Pe scurt:
- încrederea în liderii USL este mai mare decât la începutul anului, dar în scădere după luna iunie. Electoratul "dur" a fost mulţumit de suspendare; cei care dobândiseră încredere în liderii USL din luna mai încoace, sperând într-o îmbunătăţire a economiei, şi-au schimbat părerea în ultimele luni.
- PPDD avea un culoar favorabil şi înainte de afacerea Oltchim. Marea bătălie a toamnei se va da pe mesajele de stânga pentru electoratul de maxim 3 milioane de persoane care pendulează între absenteism, USL şi (poate) PPDD.
Acest electorat este compus din votanţi nu foarte interesaţi de politică care *nu* au venit la locale (deşi afirmaseră înainte şi după locale că ar vota USL). Unii dintre ei au venit la referendum. Încrederea lor în USL este declarativ înaltă; încrederea lor în liderii USL este în scădere.
- PDL/ARD evoluează în acelaşi spaţiu stabil şi predictibil ca şi până acum.
Detaliat:
Victor Ponta: Cu excepţia primelor două luni de guvernare: un scor aproape identic cu Crin Antonescu.
Câţi români aveau mare sau foarte mare încredere în el...
în februarie? 24%.
în septembrie? 32%.
Evoluţii semnificative: aproape o dublare la momentul devenirii prim-ministru ( 24% -> 43% ). Creştere în iunie ( 43% -> 48% ). Iniţierea suspendării e penalizată de cei care doreau iniţiative economice, nu politice ( 48% -> 38% ), eşecul referendumului şi poate şi lipsa de îmbunătăţiri radicale în situaţia economică accelerează căderea ( 38% în iulie -> 32% în august ).
Concluzii: la momentul localelor, Ponta era un vector serios de imagine; dacă îşi menţine scorul actual până la parlamentare eficienţa sa va fi mult redusă prin comparaţie cu acel moment.
Crin Antonescu:
Câţi români aveau mare sau foarte mare încredere în el...
în februarie? 23%.
în septembrie? 27%.
Evoluţii semnificative: venirea la Cotroceni îi măreşte scorul cu cinci procente ( 32% -> 37% ), eşecul referendumului şi/sau evoluţia neinspirată în rolul de preşedinte interimar îl trage în jos cu zece procente ( 37% -> 27% ).
A avut suspendarea preşedintelui un impact negativ asupra încrederii în liderii USL? Parţial da.
Suma încrederii în cei doi lideri principali în mai, odată cu venirea USL la putere: 75%
Iunie: 81%
Iulie (după suspendare, înainte de rezultat): 75%
Septembrie: 58%
"Suma încrederii" este un indicator perfectibil - la fel de bine s-ar putea face şi media aritmetică - dar în mod clar vorbim de o dezamăgire faţă de performanţa liderilor USL. Situaţia trebuie însă cadrată cu grijă: ambii lideri USL au o situaţie mai bună decât în februarie sau martie... lucru valabil şi pentru intenţia de vot pentru USL.
MRU:
Câţi români aveau mare sau foarte mare încredere în el...
în februarie? 22%.
în martie? 25%.
în septembrie (sondaj efectuat înainte de scandalul cosmeticelor)? 20%.
Evoluţii semnificative: o scădere minusculă şi continuă după luna martie - fie efectul iluzoriu al marjelor de eroare, fie un fenomen real dar de dimensiuni reduse. Optez pentru varianta doi întrucât această involuţie a fost surprinsă şi de alte institute de sondare a opiniei publice.
Observaţie: în februarie, la fiecare român care avea încredere mare sau foarte mare în Traian Băsescu existau 2,5 care aveau încredere mare sau foarte mare în MRU. Raportul s-a comprimat puternic în ultimele luni, fiind acum de 1-la-1,4. Există două modalităţi extreme de a citi această informaţie:
- Traian Băsescu şi-a creat un grup nou de susţinători în ultimele luni care constă în aproximativ 5% din populaţia aflată în ţară, oameni care nu au încredere în MRU
sau
- Asocierea TB-MRU din timpul campaniei pentru referendum a mărit încrederea în cel dintâi. Să ne uităm la grupul celor care acum câteva luni aveau încredere în MRU dar nu în Traian Băsescu: jumătate dintre ei acum acordă încredere preşedintelui în funcţie.
Interpretările de mai sus sunt "extreme", întrucât adevărul este probabil apropiat de una dintre ele fără a i se încadra în totalitate.
Concluzii: MRU nu a beneficiat în urma eşecului suspendării / creşterii dezamăgirii faţă de USL. Traian Băsescu şi-a mărit încrederea în timpul campaniei pentru referendum... şi atât. Căderea încrederii în liderii USL de-a lungul ultimelor 50 de zile nu a adus niciun beneficiu liderilor opoziţiei.
Sorin Oprescu: 25% în aprilie, 34% în septembrie. Antiteză imagologică evidentă la nivel popular între "politicienii care vorbesc tot timpul la televizor" şi "primarul care se duce la birou în fiecare zi".
Dan Diaconescu: apare pentru prima dată în prezentările publice ale sondajelor IMAS cu o cotă de încredere de 17,5%, aproape cât MRU, mai mult decât Traian Băsescu. Şi asta *înainte* de afacerea Oltchim, care are potenţialul de a-i mări popularitatea. Un articol foarte bun pe tema PPDD, scris de Mircea Kivu, poate fi găsit aici.
Ca observaţie de final, încrederea nu este un predictor pentru intenţia de vot, ci poate indica cel mult trenduri. În 2000, încrederea în Corneliu Vadim Tudor a crescut cu doar patru procente între lunile mai şi noiembrie. La locale, PRM a obţinut 6% din voturi; la parlamentare - 21%. Ce a contat atunci a fost concretizarea încrederii, ceea ce este cu totul alt subiect. În săptămânile care precedau alegerile parlamentare, încrederea în Mugur Isărescu era la cote un pic mai înalte decât încrederea în Vadim, dar liderul PRM a obţinut de trei ori mai multe voturi...
joi, 27 septembrie 2012
miercuri, 26 septembrie 2012
Dreapta şi capitala (partea a 2-a)
Partea 1 a acestei postări a prezentat câteva informaţii importante despre trecutul dreptei în Bucureşti.
Pe scurt:
a) În termeni absoluţi, dreapta nu a obţinut decât arareori majoritatea voturilor bucureştenilor.
b) Dreapta obţinea însă scoruri mai bune în Bucureşti decât în restul ţării. Acest "bonus" a devenit din ce în ce mai mic cu fiecare scrutin, devenind chiar o penalitate (=Bucureşti este acum un loc în care dreapta sub-performează faţă de restul ţării). Această prăbuşire nu este de dată recentă (ex. 2008), ci a început mult mai devreme, probabil la sfârşitul anilor '90.
c) În Bucureşti mai mult decât în alte locuri PNL a speculat slăbiciunile binomului TB/PDL, ocupând un centru al scenei politice şi înghesuind dreapta într-un colţ.
Cum stau lucrurile acum?
1. Dreapta trebuie să înţeleagă că nu este predestinată să câştige în Bucureşti. Victoriile lui Oprescu nu sunt "un incident nefericit şi punctual într-o lungă şi glorioasă istorie". În alte cuvinte, pentru Bucureşti trebuie luptat. Şi nu numai în ultimele săptămâni de dinainte de scrutin. A lectura câteva sondaje apropo de priorităţile punctuale ale bucureştenilor şi a le răspunde în timpul unei campanii electorale nu este de ajuns.
Un exemplu sociologic: în teorie, din 1990 şi până acum proletariatul industrial a dispărut iar corporatiştii şi micii întreprinzători au devenit o prezenţă importantă în peisajul social al Capitalei. În practică, structura sociodemografică a Bucureştiului de azi, aspiraţiile bucureştenilor, modul în care îşi văd prezentul şi viitorul sunt mistere pentru dreapta, care operează cu concepte prietenoase dar aeriene, de genul "Bucureşti = tineri, intelectuali şi oameni de afaceri care ne doresc". Nu era aşa în 1996, nu este aşa acum.
2. Falsa criză de candidaţi sau "migrena post-Băsescu". Soluţii magice de genul "lipim candidatul X peste problemă şi problema dispare" nu rezolvă nimic. Dreapta a încercat candidaţi plaţi, pe brand transilvănean (Blaga) sau comunicatori vocali pe stil regăţean/para-băsescian (Prigoană), eşuând cu amândoi. După cum sugeram la punctul 1 şi voi afirma şi mai jos, problemele sunt mult mai adânci.
3. Este posibil să fim martorii unui trend istoric, în care dreapta este împinsă încetul cu încetul din marile oraşe - un fenomen comun în Europa şi America ultimilor zeci de ani. Până şi în Transilvania victoriile primarilor-titani (Scripcaru, Falcă şi Boc redivivus) au depins de câteva procente. În majoritatea oraşelor mari PDL nici n-a mai făcut campanie, retrăgându-se în mod uluitor şi jenant din prim-planul bătăliei electorale în Timişoara, Iaşi, Constanţa... şi lista poate continua, chiar cu Bucureştiul şi cu cel puţin patru din sectoarele sale.
Din motive de prestigiu istoric, dar şi pentru că nu prea are alte oportunităţi, dreapta nu-şi poate permite să abandoneze capitala, indiferent dacă trend-ul istoric merge împotriva sa sau nu.
4. Votul de la alegerile locale în Bucureşti a rămas unul eminamente politic.
1992: Bucureşti penalizează FDSN (atunci încă FSN) pentru Piaţa Universităţii.
1996: Bucureşti ignoră managementul neperformant al lui Halaicu pentru a-şi reafirma susţinerea pentru CDR.
2000: părţi importante ale electoratului bucureştean se mobilizează împotriva candidatului PSD în turul doi, prefigurând rezultatele mult mai bune obţinute de dreapta în Bucureşti la alegerile din toamnă prin comparaţie cu restul ţării.
Marea victorie a dreptei în Bucureşti la localele din 2004 a anunţat rezultatul bun al dreptei la alegerile parlamentare din toamnă la nivel naţional (aproape dublu faţă de voturile primite de PD, PNL şi CDR în 2000).
În acest context, alegerile locale din 2008 şi 2012 pot fi înţelese cu uşurinţă. Blaga şi Orban s-au prezentat acum patru ani cu planuri, iniţiative, demonstraţii tehnice şi au pierdut. Prigoană, Liviu Negoiţă şi ceilalţi candidaţi ai PDL la localele de acum câteva luni erau condamnaţi să piardă, indiferent cât de eficienţi sau ineficienţi ar fi fost ca şi candidaţi sau primari în funcţie. Victoria lui Robert Negoiţă asupra lui Liviu este exact la fel de "uluitoare" şi "de neînţeles" ca şi victoria lui Ciorbea din 1996 după patru ani de management catastrofal sub Halaicu - bucureştenii nu votează un CEO sau un director de antrepriză, ci un prim-ministru al oraşului. Sau cel puţin aşa îşi percep votul.
5. Anul 2012 poate fi vârful crizei dreptei sau doar începutul. La alegerile locale din Bucureşti s-a observat cu pregnanţă problema de identitate a dreptei. Din fericire la parlamentarele din toamnă ARD poate ataca USL, evitând discuţii dureroase despre cât de mult este dispusă să-şi asume guvernarea PDL. Acest subiect nu va dispărea însă în totalitate. Secţiuni diferite din ARD vor... da foc site-urilor de ştiri cu declaraţii contradictorii apropo de politicile din ultimii doi ani. Vor exista ecouri ale propunerilor surprinzător de stângiste ale lui Silviu Prigoană de la locale (nici măcar PSD n-a garantat gratuitate totală pe mijloacele de transport în comun). Nu este exclus să se reafirme mariajul bizar dintre ecologism şi principala forţă politică care susţine proiectul RMGC.
În Bucureşti, unde publicul dependent de resursele financiare şi alimentare ale organizaţiilor locale PDL este infim din punct de vedere numeric, penalităţile pentru ezitări sunt abrupte.
6. Motorul trebuie reparat în timpul cursei. Următoarele alegeri locale sunt peste aproape patru ani. Dreapta va trebui să-şi schimbe strategia în Bucureşti din mers, atât la parlamentarele din toamnă cât şi în 2014 - fără primari, cu organizaţii de sector slăbite, ineficiente sau neexperimentate, împotriva unei figuri cu popularitate cvasi-băsesciană şi anume actualul primar general. Ascensiunile miraculoase nu există - singura opţiune viabilă e suflecarea mânecilor şi mobilizarea celulelor cenuşii.
7. Spaţiu propice unor noi idei. În Bucureşti mai mult decât oriunde altundeva dreapta este obligată la a gândi creativ, întrucât situaţia este extrem de gravă. Acest lucru trebuie privit drept o oportunitate, şi nu un blestem. Simplu spus, lucrurile nu pot deveni mai grave de atât. Precum în trecut, Bucureştiul poate redeveni motorul unor schimbări profunde, atâta timp cât ele sunt întreprinse cu ingeniozitate.
Pe scurt:
a) În termeni absoluţi, dreapta nu a obţinut decât arareori majoritatea voturilor bucureştenilor.
b) Dreapta obţinea însă scoruri mai bune în Bucureşti decât în restul ţării. Acest "bonus" a devenit din ce în ce mai mic cu fiecare scrutin, devenind chiar o penalitate (=Bucureşti este acum un loc în care dreapta sub-performează faţă de restul ţării). Această prăbuşire nu este de dată recentă (ex. 2008), ci a început mult mai devreme, probabil la sfârşitul anilor '90.
c) În Bucureşti mai mult decât în alte locuri PNL a speculat slăbiciunile binomului TB/PDL, ocupând un centru al scenei politice şi înghesuind dreapta într-un colţ.
Cum stau lucrurile acum?
1. Dreapta trebuie să înţeleagă că nu este predestinată să câştige în Bucureşti. Victoriile lui Oprescu nu sunt "un incident nefericit şi punctual într-o lungă şi glorioasă istorie". În alte cuvinte, pentru Bucureşti trebuie luptat. Şi nu numai în ultimele săptămâni de dinainte de scrutin. A lectura câteva sondaje apropo de priorităţile punctuale ale bucureştenilor şi a le răspunde în timpul unei campanii electorale nu este de ajuns.
Un exemplu sociologic: în teorie, din 1990 şi până acum proletariatul industrial a dispărut iar corporatiştii şi micii întreprinzători au devenit o prezenţă importantă în peisajul social al Capitalei. În practică, structura sociodemografică a Bucureştiului de azi, aspiraţiile bucureştenilor, modul în care îşi văd prezentul şi viitorul sunt mistere pentru dreapta, care operează cu concepte prietenoase dar aeriene, de genul "Bucureşti = tineri, intelectuali şi oameni de afaceri care ne doresc". Nu era aşa în 1996, nu este aşa acum.
2. Falsa criză de candidaţi sau "migrena post-Băsescu". Soluţii magice de genul "lipim candidatul X peste problemă şi problema dispare" nu rezolvă nimic. Dreapta a încercat candidaţi plaţi, pe brand transilvănean (Blaga) sau comunicatori vocali pe stil regăţean/para-băsescian (Prigoană), eşuând cu amândoi. După cum sugeram la punctul 1 şi voi afirma şi mai jos, problemele sunt mult mai adânci.
3. Este posibil să fim martorii unui trend istoric, în care dreapta este împinsă încetul cu încetul din marile oraşe - un fenomen comun în Europa şi America ultimilor zeci de ani. Până şi în Transilvania victoriile primarilor-titani (Scripcaru, Falcă şi Boc redivivus) au depins de câteva procente. În majoritatea oraşelor mari PDL nici n-a mai făcut campanie, retrăgându-se în mod uluitor şi jenant din prim-planul bătăliei electorale în Timişoara, Iaşi, Constanţa... şi lista poate continua, chiar cu Bucureştiul şi cu cel puţin patru din sectoarele sale.
Din motive de prestigiu istoric, dar şi pentru că nu prea are alte oportunităţi, dreapta nu-şi poate permite să abandoneze capitala, indiferent dacă trend-ul istoric merge împotriva sa sau nu.
4. Votul de la alegerile locale în Bucureşti a rămas unul eminamente politic.
1992: Bucureşti penalizează FDSN (atunci încă FSN) pentru Piaţa Universităţii.
