Revoluţie au fost pur şi simplu un mare triş care le-a nenorocit viaţa.
Isărescu + Stolojan au obţinut aproximativ 20% din voturile acestor votanţi.
Vadim 29%
Iliescu 35%.
Oamenii care aveau peste 55 de ani erau în genere pensionari îngrijoraţi.
Nicio surpriză. Poate chiar e surprinzător cât de multe voturi au obţinut candidaţii dreptei:
Isărescu + Stolojan au obţinut aproximativ 19% din voturile acestor votanţi.
Vadim 21%
Iliescu 45%.
La toate categoriile de vârstă, candidaţii dreptei (chiar şi însumat) au terminat pe locul trei. Diferenţa dintre scorul în rândul tinerilor (24%) şi în rândul pensionarilor (19%) este foarte mică.
7. Când vine vorba de împărţirea electoratului pe studii, suntem într-un moment tipic pentru o dreaptă fără MOP (Mare Om Providenţial).
Procente obţinute de Isărescu+Stolojan, în ordinea "din totalul votanţilor cu studii primare - medii - superioare":
11 - 24 - 46.
ARD la parlamentarele care tocmai au avut loc: 12 - 19 - 26.
Scorul creşte cu educaţia. OK? Nu neapărat. Pentru că 80% din români au acum studii primare sau medii (90% în 2000). Iată cum arată combinaţii câştigătoare:
2008, PDL: 25 - 33 - 39.
2009, Traian Băsescu, turul unu: 34 - 33 - 28.
Elementul care a făcut diferenţa: obţinerea în 2008 şi 2009 a cel puţin 25% din voturile oamenilor cu studii primari şi/sau medii. Votul oamenilor cu studii superioare este util, dar - după cum au aflat Isărescu şi Stolojan în 2000, ARD în 2012 sau Crin Antonescu în 2009 - nu este îndeajuns.
8. Împărţirea votului conform mediului de rezidenţă arată de asemenea câteva lucruri interesante:
Rural, înainte de ascensiunea şi decăderea PDL:
Isărescu+Stolojan: 14%
Vadim: 29%
Iliescu: 41%.
Oraşe cu populaţia sub 100 de mii de locuitori, cele mai lovite de reformele CDR:
Isărescu+Stolojan: 21%
Vadim 31%
Iliescu 28%.
Oraşe mari: foarte bine, cel puţin onorabil. Din epoca în care dreapta avea un electorat urban puternic. Dacă doriţi să revedeţi...
Isărescu+Stolojan: 32%
Vadim: 24%
Iliescu: 30%
Un scor dezastruos în rural, unde se află mai mult de jumătate din votanţi. Dezastruos = de două ori mai mic decât Vadim, de trei ori mai mic decât Iliescu. Nu s-a putut recupera în urban.
9. Geografic vorbind, electoratul CDR din Transilvania s-a orientat spre Corneliu Vadim Tudor. În 13 din cele 16 judeţe din Ardeal, acesta a ocupat primul loc în primul tur. Au "scăpat" doar Satu Mare, Harghita şi Covasna. În restul ţării, votanţii din 1996 ai lui Emil Constantinescu au optat în 2000 pentru Iliescu.
10. Imaginea lui Mugur Isărescu era foarte bună la momentul scrutinului. Theodor Stolojan nu era asociat cu guvernarea CDR. Niciun lider PNŢCD nu şi-a asumat candidatura; Emil Constantinescu a refuzat să mai candideze. Practic, în condiţiile unei guvernări dificile, s-a schimbat garda.
Efecte? Pozitive, dar nu atât de multe pe cât s-ar fi sperat.
Stolojan + Isărescu: 21% din voturi.
Emil Constantinescu, în ultimul sondaj care măsura intenţia de vot pentru el la prezidenţiale: 18%.
Stolojan + Isărescu: 2,3 milioane voturi.
Emil Constantinescu, acelaşi sondaj ca mai sus, estimare: 1,8 milioane voturi.
luni, 11 februarie 2013
O discuţie simplă despre strategia politică a unui partid
Să zicem că nu ştii unde te duci, ce vrei pe termen lung, ce vrei să ajungi. Nicio problemă.
Însă pe termen scurt intervin probleme punctuale. Din cauza lipsei unei strategii, soluţiile la problemele respective vor fi:
a) proaste, făcute pe genunchi, improvizaţii a căror calitate depinde de noroc şi de inteligenţa celui care le gândeşte (nu neapărat înaltă)
şi/sau vor fi
b) ineficiente pe termen lung ( = te ajută acum dar mai târziu, după ce ai avut timp să te gândeşti şi să conştientizezi ce vrei de fapt, îţi dai seama că soluţia aceea te-a pus într-o poziţie dificilă).
Dacă eşti partid sau forţă politică, strategia derivă din următoarele elemente:
1) VIM (valori-idei-măsuri sau valori-idei-mesaje). Ce crezi, ce susţii, ce perspectivă adopţi. În teorie ar trebui să conteze şi când ajungi la putere, nu numai când eşti în opoziţie.
2) Rol strategic. Ce te vezi fiind pe scena politică în zece ani, în douăzeci de ani? Nu trebuie să fie un rol neapărat grandios. Poţi să ai monopol pe o nişă (ex. UDMR, verzii în Germania). Poţi să fii partid-balama. Sau un partid care ia 30-40% constant şi se bate la prezidenţiale cu şanse mari de succes. Important e să ai un rol strategic bine definit, asumat ca atare de către organizaţie.
3) Electoratul. Pe cine vrei să atragi? Dacă vrei să atragi prea mulţi, produci abur şi procente puţine pentru că nu convingi de fapt pe nimeni. Dacă îţi setezi ţinta prea îngust, trebuie să îţi asumi rezultate pe măsură.
Cele trei elemente se susţin între ele, nu sunt trenuri care circulă pe şine paralele:
Rolul strategic determină dimensiunile electoratului pe care vrei să-l atragi.
VIM este modul cel mai ieftin şi eficient de a menţine electoratul actual şi de a atrage un electorat nou (mai ieftin decât şpaga, mai eficient decât dependenţa de un lider carismatic, mai solid în faţa propagandei adverse şi asta pentru că oamenii care te susţin pe baza VIM sunt imuni la aşa ceva).
Electoratul pe care îl ai deja - în cazul partidelor mari - are un rol important în alegerea VIM şi a rolului strategic. Dacă ai deja două-trei milioane de persoane care te susţin, nu vrei să schimbi lucrurile în mod dramatic doar pentru câteva sute de mii în plus care s-ar putea nici să nu vină de partea ta. Precum în marketing, clienţii deja existenţi sunt cei mai importanţi.
Toată discuţia de mai sus pare filozofică. Nu este. Orice subiect apare pe termen scurt sau mediu - alocaţiile pentru copii, un lider local din partidul tău care contestă centrul, reforma sistemului de sănătate, oportunităţile de imagine care derivă din modificarea Constituţiei - poate fi tratat uşor, simplu şi natural atâta timp cât ştii care este ţinta înspre care te îndrepţi, care este limbajul pe care trebuie să-l adopţi (VIM) şi care este electoratul căruia te adresezi.
Odată ce privim situaţia unui partid politic în acest mod, putem înţelege şi rolul unor aspecte conexe:
Comunicatorii. Au VIM şi atrag electorat-ţintă pe baza acelui VIM. Se prefac că susţin valorile A, B şi C? Sunt detectaţi de electorat şi aruncaţi peste gard, mai devreme sau mai târziu. Dacă nu există un competitor pe acel electorat care să aibă VIM autentic, acei oameni vor absenta de la vot.
(Un VIM autentic nu este neapărat un VIM de înaltă calitate intelectuală, un VIM frumos sau extrem de popular. Ci un VIM în care emiţătorul de mesaje crede sau pare să creadă).
Organizaţiile. Arterele prin care se realizează joncţiunea dintre rolul strategic, VIM şi electorat.
Exemplu banal: degeaba ai organizaţii concentrate exclusiv în municipiile reşedinţă de judeţ dacă electoratul-ţintă sunt ţăranii.
Exemplu scump: dacă n-ai VIM şi vrei votul omului, trebuie să vii cu sacoşa.
Exemplu suprem: dacă n-ai organizaţii, nu te poţi baza decât pe mass-media pentru a-ţi transmite VIM-ul.
Liderul. Se supune rolului strategic (pe care, de obicei, tot el l-a definit). Este primul exponent al VIM şi principalul magnet pentru electorat.
Punem totul împreună şi vedem cum stau forţele politice de pe scenă:
Organizaţia cu cea mai stabilă şi eficientă intersectare "VIM-rol strategic-electorat" este Partidul Social Democrat. Nu mai au competiţie pe VIM-ul de stânga de vreo cinsprezece ani, singura ameninţare (temporară) a fost carisma lui Traian Băsescu în perioada 2005-2007. VIM-ul şi electoratul sunt sudate foarte bine şi de mai mult timp decât la oricare altă organizaţie politică din ţară. Din aceste motive, chiar şi în condiţiile unor candidaturi deficitare la prezidenţiale, parlamentare sau alegeri locale PSD obţine rezultate bune.
În următorii ani electoratul PSD se va reduce din motive naturale, VIM-ul va trebui lărgit. Este şi unul din motivele pentru care, în 2010, s-a apelat la un preşedinte de partid ceva mai tânăr în loc de, să zicem, Adrian Năstase sau Miron Mitrea. Efectele au fost însă altele.
PNL joacă o carte mare. Crin Antonescu nu a ajuns în turul doi în 2009. De ce? Motivul principal nu este lipsa de forţă a organizaţiilor, ci modul în care se definiseră VIM şi electoratul (poate voi da detalii ceva mai concrete curând).
La congres se va redefini rolul strategic şi, probabil, se va anunţa oficial modificarea VIM şi a electoratului-ţintă (nu că s-ar folosi vreodată aceşti termeni în public).
Traian Băsescu şi-a construit un electorat propriu, cu VIM aparte, *care nu este în clipa de faţă captat de nimeni*. Nefiind enorm din punct de vedere numeric, nici nu prea e de mirare. PNL nu-i va putea prelua datorită incompatibilităţii de VIM-uri, nici măcar dacă realizează o fuziune cu PDL.
Dacă tot vorbim de fostul partid de guvernare, situaţia este acum în flux. Congresul va aduce clarificări. Vom auzi, indirect, afirmaţii despre VIM, despre rolul strategic al PDL şi despre electoratul-ţintă.