1996: Bucureşti ignoră managementul neperformant al lui Halaicu pentru a-şi reafirma susţinerea pentru CDR.
2000: părţi importante ale electoratului bucureştean se mobilizează împotriva candidatului PSD în turul doi, prefigurând rezultatele mult mai bune obţinute de dreapta în Bucureşti la alegerile din toamnă prin comparaţie cu restul ţării.
Marea victorie a dreptei în Bucureşti la localele din 2004 a anunţat rezultatul bun al dreptei la alegerile parlamentare din toamnă la nivel naţional (aproape dublu faţă de voturile primite de PD, PNL şi CDR în 2000).
În acest context, alegerile locale din 2008 şi 2012 pot fi înţelese cu uşurinţă. Blaga şi Orban s-au prezentat acum patru ani cu planuri, iniţiative, demonstraţii tehnice şi au pierdut. Prigoană, Liviu Negoiţă şi ceilalţi candidaţi ai PDL la localele de acum câteva luni erau condamnaţi să piardă, indiferent cât de eficienţi sau ineficienţi ar fi fost ca şi candidaţi sau primari în funcţie. Victoria lui Robert Negoiţă asupra lui Liviu este exact la fel de "uluitoare" şi "de neînţeles" ca şi victoria lui Ciorbea din 1996 după patru ani de management catastrofal sub Halaicu - bucureştenii nu votează un CEO sau un director de antrepriză, ci un prim-ministru al oraşului. Sau cel puţin aşa îşi percep votul.
5. Anul 2012 poate fi vârful crizei dreptei sau doar începutul. La alegerile locale din Bucureşti s-a observat cu pregnanţă problema de identitate a dreptei. Din fericire la parlamentarele din toamnă ARD poate ataca USL, evitând discuţii dureroase despre cât de mult este dispusă să-şi asume guvernarea PDL. Acest subiect nu va dispărea însă în totalitate. Secţiuni diferite din ARD vor... da foc site-urilor de ştiri cu declaraţii contradictorii apropo de politicile din ultimii doi ani. Vor exista ecouri ale propunerilor surprinzător de stângiste ale lui Silviu Prigoană de la locale (nici măcar PSD n-a garantat gratuitate totală pe mijloacele de transport în comun). Nu este exclus să se reafirme mariajul bizar dintre ecologism şi principala forţă politică care susţine proiectul RMGC.
În Bucureşti, unde publicul dependent de resursele financiare şi alimentare ale organizaţiilor locale PDL este infim din punct de vedere numeric, penalităţile pentru ezitări sunt abrupte.
6. Motorul trebuie reparat în timpul cursei. Următoarele alegeri locale sunt peste aproape patru ani. Dreapta va trebui să-şi schimbe strategia în Bucureşti din mers, atât la parlamentarele din toamnă cât şi în 2014 - fără primari, cu organizaţii de sector slăbite, ineficiente sau neexperimentate, împotriva unei figuri cu popularitate cvasi-băsesciană şi anume actualul primar general. Ascensiunile miraculoase nu există - singura opţiune viabilă e suflecarea mânecilor şi mobilizarea celulelor cenuşii.
7. Spaţiu propice unor noi idei. În Bucureşti mai mult decât oriunde altundeva dreapta este obligată la a gândi creativ, întrucât situaţia este extrem de gravă. Acest lucru trebuie privit drept o oportunitate, şi nu un blestem. Simplu spus, lucrurile nu pot deveni mai grave de atât. Precum în trecut, Bucureştiul poate redeveni motorul unor schimbări profunde, atâta timp cât ele sunt întreprinse cu ingeniozitate.
luni, 24 septembrie 2012
Dreapta şi capitala (partea 1)
Situaţia dreptei în Bucureşti a devenit un subiect demn de discuţie în perspectiva alegerilor parlamentare şi nu numai. O astfel de dezbatere trebuie să înceapă de la realităţi, şi nu de la mituri, chiar dacă acestea din urmă sunt fundamentate pe afirmaţii, percepţii şi concepte împământenite în discursul public.
O analiză a modului în care bucureştenii au votat în ultimii douăzeci de ani relevă de asemenea câteva informaţii importante şi poate surprinzătoare. Le voi lista aici, urmând ca restul postării să conţină explicaţii şi detalieri pentru fiecare dintre ele.
1. Performanţa electorală a dreptei în Bucureşti de-a lungul ultimilor 20 de ani este supraevaluată, dreapta obţinând extrem de rar peste 50% din voturi.
2. Electoratul de dreapta din Bucureşti nu este atât de indisciplinat pe cât se crede.
3. Prăbuşirea dreptei în Bucureşti a început în perioada 1997-1999, şi nu în 2008.
4. Bucureşti nu este o citadelă a dreptei, ci un loc în care dreapta obţinea în trecut un bonus prin comparaţie cu performanţa sa în restul ţării.
5. Ascensiunea PNL (şi nu prăbuşirea PDL) este fenomenul definitoriu pentru ultimii cinci ani din istoria electorală a capitalei.
Iată despre ce este vorba, punct cu punct:
1. Performanţa electorală a dreptei în Bucureşti de-a lungul ultimilor 20 de ani este supraevaluată, dreapta obţinând extrem de rar peste 50% din voturi.
Din septembrie 1992 şi până acum în Bucureşti au avut loc 27 de scrutine. Dreapta a obţinut peste 50% din voturi în trei dintre ele:
1996, turul doi al alegerilor pentru primarul oraşului (V. Ciorbea).
2008, parlamentare, suma procentelor PDL şi PNL.
2009, prezidenţiale, turul unu, suma procentelor obţinute de Traian Băsescu şi Crin Antonescu.
Pentru cei care doresc să excludă PNL din orice discuţie despre dreapta românească începând cu perioada 2005-2007, vorbim atunci despre două victorii ale dreptei în 27 de scrutine.
Dacă excludem factorii TB şi PNL, singura mare victorie a dreptei a Bucureşti a survenit acum şaisprezece ani.
2. Electoratul de dreapta din Bucureşti nu este atât de indisciplinat pe cât se crede.
Marile victorii ale dreptei în Bucureşti nu au loc atunci când prezenţa la vot este mare. Marile eşecuri ale dreptei în Bucureşti nu sunt asociate cu o prezenţă scăzută la vot.
Exemple:
În 1992 dreapta obţine la parlamentare 32% din voturi.
În 1996 dreapta obţine la parlamentare 47% din voturi.
Prezenţa la vot în 1992 şi 1996 este identică.
La toate alegerile din 2008, dreapta obţine rezultate mult mai bune decât în 2000, indiferent dacă definim dreapta în 2008 ca fiind PDL+PNL sau exclusiv PDL ...
... şi totuşi prezenţa la localele din 2008 este mai mică decât la localele din 2000 (31% vs. 37%)...
... iar prezenţa la parlamentarele din 2008 este de două ori mai mică decât la parlamentarele din 2000 (30% vs. 65%).
Să comparăm turul unu al alegerilor prezidenţiale din 2000 şi respectiv 2009. Prezenţa scade cu un sfert, procentele dreptei se dublează.
3. Prăbuşirea dreptei în Bucureşti a început în perioada 1997-1999, şi nu în 2008.
În 1996, CDR obţinea 575 mii voturi la alegerile parlamentare. La turul unu al alegerilor prezidenţiale care aveau loc simultan, Emil Constantinescu a primit 536 mii voturi.
De atunci şi până acum, pentru a ajunge la un nivel de susţinere apropiat de cel de atunci, dreapta a avut nevoie de infuzia de imagine a unui lider de stânga (Traian Băsescu la prezidenţialele din 2004) sau de o rupere a dreptei pe coordonate pro- şi anti-Băsescu (alegerile prezidenţiale din 2009 şi localele din 2012).
Chiar şi aceste strategii nu au avut drept efect recuperarea în întregime a pierderilor suferite. Între 2000 şi 2010, Traian Băsescu a participat la şapte tururi de scrutin în Bucureşti. Într-o situaţie din şapte a obţinut mai multe voturi decât Emil Constantinescu. Dar şi acel moment trebuie bine definit: TB a obţinut în turul doi al alegerilor prezidenţiale din 2009 mai multe voturi decât Emil Constantinescu în turul unu al alegerilor din 1996. Şi vorbim, în cazul lui Traian Băsescu, de cel mai popular şi carismatic politician din ultimii cinsprezece ani.
Orice comparaţie între CDR, în calitate de competitor politic, şi succesorii săi pe flancul drept al scenei politice, este la fel de defavorabilă celor din urmă. Să vorbim despre voturi:
1996, CDR, locale: 330 mii
2000, CDR2000+PNL, locale: 150 mii
2004, ADA, locale: 380 mii
2008: PDL, locale: 195 mii
2008: PDL+PNL, locale: 257 mii
2012: PDL, locale: 130 mii
2012: PDL+PNL, locale, estimare: 300 mii
1996, CDR, parlamentare: 575 mii
2000, CDR2000+PNL, parlamentare: 230 mii
2004, ADA, parlamentare: 498 mii
2008: PDL, parlamentare: 197 mii
2008: PDL+PNL, parlamentare: 280 mii
În şapte scrutine, performanţa CDR din 1996 este depăşită o singură dată... şi asta în urma alierii cu un partid de stânga.
4. Bucureşti nu este o citadelă a dreptei, ci un loc în care dreapta obţinea în trecut un bonus prin comparaţie cu performanţa sa în restul ţării.
... iar mărimea acestui bonus este în scădere vertiginoasă, putându-se vorbi chiar de o penalitate.
1992, parlamentare, CDR obţine 32% din voturile bucureştenilor şi 18% din voturile din restul ţării. În alte cuvinte, şansa de a găsi un votant al dreptei era cu 77% mai mare [ (32-18) / 18 ] dacă întrebai pe străzile Bucureştiului decât dacă ai fi mers în alt oraş sau în mediul rural. Voi numi acest lucru "bonusul" dreptei în capitală, adică înclinaţia bucureştenilor de a vota dreapta într-o măsură mai mare decât locuitorii din restul ţării.
1996: dreapta obţine 47% din voturile bucureştenilor şi 28% din voturile non-bucureştenilor. Bonus: 67%.
2000: 21-11. Bonus: 91%.
... din acest moment cerul începe să se prăvălească...
2004: 48-31. Bonus 55%.
2008: Exclusiv PDL? 37-33. Bonus 12%.
sau
PDL+PNL: 53-51. Bonus 4%, o cantitate neglijabilă.
2012 (locale): Bonusul devine penalitate (-22%) pentru PDL. Dacă PDL şi numai PDL a reprezentat dreapta, atunci pentru prima dată în douăzeci de ani ai şanse mai mici să găseşti un votant al dreptei în Bucureşti decât în alt oraş sau sat din România.
O mică recapitulare:
77...
67...
91(o creştere iluzorie)...
55....
12 sau 4 ....
-22.
Fiecare scrutin de la prăbuşirea CDR a adus un "bonus" din ce în ce mai mic dreptei în Bucureşti, până s-a ajuns la punctul la care Bucureşti-ul a devenit un cost pentru dreapta şi nu un beneficiu.
5. Ascensiunea PNL (şi nu prăbuşirea PDL) este fenomenul definitoriu pentru ultimii cinci ani din istoria electorală a capitalei.
În 2008, lupta PDL vs. PNL s-a dat pe trei paliere principale: mandate la alegeri locale, voturi pentru candidaţii la primăria generală şi parlamentare. La toate aceste bătălii PNL a suferit o înfrângere serioasă. Vorbim de un raport 3-la-1 sau 3,5-la-1 la voturi în favoarea PDL sau, în alţi termeni, o diferenţă de 18%-24% în favoarea PDL.
La alegerile prezidenţiale din 2009, Traian Băsescu îl depăşeşte pe Crin Antonescu în primul tur cu doar 3%, sau 25 de mii de voturi.
La alegerile locale din 2012, USL a obţinut 436 de mii de voturi. Chiar dacă considerăm că s-a păstrat raportul din 2008 (două voturi în Bucureşti pentru PSD la fiecare vot pentru PNL), PDL a fost depăşit de liberali. Iar raportul pe care l-am menţionat mai sus nu mai este demult valabil, PNL având o cotă mult mai mare în rândul votanţilor USL decât unu-din-trei.
Să fie oare vorba de o prăbuşire a PDL? Nu chiar. PDL şi-a pierdut o treime dintre votanţii bucureşteni în ultimii patru ani. PNL şi-a mărit considerabil baza electorală, reuşind probabil o triplare a electoratului şi poate chiar o cvadruplare. Acest lucru se datorează lărgirii mesajului PNL, care a captat votanţi nemulţumiţi de guvernarea democrat-liberală dar care nu erau dispuşi să se îndrepte spre PSD sau PPDD. În termenii folosiţi de Vladimir Tismăneanu, dreapta a pierdut centrul şi, precum în 1992 sau în 2000, are mici şanse să-l câştige.
Partea a doua a acestei postări va include o apreciere cu privire la situaţia pe termen scurt-mediu a dreptei în Bucureşti, precum şi un element care poate schimba radical situaţia.
O analiză a modului în care bucureştenii au votat în ultimii douăzeci de ani relevă de asemenea câteva informaţii importante şi poate surprinzătoare. Le voi lista aici, urmând ca restul postării să conţină explicaţii şi detalieri pentru fiecare dintre ele.
1. Performanţa electorală a dreptei în Bucureşti de-a lungul ultimilor 20 de ani este supraevaluată, dreapta obţinând extrem de rar peste 50% din voturi.
2. Electoratul de dreapta din Bucureşti nu este atât de indisciplinat pe cât se crede.
3. Prăbuşirea dreptei în Bucureşti a început în perioada 1997-1999, şi nu în 2008.
4. Bucureşti nu este o citadelă a dreptei, ci un loc în care dreapta obţinea în trecut un bonus prin comparaţie cu performanţa sa în restul ţării.
5. Ascensiunea PNL (şi nu prăbuşirea PDL) este fenomenul definitoriu pentru ultimii cinci ani din istoria electorală a capitalei.
Iată despre ce este vorba, punct cu punct:
1. Performanţa electorală a dreptei în Bucureşti de-a lungul ultimilor 20 de ani este supraevaluată, dreapta obţinând extrem de rar peste 50% din voturi.
Din septembrie 1992 şi până acum în Bucureşti au avut loc 27 de scrutine. Dreapta a obţinut peste 50% din voturi în trei dintre ele:
1996, turul doi al alegerilor pentru primarul oraşului (V. Ciorbea).
2008, parlamentare, suma procentelor PDL şi PNL.
2009, prezidenţiale, turul unu, suma procentelor obţinute de Traian Băsescu şi Crin Antonescu.
Pentru cei care doresc să excludă PNL din orice discuţie despre dreapta românească începând cu perioada 2005-2007, vorbim atunci despre două victorii ale dreptei în 27 de scrutine.
Dacă excludem factorii TB şi PNL, singura mare victorie a dreptei a Bucureşti a survenit acum şaisprezece ani.
2. Electoratul de dreapta din Bucureşti nu este atât de indisciplinat pe cât se crede.
Marile victorii ale dreptei în Bucureşti nu au loc atunci când prezenţa la vot este mare. Marile eşecuri ale dreptei în Bucureşti nu sunt asociate cu o prezenţă scăzută la vot.
Exemple:
În 1992 dreapta obţine la parlamentare 32% din voturi.
În 1996 dreapta obţine la parlamentare 47% din voturi.
Prezenţa la vot în 1992 şi 1996 este identică.
La toate alegerile din 2008, dreapta obţine rezultate mult mai bune decât în 2000, indiferent dacă definim dreapta în 2008 ca fiind PDL+PNL sau exclusiv PDL ...
... şi totuşi prezenţa la localele din 2008 este mai mică decât la localele din 2000 (31% vs. 37%)...
... iar prezenţa la parlamentarele din 2008 este de două ori mai mică decât la parlamentarele din 2000 (30% vs. 65%).
Să comparăm turul unu al alegerilor prezidenţiale din 2000 şi respectiv 2009. Prezenţa scade cu un sfert, procentele dreptei se dublează.
Pentru cine crede în teza conform căreia PNL nu mai este un partid de dreapta: la alegerile locale din 2012, unde dreapta (=PDL) a înregistrat cele mai slabe rezultate din istoria sa, prezenţa a fost mai mare decât la oricare din alegerile locale din ultimii cinsprezece ani.
În alte cuvinte, rezultatul alegerilor în capitală este întotdeauna determinat de gradul de participare al *celorlaltor* votanţi. Dreapta este ajutată de o prezenţă scăzută la vot, aceasta mărind ponderea votanţilor de dreapta în totalul celor care votează.
3. Prăbuşirea dreptei în Bucureşti a început în perioada 1997-1999, şi nu în 2008.
În 1996, CDR obţinea 575 mii voturi la alegerile parlamentare. La turul unu al alegerilor prezidenţiale care aveau loc simultan, Emil Constantinescu a primit 536 mii voturi.
De atunci şi până acum, pentru a ajunge la un nivel de susţinere apropiat de cel de atunci, dreapta a avut nevoie de infuzia de imagine a unui lider de stânga (Traian Băsescu la prezidenţialele din 2004) sau de o rupere a dreptei pe coordonate pro- şi anti-Băsescu (alegerile prezidenţiale din 2009 şi localele din 2012).
Chiar şi aceste strategii nu au avut drept efect recuperarea în întregime a pierderilor suferite. Între 2000 şi 2010, Traian Băsescu a participat la şapte tururi de scrutin în Bucureşti. Într-o situaţie din şapte a obţinut mai multe voturi decât Emil Constantinescu. Dar şi acel moment trebuie bine definit: TB a obţinut în turul doi al alegerilor prezidenţiale din 2009 mai multe voturi decât Emil Constantinescu în turul unu al alegerilor din 1996. Şi vorbim, în cazul lui Traian Băsescu, de cel mai popular şi carismatic politician din ultimii cinsprezece ani.
Orice comparaţie între CDR, în calitate de competitor politic, şi succesorii săi pe flancul drept al scenei politice, este la fel de defavorabilă celor din urmă. Să vorbim despre voturi:
1996, CDR, locale: 330 mii
2000, CDR2000+PNL, locale: 150 mii
2004, ADA, locale: 380 mii
2008: PDL, locale: 195 mii
2008: PDL+PNL, locale: 257 mii
2012: PDL, locale: 130 mii
2012: PDL+PNL, locale, estimare: 300 mii
1996, CDR, parlamentare: 575 mii
2000, CDR2000+PNL, parlamentare: 230 mii
2004, ADA, parlamentare: 498 mii
2008: PDL, parlamentare: 197 mii
2008: PDL+PNL, parlamentare: 280 mii
În şapte scrutine, performanţa CDR din 1996 este depăşită o singură dată... şi asta în urma alierii cu un partid de stânga.
4. Bucureşti nu este o citadelă a dreptei, ci un loc în care dreapta obţinea în trecut un bonus prin comparaţie cu performanţa sa în restul ţării.
... iar mărimea acestui bonus este în scădere vertiginoasă, putându-se vorbi chiar de o penalitate.
1992, parlamentare, CDR obţine 32% din voturile bucureştenilor şi 18% din voturile din restul ţării. În alte cuvinte, şansa de a găsi un votant al dreptei era cu 77% mai mare [ (32-18) / 18 ] dacă întrebai pe străzile Bucureştiului decât dacă ai fi mers în alt oraş sau în mediul rural. Voi numi acest lucru "bonusul" dreptei în capitală, adică înclinaţia bucureştenilor de a vota dreapta într-o măsură mai mare decât locuitorii din restul ţării.
1996: dreapta obţine 47% din voturile bucureştenilor şi 28% din voturile non-bucureştenilor. Bonus: 67%.
2000: 21-11. Bonus: 91%.
... din acest moment cerul începe să se prăvălească...
2004: 48-31. Bonus 55%.
2008: Exclusiv PDL? 37-33. Bonus 12%.
sau
PDL+PNL: 53-51. Bonus 4%, o cantitate neglijabilă.
2012 (locale): Bonusul devine penalitate (-22%) pentru PDL. Dacă PDL şi numai PDL a reprezentat dreapta, atunci pentru prima dată în douăzeci de ani ai şanse mai mici să găseşti un votant al dreptei în Bucureşti decât în alt oraş sau sat din România.
O mică recapitulare:
77...
67...
91(o creştere iluzorie)...
55....
12 sau 4 ....
-22.
Fiecare scrutin de la prăbuşirea CDR a adus un "bonus" din ce în ce mai mic dreptei în Bucureşti, până s-a ajuns la punctul la care Bucureşti-ul a devenit un cost pentru dreapta şi nu un beneficiu.
5. Ascensiunea PNL (şi nu prăbuşirea PDL) este fenomenul definitoriu pentru ultimii cinci ani din istoria electorală a capitalei.
În 2008, lupta PDL vs. PNL s-a dat pe trei paliere principale: mandate la alegeri locale, voturi pentru candidaţii la primăria generală şi parlamentare. La toate aceste bătălii PNL a suferit o înfrângere serioasă. Vorbim de un raport 3-la-1 sau 3,5-la-1 la voturi în favoarea PDL sau, în alţi termeni, o diferenţă de 18%-24% în favoarea PDL.
La alegerile prezidenţiale din 2009, Traian Băsescu îl depăşeşte pe Crin Antonescu în primul tur cu doar 3%, sau 25 de mii de voturi.
La alegerile locale din 2012, USL a obţinut 436 de mii de voturi. Chiar dacă considerăm că s-a păstrat raportul din 2008 (două voturi în Bucureşti pentru PSD la fiecare vot pentru PNL), PDL a fost depăşit de liberali. Iar raportul pe care l-am menţionat mai sus nu mai este demult valabil, PNL având o cotă mult mai mare în rândul votanţilor USL decât unu-din-trei.
Să fie oare vorba de o prăbuşire a PDL? Nu chiar. PDL şi-a pierdut o treime dintre votanţii bucureşteni în ultimii patru ani. PNL şi-a mărit considerabil baza electorală, reuşind probabil o triplare a electoratului şi poate chiar o cvadruplare. Acest lucru se datorează lărgirii mesajului PNL, care a captat votanţi nemulţumiţi de guvernarea democrat-liberală dar care nu erau dispuşi să se îndrepte spre PSD sau PPDD. În termenii folosiţi de Vladimir Tismăneanu, dreapta a pierdut centrul şi, precum în 1992 sau în 2000, are mici şanse să-l câştige.
Partea a doua a acestei postări va include o apreciere cu privire la situaţia pe termen scurt-mediu a dreptei în Bucureşti, precum şi un element care poate schimba radical situaţia.
joi, 20 septembrie 2012
După referendum, dar înainte de formarea ARD: situaţia din sondajele de opinie
De multe ori sondaje diferite arată informaţii care par ar fi în disonanţă, dar care de fapt sunt identice. Acest lucru este evident dacă măsurăm intenţia de vot pentru partide politice în funcţie de cât reprezintă acei votanţi din populaţia ca atare, şi nu din totalul celor care intenţionează să voteze (aşa cum sunt prezentate lucrurile de obicei).
De exemplu, la ultimele alegeri parlamentare PDL a luat 32% din voturi. Partidul nu a fost însă votat de 32% dintre români, ci de 32% dintre cei 39% care au venit la vot, adică de un român din opt.
Putem utiliza trei sondaje efectuate în ultima lună pentru a înţelege care este intenţia de vot reală din România. Evident aceste sondaje nu măsoară acelaşi moment, apariţia ARD nefiind luată în considerare, dar inerţia scenei politice, după cum vei vedea, este considerabilă.
Cele trei firme folosesc nu de ieri de azi ci de ani de zile metode diferite de a estima prezenţa la vot:
IMAS, mijloc august: prezenţă 72% din cei aflaţi în ţară.
CCSB, sfârşit august: 61% din cei aflaţi în ţară.
CSOP, început septembrie: 47% din cei aflaţi în ţară.
Lăsând acest aspect la o parte şi concentrându-ne asupra intenţiei de vot: aparent, scorurile partidelor formează o imagine neunitară. USL are 49-50% în sondajul CSOP şi 62% în sondajul CCSB. PPDD este în zig-zag de la 14 procente la 8.
Ce ne spun cele trei sondaje de mai sus, dacă punem împreună informaţiile de mai sus (prezenţă + intenţie de vot în fiecare sondaj) prin referire la totalul românilor aflaţi în ţară?
Întrucât graficul de mai sus poate fi neclar, voi pune lucrurile în cuvinte:
Să selectăm oamenii absolut siguri că vin la vot şi interesaţi de politică.
Ei sunt 47% din cei aflaţi în ţară. Procentele se distribuie astfel: 23 USL, 11 PDL, 6 PPDD, 7 alte partide. USL este în jurul valorii de 50% din voturile exprimate.
Să lărgim puţin criteriile: poate că prezenţa la vot va fi mai mare. Încă 14% din românii aflaţi în ţară ar veni la vot: toţi la USL.
În termenii rezultatelor alegerilor, USL obţine peste 50%.
Să lărgim din nou criteriile: poate că prezenţa la vot va fi la cote mari, uşor mai ridicată decât la locale. Încă 11% din românii din ţară figurează drept votanţi: 3 procente la USL, 1 la PDL, 4 sau 5 la PPDD, restul la alte partide. Victoria USL rămâne consistentă.
Indiferent de ce criterii folosim, 28% din românii aflaţi în ţară sunt siguri că nu votează.
Ce înseamnă toate acestea?
1. Intenţia de vot pentru PDL era limitată şi stagna. Partidul era opţiunea declarată a 11-12% dintre românii aflaţi în ţară, exact procentul de votanţi ai PDL la alegerile locale. Aceştia vor veni la vot în aproape orice set de circumstanţe... dar PDL practic nu are votanţi adiţionali în afara acestor 12%. Electoratul partidului era hipermobilizat dar izolat şi sever limitat numeric.
2. PDL nu a reuşit să speculeze referendumul (18-20% dintre români ar fi votat NU dacă n-ar fi fost boicot) şi nici să capitalizeze încrederea în Traian Băsescu (care variază în continuare între 18% şi 23%), acest ultim element fiind o problemă cronică a PDL.
Dacă cooptarea unor figuri din afara PDL prin ARD nu duce la recuperarea acestor procente, este foarte posibil ca asocierea cu PDL să condamne orice proiect de unificare a dreptei.
3. Rezultatul alegerilor va fi determinat de capacitatea de mobilizare a USL. Aproape o cincime din românii aflaţi în ţară spun că ar vota USL fără a fi foarte hotărâţi că vor veni la vot.
Vin mulţi dintre ei? Vorbim de un raport 3,5-la-1 între voturile USL şi voturile PDL.
Vin puţini dintre ei? Vorbim de un raport 2-la-1 între voturile USL şi voturile PDL.
USL este în situaţia diametral opusă faţă de PDL: are un electorat potenţial numeros, dar care nu este mobilizat în întregime. Aproape jumătate din electoratul maxim al USL stă sub semnul incertitudinii.
4. Pe baza punctului 3, se poate afirma că o prezenţă mare beneficia USL. Cu fiecare votant adiţional, grupul restrâns şi bine definit de votanţi PDL scade ca pondere în totalul votanţilor.
Exemplu:
12% din cei aflaţi în ţară votează PDL.
Prezenţă la vot 50%: scorul PDL ar fi fost 12/50 =24%.
Prezenţă la vot 67%: după cum se vede din grafic, PDL nu are susţinători adiţionali/nehotărâţi. Cei 17% în plus sunt susţinători USL sau PPDD. Scorul PDL ar fi fost 12/67 = 18%.
Există experienţe trecute care să ne ghideze apropo de ce se va întâmpla la parlamentare?
Votul politic de la locale - cel pentru consilii judeţene - oferă indicii utile. Timp de luni de zile USL a stagnat la cota de 30-31% din totalul românilor aflaţi în ţară. La vot au venit nouă zecimi dintre ei.
PDL era, tot timp de luni de zile, opţiunea a 7% dintre românii aflaţi în ţară. Sondajele care creditau o prezenţă la vot mai mare săltau acest scor la 12% (adică 7% erau hotărâţi, 5% ezitau). Într-un final au venit la vot toţi cei 12% - un efect de mobilizare psihologică datorită venirii la putere a USL tocmai înainte de locale.
Situaţia s-a inversat: acum PDL are electoratul fix, iar scorul USL variază. PDL a beneficiat de instalarea guvernului Ponta, care a mobilizat în întregime electoratul ezitant (referendumul a jucat din nou acest rol pentru democrat-liberali). Un sfert din electoratul USL de acum un an ezită dacă să vină la vot, nefiind extrem de sigur de acest lucru. Fără ei, USL riscă să nu obţină 50%. Cu ei va obţine victoria. Mingea este în terenul USL.
De exemplu, la ultimele alegeri parlamentare PDL a luat 32% din voturi. Partidul nu a fost însă votat de 32% dintre români, ci de 32% dintre cei 39% care au venit la vot, adică de un român din opt.
Putem utiliza trei sondaje efectuate în ultima lună pentru a înţelege care este intenţia de vot reală din România. Evident aceste sondaje nu măsoară acelaşi moment, apariţia ARD nefiind luată în considerare, dar inerţia scenei politice, după cum vei vedea, este considerabilă.
Cele trei firme folosesc nu de ieri de azi ci de ani de zile metode diferite de a estima prezenţa la vot:
IMAS, mijloc august: prezenţă 72% din cei aflaţi în ţară.
CCSB, sfârşit august: 61% din cei aflaţi în ţară.
CSOP, început septembrie: 47% din cei aflaţi în ţară.
Lăsând acest aspect la o parte şi concentrându-ne asupra intenţiei de vot: aparent, scorurile partidelor formează o imagine neunitară. USL are 49-50% în sondajul CSOP şi 62% în sondajul CCSB. PPDD este în zig-zag de la 14 procente la 8.
Ce ne spun cele trei sondaje de mai sus, dacă punem împreună informaţiile de mai sus (prezenţă + intenţie de vot în fiecare sondaj) prin referire la totalul românilor aflaţi în ţară?
Întrucât graficul de mai sus poate fi neclar, voi pune lucrurile în cuvinte:
Să selectăm oamenii absolut siguri că vin la vot şi interesaţi de politică.
Ei sunt 47% din cei aflaţi în ţară. Procentele se distribuie astfel: 23 USL, 11 PDL, 6 PPDD, 7 alte partide. USL este în jurul valorii de 50% din voturile exprimate.
Să lărgim puţin criteriile: poate că prezenţa la vot va fi mai mare. Încă 14% din românii aflaţi în ţară ar veni la vot: toţi la USL.
În termenii rezultatelor alegerilor, USL obţine peste 50%.
Să lărgim din nou criteriile: poate că prezenţa la vot va fi la cote mari, uşor mai ridicată decât la locale. Încă 11% din românii din ţară figurează drept votanţi: 3 procente la USL, 1 la PDL, 4 sau 5 la PPDD, restul la alte partide. Victoria USL rămâne consistentă.
Indiferent de ce criterii folosim, 28% din românii aflaţi în ţară sunt siguri că nu votează.
Ce înseamnă toate acestea?
1. Intenţia de vot pentru PDL era limitată şi stagna. Partidul era opţiunea declarată a 11-12% dintre românii aflaţi în ţară, exact procentul de votanţi ai PDL la alegerile locale. Aceştia vor veni la vot în aproape orice set de circumstanţe... dar PDL practic nu are votanţi adiţionali în afara acestor 12%. Electoratul partidului era hipermobilizat dar izolat şi sever limitat numeric.
2. PDL nu a reuşit să speculeze referendumul (18-20% dintre români ar fi votat NU dacă n-ar fi fost boicot) şi nici să capitalizeze încrederea în Traian Băsescu (care variază în continuare între 18% şi 23%), acest ultim element fiind o problemă cronică a PDL.
Dacă cooptarea unor figuri din afara PDL prin ARD nu duce la recuperarea acestor procente, este foarte posibil ca asocierea cu PDL să condamne orice proiect de unificare a dreptei.
3. Rezultatul alegerilor va fi determinat de capacitatea de mobilizare a USL. Aproape o cincime din românii aflaţi în ţară spun că ar vota USL fără a fi foarte hotărâţi că vor veni la vot.
Vin mulţi dintre ei? Vorbim de un raport 3,5-la-1 între voturile USL şi voturile PDL.