PPDD pare a fi principala forţă de opoziţie pentru că în PDL congresul nu a avut încă loc. În consecinţă, PDL nu are definiţii clare apropo de VIM-ul său, de electoratul său, de comunicatori, rolul strategic, etc. La multe din aceste capitole, PPDD nu are dubii sau ezitări şi deci este "mai" viu.
FC şi NR depun eforturi pentru a-şi construi organizaţii în teritoriu. Ele au şi vor avea nevoie de flexibilitate strategică.
VIM-ul UDMR este învechit. Un etnic maghiar din fiecare cinci care au venit la vot la parlamentare au votat USL sau ARD. Alţii au votat oponenţi ai UDMR din sânul minorităţii maghiare. Absenteismul este covârşitor. Numai şi numai semnale de alarmă.
Însă pe termen scurt intervin probleme punctuale. Din cauza lipsei unei strategii, soluţiile la problemele respective vor fi:
a) proaste, făcute pe genunchi, improvizaţii a căror calitate depinde de noroc şi de inteligenţa celui care le gândeşte (nu neapărat înaltă)
şi/sau vor fi
b) ineficiente pe termen lung ( = te ajută acum dar mai târziu, după ce ai avut timp să te gândeşti şi să conştientizezi ce vrei de fapt, îţi dai seama că soluţia aceea te-a pus într-o poziţie dificilă).
Dacă eşti partid sau forţă politică, strategia derivă din următoarele elemente:
1) VIM (valori-idei-măsuri sau valori-idei-mesaje). Ce crezi, ce susţii, ce perspectivă adopţi. În teorie ar trebui să conteze şi când ajungi la putere, nu numai când eşti în opoziţie.
2) Rol strategic. Ce te vezi fiind pe scena politică în zece ani, în douăzeci de ani? Nu trebuie să fie un rol neapărat grandios. Poţi să ai monopol pe o nişă (ex. UDMR, verzii în Germania). Poţi să fii partid-balama. Sau un partid care ia 30-40% constant şi se bate la prezidenţiale cu şanse mari de succes. Important e să ai un rol strategic bine definit, asumat ca atare de către organizaţie.
3) Electoratul. Pe cine vrei să atragi? Dacă vrei să atragi prea mulţi, produci abur şi procente puţine pentru că nu convingi de fapt pe nimeni. Dacă îţi setezi ţinta prea îngust, trebuie să îţi asumi rezultate pe măsură.
Cele trei elemente se susţin între ele, nu sunt trenuri care circulă pe şine paralele:
Rolul strategic determină dimensiunile electoratului pe care vrei să-l atragi.
VIM este modul cel mai ieftin şi eficient de a menţine electoratul actual şi de a atrage un electorat nou (mai ieftin decât şpaga, mai eficient decât dependenţa de un lider carismatic, mai solid în faţa propagandei adverse şi asta pentru că oamenii care te susţin pe baza VIM sunt imuni la aşa ceva).
Electoratul pe care îl ai deja - în cazul partidelor mari - are un rol important în alegerea VIM şi a rolului strategic. Dacă ai deja două-trei milioane de persoane care te susţin, nu vrei să schimbi lucrurile în mod dramatic doar pentru câteva sute de mii în plus care s-ar putea nici să nu vină de partea ta. Precum în marketing, clienţii deja existenţi sunt cei mai importanţi.
Toată discuţia de mai sus pare filozofică. Nu este. Orice subiect apare pe termen scurt sau mediu - alocaţiile pentru copii, un lider local din partidul tău care contestă centrul, reforma sistemului de sănătate, oportunităţile de imagine care derivă din modificarea Constituţiei - poate fi tratat uşor, simplu şi natural atâta timp cât ştii care este ţinta înspre care te îndrepţi, care este limbajul pe care trebuie să-l adopţi (VIM) şi care este electoratul căruia te adresezi.
Odată ce privim situaţia unui partid politic în acest mod, putem înţelege şi rolul unor aspecte conexe:
Comunicatorii. Au VIM şi atrag electorat-ţintă pe baza acelui VIM. Se prefac că susţin valorile A, B şi C? Sunt detectaţi de electorat şi aruncaţi peste gard, mai devreme sau mai târziu. Dacă nu există un competitor pe acel electorat care să aibă VIM autentic, acei oameni vor absenta de la vot.
(Un VIM autentic nu este neapărat un VIM de înaltă calitate intelectuală, un VIM frumos sau extrem de popular. Ci un VIM în care emiţătorul de mesaje crede sau pare să creadă).
Organizaţiile. Arterele prin care se realizează joncţiunea dintre rolul strategic, VIM şi electorat.
Exemplu banal: degeaba ai organizaţii concentrate exclusiv în municipiile reşedinţă de judeţ dacă electoratul-ţintă sunt ţăranii.
Exemplu scump: dacă n-ai VIM şi vrei votul omului, trebuie să vii cu sacoşa.
Exemplu suprem: dacă n-ai organizaţii, nu te poţi baza decât pe mass-media pentru a-ţi transmite VIM-ul.
Liderul. Se supune rolului strategic (pe care, de obicei, tot el l-a definit). Este primul exponent al VIM şi principalul magnet pentru electorat.
Punem totul împreună şi vedem cum stau forţele politice de pe scenă:
Organizaţia cu cea mai stabilă şi eficientă intersectare "VIM-rol strategic-electorat" este Partidul Social Democrat. Nu mai au competiţie pe VIM-ul de stânga de vreo cinsprezece ani, singura ameninţare (temporară) a fost carisma lui Traian Băsescu în perioada 2005-2007. VIM-ul şi electoratul sunt sudate foarte bine şi de mai mult timp decât la oricare altă organizaţie politică din ţară. Din aceste motive, chiar şi în condiţiile unor candidaturi deficitare la prezidenţiale, parlamentare sau alegeri locale PSD obţine rezultate bune.
În următorii ani electoratul PSD se va reduce din motive naturale, VIM-ul va trebui lărgit. Este şi unul din motivele pentru care, în 2010, s-a apelat la un preşedinte de partid ceva mai tânăr în loc de, să zicem, Adrian Năstase sau Miron Mitrea. Efectele au fost însă altele.
PNL joacă o carte mare. Crin Antonescu nu a ajuns în turul doi în 2009. De ce? Motivul principal nu este lipsa de forţă a organizaţiilor, ci modul în care se definiseră VIM şi electoratul (poate voi da detalii ceva mai concrete curând).
La congres se va redefini rolul strategic şi, probabil, se va anunţa oficial modificarea VIM şi a electoratului-ţintă (nu că s-ar folosi vreodată aceşti termeni în public).
Traian Băsescu şi-a construit un electorat propriu, cu VIM aparte, *care nu este în clipa de faţă captat de nimeni*. Nefiind enorm din punct de vedere numeric, nici nu prea e de mirare. PNL nu-i va putea prelua datorită incompatibilităţii de VIM-uri, nici măcar dacă realizează o fuziune cu PDL.
Dacă tot vorbim de fostul partid de guvernare, situaţia este acum în flux. Congresul va aduce clarificări. Vom auzi, indirect, afirmaţii despre VIM, despre rolul strategic al PDL şi despre electoratul-ţintă.
PPDD pare a fi principala forţă de opoziţie pentru că în PDL congresul nu a avut încă loc. În consecinţă, PDL nu are definiţii clare apropo de VIM-ul său, de electoratul său, de comunicatori, rolul strategic, etc. La multe din aceste capitole, PPDD nu are dubii sau ezitări şi deci este "mai" viu.
FC şi NR depun eforturi pentru a-şi construi organizaţii în teritoriu. Ele au şi vor avea nevoie de flexibilitate strategică.
VIM-ul UDMR este învechit. Un etnic maghiar din fiecare cinci care au venit la vot la parlamentare au votat USL sau ARD. Alţii au votat oponenţi ai UDMR din sânul minorităţii maghiare. Absenteismul este covârşitor. Numai şi numai semnale de alarmă.
sâmbătă, 9 februarie 2013
"Dreapta Cercului Mic"
Articolele pe care le-am scris recent despre succesele electorale ale dreptei din Ungaria (acesta şi acesta) au apărut într-un moment nepotrivit. În plus au creat şi oarecare confuzie. Nu vreau ca dreapta românească să-şi asume o identitate creştină, ci estimez că această cale este cea mai eficientă pentru succesul său electoral în viitor.
Să vedem cum ar fi ... altfel. O dreaptă atee sau cel puţin tăcută în ceea ce priveşte dilemele sociale şi culturale (ca până acum), axată pe micii întreprinzători, pe corporatişti, în genere pe oamenii educaţi din mediul urban, cu valori gen eficientizare, modernizare, libertarianism economic, sincronism, etc. Cam ce avem acum la nivel retoric.
(Nu acesta a fost bazinul de până acum al dreptei româneşti. De la revoluţie şi până în 2009 voturile au venit de pe palierul anti-Iliescu, de la votanţi de toate felurile - în special cei mai puţin educaţi - atraşi de carisma liderului de moment, precum şi, spre sfârşit, de aportul rural al organizaţiilor de partid PDL).
Să revenim la dreapta modernă-non-creştină-libertariană. Voi denumi această variantă Dreapta Cercului Mic. Cuprinde prea puţini oameni (din estimările mele sub un milion) pentru a fi eficientă ca opţiune de viitor. De fapt, ar reprezenta un mare pas înapoi chiar şi faţă de ARD. Concret:
Cercul Mic nu include ruralul. În sate locuiesc mai puţin de jumătate dintre români, dar mai mult de jumătate din votanţi. Încrengături sofisticate de genul celei încercate în 2005-2009 ("suntem reformatori finuţi la oraş şi dăm sacoşe la sat") eşuează, pentru că odată cu alegerile locale poţi pierde preşedinţii de CJ-uri, deci practic pierzi controlul primarilor tăi. Votanţii din rural nu sunt atraşi de valorile tale (care nu îi au drept public ţintă), deci nu au niciun motiv să se împotrivească atunci când primarul le cere să voteze altceva. I-ai adus alături de tine cu o pungă cu mâncare care poartă sigla ta, îi vei pierde datorită unei pungi cu mâncare care poartă sigla altuia.
Există un mod de a atrage voturi din rural fără să mituieşti votanţi ca un ersatz-PSD? Dreapta n-are habar, nu ştie, priveşte ruralul precum îl priveşte presa românească (un spaţiu al exoticului barbar), nu e interesată de oamenii de la sate, nu vrea să afle ce îi interesează, ce îi îngrijorează, ce îi motivează, care sunt diferenţele - de exemplu - între ruralul valah şi cel transilvănean. Acest lucru este explicabil: pentru dreapta românească ruralul a fost întotdeauna câh, spaţiul din care trebuia evadat şi care trebuie acum ignorat, amintirea prea-prezentă a unei Românii nemodernizate. De aceea ruralul nu este în Cercul Mic.