Vin puţini dintre ei? Vorbim de un raport 2-la-1 între voturile USL şi voturile PDL.
USL este în situaţia diametral opusă faţă de PDL: are un electorat potenţial numeros, dar care nu este mobilizat în întregime. Aproape jumătate din electoratul maxim al USL stă sub semnul incertitudinii.
4. Pe baza punctului 3, se poate afirma că o prezenţă mare beneficia USL. Cu fiecare votant adiţional, grupul restrâns şi bine definit de votanţi PDL scade ca pondere în totalul votanţilor.
Exemplu:
12% din cei aflaţi în ţară votează PDL.
Prezenţă la vot 50%: scorul PDL ar fi fost 12/50 =24%.
Prezenţă la vot 67%: după cum se vede din grafic, PDL nu are susţinători adiţionali/nehotărâţi. Cei 17% în plus sunt susţinători USL sau PPDD. Scorul PDL ar fi fost 12/67 = 18%.
Există experienţe trecute care să ne ghideze apropo de ce se va întâmpla la parlamentare?
Votul politic de la locale - cel pentru consilii judeţene - oferă indicii utile. Timp de luni de zile USL a stagnat la cota de 30-31% din totalul românilor aflaţi în ţară. La vot au venit nouă zecimi dintre ei.
PDL era, tot timp de luni de zile, opţiunea a 7% dintre românii aflaţi în ţară. Sondajele care creditau o prezenţă la vot mai mare săltau acest scor la 12% (adică 7% erau hotărâţi, 5% ezitau). Într-un final au venit la vot toţi cei 12% - un efect de mobilizare psihologică datorită venirii la putere a USL tocmai înainte de locale.
Situaţia s-a inversat: acum PDL are electoratul fix, iar scorul USL variază. PDL a beneficiat de instalarea guvernului Ponta, care a mobilizat în întregime electoratul ezitant (referendumul a jucat din nou acest rol pentru democrat-liberali). Un sfert din electoratul USL de acum un an ezită dacă să vină la vot, nefiind extrem de sigur de acest lucru. Fără ei, USL riscă să nu obţină 50%. Cu ei va obţine victoria. Mingea este în terenul USL.
miercuri, 19 septembrie 2012
O ţară nemulţumită şi din ce în ce mai interesată de politică
IRES a făcut un experiment interesant, repetând într-un sondaj efectuat în septembrie 2012 multe din întrebările formulate într-un alt sondaj, cu zece luni mai devreme.
Pe scurt: Nemulţumirea şi neîncrederea în viitor sunt (din nou) reginele agendei publice.
Atenţia acordată politicii şi mediului politic creşte la nivel declarativ, ceea ce ar putea semnala o prezenţă mare la parlamentare.
Dacă vorbim despre politicianul favorit al românilor, Victor Ponta este marele câştigător al ultimelor zece luni.
Detalii:
1. O ţară nemulţumită, dar motivele sunt diverse.
Similitudini:
Români care credeau acum zece luni că România merge într-o direcţie bună: 16%.
Români care cred acum că România merge într-o direcţie bună: 16%.
Români care credeau acum zece luni că România merge într-o direcţie greşită: 80%.
Români care cred acum că România merge într-o direcţie greşită: 80%.
Să analizăm mai în detaliu datele din septembrie, şi propun să le corelăm cu altele:
75% consideră că în această toamnă "vor continua scandalurile" între preşedinte şi primul ministru.
74% consideră că românii vor trăi mai rău în partea a doua a anului decât în prima jumătate.
Cifrele din septembrie trebuie înţelese în contextul coabitării:
- Susţinătorii "hardcore" ai preşedintelui au motive să fie nemulţumiţi şi sceptici: PDL/dreapta nu guvernează iar USL nu a reuşit să îi convingă;
- Oponenţii preşedintelui consideră că prezenţa acestuia la Cotroceni pune beţe-n roate guvernării Ponta şi că este în sine un lucru negativ pentru ţară;
- Nehotărâţii şi votanţii PPDD nu văd o schimbare dramatică a situaţiei lor economice după venirea la putere a USL.
În alte cuvinte, oameni cu convingeri politice radical diferite răspund la fel: "lucrurile merg rău / o să meargă şi mai rău", chit că motivaţia răspunsului este cu totul alta de la grup la grup. Procentele sunt identice în decembrie 2011 şi septembrie 2012 ("16%", "80%") dar este vorba de alţi oameni care compun acel "16%"...
2. Interesul declarat faţă de politică şi sentimentul de implicare în politică - în creştere.
Procentul celor care declară că sunt foarte interesaţi de ce se întâmplă în politică creşte de la 40% (decembrie) la 54% (acum).
Procentul celor care au un partid politic preferat creşte cu un sfert (!) de la 28% la 36%.
Procentul celor care au un om politic preferat creşte în termeni relativi cu 50%(!): de la 25% la 37%.
Cum evoluează principalii lideri politici din acest punct de vedere în ultimele zece luni? Cifrele de mai jos sunt date prin referinţă la totalul populaţiei aflate în ţară.
Crin Antonescu: de la 6% la 6,3%. Practic o creştere non-existentă, datorită marjei de eroare. "Scăderea dramatică" menţionată de ziare.com este efectul faptului că mulţi români s-au decis asupra unui politician favorit abia în ultimele luni, scăzând în mod relativ scorul preşedintelui PNL.
Traian Băsescu: de la 3,3% la 6,3%. O dublare.
Dan Diaconescu: de la 2,5% la 4%. O creştere aparent consistentă, dar în marja de eroare.
Mihai Răzvan Ungureanu, în principal datorită suprapunerii cu imaginea lui Traian Băsescu, intră în discuţie cu un relativ timid 2%.
...şi...
... marele performer...
Victor Ponta: de la 2% la 8,8% (!!).
Care este mecanismul pe baza căruia s-a realizat această creştere? Să fie vorba de creşterea vizibilităţii lui Victor Ponta în rândul electoratului USL sau de atragerea unor persoane care nu simpatizau Uniunea?
În decembrie, 46% dintre cei 25% dintre români care aveau un politician favorit erau ataşaţi de un politician USL. Vorbim despre 11,5% din populaţie.
În septembrie, 51% dintre cei 37% dintre români care aveau un politician favorit erau ataşaţi de un politician USL. Vorbim despre 18,5% din populaţie.
O creştere de 7 procente pentru politicienii USL - o creştere de 6,8% pentru Victor Ponta care este responsabil pentru aceasta aproape în totalitate.
Ce impact are asta asupra USL? Dacă ne uităm la totalul populaţiei aflate în ţară, cu cât ar veni mai mulţi oameni la vot cu atât scorul USL în procente ar fi mai mare. O mare parte din electoratul USL este compus din oameni care nu sunt siguri că ar veni la vot la parlamentare. Creşterea interesului faţă de politică şi focusarea simpatiei pe lideri politici sunt semnale pozitive pentru USL, sugerând o prezenţă mai mare decât dacă alegerile s-ar fi ţinut în primăvara acestui an.
Respondenţii au fost întrebaţi şi cine va câştiga alegerile parlamentare:
Decembrie: "O coaliţie în jurul PDL" 40%, USL 34%.
Septembrie: "O coaliţie în jurul PDL" 26%, USL 62%.
Acest lucru poate teoretic funcţiona ca o demobilizare a susţinătorilor USL ("câştigă oricum alegerile, n-o să depindă de votul meu"). Neîncrederea în capacitatea PDL/ARD de a câştiga alegerile este semnificativă; doi români din trei cred că USL va câştiga în toamnă, deşi jumătate dintre cei care susţin acest lucru nu sunt persoane care susţineau USL înainte de locale.
3. "Cine e preşedintele PDL??" şi pofta de partide noi
Doar o treime dintre români identifică în mod corect actualul preşedinte al PDL. Nici liderii USL nu stau excepţional din acest punct de vedere, dar măcar depăşesc 50%.
Procentul celor care ar vota un partid nou-înfiinţat a crescut de la 25% din populaţie la 30%. În mare parte aici vorbim de o "fata morgana", orice forţă politică nouă ratând unul sau mai multe din criteriile pe care aceşti români le au în minte. În fapt, dacă analizăm aspiraţiile sociale şi situaţia demografică, România are un deficit major de organizaţii politice de stânga, lucru despre voi mai scrie poate altă dată.
Pe scurt: Nemulţumirea şi neîncrederea în viitor sunt (din nou) reginele agendei publice.
Atenţia acordată politicii şi mediului politic creşte la nivel declarativ, ceea ce ar putea semnala o prezenţă mare la parlamentare.
Dacă vorbim despre politicianul favorit al românilor, Victor Ponta este marele câştigător al ultimelor zece luni.
Detalii:
1. O ţară nemulţumită, dar motivele sunt diverse.
Similitudini:
Români care credeau acum zece luni că România merge într-o direcţie bună: 16%.
Români care cred acum că România merge într-o direcţie bună: 16%.
Români care credeau acum zece luni că România merge într-o direcţie greşită: 80%.
Români care cred acum că România merge într-o direcţie greşită: 80%.
Să analizăm mai în detaliu datele din septembrie, şi propun să le corelăm cu altele:
75% consideră că în această toamnă "vor continua scandalurile" între preşedinte şi primul ministru.
74% consideră că românii vor trăi mai rău în partea a doua a anului decât în prima jumătate.
Cifrele din septembrie trebuie înţelese în contextul coabitării:
- Susţinătorii "hardcore" ai preşedintelui au motive să fie nemulţumiţi şi sceptici: PDL/dreapta nu guvernează iar USL nu a reuşit să îi convingă;
- Oponenţii preşedintelui consideră că prezenţa acestuia la Cotroceni pune beţe-n roate guvernării Ponta şi că este în sine un lucru negativ pentru ţară;
- Nehotărâţii şi votanţii PPDD nu văd o schimbare dramatică a situaţiei lor economice după venirea la putere a USL.
În alte cuvinte, oameni cu convingeri politice radical diferite răspund la fel: "lucrurile merg rău / o să meargă şi mai rău", chit că motivaţia răspunsului este cu totul alta de la grup la grup. Procentele sunt identice în decembrie 2011 şi septembrie 2012 ("16%", "80%") dar este vorba de alţi oameni care compun acel "16%"...
2. Interesul declarat faţă de politică şi sentimentul de implicare în politică - în creştere.
Procentul celor care declară că sunt foarte interesaţi de ce se întâmplă în politică creşte de la 40% (decembrie) la 54% (acum).
Procentul celor care au un partid politic preferat creşte cu un sfert (!) de la 28% la 36%.
Procentul celor care au un om politic preferat creşte în termeni relativi cu 50%(!): de la 25% la 37%.
Cum evoluează principalii lideri politici din acest punct de vedere în ultimele zece luni? Cifrele de mai jos sunt date prin referinţă la totalul populaţiei aflate în ţară.
Crin Antonescu: de la 6% la 6,3%. Practic o creştere non-existentă, datorită marjei de eroare. "Scăderea dramatică" menţionată de ziare.com este efectul faptului că mulţi români s-au decis asupra unui politician favorit abia în ultimele luni, scăzând în mod relativ scorul preşedintelui PNL.
Traian Băsescu: de la 3,3% la 6,3%. O dublare.
Dan Diaconescu: de la 2,5% la 4%. O creştere aparent consistentă, dar în marja de eroare.
Mihai Răzvan Ungureanu, în principal datorită suprapunerii cu imaginea lui Traian Băsescu, intră în discuţie cu un relativ timid 2%.
...şi...
... marele performer...
Victor Ponta: de la 2% la 8,8% (!!).
Care este mecanismul pe baza căruia s-a realizat această creştere? Să fie vorba de creşterea vizibilităţii lui Victor Ponta în rândul electoratului USL sau de atragerea unor persoane care nu simpatizau Uniunea?
În decembrie, 46% dintre cei 25% dintre români care aveau un politician favorit erau ataşaţi de un politician USL. Vorbim despre 11,5% din populaţie.
În septembrie, 51% dintre cei 37% dintre români care aveau un politician favorit erau ataşaţi de un politician USL. Vorbim despre 18,5% din populaţie.
O creştere de 7 procente pentru politicienii USL - o creştere de 6,8% pentru Victor Ponta care este responsabil pentru aceasta aproape în totalitate.
Ce impact are asta asupra USL? Dacă ne uităm la totalul populaţiei aflate în ţară, cu cât ar veni mai mulţi oameni la vot cu atât scorul USL în procente ar fi mai mare. O mare parte din electoratul USL este compus din oameni care nu sunt siguri că ar veni la vot la parlamentare. Creşterea interesului faţă de politică şi focusarea simpatiei pe lideri politici sunt semnale pozitive pentru USL, sugerând o prezenţă mai mare decât dacă alegerile s-ar fi ţinut în primăvara acestui an.
Respondenţii au fost întrebaţi şi cine va câştiga alegerile parlamentare:
Decembrie: "O coaliţie în jurul PDL" 40%, USL 34%.
Septembrie: "O coaliţie în jurul PDL" 26%, USL 62%.
Acest lucru poate teoretic funcţiona ca o demobilizare a susţinătorilor USL ("câştigă oricum alegerile, n-o să depindă de votul meu"). Neîncrederea în capacitatea PDL/ARD de a câştiga alegerile este semnificativă; doi români din trei cred că USL va câştiga în toamnă, deşi jumătate dintre cei care susţin acest lucru nu sunt persoane care susţineau USL înainte de locale.
3. "Cine e preşedintele PDL??" şi pofta de partide noi
Doar o treime dintre români identifică în mod corect actualul preşedinte al PDL. Nici liderii USL nu stau excepţional din acest punct de vedere, dar măcar depăşesc 50%.
Procentul celor care ar vota un partid nou-înfiinţat a crescut de la 25% din populaţie la 30%. În mare parte aici vorbim de o "fata morgana", orice forţă politică nouă ratând unul sau mai multe din criteriile pe care aceşti români le au în minte. În fapt, dacă analizăm aspiraţiile sociale şi situaţia demografică, România are un deficit major de organizaţii politice de stânga, lucru despre voi mai scrie poate altă dată.
luni, 17 septembrie 2012
Miopia dreptei? Un răspuns lui Adalbert Klein
Adalbert Klein (pseudonim) a scris un articol foarte interesant cu privire la importanţa alegerilor din toamnă pentru ARD. Câteva dintre afirmaţiile lui merită a fi comentate în detaliu:
1. Relevanţa alegerilor parlamentare
"Strategia de a considera alegerile parlamentare din 2012 ca fiind secundare în importanţă raportat la alegerile prezidenţiale din 2014 este riscantă. Foarte riscantă."
Întrebarea nu este dacă ARD ar trebui să câştige parlamentarele, ci dacă poate. La alegerile din toamnă, dreapta va intra în mod sigur în parlament şi în mod sigur ARD nu va obţine 50%+1 din voturi. Într-o citire literală a constituţiei, dacă Traian Băsescu doreşte să ofere unui politician ARD şansa de a forma un guvern, o va face, indiferent că scorul alianţei este de 12% sau 22% sau 32%.
Însă indiferent de cum citim Constituţia, ARD ar avea nevoie de 50%+1 din voturile din parlament. Pentru a guverna, ARD va fi obligată să realizeze o alianţă cu PPDD, UDMR şi minorităţile. Alternativ, Alianţa ar putea colabora cu parlamentarii PSD sau PNL care au votat suspendarea preşedintelui şi toate măsurile din acea perioadă. Aceste alternative ar putea aduce mai multe dezavantaje decât beneficii. În mod evident alianţa din jurul PDL trebuie să trateze alegerile parlamentare cu seriozitate, dar istoria României continuă şi după 9 decembrie 2012. Ceea ce ne conduce la subiectul următor.
2. Are nevoie dreapta de a guverna din decembrie încolo pentru a câştiga prezidenţialele din 2014?
"Fără preluarea guvernării din decembrie 2012, şansele dreptei la alegerile din 2014 intră în categoria pariurilor speculative. Nu poţi miza exclusiv pe greşelile adversarului şi pe recâştigarea preşedinţiei statului printr-un „desant fericit” în 2014 fără a fi parcurs în prealabil drumul critic ce îţi asigură logistica argumentelor şi ocazia de a demonstra că se poate guverna şi altfel decât corupt şi, mai ales, incompetent."
În mod interesant, dreapta - sau, pentru a lua cazul cel mai recent, PDL - a câştigat alegerile prezidenţiale de fiecare dată venind din opoziţie. Poate că ARD are nevoie să câştige în 2012 pentru ca MRU să câştige în 2014. Legătura cauzală nu este însă evidentă, după cum vom vedea în continuare.
3. Azi prim-ministru, mâine preşedinte?
"Fără capacitatea de a-şi proiecta prezidenţiabilul la alegerile din 2014 din poziţia de prim-ministru, dreapta politică îşi asumă un risc imens de a pierde în faţa unui Sorin Oprescu susţinut cu arme şi bagaje de un PSD aflat la guvernare."
În cele două decenii care au trecut de la Revoluţie, nici un prim-ministru nu a ajuns preşedinte. 2013 este un vârf de plată pentru datoriile statului român, iar situaţia economiei româneşti nu e deloc roză. Nu e clar de ce un candidat la prezidenţiale aflat într-o funcţie publică extrem de solicitantă şi dificilă din punct de vedere tactic şi electoral ar fi avantajat într-o luptă prezidenţială.
Evident, a fi prim-ministru în 2014 nu înseamnă o înfrângere automată în alegerile prezidenţiale. Dar nu e clar de ce asumarea unei poziţii publice la acest nivel s-ar traduce automat în victorie.
4. Miturile CDR lovesc din nou
"Să nu uităm că Emil Constantinescu a câştigat alegerile prezidenţiale din 1996 pe fondul eroziunii politice a lui Ion Iliescu cumulat cu revenirea societăţii civile şi recuperarea spiritului anticomunist din Piaţa Universităţii din primăvara lui 1990 în mitingurile organizate de Convenţia Democrată şi Alianţa Civică în perioada 1994-1996".
Personal, aş fi bold-uit invers. Adică aş fi scris despre "fondul eroziunii politice a lui Ion Iliescu cumulat cu revenirea societăţii civile şi recuperarea spiritului anticomunist din Piaţa Universităţii din primăvara lui 1990." Sau poate că aş fi înlocuit textul din partea a doua a frazei cu ceva foarte diferit.
Şi iată de ce:
Adalbert Klein nu avea acces la datele sociologice cu privire la electoratul CDR/Emil Constantinescu din 1996. Societatea civilă n-a revenit pentru că nu plecase nicăieri. Spiritul anticomunist din Piaţa Universităţii nu trebuia recuperat - el fusese prezent şi în 1992. Emil Constantinescu a obţinut atunci 4,6 milioane de voturi în turul doi - insuficient pentru victorie.
Patru ani mai târziu, pe baza unor strategii inteligente care au cooptat un electorat atipic pentru imaginea de sine a dreaptei (mediul rural, proletariat, locuitorii oraşelor mici, votanţi de extremă stângă şi extremă dreapta nemulţumiţi de economie) Emil Constantinescu a obţinut 7 milioane de voturi în turul doi. Dacă ar fi obţinut la fel de multe voturi în turul doi ca în 1992, ar fi pierdut la peste un milion de voturi distanţă.
Aceste observaţii nu sunt de natură istorică sau pedagogică. Mulţi oameni de dreapta încă nu înţeleg de ce dreapta a câştigat în trecut şi deci nu pot ajunge la concluzii corecte cu privire la modul în care dreapta ar putea câştiga în viitor. Dacă asta înseamnă ca anumite mituri cu privire la identitatea votanţilor dreptei să fie raşchetate, fie.
În loc de concluzie: nu susţin că ar fi bine ca dreapta parlamentară să rămână în opoziţie după decembrie 2012. Afirm că o înfrângere sau o decizie a ARD de a nu guverna după decembrie 2012 ar trebui privite cu moderaţie, ele nereprezentând un sfârşit de lume sau un dezastru fără precedent. A da foarte multă importanţă alegerilor din toamnă este un fenomen natural din punct de vedere politic, civic sau psihologic, dar planul pe care se poartă dezbaterea este deja definit. "Gradele de libertate" ale dreptei pentru această toamnă sunt puţine. Implicit nici rezultatele nu vor fi uluitoare - în bine sau în rău. Dacă există creativitate, capacitate de gândire strategică şi viziune pe partea dreaptă a eşicherului politic, acestea trebuie (deja) orientate spre 2014.
1. Relevanţa alegerilor parlamentare
"Strategia de a considera alegerile parlamentare din 2012 ca fiind secundare în importanţă raportat la alegerile prezidenţiale din 2014 este riscantă. Foarte riscantă."
Întrebarea nu este dacă ARD ar trebui să câştige parlamentarele, ci dacă poate. La alegerile din toamnă, dreapta va intra în mod sigur în parlament şi în mod sigur ARD nu va obţine 50%+1 din voturi. Într-o citire literală a constituţiei, dacă Traian Băsescu doreşte să ofere unui politician ARD şansa de a forma un guvern, o va face, indiferent că scorul alianţei este de 12% sau 22% sau 32%.
Însă indiferent de cum citim Constituţia, ARD ar avea nevoie de 50%+1 din voturile din parlament. Pentru a guverna, ARD va fi obligată să realizeze o alianţă cu PPDD, UDMR şi minorităţile. Alternativ, Alianţa ar putea colabora cu parlamentarii PSD sau PNL care au votat suspendarea preşedintelui şi toate măsurile din acea perioadă. Aceste alternative ar putea aduce mai multe dezavantaje decât beneficii. În mod evident alianţa din jurul PDL trebuie să trateze alegerile parlamentare cu seriozitate, dar istoria României continuă şi după 9 decembrie 2012. Ceea ce ne conduce la subiectul următor.
2. Are nevoie dreapta de a guverna din decembrie încolo pentru a câştiga prezidenţialele din 2014?
"Fără preluarea guvernării din decembrie 2012, şansele dreptei la alegerile din 2014 intră în categoria pariurilor speculative. Nu poţi miza exclusiv pe greşelile adversarului şi pe recâştigarea preşedinţiei statului printr-un „desant fericit” în 2014 fără a fi parcurs în prealabil drumul critic ce îţi asigură logistica argumentelor şi ocazia de a demonstra că se poate guverna şi altfel decât corupt şi, mai ales, incompetent."
În mod interesant, dreapta - sau, pentru a lua cazul cel mai recent, PDL - a câştigat alegerile prezidenţiale de fiecare dată venind din opoziţie. Poate că ARD are nevoie să câştige în 2012 pentru ca MRU să câştige în 2014. Legătura cauzală nu este însă evidentă, după cum vom vedea în continuare.
3. Azi prim-ministru, mâine preşedinte?
"Fără capacitatea de a-şi proiecta prezidenţiabilul la alegerile din 2014 din poziţia de prim-ministru, dreapta politică îşi asumă un risc imens de a pierde în faţa unui Sorin Oprescu susţinut cu arme şi bagaje de un PSD aflat la guvernare."
În cele două decenii care au trecut de la Revoluţie, nici un prim-ministru nu a ajuns preşedinte. 2013 este un vârf de plată pentru datoriile statului român, iar situaţia economiei româneşti nu e deloc roză. Nu e clar de ce un candidat la prezidenţiale aflat într-o funcţie publică extrem de solicitantă şi dificilă din punct de vedere tactic şi electoral ar fi avantajat într-o luptă prezidenţială.
Evident, a fi prim-ministru în 2014 nu înseamnă o înfrângere automată în alegerile prezidenţiale. Dar nu e clar de ce asumarea unei poziţii publice la acest nivel s-ar traduce automat în victorie.
4. Miturile CDR lovesc din nou
"Să nu uităm că Emil Constantinescu a câştigat alegerile prezidenţiale din 1996 pe fondul eroziunii politice a lui Ion Iliescu cumulat cu revenirea societăţii civile şi recuperarea spiritului anticomunist din Piaţa Universităţii din primăvara lui 1990 în mitingurile organizate de Convenţia Democrată şi Alianţa Civică în perioada 1994-1996".
Personal, aş fi bold-uit invers. Adică aş fi scris despre "fondul eroziunii politice a lui Ion Iliescu cumulat cu revenirea societăţii civile şi recuperarea spiritului anticomunist din Piaţa Universităţii din primăvara lui 1990." Sau poate că aş fi înlocuit textul din partea a doua a frazei cu ceva foarte diferit.
Şi iată de ce:
Adalbert Klein nu avea acces la datele sociologice cu privire la electoratul CDR/Emil Constantinescu din 1996. Societatea civilă n-a revenit pentru că nu plecase nicăieri. Spiritul anticomunist din Piaţa Universităţii nu trebuia recuperat - el fusese prezent şi în 1992. Emil Constantinescu a obţinut atunci 4,6 milioane de voturi în turul doi - insuficient pentru victorie.
Patru ani mai târziu, pe baza unor strategii inteligente care au cooptat un electorat atipic pentru imaginea de sine a dreaptei (mediul rural, proletariat, locuitorii oraşelor mici, votanţi de extremă stângă şi extremă dreapta nemulţumiţi de economie) Emil Constantinescu a obţinut 7 milioane de voturi în turul doi. Dacă ar fi obţinut la fel de multe voturi în turul doi ca în 1992, ar fi pierdut la peste un milion de voturi distanţă.
Aceste observaţii nu sunt de natură istorică sau pedagogică. Mulţi oameni de dreapta încă nu înţeleg de ce dreapta a câştigat în trecut şi deci nu pot ajunge la concluzii corecte cu privire la modul în care dreapta ar putea câştiga în viitor. Dacă asta înseamnă ca anumite mituri cu privire la identitatea votanţilor dreptei să fie raşchetate, fie.
În loc de concluzie: nu susţin că ar fi bine ca dreapta parlamentară să rămână în opoziţie după decembrie 2012. Afirm că o înfrângere sau o decizie a ARD de a nu guverna după decembrie 2012 ar trebui privite cu moderaţie, ele nereprezentând un sfârşit de lume sau un dezastru fără precedent. A da foarte multă importanţă alegerilor din toamnă este un fenomen natural din punct de vedere politic, civic sau psihologic, dar planul pe care se poartă dezbaterea este deja definit. "Gradele de libertate" ale dreptei pentru această toamnă sunt puţine. Implicit nici rezultatele nu vor fi uluitoare - în bine sau în rău. Dacă există creativitate, capacitate de gândire strategică şi viziune pe partea dreaptă a eşicherului politic, acestea trebuie (deja) orientate spre 2014.
vineri, 14 septembrie 2012
De ce avea nevoie PDL de ARD
Strict pentru această postare, să împărţim judeţele României în două categorii: cele în care PDL a candidat la alegerile locale sub forma unei alianţe (altă siglă, alt nume) şi cele în care a candidat sub numele său. Datorită situaţiei speciale a Harghitei şi Covasnei, aceste judeţe sunt excluse din analiza de mai jos.
În judeţele în care PDL a candidat în alianţă la localele din 2012, partidul obţinuse cu patru ani mai devreme 27,5% din voturile pentru consilierii judeţeni.
În 2012, în aceste judeţe la acelaşi tip de scrutin a obţinut 31,6%. O creştere de 4,1%. Dar, pe baza rezultatelor din celelalte judeţe, în care PDL şi UNPR au candidat separat, observăm că aproape jumătate din această creştere se datorează eforturilor organizaţiilor locale UNPR. Rămâne o creştere netă de 2%, adică o creştere în termeni relativi de 7%. Nu-i puţin pentru un partid nepopular care a guvernat în criză.
În judeţele în care PDL a candidat sub siglă proprie la localele din 2012, partidul obţinuse cu patru ani mai devreme 34,8% din voturile pentru consilierii judeţeni.
În 2012, în aceste judeţe a obţinut 23,5%. O pierdere de 11,3% = o treime (!) din scorul din trecut.
Revizuim informaţiile:
Unde PDL a candidat sub altă siglă, a câştigat procente faţă de 2008.
Unde PDL a candidat sub nume propriu, a pierdut o treime din scorul de acum patru ani.
ARD-ul pare a fi opţiunea logică. Un grup semnificativ de votanţi fug de PDL, de sigla PDL, de culorile PDL. Partidul trebuie să-şi promoveze candidaţii în mod ascuns. PDL speră că "efectul deghizării" de la locale se va repeta şi la parlamentare, dar la nivelul întregii ţări. Rolul organizaţiilor UNPR ar putea fi luat acum de oamenii pe care Partidul Forţa Civică, conceptul ARD şi chiar referendumul din vară i-ar mobiliza la vot. Localele au funcţionat drept un experiment. Experimentul pare să fi furnizat soluţia.
Există mai multe probleme legate de acest calcul dar nu le voi prezenta aici. În mod concret însă, conform sondajelor CSOP, ARD-ul aduce deocamdată trei procente în plus PDL-ului - aproximativ 14 mandate de parlamentari, cu 14% mai multe decât ar fi obţinut PDL candidând singur - existând perspectiva ca acest impact să crească.
În judeţele în care PDL a candidat în alianţă la localele din 2012, partidul obţinuse cu patru ani mai devreme 27,5% din voturile pentru consilierii judeţeni.
În 2012, în aceste judeţe la acelaşi tip de scrutin a obţinut 31,6%. O creştere de 4,1%. Dar, pe baza rezultatelor din celelalte judeţe, în care PDL şi UNPR au candidat separat, observăm că aproape jumătate din această creştere se datorează eforturilor organizaţiilor locale UNPR. Rămâne o creştere netă de 2%, adică o creştere în termeni relativi de 7%. Nu-i puţin pentru un partid nepopular care a guvernat în criză.
În judeţele în care PDL a candidat sub siglă proprie la localele din 2012, partidul obţinuse cu patru ani mai devreme 34,8% din voturile pentru consilierii judeţeni.
În 2012, în aceste judeţe a obţinut 23,5%. O pierdere de 11,3% = o treime (!) din scorul din trecut.
Revizuim informaţiile:
Unde PDL a candidat sub altă siglă, a câştigat procente faţă de 2008.
Unde PDL a candidat sub nume propriu, a pierdut o treime din scorul de acum patru ani.
ARD-ul pare a fi opţiunea logică. Un grup semnificativ de votanţi fug de PDL, de sigla PDL, de culorile PDL. Partidul trebuie să-şi promoveze candidaţii în mod ascuns. PDL speră că "efectul deghizării" de la locale se va repeta şi la parlamentare, dar la nivelul întregii ţări. Rolul organizaţiilor UNPR ar putea fi luat acum de oamenii pe care Partidul Forţa Civică, conceptul ARD şi chiar referendumul din vară i-ar mobiliza la vot. Localele au funcţionat drept un experiment. Experimentul pare să fi furnizat soluţia.
Există mai multe probleme legate de acest calcul dar nu le voi prezenta aici. În mod concret însă, conform sondajelor CSOP, ARD-ul aduce deocamdată trei procente în plus PDL-ului - aproximativ 14 mandate de parlamentari, cu 14% mai multe decât ar fi obţinut PDL candidând singur - existând perspectiva ca acest impact să crească.
miercuri, 12 septembrie 2012
Bucureşti - performanţe şi contraperformanţe electorale
Un top scurt şi inedit, care ia în calcul exclusiv forţele politice mari. Enjoy!
Locul trei la contraperformanţe electorale în Bucureşti:
2012, locale, PDL: 130 mii de voturi la consiliul municipal. Susţinătorii PDL afirmau că este singura forţă de dreapta de pe spectrul politic. Dacă lucrurile stau aşa, vorbim de cel mai slab rezultat înregistrat vreodată de dreapta în Bucureşti indiferent de tipul de scrutin. Dar se poate mai rău, după cum vei vedea în continuare.
Locul doi la contraperformanţe electorale în Bucureşti:
1992, prezidenţiale, turul unu, PD. Nominalizarea neinspirată a lui Caius Traian Dragomir duce la un eşec de proporţii. Candidatul PD (pe atunci FSN) termină pe locul patru în Capitală, depăşit până şi de Gheorghe Funar.
Cele 55 de mii de voturi primite de Caius Traian Dragomir reprezintă cel mai mic număr de voturi obţinut de FSN/USD/PD/PDL în Bucureşti după revoluţie, indiferent dacă vorbim de prezidenţiale, parlamentare sau alegerile pentru consiliul municipal... cu o excepţie. Ceea ce ne duce la:
Cea mai mare contraperformanţă din istoria electorală a Bucureştiului post-revoluţionar:
2000, prezidenţiale, turul unu, PD. Petre Roman obţine doar 41 de mii de voturi, mai puţin de o treime din voturile pro-PD de la parlamentarele care aveau loc simultan.