Să vorbim despre pensionari. Într-o ţară care conţine 15,5 - 16 milioane de locuitori adulţi, pensionarii sunt 5,3 milioane (evident, mulţi dintre ei sunt în rural, cercurile din afara Cercului Mic se pot intersecta între ele). Pensionarii nu reprezintă însă o treime din cei care vin la vot, ci mai mult. Ca şi în cazul bugetarilor, dreapta a rămas la momentul 2010, îngheţată într-o perspectivă strict economică. Dreapta priveşte acum pensionarii exact cum vrea stânga ca dreapta să privească acum pensionarii: îi percepe drept un grup ostil a priori, interesat doar de avantaje materiale pe care doar stânga le poate oferi. De aceea pensionarii nu sunt în Cercul Mic.
Din altă perspectivă, filozofia Cercului Mic şterge de pe hartă 80% din votanţi, adică toţi cei care au studii medii sau primare (un exemplu al acestui mod de gândire: aici). Din cei 20% care au rămas mai mult de o treime sunt bugetari, adică verboten, Cercul Mic îi interzice şi le este interzis.
Putem privi acum şi Cercul Mic, adică electoratul educat, din mediul privat sau măcar mici întreprinzători, cu vârsta sub 60 de ani. Unii dintre aceşti oameni nici n-au habar cine sunt preşedinţii partidelor politice din România, nu urmăresc niciodată televiziunile de ştiri şi n-au votat niciodată. Din ce-a rămas unii preferă PNL din motive personale. Avem apoi şi hipsteri consumatori de marijuana dar şi creştini practicanţi pentru care Dreapta Cercului Mic nu e dreapta, ci o caricatură.
Să contrapunem Cercului Mic Cercul Mare: valori creştine (evident fără ură), patriotism (dar nu xenofobie), în plan economic un libertarianism care să atragă micii întreprinzători.
Munca ar fi titanică. Rezultatele nu s-ar vedea imediat dar ar fi pe măsura efortului. Devin accesibile, măcar în parte, toate electoratele cu care dreapta nu poate comunica acum sau cu care dreapta a comunicat până acum imperfect. Dinamica electorală a României se schimbă profund pentru următoarele decenii. Stânga e plasată în defensivă, poate fi chiar obligată să se schimbe radical în bine (în genere indiciul unei victorii totale).
În ce condiţii este Cercul Mare totuşi... inferior?
Posibilitatea unu: Cercul Mic este de fapt mai mare decât cred. În alte cuvinte, postarea pe care tocmai ai citit-o greşeşte într-un mod fundamental. Datorită acestei erori pe care evident nu o sesizez, este de fapt posibil ca, pe baza electoratului descris de Cercul Mic, să câştigi fără mari emoţii prezidenţiale după prezidenţiale şi cel puţin 40% la parlamentare ( = poţi guverna doar cu UDMR şi minorităţile naţionale drept aliaţi).
Posibilitatea doi: status quo. "Vorbim de parcă ne interesează Cercul Mic, dar luăm voturi ca de obicei: 'Jos Iliescu!' + Marele Om Providenţial care câştigă prezidenţialele + ce mai obţinem prin rural din alegerile locale influenţate indirect de Marele Om Providenţial."
În cazul ăsta totul va fi bine, dreapta e acum la stadiul când nu şi-a găsit încă următorul Mare Om Providenţial. Îl va găsi şi va fi frumos şi bine şi perfect.
Dacă-l găseşte.
Posibilitatea trei: Fără cercuri. Suprascrii ariile sociale. Vorbeşti tuturor despre familie (= învăţământ, sănătate), despre eficienţă în administraţie, despre reducerea birocraţiei, despre atragerea investiţiilor străine, reducerea corupţiei şi alte teme care nici nu sunt luate în calcul acum.
Apar două probleme: cum dovedeşti că nu e doar vorbărie şi că şi poţi face ceva? Să zicem că dorinţa de schimbare rezolvă problema - votanţii îşi creează singuri iluziile. Problema doi: cine vorbeşte? Necesitatea strategică devine schimbarea comunicatorilor şi a liderilor. Pentru a parafraza serialul "The Wire", cariera multor politicieni români s-a încheiat în 2010, dar ei nu ştiu încă asta pentru că nu le-a spus-o nimeni (cei apăruţi în prim-plan în 2012 - Blaga, MRU, Neamţu - îşi joacă acum şansele).
Posibilitatea patru: lărgirea limitată a Cercului Mic. Se face o adăugare masivă, prin cooptarea unuia dintre grupurile care sunt acum ignorate. Nu par să existe resurse intelectuale pentru aşa ceva în rândul politicienilor dreptei, poate vom fi surprinşi.
Posibilitatea cinci: Cercul Mic sau status quo-ul sunt preferabile a priori. Cercul Mare prezintă prea multe pericole comunicaţionale şi este inutilizabil în plan politic din motive istorice. Dreapta românească de după 1989 s-a format pe alte tipare, o schimbare pare greu de realizat acum. Patriotismul şi creştinismul sunt teme sensibile, din motive numeroase teama de cădere în extremă este foarte răspândită.
Să vedem cum ar fi ... altfel. O dreaptă atee sau cel puţin tăcută în ceea ce priveşte dilemele sociale şi culturale (ca până acum), axată pe micii întreprinzători, pe corporatişti, în genere pe oamenii educaţi din mediul urban, cu valori gen eficientizare, modernizare, libertarianism economic, sincronism, etc. Cam ce avem acum la nivel retoric.
(Nu acesta a fost bazinul de până acum al dreptei româneşti. De la revoluţie şi până în 2009 voturile au venit de pe palierul anti-Iliescu, de la votanţi de toate felurile - în special cei mai puţin educaţi - atraşi de carisma liderului de moment, precum şi, spre sfârşit, de aportul rural al organizaţiilor de partid PDL).
Să revenim la dreapta modernă-non-creştină-libertariană. Voi denumi această variantă Dreapta Cercului Mic. Cuprinde prea puţini oameni (din estimările mele sub un milion) pentru a fi eficientă ca opţiune de viitor. De fapt, ar reprezenta un mare pas înapoi chiar şi faţă de ARD. Concret:
Cercul Mic nu include ruralul. În sate locuiesc mai puţin de jumătate dintre români, dar mai mult de jumătate din votanţi. Încrengături sofisticate de genul celei încercate în 2005-2009 ("suntem reformatori finuţi la oraş şi dăm sacoşe la sat") eşuează, pentru că odată cu alegerile locale poţi pierde preşedinţii de CJ-uri, deci practic pierzi controlul primarilor tăi. Votanţii din rural nu sunt atraşi de valorile tale (care nu îi au drept public ţintă), deci nu au niciun motiv să se împotrivească atunci când primarul le cere să voteze altceva. I-ai adus alături de tine cu o pungă cu mâncare care poartă sigla ta, îi vei pierde datorită unei pungi cu mâncare care poartă sigla altuia.
Există un mod de a atrage voturi din rural fără să mituieşti votanţi ca un ersatz-PSD? Dreapta n-are habar, nu ştie, priveşte ruralul precum îl priveşte presa românească (un spaţiu al exoticului barbar), nu e interesată de oamenii de la sate, nu vrea să afle ce îi interesează, ce îi îngrijorează, ce îi motivează, care sunt diferenţele - de exemplu - între ruralul valah şi cel transilvănean. Acest lucru este explicabil: pentru dreapta românească ruralul a fost întotdeauna câh, spaţiul din care trebuia evadat şi care trebuie acum ignorat, amintirea prea-prezentă a unei Românii nemodernizate. De aceea ruralul nu este în Cercul Mic.
Să vorbim despre pensionari. Într-o ţară care conţine 15,5 - 16 milioane de locuitori adulţi, pensionarii sunt 5,3 milioane (evident, mulţi dintre ei sunt în rural, cercurile din afara Cercului Mic se pot intersecta între ele). Pensionarii nu reprezintă însă o treime din cei care vin la vot, ci mai mult. Ca şi în cazul bugetarilor, dreapta a rămas la momentul 2010, îngheţată într-o perspectivă strict economică. Dreapta priveşte acum pensionarii exact cum vrea stânga ca dreapta să privească acum pensionarii: îi percepe drept un grup ostil a priori, interesat doar de avantaje materiale pe care doar stânga le poate oferi. De aceea pensionarii nu sunt în Cercul Mic.
Din altă perspectivă, filozofia Cercului Mic şterge de pe hartă 80% din votanţi, adică toţi cei care au studii medii sau primare (un exemplu al acestui mod de gândire: aici). Din cei 20% care au rămas mai mult de o treime sunt bugetari, adică verboten, Cercul Mic îi interzice şi le este interzis.
Putem privi acum şi Cercul Mic, adică electoratul educat, din mediul privat sau măcar mici întreprinzători, cu vârsta sub 60 de ani. Unii dintre aceşti oameni nici n-au habar cine sunt preşedinţii partidelor politice din România, nu urmăresc niciodată televiziunile de ştiri şi n-au votat niciodată. Din ce-a rămas unii preferă PNL din motive personale. Avem apoi şi hipsteri consumatori de marijuana dar şi creştini practicanţi pentru care Dreapta Cercului Mic nu e dreapta, ci o caricatură.
Să contrapunem Cercului Mic Cercul Mare: valori creştine (evident fără ură), patriotism (dar nu xenofobie), în plan economic un libertarianism care să atragă micii întreprinzători.
Munca ar fi titanică. Rezultatele nu s-ar vedea imediat dar ar fi pe măsura efortului. Devin accesibile, măcar în parte, toate electoratele cu care dreapta nu poate comunica acum sau cu care dreapta a comunicat până acum imperfect. Dinamica electorală a României se schimbă profund pentru următoarele decenii. Stânga e plasată în defensivă, poate fi chiar obligată să se schimbe radical în bine (în genere indiciul unei victorii totale).
În ce condiţii este Cercul Mare totuşi... inferior?
Posibilitatea unu: Cercul Mic este de fapt mai mare decât cred. În alte cuvinte, postarea pe care tocmai ai citit-o greşeşte într-un mod fundamental. Datorită acestei erori pe care evident nu o sesizez, este de fapt posibil ca, pe baza electoratului descris de Cercul Mic, să câştigi fără mari emoţii prezidenţiale după prezidenţiale şi cel puţin 40% la parlamentare ( = poţi guverna doar cu UDMR şi minorităţile naţionale drept aliaţi).