Cele 41 de mii de voturi ale lui Petre Roman sunt cel mai slab rezultat - ca număr de voturi - înregistrat de o forţă politică majoră (CDR-FSN-FDSN-PNL) în Bucureşti indiferent de tipul de scrutin, şi asta în condiţiile unei prezenţe bune. Alt mod de a pune problema: Corneliu Vadim Tudor a luat în Bucureşti, la acelaşi scrutin, de şase ori mai multe voturi.
Menţiune specială: 10 518 voturi pentru Teodor Meleşcanu (APR) la acelaşi scrutin, mai puţine decât cele primite de candidatul independent Gheorghe Eduard Manole.
Să trecem la pozitive:
Locul trei la performanţe electorale în Bucureşti:
2004 (tot anul), Alianţa DA. Cifrele spun o poveste de vis sau, ca să-l pastişez pe Turambar, "o ascensiune epifanică, of, să cânte vinul, să curgă muzica (şi nu invers)". În şase luni ADA aproape că şi-a dublat numărul de voturi:
Locale: 380 mii voturi
Parlamentare: 491 mii
Prezidenţiale, turul unu: 514 mii
Prezidenţiale: 650 mii.
Locul doi la performanţe electorale în Bucureşti:
1996, parlamentare, CDR: 561 mii voturi. Mai multe voturi decât a reuşit vreodată sigla PSD să obţină vreodată în Bucureşti după mineriade - iar forţa PSD în Bucureşti a fost întotdeauna subapreciată. Ceea ce ne duce la:
Cea mai mare performanţă din istoria electorală a Bucureştiului post-revoluţionar:
1996, prezidenţiale, Emil Constantinescu, turul doi: 812 mii de voturi. Jumătate din locuitorii cu drept de vot din Bucureşti vin la scrutin şi votează (prin comparaţie, în cazul lui Traian Băsescu vorbim de o treime în 2004 şi un pic peste un sfert cinci ani mai târziu). Ion Iliescu nu a obţinut niciodată atât de multe voturi în Capitală, în ciuda faptului că a beneficiat de multe circumstanţe favorabile. În turul doi al alegerilor din 2000, când se confrunta cu C.V. Tudor, "doar" 663 de mii de bucureşteni l-au susţinut.
Menţiune specială: Traian Băsescu, referendumul de suspendare din 2007: 695 de mii de voturi anti-demitere. Cinci ani mai târziu, un număr aproape egal de bucureşteni votau pentru demitere. Sic transit gloria mundi...
Locul trei la contraperformanţe electorale în Bucureşti:
2012, locale, PDL: 130 mii de voturi la consiliul municipal. Susţinătorii PDL afirmau că este singura forţă de dreapta de pe spectrul politic. Dacă lucrurile stau aşa, vorbim de cel mai slab rezultat înregistrat vreodată de dreapta în Bucureşti indiferent de tipul de scrutin. Dar se poate mai rău, după cum vei vedea în continuare.
Locul doi la contraperformanţe electorale în Bucureşti:
1992, prezidenţiale, turul unu, PD. Nominalizarea neinspirată a lui Caius Traian Dragomir duce la un eşec de proporţii. Candidatul PD (pe atunci FSN) termină pe locul patru în Capitală, depăşit până şi de Gheorghe Funar.
Cele 55 de mii de voturi primite de Caius Traian Dragomir reprezintă cel mai mic număr de voturi obţinut de FSN/USD/PD/PDL în Bucureşti după revoluţie, indiferent dacă vorbim de prezidenţiale, parlamentare sau alegerile pentru consiliul municipal... cu o excepţie. Ceea ce ne duce la:
Cea mai mare contraperformanţă din istoria electorală a Bucureştiului post-revoluţionar:
2000, prezidenţiale, turul unu, PD. Petre Roman obţine doar 41 de mii de voturi, mai puţin de o treime din voturile pro-PD de la parlamentarele care aveau loc simultan.
Cele 41 de mii de voturi ale lui Petre Roman sunt cel mai slab rezultat - ca număr de voturi - înregistrat de o forţă politică majoră (CDR-FSN-FDSN-PNL) în Bucureşti indiferent de tipul de scrutin, şi asta în condiţiile unei prezenţe bune. Alt mod de a pune problema: Corneliu Vadim Tudor a luat în Bucureşti, la acelaşi scrutin, de şase ori mai multe voturi.
Menţiune specială: 10 518 voturi pentru Teodor Meleşcanu (APR) la acelaşi scrutin, mai puţine decât cele primite de candidatul independent Gheorghe Eduard Manole.
Să trecem la pozitive:
Locul trei la performanţe electorale în Bucureşti:
2004 (tot anul), Alianţa DA. Cifrele spun o poveste de vis sau, ca să-l pastişez pe Turambar, "o ascensiune epifanică, of, să cânte vinul, să curgă muzica (şi nu invers)". În şase luni ADA aproape că şi-a dublat numărul de voturi:
Locale: 380 mii voturi
Parlamentare: 491 mii
Prezidenţiale, turul unu: 514 mii
Prezidenţiale: 650 mii.
Locul doi la performanţe electorale în Bucureşti:
1996, parlamentare, CDR: 561 mii voturi. Mai multe voturi decât a reuşit vreodată sigla PSD să obţină vreodată în Bucureşti după mineriade - iar forţa PSD în Bucureşti a fost întotdeauna subapreciată. Ceea ce ne duce la:
Cea mai mare performanţă din istoria electorală a Bucureştiului post-revoluţionar:
1996, prezidenţiale, Emil Constantinescu, turul doi: 812 mii de voturi. Jumătate din locuitorii cu drept de vot din Bucureşti vin la scrutin şi votează (prin comparaţie, în cazul lui Traian Băsescu vorbim de o treime în 2004 şi un pic peste un sfert cinci ani mai târziu). Ion Iliescu nu a obţinut niciodată atât de multe voturi în Capitală, în ciuda faptului că a beneficiat de multe circumstanţe favorabile. În turul doi al alegerilor din 2000, când se confrunta cu C.V. Tudor, "doar" 663 de mii de bucureşteni l-au susţinut.
Menţiune specială: Traian Băsescu, referendumul de suspendare din 2007: 695 de mii de voturi anti-demitere. Cinci ani mai târziu, un număr aproape egal de bucureşteni votau pentru demitere. Sic transit gloria mundi...
vineri, 7 septembrie 2012
Câţi oameni au boicotat activ referendumul?
Ştefan Vlaston a scris despre cei 10 milioane care nu au venit la referendum, prezumând că voinţa lor politică:
a) s-a manifestat prin absenteism;
b) s-ar putea manifesta din nou la parlamentare, de data asta prin vot.
Cristian Diaconescu a atins şi el acest subiect în termeni asemănători. El a fost menţionat şi de Dan Andronic.
La mijloc se află o confuzie nefericită şi dătătoare de speranţe false.
În mod evident printre cei 10 milioane care au absentat de la referendum există persoane care au boicotat, susţinându-l conştient pe Traian Băsescu, dar ponderea lor este mai mică decât se crede.
Voi începe cu o observaţie generală. Un sub-grup al absenţilor de la referendum sunt românii plecaţi în străinătate dar care se află pe listele electorale - între 2 şi 3 milioane de persoane. Gradul maxim de participare la vot al diasporei a fost înregistrat la turul doi al alegerilor din 2009, când au votat 150 de mii dintre ei. În mod evident câteva zeci de mii de români aflaţi în străinătate au boicotat activ referendumul de pe 29 iulie, dar cel puţin 1,8 milioane şi cel mult 2,8 milioane n-au mai votat niciodată din momentul în care au părăsit România.
Iar acum să discutăm problema constructiv. Există trei mijloace prin care putem să determinăm câţi oameni au boicotat activ referendumul.
1. Auto-identificare post-referendum: 1,5 milioane au boicotat, 8,5 milioane au absentat fără să intenţioneze ca prin aceasta să-l susţină pe Traian Băsescu
IRES identifică într-un sondaj efectuat imediat după referendum motivaţiile celor care spun că au absentat:
39% au indicat dezinteresul total pentru politică ("nu consider că are sens" şi "nu mă interesează rezultatul")
20% au afirmat că au absentat pentru ca referendumul să nu fie validat
34% au enunţat motive punctuale, neclare din punct de vedere politic ("eram plecat din localitate" sau "nu am avut timp")
7%: "nu pot să mă deplasez" (vorbim aici de o parte din cei 2,3 milioane de pensionari care n-au votat).
Toate procentele de mai sus trebuie calculate prin referire la totalul românilor aflaţi în ţară (sondajul nu acoperă diaspora). Câţi sunt aceştia? Să folosim o valoare de mijloc pentru estimarea numărului celor plecaţi - nici 2 milioane nici 3 milioane, ci 2,5. Pe liste se află aproape 18,5 milioane de persoane. În ţară se află atunci 16 milioane de români, dintre care 7,5 milioane au boicotat referendumul, dispuşi astfel:
39% dezinteresaţi total = 3 milioane.
34% alte motive = 2,5 milioane.
20% boicotanţi activ = 1,5 milioane.
7% nu s-au putut deplasa = 500 de mii.
2. Auto-identificare pre-referendum + extrapolare pe baza rezultatelor: 3,3 milioane au boicotat, 6,7 milioane au absentat fără să intenţioneze ca prin aceasta să-l susţină pe Traian Băsescu
De-a lungul referendumului, absolut toate sondajele făcute disponibile în mod public au indicat un raport de 2-la-1 în favoarea demiterii preşedintelui, în rândul celor care intenţionau să voteze, şi asta înainte ca Traian Băsescu să ceară un boicot. Cel mai optimist sondaj pentru tabăra anti-demitere, revelat chiar de către TB, vorbea de un raport 63% DA vs. 37% NU - în practică, un raport 2-la-1 la care se adaugă o marjă de eroare. A existat şi o mişcare pro-boicot înainte ca preşedintele să o promoveze în mod public, dar impactul ei nu a fost colosal. Acordându-i totuşi valoarea de 3%, avem o situaţie simplă:
În cazul în care n-ar fi existat nici un boicot de niciun fel, 63% din cei care ar fi venit la referendum ar fi votat DA, iar 37% din cei care ar fi venit la referendum ar fi votat NU.
La referendum s-au înregistrat 8,4 milioane de voturi, din care 7,4 milioane de voturi DA.
7,4 milioane = 63% din prezenţa care ar fi putut fi dacă n-ar fi existat boicot.
Prezenţa totală care ar fi putut fi dacă n-ar fi existat boicot se deduce din egalitatea 7,4 milioane / X = 63 / 100, şi este de 11,7 milioane.
37% din prezenţa care ar fi putut fi = 37% din 11,7 milioane, deci 4,3 milioane de români ar fi votat NU dacă am fi avut un referendum la care subiectul boicotului n-ar fi existat. 1 milion dintre ei au votat NU chiar şi în condiţiile unui boicot. În consecinţă, 3,3 milioane ar fi votat NU dar au refuzat să participe la referendum datorită boicoturilor oficiale şi neoficiale.
Ce este paradoxal la calculul de mai sus este că, cu cât consideri că frauda a fost mai mare, cu atât numărul voturilor potenţiale anti-demitere ... scade!
Exemplu:
Dacă crezi că s-au fraudat 1 milion de voturi, nr. voturilor NU ar fi fost 4 milioane, iar numărul celor care au boicotat este de 3 milioane.
Dacă crezi că s-au fraudat 2 milioane de voturi, nr. voturilor NU ar fi fost de 3,5 milioane, iar numărul celor care au boicotat este de 2,5 milioane.
3. Auto-identificare pre-referendum: 2,2 milioane au boicotat, 7,8 milioane au absentat fără să intenţioneze ca prin aceasta să-l susţină pe Traian Băsescu
În aproape toate sondajele efectuate după suspendare numărul celor care ar fi votat NU se afla un pic sub cota de 20% din populaţia aflată în ţară:
Avangarde, 7-11 iulie: 18,4%
CURS, 11-16 iulie: 20%
Avangarde, 16-21 iulie: 18,3%
CCSB, 18-21 iulie: 18,5%
Dacă luăm în considerare şi cei care plănuiau să boicoteze indiferent de ce-ar fi zis preşedintele, vorbim despre un vot anti-demitere din partea a 20% din cei 16 milioane de români aflaţi în ţară = 3,2 milioane. Un milion dintre ei au şi votat "NU" la referendum. Implicit, alţi 2,2 milioane de români au boicotat referendumul.
În concluzie, am încercat prin trei metode diferite să estimez numărul celor care au boicotat activ referendumul pentru a-l susţine pe Traian Băsescu. Vorbim despre un număr aflat între 1,5 milioane (estimarea cea mai pesimistă) şi 3,3 milioane (estimarea cea mai optimistă). În alte cuvinte, între 15% şi 33% dintre cei care n-au votat la referendum au făcut-o cu un scop politic anume, adică de a-l susţine pe Traian Băsescu.
a) s-a manifestat prin absenteism;
b) s-ar putea manifesta din nou la parlamentare, de data asta prin vot.
Cristian Diaconescu a atins şi el acest subiect în termeni asemănători. El a fost menţionat şi de Dan Andronic.
La mijloc se află o confuzie nefericită şi dătătoare de speranţe false.
În mod evident printre cei 10 milioane care au absentat de la referendum există persoane care au boicotat, susţinându-l conştient pe Traian Băsescu, dar ponderea lor este mai mică decât se crede.
Voi începe cu o observaţie generală. Un sub-grup al absenţilor de la referendum sunt românii plecaţi în străinătate dar care se află pe listele electorale - între 2 şi 3 milioane de persoane. Gradul maxim de participare la vot al diasporei a fost înregistrat la turul doi al alegerilor din 2009, când au votat 150 de mii dintre ei. În mod evident câteva zeci de mii de români aflaţi în străinătate au boicotat activ referendumul de pe 29 iulie, dar cel puţin 1,8 milioane şi cel mult 2,8 milioane n-au mai votat niciodată din momentul în care au părăsit România.
Iar acum să discutăm problema constructiv. Există trei mijloace prin care putem să determinăm câţi oameni au boicotat activ referendumul.
1. Auto-identificare post-referendum: 1,5 milioane au boicotat, 8,5 milioane au absentat fără să intenţioneze ca prin aceasta să-l susţină pe Traian Băsescu
IRES identifică într-un sondaj efectuat imediat după referendum motivaţiile celor care spun că au absentat:
39% au indicat dezinteresul total pentru politică ("nu consider că are sens" şi "nu mă interesează rezultatul")
20% au afirmat că au absentat pentru ca referendumul să nu fie validat
34% au enunţat motive punctuale, neclare din punct de vedere politic ("eram plecat din localitate" sau "nu am avut timp")
7%: "nu pot să mă deplasez" (vorbim aici de o parte din cei 2,3 milioane de pensionari care n-au votat).
Toate procentele de mai sus trebuie calculate prin referire la totalul românilor aflaţi în ţară (sondajul nu acoperă diaspora). Câţi sunt aceştia? Să folosim o valoare de mijloc pentru estimarea numărului celor plecaţi - nici 2 milioane nici 3 milioane, ci 2,5. Pe liste se află aproape 18,5 milioane de persoane. În ţară se află atunci 16 milioane de români, dintre care 7,5 milioane au boicotat referendumul, dispuşi astfel:
39% dezinteresaţi total = 3 milioane.
34% alte motive = 2,5 milioane.
20% boicotanţi activ = 1,5 milioane.
7% nu s-au putut deplasa = 500 de mii.
2. Auto-identificare pre-referendum + extrapolare pe baza rezultatelor: 3,3 milioane au boicotat, 6,7 milioane au absentat fără să intenţioneze ca prin aceasta să-l susţină pe Traian Băsescu
De-a lungul referendumului, absolut toate sondajele făcute disponibile în mod public au indicat un raport de 2-la-1 în favoarea demiterii preşedintelui, în rândul celor care intenţionau să voteze, şi asta înainte ca Traian Băsescu să ceară un boicot. Cel mai optimist sondaj pentru tabăra anti-demitere, revelat chiar de către TB, vorbea de un raport 63% DA vs. 37% NU - în practică, un raport 2-la-1 la care se adaugă o marjă de eroare. A existat şi o mişcare pro-boicot înainte ca preşedintele să o promoveze în mod public, dar impactul ei nu a fost colosal. Acordându-i totuşi valoarea de 3%, avem o situaţie simplă:
În cazul în care n-ar fi existat nici un boicot de niciun fel, 63% din cei care ar fi venit la referendum ar fi votat DA, iar 37% din cei care ar fi venit la referendum ar fi votat NU.