Posibilitatea doi: status quo. "Vorbim de parcă ne interesează Cercul Mic, dar luăm voturi ca de obicei: 'Jos Iliescu!' + Marele Om Providenţial care câştigă prezidenţialele + ce mai obţinem prin rural din alegerile locale influenţate indirect de Marele Om Providenţial."
În cazul ăsta totul va fi bine, dreapta e acum la stadiul când nu şi-a găsit încă următorul Mare Om Providenţial. Îl va găsi şi va fi frumos şi bine şi perfect.
Dacă-l găseşte.
Posibilitatea trei: Fără cercuri. Suprascrii ariile sociale. Vorbeşti tuturor despre familie (= învăţământ, sănătate), despre eficienţă în administraţie, despre reducerea birocraţiei, despre atragerea investiţiilor străine, reducerea corupţiei şi alte teme care nici nu sunt luate în calcul acum.
Apar două probleme: cum dovedeşti că nu e doar vorbărie şi că şi poţi face ceva? Să zicem că dorinţa de schimbare rezolvă problema - votanţii îşi creează singuri iluziile. Problema doi: cine vorbeşte? Necesitatea strategică devine schimbarea comunicatorilor şi a liderilor. Pentru a parafraza serialul "The Wire", cariera multor politicieni români s-a încheiat în 2010, dar ei nu ştiu încă asta pentru că nu le-a spus-o nimeni (cei apăruţi în prim-plan în 2012 - Blaga, MRU, Neamţu - îşi joacă acum şansele).
Posibilitatea patru: lărgirea limitată a Cercului Mic. Se face o adăugare masivă, prin cooptarea unuia dintre grupurile care sunt acum ignorate. Nu par să existe resurse intelectuale pentru aşa ceva în rândul politicienilor dreptei, poate vom fi surprinşi.
Posibilitatea cinci: Cercul Mic sau status quo-ul sunt preferabile a priori. Cercul Mare prezintă prea multe pericole comunicaţionale şi este inutilizabil în plan politic din motive istorice. Dreapta românească de după 1989 s-a format pe alte tipare, o schimbare pare greu de realizat acum. Patriotismul şi creştinismul sunt teme sensibile, din motive numeroase teama de cădere în extremă este foarte răspândită.
vineri, 8 februarie 2013
Prezidenţiale 2014: despre predicţii şi prognoze
Am analizat sondajele efectuate la comanda Fundaţiei Soroş cu doi ani înainte de prezidenţialele din trecutul apropiat şi nu numai (începutul lui 1995, noiembrie 1998, octombrie 2002, octombrie 2007). Concluzii pe scurt:
1. Cu fiecare scrutin prezidenţial devine din ce în ce mai greu să prognozezi rezultatele alegerilor pe baza sondajelor efectuate cu doi ani înainte de alegerile propriu-zise.
2. Necesitatea alianţelor din turul unu (ADA) sau turul doi (Geoană+Antonescu, Constantinescu+Roman) poate fi identificată pe baza sondajelor efectuate cu mult timp înainte de alegeri.
3. Candidaţii care au ocupat în 2009 locurile doi şi trei nu existau ca prezidenţiabili în percepţia publicului larg (Antonescu) sau beneficiau de un nivel de încredere scăzut (Geoană) cu doi ani înainte de scrutin. Un fenomen oarecum asemănător poate fi întâlnit în 2002 - doar 6% dintre români optau spontan pentru Traian Băsescu. Vorbim despre:
- o înlănţuire de cazuri excepţionale
şi/sau
- o accelerare a ritmului politicii româneşti şi a abilităţii publicului votant de a se adapta la oferte noi
şi/sau
- o dovadă excepţională a ce pot face partidele dacă se mobilizează (Geoană şi Antonescu, pornind aproape de la percepţia de neprezidenţiabili, au luat împreună peste 50% din voturi din primul tur, adică 4,9 milioane voturi, mai mult decât Constantinescu în 1992, Constantinescu în 1996 sau Iliescu în 2000).
4. Impactul indecişilor este limitat, rareori spre niciodată nu vedem campanii miraculoase care să-i atragă pe aceştia.
5. Cine este în pole position cu doi ani înainte de alegeri pierde procente, voturi potenţiale, încrederea multor votanţi şi - cu excepţia lui TB în 2009 - pierde şi alegerile.
Iată şi cifrele:
Martie 1995, cu un an şi jumătate înainte de prezidenţiale:
Încredere mare şi foarte mare în Emil Constantinescu: 47%
Ion Iliescu: 64%
Petre Roman: 49%
Însă atenţie:
34% din populaţie avea încredere mare sau foarte mare şi în Petre Roman şi în Ion Iliescu.
28% aveau încredere şi în Petre Roman şi în Emil Constantinescu.
Ce ar fi spus atunci o analiză decentă a acestor cifre: aproape jumătate din votanţi au încredere mare sau foarte mare în doi lideri politici, dar evident nu pot vota decât pentru unul dintre ei. Emil Constantinescu e favorizat de faptul că electoratul de stânga se va diviza între Iliescu şi Roman, dar probabil că va pierde în turul doi dacă nu reuşeşte să atragă votanţii lui Petre Roman. Iar atragerea lor, din motive ideologice, pare puţin probabilă. Precum în 1992, candidatul dreptei se va lovi în turul doi de un bloc unit, format din candidaţii şi electoratul stângii. FSN-ul din 1990 se va reface de facto, stânga e atotputernică în România, Iliescu va câştiga din nou, etc etc etc.
Ce s-a întâmplat de fapt: electoratul de stânga s-a divizat într-adevăr în turul unu, permiţând candidatului CDR să ajungă în turul doi. Petre Roman şi partidul său au trecut de partea CDR. Deşi a terminat primul tur în urma lui Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi-a dublat numărul de voturi între turul unu şi turul doi (fenomen unic) şi l-a depăşit pe Ion Iliescu. Electoratul de stânga al PD era mai disciplinat decât s-a crezut. Ideologia a contat mai puţin decât ce-a spus Petre Roman că trebuie făcut.
Noiembrie 1998, cu doi ani înainte de prezidenţiale:
Opţiuni la prezidenţiale cu listă deschisă (respondentul rostea orice nume dorea):
Emil Constantinescu 18% din populaţie (34% din cei care au exprimat o opţiune). 34% dintre români aveau încredere mare sau foarte mare în el.
Ion Iliescu 12% din populaţie (22% din cei care au exprimat o opţiune). 31% dintre români aveau mare sau foarte mare încredere în el.
Vadim 10% din populaţie (17% din cei care au exprimat o opţiune). 27% dintre români aveau mare sau foarte mare încredere în el.
14% din populaţie au exprimat altă opţiune.
35% din populaţie erau indecişi.
11% din populaţie ştiau deja că nu vor vota.
Ce ar fi spus atunci o analiză decentă a acestor cifre: Emil Constantinescu şi Ion Iliescu, în această ordine, ar intra în turul doi al prezidenţialelor, lucru demonstrat atât de nivelul de încredere în cei doi cât şi de opţiunea spontană de vot.
În perspectiva turului doi, este foarte posibil ca Ion Iliescu să obţină voturile vadimiştilor şi să-l depăşească pe preşedintele în funcţie. Pentru a preîntâmpina această situaţie, Emil Constantinescu trebuie să construiască fie un mesaj care să atragă măcar o parte din vadimişti (puţin probabil) sau să mobilizeze populaţia indecisă şi votanţii altor candidaţi mai puţin importanţi, replicând pe cât posibil momentul de mobilizare anti-Iliescu din 1996.
Atrage atenţia numărul mare de indecişi, care pot aduce schimbări semnificative scenei politice în momentul în care se decid să treacă de partea unui candidat sau a altuia.
Ce s-a întâmplat de fapt: electoratul pro-Constantinescu s-a redus de la 18% din populaţie la 12% şi s-a divizat între Stolojan şi Isărescu. Nu a mai contat, şi asta pentru că...
... Iliescu a obţinut voturile a 24% dintre români în primul tur (36% din cei care au votat), dublându-şi practic scorul în perioada 1998-2000.
... Un fenomen asemănător a avut loc şi cu Vadim: de la 10% din populaţie la 19%; de la 17% din opţiuni la 28%.
Octombrie 2002, cu doi ani înainte de prezidenţiale (atenţie, Alianţa DA s-a înfiinţat cu un an după aceea):
74% din români sunt nemulţumiţi de activitatea Guvernului în ceea ce priveşte nivelul de trai.
79% din români consideră că de când a venit la putere guvernul Năstase corupţia a crescut.
Vot la prezidenţiale (întrebare deschisă)
... Iliescu 18% din populaţie (32% din opţiuni).
Năstase 11% din populaţie (20% din opţiuni). Aveau încredere în el 44% dintre români.
Băsescu 6% din populaţie (11% din opţiuni). Aveau încredere în el 39% dintre români.
Stolojan 8% din populaţie (15% din opţiuni). Aveau încredere în el 38% dintre români.
Vadim 9% din populaţie (17% din opţiuni)
Ce ar fi spus atunci o analiză decentă a acestor cifre:
1. PD şi PNL au o problemă apropo de ajungerea în turul doi. Este foarte posibil ca Stolojan şi Traian Băsescu să obţină împreună mai multe voturi decât Vadim, dar să termine pe locurile 3 şi 4.
2. Electoratul PSD trebuie să facă tranziţia de la Iliescu la Năstase. Poate fi problematic, şi asta pentru că...
3. ... jumătate din cei care au încredere în Adrian Năstase sunt nemulţumiţi de modul în care guvernul său a tratat fenomenul corupţiei. Vadim poate avea mare succes speculând această temă, ca în 2000.
4. Cotele încrederii în TB, Stolojan şi Năstase sunt relativ apropiate, ceea ce este un semnal bun pentru opoziţie.
Ce s-a întâmplat: PNL şi PD au citit corect sondajele, s-au aliat şi au pus candidatul "cel mai prezidenţiabil" pe care îl aveau. Problema era poziţionarea în perspectiva turului doi; s-a abandonat Stolojan, s-a trecut pe TB cu mesaje dure anti-corupţie care au fost extrem de utile în turul doi, când vadimiştii au venit alături de el.
Tranziţia de la Iliescu la Năstase a fost efectuată în primul tur de două treimi din cei care l-ar fi votat pe Iliescu.
Aproape toţi indecişii au rămas indecişi (n-am prezentat cifre mai sus pentru a nu încărca şi mai mult textul).
Şi nu în cele din urmă...
Octombrie 2007, cu doi ani înainte de prezidenţiale.