La referendum s-au înregistrat 8,4 milioane de voturi, din care 7,4 milioane de voturi DA.
7,4 milioane = 63% din prezenţa care ar fi putut fi dacă n-ar fi existat boicot.
Prezenţa totală care ar fi putut fi dacă n-ar fi existat boicot se deduce din egalitatea 7,4 milioane / X = 63 / 100, şi este de 11,7 milioane.
37% din prezenţa care ar fi putut fi = 37% din 11,7 milioane, deci 4,3 milioane de români ar fi votat NU dacă am fi avut un referendum la care subiectul boicotului n-ar fi existat. 1 milion dintre ei au votat NU chiar şi în condiţiile unui boicot. În consecinţă, 3,3 milioane ar fi votat NU dar au refuzat să participe la referendum datorită boicoturilor oficiale şi neoficiale.
Ce este paradoxal la calculul de mai sus este că, cu cât consideri că frauda a fost mai mare, cu atât numărul voturilor potenţiale anti-demitere ... scade!
Exemplu:
Dacă crezi că s-au fraudat 1 milion de voturi, nr. voturilor NU ar fi fost 4 milioane, iar numărul celor care au boicotat este de 3 milioane.
Dacă crezi că s-au fraudat 2 milioane de voturi, nr. voturilor NU ar fi fost de 3,5 milioane, iar numărul celor care au boicotat este de 2,5 milioane.
3. Auto-identificare pre-referendum: 2,2 milioane au boicotat, 7,8 milioane au absentat fără să intenţioneze ca prin aceasta să-l susţină pe Traian Băsescu
În aproape toate sondajele efectuate după suspendare numărul celor care ar fi votat NU se afla un pic sub cota de 20% din populaţia aflată în ţară:
Avangarde, 7-11 iulie: 18,4%
CURS, 11-16 iulie: 20%
Avangarde, 16-21 iulie: 18,3%
CCSB, 18-21 iulie: 18,5%
Dacă luăm în considerare şi cei care plănuiau să boicoteze indiferent de ce-ar fi zis preşedintele, vorbim despre un vot anti-demitere din partea a 20% din cei 16 milioane de români aflaţi în ţară = 3,2 milioane. Un milion dintre ei au şi votat "NU" la referendum. Implicit, alţi 2,2 milioane de români au boicotat referendumul.
În concluzie, am încercat prin trei metode diferite să estimez numărul celor care au boicotat activ referendumul pentru a-l susţine pe Traian Băsescu. Vorbim despre un număr aflat între 1,5 milioane (estimarea cea mai pesimistă) şi 3,3 milioane (estimarea cea mai optimistă). În alte cuvinte, între 15% şi 33% dintre cei care n-au votat la referendum au făcut-o cu un scop politic anume, adică de a-l susţine pe Traian Băsescu.
marți, 4 septembrie 2012
Dreapta reformistă după 2012
Aceasta este partea a treia a unei postări cu privire la destinul dreptei din 1992 şi până acum (părţile anterioare, a căror lectură nu este necesară pentru înţelegerea textului de mai jos, se află aici şi aici).
Încheiam partea a doua afirmând că alianţa PDL+ICCD+NR+PNŢ are o libertate redusă de acţiune la alegerile din toamnă. Mai important este că dreapta reformistă se confruntă cu probleme considerabile în perspectiva scrutinelor viitoare. De exemplu, ea are forţa de a propulsa candidatul său în turul doi al alegerilor prezidenţiale din 2014 dar nu are capacitatea de a atrage votanţii adiţionali cu ajutorul cărora acest candidat să obţină victoria. Alegerile prezidenţiale s-au câştigat întotdeauna cu cel puţin 5 milioane de voturi, o cifră stratosferică pentru situaţia actuală a dreptei reformiste din România. Chiar şi o guvernare eşuată a USL în anii următori nu garantează că votanţii dezamăgiţi ar veni pur şi simplu alături de ICCD/PDL/NR sau candidatul unei asemenea alianţe. Piaţa opţiunilor nu constă doar din USL şi alianţa de dreapta: absenteismul, de exemplu, este rege.
În plus, dreapta reformistă se confruntă cu un set special de circumstanţe, care fac ca situaţia să fie mult mai dificilă decât în momentele similare din trecut:
- tinerii şi în special studenţimea nu mai sunt de dreapta;
- din perspectiva majorităţii votanţilor, guvernarea Boc a decredibilizat dreapta reformistă atunci când vine vorba de soluţii economice;
- datorită antagonizării bugetarilor şi nu numai, cei mai mulţi români cu studii superioare sunt anti-PDL şi anti-alianţă;
- imaginea liderilor dreptei este asociată cu lipsa de empatie faţă de românii care nu sunt nici bogaţi şi nici intelectuali de calibru;
- dreapta reformistă nu mai luptă împotriva unei figuri centrale care mobilizează puternice energii sociale şi electorale împotriva sa (= Ion Iliescu), ci este asociată cu şi susţinută de o astfel de persoană (= Traian Băsescu);
- oamenii cu vârsta cuprinsă între 55 şi 75 de ani sunt români care au trăit cea mai mare parte a vieţii în comunism şi care, în marea lor majoritate, s-au format ca adulţi în epoca de relativă prosperitate a anilor '70. Din punct de vedere economic, pentru majoritatea acestora, anii '80 şi tot ce a urmat după aceea au fost un coşmar neîntrerupt. Iar aceşti oameni vin la vot într-o măsură mai mare decât cei din alte categorii de vârstă;
- proletariatul a dispărut, fiind înlocuit de un număr considerabil de persoane asistate social care sunt şi mai greu de atras de către formula actuală a opoziţiei;
- urbanul a fost în mare parte pierdut, iar ruralul nu a fost câştigat;
- situaţia dreptei reformiste în rândul electoratului bucureştean (= 10% din totalul votanţilor) este catastrofală.
Ce soluţii există? Să ne uităm la mecanismele punctuale utilizate de dreapta în trecut pentru a câştiga alegeri:
A. Cooptarea votanţilor asistenţiali prin intermediul unui lider carismatic. Discursul dreptei este croit acum, fără ezitare, pe demonizarea acestui grup. Dreapta reformistă ar avea nevoie de un Traian Băsescu de-dinainte-de-criză, care să poată reuni grupuri sociale antagonice cu un zâmbet şi o poantă. Nu îl are.
B. Furia. Dacă USL va guverna în anii următori şi dacă va guverna corupt, dreapta reformistă ar putea avea un culoar. Am asista practic la o re-editare a situaţiei din 2004, dar:
C. Specularea fragmentării stângii. Nu există o astfel de situaţie, iar dreapta reformistă nu o poate provoca. Mai mult, românii care se auto-identifică ca fiind de dreapta sunt divizaţi în principal datorită modului în care îl evaluează pe Traian Băsescu.
D. Susţinerea etnicilor maghiari în turul doi al prezidenţialelor. Utilă şi, probabil, va avea loc, dar impactul acestui grup este în scădere. În turul doi al alegerilor din 1992 sau 1996, Emil Constantinescu obţinea în HarCov 320 de mii de voturi. Traian Băsescu a primit în 2004 şi 2009 de patru ori mai puţine voturi în aceleaşi judeţe.
... Parcă lipseşte cheia de la lacăt.
Calea reală spre succes la prezidenţialele din 2014 şi parlamentarele din 2016 constă în alcătuirea unui proiect sau viziuni cu privire la viitorul României care, precum în 1996 sau 2004 sau 2009 dar poate pe alte coordonate, să atragă de partea dreptei reformiste votanţi care nu se asociază cu aceasta în clipa de faţă. O astfel de formulă va îndeplini următoarele criterii:
1. Menţinerea identităţii fundamentale a platformei şi valorilor reformiste. Degeaba atragi un milion de votanţi noi dacă pierzi 1,5 milioane de persoane care te-au susţinut de-a lungul ultimilor ani.
2. O suprascriere a temei "Traian Băsescu". Atâta timp cât România rămâne împărţită între susţinători şi oponenţi ai lui Traian Băsescu, dreapta pro-Băsescu va pierde scrutin după scrutin. Dacă în 2014 Traian Băsescu va fi în continuare o temă de discuţie publică în coordonatele de azi, candidatul prezidenţial al dreptei reformiste va pierde prin asociere. Acest criteriu nu implică abandonarea lui Traian Băsescu, ci deplasarea discuţiei de la un om politic la altceva - şi nu la nivel formal, de imagine, ci de substanţă.
3. Adaptarea proiectului la comunicatorii care trebuie să-l implementeze. Captarea votanţilor din mediul rural prin utilizarea unui discurs creştin arată bine în Powerpoint, dar dacă nu ai absolut niciun lider dispus sau capabil să comunice cu aceşti oameni... degeaba.
4. Să reprezinte o adăugire majoră la capitalul electoral al dreptei reformiste. Exemple:
Categoria/categoriile sociale ţintite trebuie să fie vaste din punct de vedere numeric. Ţinte mici, de tipul "nord-vestul Transilvaniei" sau "bucureştenii cu educaţie superioară" sau "votanţii de dreapta care n-au mai votat din 2000" fărâmiţează efortul şi aduc beneficii limitate.
5. Să marcheze o evoluţie faţă de trecut, învăţându-se din greşelile proiectelor anterioare. Mesajul CDR/Emil Constantinescu din 1996 a fost prea larg şi a atras grupuri cu aspiraţii sociale mult prea variate, în patru ani ajungându-se la a-i dezamăgi aproape pe toţi. Proiectele ADA/PDL au devenit dependente de carisma unui om politic, un mare succes pe termen scurt şi mediu dar o idee nefericită pe termen lung, popularitatea oricui putându-se topi în câteva ore cu efecte care se întind pe ani de zile.
6. Un proiect pe termen lung. Până acum, dreapta a trebuit să se reconstruiască la fiecare câţiva ani, aproape de la zero, cu lideri şi consultanţi noi, cu partide noi, de obicei în perspectiva unui scrutin extrem de apropiat, de obicei după o erodare profundă a credibilităţii sale. Acest model de funcţionare este ineficient şi periculos. Dreapta reformistă trebuie să elaboreze o analiză strategică care să includă până şi predicţii demografice pentru a permite o identificare consistentă a grupurilor care o vor vota şi după scrutinul viitor.
7. Simplitatea mesajului. Cum arată România pe care o propune dreapta reformistă? Un activist din orice judeţ, trezit din somn în mijlocul nopţii, ar trebui să poată explica acest lucru în maxim trei propoziţii pe care să le înţeleagă în întregime un auditoriu compus din membrii grupului sau grupurilor-ţintă ale proiectului.
Ce a propus CDR în 1996? Schimbare.
Ce a propus ADA în 2004? Dreptate ("ţepele din Piaţa Victoriei") şi prosperitate ("să trăiţi bine").
8. O analiză realistă a situaţiei dreptei reformiste după guvernarea din perioada 2010-2012. Teze precum "românii sunt spălaţi pe creier de Antena 3" sunt alibiuri care au efectul de a îngheţa orice analiză. Dreapta este blocată acum în auto-victimizări neproductive, datorate atenţiei acordate unor obstacole false (efectele sunt luate drept cauze, iar cauzele sunt trecute sub tăcere sau nesesizate). Puterea politică se câştigă prin voturi, care trebuie obţinute pe baza unor soluţii, care la rândul lor necesită o înţelegere a situaţiei de faţă şi a motivelor reale pentru care reforma nu mai este la fel de populară precum în 2004, 2008 sau 2009. A da din umeri şi a ridica braţele în aer a disperare nu este o atitudine constructivă.
Discuţia cu privire la proiectul menţionat mai sus va avea loc cu adevărat după parlamentare, la care dreapta reformistă va obţine un rezultat bun, poate chiar unul care va părea (în mod iluzoriu) liniştitor şi dătător de speranţe. Anul 2013 va fi decisiv, atunci dreapta trebuind atât să-şi formuleze strategia cât şi să înceapă implementarea ei.
Clarificare de final: rândurile de mai sus nu reprezintă o propunere inovativă, o idee personală sau o sugestie. Proiectul va fi alcătuit, mai devreme sau mai târziu, mai bine sau mai prost, respectând toate criteriile de mai sus sau - în cel mai rău caz - doar pe câteva. Existenţa proiectului e previzibilă: din punct de vedere demografic şi social, România nu permite unei drepte "pure" să reprezinte mai mult decât o minoritate vocală şi influentă. În mod evident, acest lucru este prea puţin pentru aspiraţiile dreptei reformiste care, ca de obicei, se va adapta la situaţie, îşi va lărgi mesajul şi va câştiga sau va fi aproape de victorie. Am încredere că, precum în ocaziile anterioare, proiectul despre care am vorbit mai sus va fi caracterizat de naturaleţe, el urmând să fie perfect integrat în discursul dreptei reformiste şi în perspectiva votanţilor actuali.
Încheiam partea a doua afirmând că alianţa PDL+ICCD+NR+PNŢ are o libertate redusă de acţiune la alegerile din toamnă. Mai important este că dreapta reformistă se confruntă cu probleme considerabile în perspectiva scrutinelor viitoare. De exemplu, ea are forţa de a propulsa candidatul său în turul doi al alegerilor prezidenţiale din 2014 dar nu are capacitatea de a atrage votanţii adiţionali cu ajutorul cărora acest candidat să obţină victoria. Alegerile prezidenţiale s-au câştigat întotdeauna cu cel puţin 5 milioane de voturi, o cifră stratosferică pentru situaţia actuală a dreptei reformiste din România. Chiar şi o guvernare eşuată a USL în anii următori nu garantează că votanţii dezamăgiţi ar veni pur şi simplu alături de ICCD/PDL/NR sau candidatul unei asemenea alianţe. Piaţa opţiunilor nu constă doar din USL şi alianţa de dreapta: absenteismul, de exemplu, este rege.
În plus, dreapta reformistă se confruntă cu un set special de circumstanţe, care fac ca situaţia să fie mult mai dificilă decât în momentele similare din trecut:
- tinerii şi în special studenţimea nu mai sunt de dreapta;
- din perspectiva majorităţii votanţilor, guvernarea Boc a decredibilizat dreapta reformistă atunci când vine vorba de soluţii economice;
- datorită antagonizării bugetarilor şi nu numai, cei mai mulţi români cu studii superioare sunt anti-PDL şi anti-alianţă;
- imaginea liderilor dreptei este asociată cu lipsa de empatie faţă de românii care nu sunt nici bogaţi şi nici intelectuali de calibru;
- dreapta reformistă nu mai luptă împotriva unei figuri centrale care mobilizează puternice energii sociale şi electorale împotriva sa (= Ion Iliescu), ci este asociată cu şi susţinută de o astfel de persoană (= Traian Băsescu);
- oamenii cu vârsta cuprinsă între 55 şi 75 de ani sunt români care au trăit cea mai mare parte a vieţii în comunism şi care, în marea lor majoritate, s-au format ca adulţi în epoca de relativă prosperitate a anilor '70. Din punct de vedere economic, pentru majoritatea acestora, anii '80 şi tot ce a urmat după aceea au fost un coşmar neîntrerupt. Iar aceşti oameni vin la vot într-o măsură mai mare decât cei din alte categorii de vârstă;
- proletariatul a dispărut, fiind înlocuit de un număr considerabil de persoane asistate social care sunt şi mai greu de atras de către formula actuală a opoziţiei;
- urbanul a fost în mare parte pierdut, iar ruralul nu a fost câştigat;
- situaţia dreptei reformiste în rândul electoratului bucureştean (= 10% din totalul votanţilor) este catastrofală.