Încredere mare sau foarte mare în TB: 42%
Vadim: 10%
Geoană: 11%
Intenţie de vot la prezidenţiale: TB 32% din populaţie (48% din cei care au o opţiune)
Şapte politicieni între 1% şi 4% din populaţie (Geoană la 2,2%, Antonescu nu e menţionat de nimeni)
Restul nu răspund, nu ştiu, nu votează, sunt indecişi.
Ce ar fi spus atunci o analiză decentă a acestor cifre: Nici PSD, nici PNL nu au candidaţi vizibili la prezidenţiale, rezolvarea acestei probleme fiind urgentă-spre-urgentissimă.
În lipsa unei erodări masive, Traian Băsescu va fi greu spre imposibil de bătut.
Ce s-a întâmplat: PSD şi PNL s-au remontat admirabil (51% din voturile exprimate în primul tur din 2009, 27% din populaţie).
TB s-a erodat în perspectiva turului unu, dar şi-a revenit la turul doi.
L-ar fi votat cu doi ani înainte de prezidenţiale 32% din populaţie.
L-au votat în turul unu 17%.
L-au votat în turul doi 29%.
L-ar fi votat cu doi ani înainte de prezidenţiale 48% din cei care aveau o opţiune.
L-au votat în turul unu 32%.
L-au votat în turul doi 50,3%.
1. Cu fiecare scrutin prezidenţial devine din ce în ce mai greu să prognozezi rezultatele alegerilor pe baza sondajelor efectuate cu doi ani înainte de alegerile propriu-zise.
2. Necesitatea alianţelor din turul unu (ADA) sau turul doi (Geoană+Antonescu, Constantinescu+Roman) poate fi identificată pe baza sondajelor efectuate cu mult timp înainte de alegeri.
3. Candidaţii care au ocupat în 2009 locurile doi şi trei nu existau ca prezidenţiabili în percepţia publicului larg (Antonescu) sau beneficiau de un nivel de încredere scăzut (Geoană) cu doi ani înainte de scrutin. Un fenomen oarecum asemănător poate fi întâlnit în 2002 - doar 6% dintre români optau spontan pentru Traian Băsescu. Vorbim despre:
- o înlănţuire de cazuri excepţionale
şi/sau
- o accelerare a ritmului politicii româneşti şi a abilităţii publicului votant de a se adapta la oferte noi
şi/sau
- o dovadă excepţională a ce pot face partidele dacă se mobilizează (Geoană şi Antonescu, pornind aproape de la percepţia de neprezidenţiabili, au luat împreună peste 50% din voturi din primul tur, adică 4,9 milioane voturi, mai mult decât Constantinescu în 1992, Constantinescu în 1996 sau Iliescu în 2000).
4. Impactul indecişilor este limitat, rareori spre niciodată nu vedem campanii miraculoase care să-i atragă pe aceştia.
5. Cine este în pole position cu doi ani înainte de alegeri pierde procente, voturi potenţiale, încrederea multor votanţi şi - cu excepţia lui TB în 2009 - pierde şi alegerile.
Iată şi cifrele:
Martie 1995, cu un an şi jumătate înainte de prezidenţiale:
Încredere mare şi foarte mare în Emil Constantinescu: 47%
Ion Iliescu: 64%
Petre Roman: 49%
Însă atenţie:
34% din populaţie avea încredere mare sau foarte mare şi în Petre Roman şi în Ion Iliescu.
28% aveau încredere şi în Petre Roman şi în Emil Constantinescu.
Ce ar fi spus atunci o analiză decentă a acestor cifre: aproape jumătate din votanţi au încredere mare sau foarte mare în doi lideri politici, dar evident nu pot vota decât pentru unul dintre ei. Emil Constantinescu e favorizat de faptul că electoratul de stânga se va diviza între Iliescu şi Roman, dar probabil că va pierde în turul doi dacă nu reuşeşte să atragă votanţii lui Petre Roman. Iar atragerea lor, din motive ideologice, pare puţin probabilă. Precum în 1992, candidatul dreptei se va lovi în turul doi de un bloc unit, format din candidaţii şi electoratul stângii. FSN-ul din 1990 se va reface de facto, stânga e atotputernică în România, Iliescu va câştiga din nou, etc etc etc.
Ce s-a întâmplat de fapt: electoratul de stânga s-a divizat într-adevăr în turul unu, permiţând candidatului CDR să ajungă în turul doi. Petre Roman şi partidul său au trecut de partea CDR. Deşi a terminat primul tur în urma lui Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi-a dublat numărul de voturi între turul unu şi turul doi (fenomen unic) şi l-a depăşit pe Ion Iliescu. Electoratul de stânga al PD era mai disciplinat decât s-a crezut. Ideologia a contat mai puţin decât ce-a spus Petre Roman că trebuie făcut.
Noiembrie 1998, cu doi ani înainte de prezidenţiale:
Opţiuni la prezidenţiale cu listă deschisă (respondentul rostea orice nume dorea):
Emil Constantinescu 18% din populaţie (34% din cei care au exprimat o opţiune). 34% dintre români aveau încredere mare sau foarte mare în el.
Ion Iliescu 12% din populaţie (22% din cei care au exprimat o opţiune). 31% dintre români aveau mare sau foarte mare încredere în el.
Vadim 10% din populaţie (17% din cei care au exprimat o opţiune). 27% dintre români aveau mare sau foarte mare încredere în el.
14% din populaţie au exprimat altă opţiune.
35% din populaţie erau indecişi.
11% din populaţie ştiau deja că nu vor vota.
Ce ar fi spus atunci o analiză decentă a acestor cifre: Emil Constantinescu şi Ion Iliescu, în această ordine, ar intra în turul doi al prezidenţialelor, lucru demonstrat atât de nivelul de încredere în cei doi cât şi de opţiunea spontană de vot.
În perspectiva turului doi, este foarte posibil ca Ion Iliescu să obţină voturile vadimiştilor şi să-l depăşească pe preşedintele în funcţie. Pentru a preîntâmpina această situaţie, Emil Constantinescu trebuie să construiască fie un mesaj care să atragă măcar o parte din vadimişti (puţin probabil) sau să mobilizeze populaţia indecisă şi votanţii altor candidaţi mai puţin importanţi, replicând pe cât posibil momentul de mobilizare anti-Iliescu din 1996.
Atrage atenţia numărul mare de indecişi, care pot aduce schimbări semnificative scenei politice în momentul în care se decid să treacă de partea unui candidat sau a altuia.
Ce s-a întâmplat de fapt: electoratul pro-Constantinescu s-a redus de la 18% din populaţie la 12% şi s-a divizat între Stolojan şi Isărescu. Nu a mai contat, şi asta pentru că...
... Iliescu a obţinut voturile a 24% dintre români în primul tur (36% din cei care au votat), dublându-şi practic scorul în perioada 1998-2000.
... Un fenomen asemănător a avut loc şi cu Vadim: de la 10% din populaţie la 19%; de la 17% din opţiuni la 28%.
Octombrie 2002, cu doi ani înainte de prezidenţiale (atenţie, Alianţa DA s-a înfiinţat cu un an după aceea):
74% din români sunt nemulţumiţi de activitatea Guvernului în ceea ce priveşte nivelul de trai.
79% din români consideră că de când a venit la putere guvernul Năstase corupţia a crescut.
Vot la prezidenţiale (întrebare deschisă)
... Iliescu 18% din populaţie (32% din opţiuni).
Năstase 11% din populaţie (20% din opţiuni). Aveau încredere în el 44% dintre români.
Băsescu 6% din populaţie (11% din opţiuni). Aveau încredere în el 39% dintre români.
Stolojan 8% din populaţie (15% din opţiuni). Aveau încredere în el 38% dintre români.
Vadim 9% din populaţie (17% din opţiuni)
Ce ar fi spus atunci o analiză decentă a acestor cifre:
1. PD şi PNL au o problemă apropo de ajungerea în turul doi. Este foarte posibil ca Stolojan şi Traian Băsescu să obţină împreună mai multe voturi decât Vadim, dar să termine pe locurile 3 şi 4.
2. Electoratul PSD trebuie să facă tranziţia de la Iliescu la Năstase. Poate fi problematic, şi asta pentru că...
3. ... jumătate din cei care au încredere în Adrian Năstase sunt nemulţumiţi de modul în care guvernul său a tratat fenomenul corupţiei. Vadim poate avea mare succes speculând această temă, ca în 2000.
4. Cotele încrederii în TB, Stolojan şi Năstase sunt relativ apropiate, ceea ce este un semnal bun pentru opoziţie.
Ce s-a întâmplat: PNL şi PD au citit corect sondajele, s-au aliat şi au pus candidatul "cel mai prezidenţiabil" pe care îl aveau. Problema era poziţionarea în perspectiva turului doi; s-a abandonat Stolojan, s-a trecut pe TB cu mesaje dure anti-corupţie care au fost extrem de utile în turul doi, când vadimiştii au venit alături de el.
Tranziţia de la Iliescu la Năstase a fost efectuată în primul tur de două treimi din cei care l-ar fi votat pe Iliescu.
Aproape toţi indecişii au rămas indecişi (n-am prezentat cifre mai sus pentru a nu încărca şi mai mult textul).
Şi nu în cele din urmă...
Octombrie 2007, cu doi ani înainte de prezidenţiale.
Încredere mare sau foarte mare în TB: 42%
Vadim: 10%
Geoană: 11%
Intenţie de vot la prezidenţiale: TB 32% din populaţie (48% din cei care au o opţiune)
Şapte politicieni între 1% şi 4% din populaţie (Geoană la 2,2%, Antonescu nu e menţionat de nimeni)
Restul nu răspund, nu ştiu, nu votează, sunt indecişi.
Ce ar fi spus atunci o analiză decentă a acestor cifre: Nici PSD, nici PNL nu au candidaţi vizibili la prezidenţiale, rezolvarea acestei probleme fiind urgentă-spre-urgentissimă.
În lipsa unei erodări masive, Traian Băsescu va fi greu spre imposibil de bătut.
Ce s-a întâmplat: PSD şi PNL s-au remontat admirabil (51% din voturile exprimate în primul tur din 2009, 27% din populaţie).
TB s-a erodat în perspectiva turului unu, dar şi-a revenit la turul doi.
L-ar fi votat cu doi ani înainte de prezidenţiale 32% din populaţie.
L-au votat în turul unu 17%.
L-au votat în turul doi 29%.
L-ar fi votat cu doi ani înainte de prezidenţiale 48% din cei care aveau o opţiune.
L-au votat în turul unu 32%.
L-au votat în turul doi 50,3%.
joi, 7 februarie 2013
Precizări legate de "Povestea succesului dreptei"
Această postare nu a inclus toate precizările necesare. Multe dintre ele mi s-au părut de la sine înţelese, dar le menţionez aici pentru o imagine completă:
1. Orice părăsire a spaţiului democratic închide discuţia. Orice construcţie politică creştină care ar utiliza ura şi/sau violenţa ar fi vinovată de ipocrizie. Ca să nu mai vorbim de faptul că va avea o viaţă electorală efemeră.
2. Marile succese ale dreptei de peste tot se realizează stând în două picioare, nu într-un singur. Republicanii americani se bazează atât pe susţinerea mediului corporatist cât şi pe ruralul religios din Sud (ba chiar am putea vorbi de încă un pilon, libertarianismul din nord/Midwest). Strict în plan electoral, o dreaptă românească exclusiv creştină ar putea merge departe sau ar putea obţine doar câteva procente, dar ar risca să piardă o parte din electoratul care a susţinut-o întotdeauna, împingându-i spre alte forţe politice. Ceea ce duce la punctul următor.
3. Cuplarea libertarianismului sau a liberalismului cu o viziune creştin-democrată este dificilă. Sunt persoane mult mai calificate decât mine atunci când vine vorba de a discuta acest subiect, dar orientativ vorbind planurile sunt:
- construcţie ideologică unitară (împăcarea caprei cu varza)
- orgoliile politice personale
- electoral/comunicaţional (disonanţe? două campanii pentru două publicuri? cum atragi o mare parte din ambele publicuri simultan?)
şi, mai ales:
- măsurile care ar trebui luate la momentul guvernării.
O problemă printre multe altele: care sunt limitele pe care şi le auto-defineşte un partid creştin în momentul în care ajunge la putere apropo de intervenţia sa în viaţa individului? Unde se opreşte libertatea individuală? Sunt perfect aplicabile în România răspunsurile care au fost date deja la aceste întrebări în afara României? Care e punctul de echilibru pentru politicienii români între "ne facem că ne pasă de religie" şi excesul de putere?
4. Dacă se merge pe ruta creştin-democraţiei, simpozioanele sunt aproape inutile, întâlnirile concrete sunt cruciale. Două sute de mii de cuvinte rostite sau scrise ca parte din discursuri, eseuri, documente programatice fac cât un om, în oricare judeţ, care să creadă în aceste valori şi să mobilizeze persoane în sprijinul acestora. (exagerez, bineînţeles. Valorează mai puţin decât acel om).
4b. Heirupismele organizaţionale sunt inutile. Calitatea e mult mai importantă decât cantitatea, atunci când vine vorba de construcţie. Atâta timp cât partidele sunt locuri unde vii ca să faci bani, se vor atrage toate scursurile şi toţi trântorii care caută un job la... stat - paradoxal şi chiar toxic pentru dreapta. Un mecanism eficient de colectare a cotizaţiilor (o noţiune science-fiction deocamdată) înlătură fripturiştii şi blochează în mare parte adăugarea de membri "falşi" de către un lider local sau altul.
5. Relaţia unui partid creştin-democrat cu BOR (Biserica Ortodoxă Română) este un subiect complex dar care trebuie atins şi definit urgent.
Evident, multe din punctele de mai sus par anacronice iar altele sunt evidente. Cred însă că înainte de a se porni pe un drum trebuie măcar rostite cu voce tare cât mai multe dintre implicaţii.
1. Orice părăsire a spaţiului democratic închide discuţia. Orice construcţie politică creştină care ar utiliza ura şi/sau violenţa ar fi vinovată de ipocrizie. Ca să nu mai vorbim de faptul că va avea o viaţă electorală efemeră.
2. Marile succese ale dreptei de peste tot se realizează stând în două picioare, nu într-un singur. Republicanii americani se bazează atât pe susţinerea mediului corporatist cât şi pe ruralul religios din Sud (ba chiar am putea vorbi de încă un pilon, libertarianismul din nord/Midwest). Strict în plan electoral, o dreaptă românească exclusiv creştină ar putea merge departe sau ar putea obţine doar câteva procente, dar ar risca să piardă o parte din electoratul care a susţinut-o întotdeauna, împingându-i spre alte forţe politice. Ceea ce duce la punctul următor.
3. Cuplarea libertarianismului sau a liberalismului cu o viziune creştin-democrată este dificilă. Sunt persoane mult mai calificate decât mine atunci când vine vorba de a discuta acest subiect, dar orientativ vorbind planurile sunt:
- construcţie ideologică unitară (împăcarea caprei cu varza)
- orgoliile politice personale
- electoral/comunicaţional (disonanţe? două campanii pentru două publicuri? cum atragi o mare parte din ambele publicuri simultan?)
şi, mai ales:
- măsurile care ar trebui luate la momentul guvernării.
O problemă printre multe altele: care sunt limitele pe care şi le auto-defineşte un partid creştin în momentul în care ajunge la putere apropo de intervenţia sa în viaţa individului? Unde se opreşte libertatea individuală? Sunt perfect aplicabile în România răspunsurile care au fost date deja la aceste întrebări în afara României? Care e punctul de echilibru pentru politicienii români între "ne facem că ne pasă de religie" şi excesul de putere?
4. Dacă se merge pe ruta creştin-democraţiei, simpozioanele sunt aproape inutile, întâlnirile concrete sunt cruciale. Două sute de mii de cuvinte rostite sau scrise ca parte din discursuri, eseuri, documente programatice fac cât un om, în oricare judeţ, care să creadă în aceste valori şi să mobilizeze persoane în sprijinul acestora. (exagerez, bineînţeles. Valorează mai puţin decât acel om).
4b. Heirupismele organizaţionale sunt inutile. Calitatea e mult mai importantă decât cantitatea, atunci când vine vorba de construcţie. Atâta timp cât partidele sunt locuri unde vii ca să faci bani, se vor atrage toate scursurile şi toţi trântorii care caută un job la... stat - paradoxal şi chiar toxic pentru dreapta. Un mecanism eficient de colectare a cotizaţiilor (o noţiune science-fiction deocamdată) înlătură fripturiştii şi blochează în mare parte adăugarea de membri "falşi" de către un lider local sau altul.
5. Relaţia unui partid creştin-democrat cu BOR (Biserica Ortodoxă Română) este un subiect complex dar care trebuie atins şi definit urgent.
Evident, multe din punctele de mai sus par anacronice iar altele sunt evidente. Cred însă că înainte de a se porni pe un drum trebuie măcar rostite cu voce tare cât mai multe dintre implicaţii.
luni, 4 februarie 2013
Slatina şi Teleorman: cum să pierzi voturi - mic ghid instructiv
În Slatina şi Teleorman PDL a obţinut nişte rezultate slabe la alegerile parţiale. Situaţia nu este una statică, în trecut lucrurile stând altfel.
Slatina (sursa imaginii: Wikipedia. Am ales poza cu cea mai multă verdeaţă):
În 2004, Traian Băsescu l-a învins pe Adrian Năstase în turul doi în Slatina (54% la 46%).
În 2009, Traian Băsescu a obţinut în primul tur în Slatina 33,5% din voturi, un pic peste media naţională.
În turul doi, în Slatina, Traian Băsescu l-a învins pe Geoană, primind 50,2% din voturi.
Să ne uităm la PDL Slatina. Oraşul e PD-ist încă din 2004, când Darius Vâlcov câştiga primul lui mandat de primar acolo. Patru ani mai târziu, Vâlcov a fost reales cu un scor mai bun decât al candidatului USL de acum: 82,3% din primul tur.
La parlamentarele din 2008, 53% din votanţi au ales PDL. Mult, mult, mult peste media naţională.
Când a plecat Vâlcov (începutul lui 2012), au plecat şi voturile pentru PDL. Partidul a luat 9% la localele din iunie şi practic a bătut pasul pe loc de atunci şi până acum.
Concluzie: primăria e crucială. Ai primăria, ai voturile majorităţii slătinenilor la parlamentare şi prezidenţiale. Vâlcov era şi încă este personajul-cheie. Victoriile lui TB în toată ţara au depins de mulţi, mulţi "Vâlcovi" ceva mai puţin vizibili.
Teleorman este o poveste oarecum similară, dar cu alt fir narativ.
În acest judeţ, în 2009, TB a primit în primul tur 29% din voturi, un scor sub media naţională dar mai bun decât, de exemplu, în Hunedoara sau Buzău.
În turul doi, în judeţul Teleorman au votat pentru TB 94 297 persoane. Adică 41% din cei care au venit la vot. Cam la fel de mulţi oameni (89-90 de mii) votaseră pentru Băsescu în turul doi în 2004. Sau pentru Constantinescu în 1996.
Dar printre oamenii ăştia se pot număra vadimişti, penelişti, etc. - căci vorbim de turul doi. Hai să ne uităm la primul tur de scrutin:
În turul unu în 2009, pentru TB votaseră 63 140 de oameni.
În turul unu în 2004, pentru TB votaseră 61 800 de oameni.
PDL, însă, n-a putut capta niciodată în întregime acest electorat:
A luat 43 de mii de voturi la localele din 2008 (înainte de tăieri).
A luat 50 de mii de voturi la parlamentarele din 2008 (înainte de tăieri).
A luat 49 de mii de voturi la localele din 2012 (după tăieri).
Între parlamentarele din 2008 şi cele din 2012, PDL a pierdut doar 1273 de voturi în tot judeţul Teleorman.
Să comparăm locale cu locale. Între 2008 şi 2012 PDL a câştigat şase mii de voturi în Teleorman (!).
... iar ARD a luat 20 de mii de voturi la parlamentarele din 2012. Să-şi fi dat seama locuitorii judeţului abia în toamna lui 2012 că s-au tăiat salariile şi s-a mărit TVA-ul cu câţiva ani mai dreveme? Nu. Vorbim de mulţi, mulţi Vâlcovi mai mici. Care au reacţionat la fel ca şi omologul lor din Slatina, dar mai târziu - sau care pur şi simplu au pierdut primăria pe care o conduceau până în vara lui 2012 (cazuri importante: Videle şi Roşiorii de Vede).
Concluzie: Criză, tăieri, scandaluri de corupţie, Antena 3? Mai important, în special în oraşele mici, este dacă primarul e al tău.
Slatina (sursa imaginii: Wikipedia. Am ales poza cu cea mai multă verdeaţă):
În 2004, Traian Băsescu l-a învins pe Adrian Năstase în turul doi în Slatina (54% la 46%).
În 2009, Traian Băsescu a obţinut în primul tur în Slatina 33,5% din voturi, un pic peste media naţională.