Ce soluţii există? Să ne uităm la mecanismele punctuale utilizate de dreapta în trecut pentru a câştiga alegeri:
A. Cooptarea votanţilor asistenţiali prin intermediul unui lider carismatic. Discursul dreptei este croit acum, fără ezitare, pe demonizarea acestui grup. Dreapta reformistă ar avea nevoie de un Traian Băsescu de-dinainte-de-criză, care să poată reuni grupuri sociale antagonice cu un zâmbet şi o poantă. Nu îl are.
B. Furia. Dacă USL va guverna în anii următori şi dacă va guverna corupt, dreapta reformistă ar putea avea un culoar. Am asista practic la o re-editare a situaţiei din 2004, dar:
- dreapta reformistă ar fi în competiţie cu alţi actori de pe scena politică - de altfel şi în 2004 ADA şi Traian Băsescu au dus o luptă foarte puţin vizibilă cu PRM şi Corneliu Vadim Tudor pentru voturile "furioşilor";
- materialul uman al comunicatorilor este deficitar. Stolojan nu a fost suficient sau potrivit acum opt ani - a fost nevoie de Traian Băsescu pentru ca potenţialul electoral al furiei justiţiare să fie utilizat la maxim. Alianţa PDL+ICCD+NR pare să nu posede în clipa de faţă comunicatori de forţă care să îi poată convinge pe cei cu o educaţie sensibil mai limitată decât a lor;
- evident, dacă alianţa dreptei va guverna după 2012, furia anti-corupţie nu va exista sau va fi îndreptată împotriva sa.
D. Susţinerea etnicilor maghiari în turul doi al prezidenţialelor. Utilă şi, probabil, va avea loc, dar impactul acestui grup este în scădere. În turul doi al alegerilor din 1992 sau 1996, Emil Constantinescu obţinea în HarCov 320 de mii de voturi. Traian Băsescu a primit în 2004 şi 2009 de patru ori mai puţine voturi în aceleaşi judeţe.
... Parcă lipseşte cheia de la lacăt.
Calea reală spre succes la prezidenţialele din 2014 şi parlamentarele din 2016 constă în alcătuirea unui proiect sau viziuni cu privire la viitorul României care, precum în 1996 sau 2004 sau 2009 dar poate pe alte coordonate, să atragă de partea dreptei reformiste votanţi care nu se asociază cu aceasta în clipa de faţă. O astfel de formulă va îndeplini următoarele criterii:
1. Menţinerea identităţii fundamentale a platformei şi valorilor reformiste. Degeaba atragi un milion de votanţi noi dacă pierzi 1,5 milioane de persoane care te-au susţinut de-a lungul ultimilor ani.
2. O suprascriere a temei "Traian Băsescu". Atâta timp cât România rămâne împărţită între susţinători şi oponenţi ai lui Traian Băsescu, dreapta pro-Băsescu va pierde scrutin după scrutin. Dacă în 2014 Traian Băsescu va fi în continuare o temă de discuţie publică în coordonatele de azi, candidatul prezidenţial al dreptei reformiste va pierde prin asociere. Acest criteriu nu implică abandonarea lui Traian Băsescu, ci deplasarea discuţiei de la un om politic la altceva - şi nu la nivel formal, de imagine, ci de substanţă.
3. Adaptarea proiectului la comunicatorii care trebuie să-l implementeze. Captarea votanţilor din mediul rural prin utilizarea unui discurs creştin arată bine în Powerpoint, dar dacă nu ai absolut niciun lider dispus sau capabil să comunice cu aceşti oameni... degeaba.
4. Să reprezinte o adăugire majoră la capitalul electoral al dreptei reformiste. Exemple:
CDR, 1992, parlamentare: 2,2 milioane voturi
CDR, 1996, parlamentare: 3,7 milioane voturi (+68%)
Emil Constantinescu, 1992, turul doi al prezidenţialelor: 4,6 milioane voturi
Emil Constantinescu, 1996, turul doi al prezidenţialelor: 7,0 milioane voturi (+52%)
Voturi PNL + voturi PD + voturi CDR, 2000: 2,1 milioane voturi
Voturi ADA, 2004: 3,2 milioane voturi (+52%)
Categoria/categoriile sociale ţintite trebuie să fie vaste din punct de vedere numeric. Ţinte mici, de tipul "nord-vestul Transilvaniei" sau "bucureştenii cu educaţie superioară" sau "votanţii de dreapta care n-au mai votat din 2000" fărâmiţează efortul şi aduc beneficii limitate.
5. Să marcheze o evoluţie faţă de trecut, învăţându-se din greşelile proiectelor anterioare. Mesajul CDR/Emil Constantinescu din 1996 a fost prea larg şi a atras grupuri cu aspiraţii sociale mult prea variate, în patru ani ajungându-se la a-i dezamăgi aproape pe toţi. Proiectele ADA/PDL au devenit dependente de carisma unui om politic, un mare succes pe termen scurt şi mediu dar o idee nefericită pe termen lung, popularitatea oricui putându-se topi în câteva ore cu efecte care se întind pe ani de zile.
6. Un proiect pe termen lung. Până acum, dreapta a trebuit să se reconstruiască la fiecare câţiva ani, aproape de la zero, cu lideri şi consultanţi noi, cu partide noi, de obicei în perspectiva unui scrutin extrem de apropiat, de obicei după o erodare profundă a credibilităţii sale. Acest model de funcţionare este ineficient şi periculos. Dreapta reformistă trebuie să elaboreze o analiză strategică care să includă până şi predicţii demografice pentru a permite o identificare consistentă a grupurilor care o vor vota şi după scrutinul viitor.
7. Simplitatea mesajului. Cum arată România pe care o propune dreapta reformistă? Un activist din orice judeţ, trezit din somn în mijlocul nopţii, ar trebui să poată explica acest lucru în maxim trei propoziţii pe care să le înţeleagă în întregime un auditoriu compus din membrii grupului sau grupurilor-ţintă ale proiectului.
Ce a propus CDR în 1996? Schimbare.
Ce a propus ADA în 2004? Dreptate ("ţepele din Piaţa Victoriei") şi prosperitate ("să trăiţi bine").
8. O analiză realistă a situaţiei dreptei reformiste după guvernarea din perioada 2010-2012. Teze precum "românii sunt spălaţi pe creier de Antena 3" sunt alibiuri care au efectul de a îngheţa orice analiză. Dreapta este blocată acum în auto-victimizări neproductive, datorate atenţiei acordate unor obstacole false (efectele sunt luate drept cauze, iar cauzele sunt trecute sub tăcere sau nesesizate). Puterea politică se câştigă prin voturi, care trebuie obţinute pe baza unor soluţii, care la rândul lor necesită o înţelegere a situaţiei de faţă şi a motivelor reale pentru care reforma nu mai este la fel de populară precum în 2004, 2008 sau 2009. A da din umeri şi a ridica braţele în aer a disperare nu este o atitudine constructivă.
Discuţia cu privire la proiectul menţionat mai sus va avea loc cu adevărat după parlamentare, la care dreapta reformistă va obţine un rezultat bun, poate chiar unul care va părea (în mod iluzoriu) liniştitor şi dătător de speranţe. Anul 2013 va fi decisiv, atunci dreapta trebuind atât să-şi formuleze strategia cât şi să înceapă implementarea ei.
Clarificare de final: rândurile de mai sus nu reprezintă o propunere inovativă, o idee personală sau o sugestie. Proiectul va fi alcătuit, mai devreme sau mai târziu, mai bine sau mai prost, respectând toate criteriile de mai sus sau - în cel mai rău caz - doar pe câteva. Existenţa proiectului e previzibilă: din punct de vedere demografic şi social, România nu permite unei drepte "pure" să reprezinte mai mult decât o minoritate vocală şi influentă. În mod evident, acest lucru este prea puţin pentru aspiraţiile dreptei reformiste care, ca de obicei, se va adapta la situaţie, îşi va lărgi mesajul şi va câştiga sau va fi aproape de victorie. Am încredere că, precum în ocaziile anterioare, proiectul despre care am vorbit mai sus va fi caracterizat de naturaleţe, el urmând să fie perfect integrat în discursul dreptei reformiste şi în perspectiva votanţilor actuali.
luni, 3 septembrie 2012
Despre voturile "NU" de la referendum
Răzvan Cucui a scris un articol foarte interesant în Kamikaze. Acest articol oferă o perspectivă simplă şi clară asupra voturilor "NU" de la referendum. Voi pune în discuţie trei subiecte importante ridicate de articol:
1. Afirmaţia că voturile anti-demitere au provenit din mediul rural.
"Rămâne o singură explicaţie pentru restul de 800.000 de băsişti neelucidaţi: oamenii au fost constrânși să meargă la vot. Unde? În mediul rural controlat de USL."
Conform BEC, 359 603 voturi "NU" au provenit din municipii şi aproximativ 90 de mii din oraşe. 48,4% din voturile anti-demitere exprimate pe teritoriul ţării au venit din mediul urban.
Evident, oraşele cu primari PSD au ocupat primele locuri, chiar şi la voturi "NU" (16 914 în Constanţa, 14 232 în Iaşi). Şi totuşi, printre primele cinci oraşe la voturi anti-demitere sunt şi localităţi în care PDL a câştigat alegerile locale şi în care mobilizarea ar fi trebuit să fie aproape nulă (Cluj 12 285, Braşov 11 550).
Sectorul 5 al Bucureştiului, unde poate Răzvan Cucui s-ar fi aşteptat să fie multe voturi anti-demitere datorită oamenilor încurajaţi să voteze, ocupă penultimul loc între sectoare ca număr de voturi anti-demitere, prezenţa fiind de altfel foarte puţin peste media oraşului (+0,34%)
2. Supraestimarea factorului DD.
"Dacă din ăştia mai dăm la o parte şi un 15%-16% de votanţi anti-oricine ocupă abuziv locul lui Dan Diaconescu, descoperim că „voinţa poporului“ înseamnă opţiunea a doar 5 milioane de oameni normali care s-au înhămat, pe bune, la titularizarea lui Crin".
La vot au participat 340 de mii de persoane care-l consideră pe Dan Diaconescu cel mai potrivit om pentru funcţia de preşedinte, adică 4% din totalul celor care au votat. Din totalul voturilor DA, fanii DD au reprezentat 3,9%.
3. Supraestimarea calităţii comunicării lui Traian Băsescu din ultima săptămână + (într-o măsură mai mică) supraestimarea impactului mass-mediei.
"Asta în condiţiile în care, pe toate canalele, personal te-a rugat să nu achiesezi la lovitura democratică de stat, ci să mergi să ciocneşti o bere întru invalidarea puciului."
"Vreţi să îmi spuneţi că s-au dus neinformaţii? Imposibil! Şi dacă nu cumperi ziare, nu te dai pe internet, nu deschizi televizorul, radioul sau staţia de pe Logan, tot nu avea cum să nu-ţi bubuie-n urechi apelul suspendatului la boicot. Şi să fi aterizat în ţară pe 29 iulie, după un an de muncă silnică, la căpşuni, şi tot întrebai un vameş, un copil sau chiar un poliţist, cum stă treaba cu referendumul. Credeţi că au votat talibanii?! Păi, dacă eşti taliban, îţi asumi cel mai mic risc de cvorum? Exclus! Exclus şi să se fi speriat cineva de perspectiva în care, chiar şi în lipsa cvorumului, Traian Băsescu tot va fi fost demis de Parlament, după cum ameninţau unele voci agăţându-se de acea rămăşiţă de rudiment de ordonanţă. Dacă ţi-a spus Comandantul să nu vii, nu vii! Posibil să fi fost câţiva ipocriţi cu ei înşişi care s-au dus să spună NU, sanchi, din hipercorectitudine. Dar tot nu pot însuma un milion de tâmpiţi! O sută de mii, fie, accept!"
Până şi analişti în domeniul comunicării apropiaţi preşedintelui, precum Valeriu Turcan, au sesizat în seara votului comunicarea slabă şi nişată a preşedintelui-atunci-suspendat din ultimele zile ale campaniei, un factor agravat de faptul că reprezenta o schimbare majoră de strategie faţă de atitudinea din săptămânile anterioare. Simbolic este faptul că, până la închiderea urnelor, nu era clar nimănui dacă Traian Băsescu va veni la vot sau nu. "Apelul suspendatului la boicot" nu a fost un strigăt bubuit, ci o şoaptă întretăiată de multe condiţionalităţi şi neclarităţi. Dacă vorbea în mod direct de bere în primetime...
1. Afirmaţia că voturile anti-demitere au provenit din mediul rural.
"Rămâne o singură explicaţie pentru restul de 800.000 de băsişti neelucidaţi: oamenii au fost constrânși să meargă la vot. Unde? În mediul rural controlat de USL."
Conform BEC, 359 603 voturi "NU" au provenit din municipii şi aproximativ 90 de mii din oraşe. 48,4% din voturile anti-demitere exprimate pe teritoriul ţării au venit din mediul urban.
Evident, oraşele cu primari PSD au ocupat primele locuri, chiar şi la voturi "NU" (16 914 în Constanţa, 14 232 în Iaşi). Şi totuşi, printre primele cinci oraşe la voturi anti-demitere sunt şi localităţi în care PDL a câştigat alegerile locale şi în care mobilizarea ar fi trebuit să fie aproape nulă (Cluj 12 285, Braşov 11 550).
Sectorul 5 al Bucureştiului, unde poate Răzvan Cucui s-ar fi aşteptat să fie multe voturi anti-demitere datorită oamenilor încurajaţi să voteze, ocupă penultimul loc între sectoare ca număr de voturi anti-demitere, prezenţa fiind de altfel foarte puţin peste media oraşului (+0,34%)
2. Supraestimarea factorului DD.
"Dacă din ăştia mai dăm la o parte şi un 15%-16% de votanţi anti-oricine ocupă abuziv locul lui Dan Diaconescu, descoperim că „voinţa poporului“ înseamnă opţiunea a doar 5 milioane de oameni normali care s-au înhămat, pe bune, la titularizarea lui Crin".
La vot au participat 340 de mii de persoane care-l consideră pe Dan Diaconescu cel mai potrivit om pentru funcţia de preşedinte, adică 4% din totalul celor care au votat. Din totalul voturilor DA, fanii DD au reprezentat 3,9%.
3. Supraestimarea calităţii comunicării lui Traian Băsescu din ultima săptămână + (într-o măsură mai mică) supraestimarea impactului mass-mediei.
"Asta în condiţiile în care, pe toate canalele, personal te-a rugat să nu achiesezi la lovitura democratică de stat, ci să mergi să ciocneşti o bere întru invalidarea puciului."
"Vreţi să îmi spuneţi că s-au dus neinformaţii? Imposibil! Şi dacă nu cumperi ziare, nu te dai pe internet, nu deschizi televizorul, radioul sau staţia de pe Logan, tot nu avea cum să nu-ţi bubuie-n urechi apelul suspendatului la boicot. Şi să fi aterizat în ţară pe 29 iulie, după un an de muncă silnică, la căpşuni, şi tot întrebai un vameş, un copil sau chiar un poliţist, cum stă treaba cu referendumul. Credeţi că au votat talibanii?! Păi, dacă eşti taliban, îţi asumi cel mai mic risc de cvorum? Exclus! Exclus şi să se fi speriat cineva de perspectiva în care, chiar şi în lipsa cvorumului, Traian Băsescu tot va fi fost demis de Parlament, după cum ameninţau unele voci agăţându-se de acea rămăşiţă de rudiment de ordonanţă. Dacă ţi-a spus Comandantul să nu vii, nu vii! Posibil să fi fost câţiva ipocriţi cu ei înşişi care s-au dus să spună NU, sanchi, din hipercorectitudine. Dar tot nu pot însuma un milion de tâmpiţi! O sută de mii, fie, accept!"
Până şi analişti în domeniul comunicării apropiaţi preşedintelui, precum Valeriu Turcan, au sesizat în seara votului comunicarea slabă şi nişată a preşedintelui-atunci-suspendat din ultimele zile ale campaniei, un factor agravat de faptul că reprezenta o schimbare majoră de strategie faţă de atitudinea din săptămânile anterioare. Simbolic este faptul că, până la închiderea urnelor, nu era clar nimănui dacă Traian Băsescu va veni la vot sau nu. "Apelul suspendatului la boicot" nu a fost un strigăt bubuit, ci o şoaptă întretăiată de multe condiţionalităţi şi neclarităţi. Dacă vorbea în mod direct de bere în primetime...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