În turul doi, în Slatina, Traian Băsescu l-a învins pe Geoană, primind 50,2% din voturi.
Să ne uităm la PDL Slatina. Oraşul e PD-ist încă din 2004, când Darius Vâlcov câştiga primul lui mandat de primar acolo. Patru ani mai târziu, Vâlcov a fost reales cu un scor mai bun decât al candidatului USL de acum: 82,3% din primul tur.
La parlamentarele din 2008, 53% din votanţi au ales PDL. Mult, mult, mult peste media naţională.
Când a plecat Vâlcov (începutul lui 2012), au plecat şi voturile pentru PDL. Partidul a luat 9% la localele din iunie şi practic a bătut pasul pe loc de atunci şi până acum.
Concluzie: primăria e crucială. Ai primăria, ai voturile majorităţii slătinenilor la parlamentare şi prezidenţiale. Vâlcov era şi încă este personajul-cheie. Victoriile lui TB în toată ţara au depins de mulţi, mulţi "Vâlcovi" ceva mai puţin vizibili.
Teleorman este o poveste oarecum similară, dar cu alt fir narativ.
În acest judeţ, în 2009, TB a primit în primul tur 29% din voturi, un scor sub media naţională dar mai bun decât, de exemplu, în Hunedoara sau Buzău.
În turul doi, în judeţul Teleorman au votat pentru TB 94 297 persoane. Adică 41% din cei care au venit la vot. Cam la fel de mulţi oameni (89-90 de mii) votaseră pentru Băsescu în turul doi în 2004. Sau pentru Constantinescu în 1996.
Dar printre oamenii ăştia se pot număra vadimişti, penelişti, etc. - căci vorbim de turul doi. Hai să ne uităm la primul tur de scrutin:
În turul unu în 2009, pentru TB votaseră 63 140 de oameni.
În turul unu în 2004, pentru TB votaseră 61 800 de oameni.
PDL, însă, n-a putut capta niciodată în întregime acest electorat:
A luat 43 de mii de voturi la localele din 2008 (înainte de tăieri).
A luat 50 de mii de voturi la parlamentarele din 2008 (înainte de tăieri).
A luat 49 de mii de voturi la localele din 2012 (după tăieri).
Între parlamentarele din 2008 şi cele din 2012, PDL a pierdut doar 1273 de voturi în tot judeţul Teleorman.
Să comparăm locale cu locale. Între 2008 şi 2012 PDL a câştigat şase mii de voturi în Teleorman (!).
... iar ARD a luat 20 de mii de voturi la parlamentarele din 2012. Să-şi fi dat seama locuitorii judeţului abia în toamna lui 2012 că s-au tăiat salariile şi s-a mărit TVA-ul cu câţiva ani mai dreveme? Nu. Vorbim de mulţi, mulţi Vâlcovi mai mici. Care au reacţionat la fel ca şi omologul lor din Slatina, dar mai târziu - sau care pur şi simplu au pierdut primăria pe care o conduceau până în vara lui 2012 (cazuri importante: Videle şi Roşiorii de Vede).
Concluzie: Criză, tăieri, scandaluri de corupţie, Antena 3? Mai important, în special în oraşele mici, este dacă primarul e al tău.
sâmbătă, 2 februarie 2013
Povestea succesului dreptei. Din Ungaria.
Notă de start: acest articol nu ia în calcul modul în care a guvernat FIDESZ după ajungerea la putere, ci doar parcursul său electoral. Nu există o legătură cauzală între cele două aspecte.
În 1990 dreapta a câştigat alegerile în Ungaria. Socialiştii, continuatorii declaraţi ai comuniştilor, au obţinut 10% din voturi.
În anumite privinţe, anii 1990-1994 din Ungaria seamănă foarte mult cu perioada 1996-2000 de la noi:
- dreapta a întreprins reforme absolut necesare care au erodat-o electoral;
- în 1994 socialiştii au (re)venit la putere;
- Forumul Democrat al Maghiarilor, asociaţia de mare respiraţie care câştigase alegerile din 1990, şi-a pierdut o mare parte din electorat, obţinând acelaşi scor cu CDR+PNL în 2000 (12%). Acum practic nu mai există.
Să adăugăm două aspecte:
1. Budapesta a fost, pentru primii douăzeci de ani de după căderea comunismului, un oraş de stânga, în care dreapta avea o performanţă consistentă doar în vreo două-trei cartiere mai mici.
2. Budapesta are la fel de mulţi locuitori (=voturi) ca şi Bucureştiul, dar într-o ţară cu o populaţie de două ori mai mică decât România. În alte cuvinte, când socialiştii controlează Budapesta, e ca şi când un partid ar controla în România două Bucureşti-uri, cu impact pe măsură asupra rezultatului alegerilor la nivel naţional.
Dreapta maghiară în 1994 era în derivă. În acest context vorbim de FIDESZ. Un partiduleţ liberal-libertarian, format de tineri. Construit pe o formulă inovativă - când împlineşti 35 de ani îţi pierzi calitatea de membru. Rezultate slăbuţe la primele scrutine de după căderea comunismului: 7-9% din voturi.
Poster electoral FIDESZ din 1990. Textul din centru: "Alege".
Sărutul de sus este unul netrucat, între Brejnev şi Honecker.
La mijlocul anilor '90, ca reacţie la victoria stângii, Fidesz îşi schimbă radical identitatea:
1. Abandonează liberalismul în favoarea conservatorismului.
2. Abandonează limita de vârstă de 35 de ani pentru membri.
3. Începe să-şi construiască organizaţii puternice în rural.
4. Asumă patriotismul drept valoare centrală. Spre deosebire de România, în Ungaria naţionalismul nu este asociat cu ideologia comunistă. Pentru că dreapta a preluat tema mândriei de a fi maghiar, extremiştii s-au pomenit aruncaţi şi mai mult spre marginea scenei politice, fiind nevoiţi să apeleze la antisemitism şi ura faţă de ţigani pentru a mai avea un discurs.
4b. Când normele sau iniţiativele UE/FMI au dăunat intereselor micilor întreprinzători maghiari sau valorilor conservatoare, FIDESZ şi-a susţinut electoratul. Chiar dacă asta a însemnat convertirea la euroscepticism.
Efecte:
1. De atunci şi până acum, FIDESZ n-a obţinut niciodată mai puţin de 28% din voturi.
De la începutul mileniului şi până acum, FIDESZ n-a obţinut niciodată mai puţin de 41% din voturi.
În cele mai recente sondaje FIDESZ are un scor de 40%, iar partidul aflat pe locul doi este la 11-12 procente în urmă. Aşa arată în Ungaria o dreaptă erodată de guvernare.
Dreapta românească a luat mai mult de 28% din voturi la parlamentare de două ori în 23 de ani.
2. Numărul de voturi al FIDESZ la parlamentare, scrutin după scrutin:
1998: 1,2 milioane voturi
2002: 2,3 milioane voturi
2006: 2,2 milioane voturi (dar datorită scăderii prezenţei electoratului de stânga, FIDESZ a câştigat procente faţă de 2002)
2010: 2,7 milioane voturi.
În 1998, FIDESZ a luat la fel de multe voturi ca CDR şi PNL, împreună, în 2000, sau ca ARD în 2012.
În 2002 şi 2006, FIDESZ a luat la fel de multe voturi ca PDL în 2008.
PDL n-a luat niciodată la fel de multe voturi ca FIDESZ în 2010.
... dar populaţia Ungariei este de două ori mai mică decât cea a României. Pentru a scala performanţa FIDESZ în peisajul electoral românesc numărul de voturi trebuie înmulţit cu doi. Îşi poate imagina cineva un partid de dreapta românesc care obţine lejer 4 milioane de voturi, poate chiar 5 milioane şi jumătate în circumstanţe prielnice? Performanţa supremă a dreptei româneşti a fost CDR - 1996 - 3,77 milioane votanţi.
3. FIDESZ şi-a construit un aparat extraordinar de mobilizare a votanţilor. Cu luni de zile înainte de scrutin, voluntarii şi membrii partidului identifică, casă cu casă şi apartament cu apartament, votanţii FIDESZ. Pe baza datelor astfel obţinute, partidul capătă o imagine clară a rezultatului posibil al alegerilor, ştiind mai ales dacă şi unde are nevoie să atragă votanţi adiţionali prin campanii de marketing. În plus, partidul îşi poate contacta telefonic şi nu numai votanţii înainte de vot.
Există un partid românesc care e pe cale să pună pe roate un asemenea sistem informatizat.
Nu e de dreapta.
4. Stânga nu are acces în rural. FIDESZ domină decisiv vestul Ungariei şi duce o luptă asiduă în est.
5. FIDESZ a speculat erorile stângii pentru a pătrunde în oraşe.
În 2006 a câştigat primăriile a 15 din cele mai mari 23 de oraşe din Ungaria.
În 2010 a câştigat primăriile a 22 din cele 23, inclusiv Budapesta, o victorie eroică şi istorică. Pentru prima dată, dreapta maghiară obţinea dominaţia în capitală.
În România situaţia este în oglindă. Dreapta românească a reuşit să piardă pentru prima dată capitala în 2008. Rezultatele localelor şi parlamentarelor din 2012 confirmă că nu a fost vorba de un accident.
O comparaţie mai în detaliu între FIDESZ şi dreapta românească e cel puţin jenantă. Jenantă pentru .ro. Dar hai să haidem:
Spre deosebire de FIDESZ, dreapta românească a avut de partea sa intelectualii şi capitala. A avut evenimentele din ianuarie-februarie 1990, Piaţa Universităţii şi mineriadele, care i-au asigurat un electorat redus numeric dar foarte hotărât. A avut împotriva sa o stângă în scădere ca forţă electorală şi demografică:
9 milioane de voturi în 1990
5 milioane de voturi în 2000
2,2 milioane voturi în 2008
dar nu a reuşit să fructifice această evoluţie. Observăm că:
1. Dreapta românească n-a avut niciodată încredere în micii întreprinzători români, deşi a vorbit mult şi tare pe tema asta, alegând întotdeauna să susţină corporaţiile străine (megasurpriză: străinii nu votează).
2. Dreapta românească nu e creştină, momentul când Videanu şi Boagiu au citit din Biblie în campania electorală din 2012 fiind de un umor urmuzian.
3. ... dar nu e nici atee, tolerantă, orientată spre protejarea drepturilor minorităţilor de toate felurile. Orice discuţie pe subiectul valorilor sociale ar diviza dreapta profund, atât la nivel de votanţi cât şi de politicieni.
4. Dreapta românească nu (mai) domină regiuni geografice, ci oraşe. Care pot fi numărate pe degetele de la o singură mână.
5. Ruralul a fost pesedizat temporar de către PDL, dar doar temporar.
6. Ideologic - aici este explicaţia pentru toate eşecurile de mai sus - dreapta românească e decisă să fie indecisă. PDL e în PPE, dar nu ştie nici el de ce (scuze de rimă), politicienii conservatori din partid fiind puţini şi slabi. Politicienii liberali din PDL nu mai sunt de mult timp în prim-plan, tehnic nici nu mai există.
Însumăm: există teme în afară de "Jos Iliescu!" şi elemente conexe dar cu importanţă simbolică maximă (condamnarea comunismului) care asigură că dreapta intră în parlament. Dincolo de asta... dreapta românească nu a avut un proiect, o viziune care să fie susţinută decenii la rând sau măcar ani la rând, indiferent de numele liderilor, de scorurile din sondaje sau de situaţia economică. Ergo, n-a avut nici stabilitate. Rezultatele de la parlamentare sunt haotice. Dreapta românească a luat şi 12% din voturi, şi 31%. A avut şi scoruri cu o singură cifră, dar şi o treime din voturile exprimate. Niciodată n-a obţinut un scor care să-i permită să guverneze fără susţinerea unui partid de stânga.
Dreapta a fost salvată de prezidenţiale. Când liderul carismatic se stinge, dreapta hiperventilează. A construi un proiect care să asigure performanţă şi stabilitate ani de zile? Science fiction. Implică muncă, viziune, determinare, o organizaţie coerentă, lideri capabili să susţină acelaşi set de valori 15-25 de ani. Mai uşor e să speri la un MOP.
MOP = Marele Om Providenţial. Fără de care dreapta românească e pe la 12-16%.
În 1990 dreapta a câştigat alegerile în Ungaria. Socialiştii, continuatorii declaraţi ai comuniştilor, au obţinut 10% din voturi.
În anumite privinţe, anii 1990-1994 din Ungaria seamănă foarte mult cu perioada 1996-2000 de la noi:
- dreapta a întreprins reforme absolut necesare care au erodat-o electoral;
- în 1994 socialiştii au (re)venit la putere;
- Forumul Democrat al Maghiarilor, asociaţia de mare respiraţie care câştigase alegerile din 1990, şi-a pierdut o mare parte din electorat, obţinând acelaşi scor cu CDR+PNL în 2000 (12%). Acum practic nu mai există.
Să adăugăm două aspecte:
1. Budapesta a fost, pentru primii douăzeci de ani de după căderea comunismului, un oraş de stânga, în care dreapta avea o performanţă consistentă doar în vreo două-trei cartiere mai mici.
2. Budapesta are la fel de mulţi locuitori (=voturi) ca şi Bucureştiul, dar într-o ţară cu o populaţie de două ori mai mică decât România. În alte cuvinte, când socialiştii controlează Budapesta, e ca şi când un partid ar controla în România două Bucureşti-uri, cu impact pe măsură asupra rezultatului alegerilor la nivel naţional.
Dreapta maghiară în 1994 era în derivă. În acest context vorbim de FIDESZ. Un partiduleţ liberal-libertarian, format de tineri. Construit pe o formulă inovativă - când împlineşti 35 de ani îţi pierzi calitatea de membru. Rezultate slăbuţe la primele scrutine de după căderea comunismului: 7-9% din voturi.
Sărutul de sus este unul netrucat, între Brejnev şi Honecker.
La mijlocul anilor '90, ca reacţie la victoria stângii, Fidesz îşi schimbă radical identitatea:
1. Abandonează liberalismul în favoarea conservatorismului.
2. Abandonează limita de vârstă de 35 de ani pentru membri.
3. Începe să-şi construiască organizaţii puternice în rural.
4. Asumă patriotismul drept valoare centrală. Spre deosebire de România, în Ungaria naţionalismul nu este asociat cu ideologia comunistă. Pentru că dreapta a preluat tema mândriei de a fi maghiar, extremiştii s-au pomenit aruncaţi şi mai mult spre marginea scenei politice, fiind nevoiţi să apeleze la antisemitism şi ura faţă de ţigani pentru a mai avea un discurs.
4b. Când normele sau iniţiativele UE/FMI au dăunat intereselor micilor întreprinzători maghiari sau valorilor conservatoare, FIDESZ şi-a susţinut electoratul. Chiar dacă asta a însemnat convertirea la euroscepticism.
Efecte:
1. De atunci şi până acum, FIDESZ n-a obţinut niciodată mai puţin de 28% din voturi.
De la începutul mileniului şi până acum, FIDESZ n-a obţinut niciodată mai puţin de 41% din voturi.
În cele mai recente sondaje FIDESZ are un scor de 40%, iar partidul aflat pe locul doi este la 11-12 procente în urmă. Aşa arată în Ungaria o dreaptă erodată de guvernare.
Dreapta românească a luat mai mult de 28% din voturi la parlamentare de două ori în 23 de ani.
2. Numărul de voturi al FIDESZ la parlamentare, scrutin după scrutin:
1998: 1,2 milioane voturi
2002: 2,3 milioane voturi
2006: 2,2 milioane voturi (dar datorită scăderii prezenţei electoratului de stânga, FIDESZ a câştigat procente faţă de 2002)
2010: 2,7 milioane voturi.
În 1998, FIDESZ a luat la fel de multe voturi ca CDR şi PNL, împreună, în 2000, sau ca ARD în 2012.
În 2002 şi 2006, FIDESZ a luat la fel de multe voturi ca PDL în 2008.
PDL n-a luat niciodată la fel de multe voturi ca FIDESZ în 2010.
... dar populaţia Ungariei este de două ori mai mică decât cea a României. Pentru a scala performanţa FIDESZ în peisajul electoral românesc numărul de voturi trebuie înmulţit cu doi. Îşi poate imagina cineva un partid de dreapta românesc care obţine lejer 4 milioane de voturi, poate chiar 5 milioane şi jumătate în circumstanţe prielnice? Performanţa supremă a dreptei româneşti a fost CDR - 1996 - 3,77 milioane votanţi.
3. FIDESZ şi-a construit un aparat extraordinar de mobilizare a votanţilor. Cu luni de zile înainte de scrutin, voluntarii şi membrii partidului identifică, casă cu casă şi apartament cu apartament, votanţii FIDESZ. Pe baza datelor astfel obţinute, partidul capătă o imagine clară a rezultatului posibil al alegerilor, ştiind mai ales dacă şi unde are nevoie să atragă votanţi adiţionali prin campanii de marketing. În plus, partidul îşi poate contacta telefonic şi nu numai votanţii înainte de vot.
Există un partid românesc care e pe cale să pună pe roate un asemenea sistem informatizat.
Nu e de dreapta.
4. Stânga nu are acces în rural. FIDESZ domină decisiv vestul Ungariei şi duce o luptă asiduă în est.
5. FIDESZ a speculat erorile stângii pentru a pătrunde în oraşe.
În 2006 a câştigat primăriile a 15 din cele mai mari 23 de oraşe din Ungaria.
În 2010 a câştigat primăriile a 22 din cele 23, inclusiv Budapesta, o victorie eroică şi istorică. Pentru prima dată, dreapta maghiară obţinea dominaţia în capitală.
În România situaţia este în oglindă. Dreapta românească a reuşit să piardă pentru prima dată capitala în 2008. Rezultatele localelor şi parlamentarelor din 2012 confirmă că nu a fost vorba de un accident.
O comparaţie mai în detaliu între FIDESZ şi dreapta românească e cel puţin jenantă. Jenantă pentru .ro. Dar hai să haidem:
Spre deosebire de FIDESZ, dreapta românească a avut de partea sa intelectualii şi capitala. A avut evenimentele din ianuarie-februarie 1990, Piaţa Universităţii şi mineriadele, care i-au asigurat un electorat redus numeric dar foarte hotărât. A avut împotriva sa o stângă în scădere ca forţă electorală şi demografică:
9 milioane de voturi în 1990
5 milioane de voturi în 2000
2,2 milioane voturi în 2008
dar nu a reuşit să fructifice această evoluţie. Observăm că:
1. Dreapta românească n-a avut niciodată încredere în micii întreprinzători români, deşi a vorbit mult şi tare pe tema asta, alegând întotdeauna să susţină corporaţiile străine (megasurpriză: străinii nu votează).
2. Dreapta românească nu e creştină, momentul când Videanu şi Boagiu au citit din Biblie în campania electorală din 2012 fiind de un umor urmuzian.
3. ... dar nu e nici atee, tolerantă, orientată spre protejarea drepturilor minorităţilor de toate felurile. Orice discuţie pe subiectul valorilor sociale ar diviza dreapta profund, atât la nivel de votanţi cât şi de politicieni.
4. Dreapta românească nu (mai) domină regiuni geografice, ci oraşe. Care pot fi numărate pe degetele de la o singură mână.
5. Ruralul a fost pesedizat temporar de către PDL, dar doar temporar.
6. Ideologic - aici este explicaţia pentru toate eşecurile de mai sus - dreapta românească e decisă să fie indecisă. PDL e în PPE, dar nu ştie nici el de ce (scuze de rimă), politicienii conservatori din partid fiind puţini şi slabi. Politicienii liberali din PDL nu mai sunt de mult timp în prim-plan, tehnic nici nu mai există.
Însumăm: există teme în afară de "Jos Iliescu!" şi elemente conexe dar cu importanţă simbolică maximă (condamnarea comunismului) care asigură că dreapta intră în parlament. Dincolo de asta... dreapta românească nu a avut un proiect, o viziune care să fie susţinută decenii la rând sau măcar ani la rând, indiferent de numele liderilor, de scorurile din sondaje sau de situaţia economică. Ergo, n-a avut nici stabilitate. Rezultatele de la parlamentare sunt haotice. Dreapta românească a luat şi 12% din voturi, şi 31%. A avut şi scoruri cu o singură cifră, dar şi o treime din voturile exprimate. Niciodată n-a obţinut un scor care să-i permită să guverneze fără susţinerea unui partid de stânga.
Dreapta a fost salvată de prezidenţiale. Când liderul carismatic se stinge, dreapta hiperventilează. A construi un proiect care să asigure performanţă şi stabilitate ani de zile? Science fiction. Implică muncă, viziune, determinare, o organizaţie coerentă, lideri capabili să susţină acelaşi set de valori 15-25 de ani. Mai uşor e să speri la un MOP.
MOP = Marele Om Providenţial. Fără de care dreapta românească e pe la 12-16%.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
