Erodarea electorală la români - elemente de istorie şi isterie

Problema oponenţilor PSD nu este neapărat a câştiga, cât modul în care pierd. Înfrângerile survenite la sfârşitul guvernării şterg de pe scenă zeci de politicieni şi ajung să pună sub semnul întrebării existenţa partidului respectiv.

Concret:

Procente pierdute de PSD între 1992 şi 1996: cinci.
Procente pierdute de PSD între 2000 şi 2004: zero.
Total procente pierdute în două guvernări: cinci.
Adică, în medie, 2,5% pierdute per guvernare.

Prin comparaţie:

Procente pierdute de CDR între 1996 şi 2000 (incluzând PNL): şaisprezece.
Procente pierdute de PDL între 2008 şi 2012: optsprezece.

PNL a pierdut aproximativ 4% între 2004 şi 2008 deşi a încercat alt model de distribuire a resurselor, în special în ultimele luni.

Evident că apelul la istorie este mai puţin relevant, tehnic vorbind PSD-ului i se poate întâmpla orice în 2016.

În cazul în care subiectul trezeşte interes, voi scrie despre cauzele acestei stări de fapt săptămâna viitoare.

"Şi ceilalţi sunt la fel"

A spune "şi ceilalţi sunt la fel/fac acelaşi lucru" e începutul morţii electorale. Cu fiecare domeniu în care spui asta mai pierzi o şansă, un bastion, voturi.

De exemplu: "Şi ceilalţi au furat". OK, dar nu te aştepta să iei voturi din cauza unei presupuse incoruptibilităţi a ta/partidului tău.

Când îţi distrugi credibilitatea pe destul de multe planuri, adică ai dovedit şi ţi-ai asumat în mod public faptul că eşti exact ca adversarii tăi politici în ceea ce priveşte a, b, c, ... x, y, z mai rămân câteva variabile pe care nu le controlează nimeni în mod direct. Ele decid rezultatul pentru că, nu-i aşa, în toate celelalte aspecte ai dovedit că eşti la fel ca oponenţii tăi - toate celelalte aspecte au dispărut, ca şi când n-ar fi existat niciodată. Da, există 1-3 milioane de oameni care te-ar vota şi aşa, iertându-ţi toate bubele sau concluzionând în cadru privat "Şi ai noştri sunt praf, dar măcar sunt ai noştri". Însă nu aceşti votanţi decid rezultatul alegerilor. Variabilele 'rămase', cele decisive, sunt:

1. Carisma.

2. Tentaţia votului negativ. Voi arăta mâine de ce PSD a suferit în trecut mai puţin din cauza asta decât celelalte forţe politice. (În mod evident, nu există garanţii pentru viitor).

Ori de câte ori vezi sau auzi pe cineva justificând o eroare, o prostie sau o ilegalitate prin josnicia adversarilor, te rog să-ţi imaginezi un partid sau un om politic luând liftul electoral şi coborând de la etaj la subsol, în timp ce admite spăşit: "Mda, pe subiectul ăsta nu suntem superiori celorlalţi."

Situaţia se complică atunci când 'relele' comparate sunt în mod evident inegale şi aparţin aceleiaşi arii de activitate. În funcţie de circumstanţe şi de carisma comunicatorilor,

a. diferenţa este scoasă în evidenţă
sau
b. comunicatorii din tabăra opusă creează fum, publicul ne-captiv cască şi stă acasă în ziua votului.

Detaliul de vineri: nemţii-s nemţi

20 mai 1990, primele alegeri de după Revoluţie. Forumul Democrat al Germanilor din România primeşte 38 768 voturi.

În decembrie anul trecut, FDGR primeşte la parlamentare 39 175 voturi.

În douăzeci şi doi de ani de emigraţie, schimbări sociale şi politice profunde, crize economice şi perioade de opulenţă: o diferenţă de doar 407 voturi (adică 1% din numărul voturilor primite în 1990).

Valori în dezbaterile ARDOR - câteva observaţii

În ultima lună am avut plăcerea să fac o cercetare calitativă pentru ARDOR (Asociaţia Română de Dezbateri, Oratorie şi Retorică). Subiectul cercetării au fost câteva sute de dezbateri organizate în ultimii ani sub numele Closer2Oxford şi la care au participat studenţi sau masteranzi din România sau Republica Moldova. Din motive de timp nu voi face referire decât la primul grup.

Studiul nu este reprezentativ pentru toţi tinerii din România şi nici măcar pentru tinerii care sunt studenţi de facultate. Participanţii la dezbateri vor juca însă un rol important în societatea de peste un deceniu şi mai mult, o bună parte dintre ei urmând să devină corporatiştii, liber profesioniştii, ong-iştii şi chiar politicienii din viitor. Câteva concluzii pe care le prezint în mod public cu permisiunea ARDOR:

1. Încrederea în democraţie şi (mai ales) încrederea în capitalism reprezintă cei doi stâlpi pe care se bazează acest subgrup generaţional. Democraţia este văzută în genere drept o precondiţie pentru capitalism. Iar încrederea în capitalism este necesară ca şi confort psihic pentru oameni la început de carieră profesională. Indiferent dacă există o criză economică sau nu.

2. Încrederea în stat şi politicieni (cele două subiecte sunt deseori unificate) este scăzută. Referirile la norme şi directive europene depăşesc cu mult pe cele la legi româneşti. De altfel citatele, informaţiile şi exemplele utilizate provin în cea mai mare parte a cazurilor din afara României. Această elită-în-formare este bine conectată la fluxul informaţional din vest.

3. Dacă încercăm să construim o imagine pe baza valorilor menţionate în dezbateri - şi a raportărilor la aceste valori - România arată astfel: o naţie atomizată cu o viaţă socială şi de comunitate extrem de redusă, şi cu un stat rigid şi împiedicat, dar băgăreţ. Libertarianismul nu pleacă nicăieri, ba chiar va prospera.

4. Tinerii de azi nu mai au nimic în comun cu înaintaşii lor de la începutul anilor '90. Cei de acum sunt pragmatici (vezi punctul 1), plictisiţi (punctul 2), ba chiar agasaţi de tot ce se ciocneşte cu destinul lor personal (punctul 3). Par a fi mai degrabă o elită care va fi cooptată în proiecte decât una care să le creeze. Cel puţin pe termen scurt şi mediu.

Studiul este în mod evident mai complex, dar acestea sunt aspectele pe care le-am selectat pentru blog. Sper că le-ai găsit interesante, chiar şi ca ipoteze de lucru cu privire la tinerii educaţi din mediul urban care nu au făcut obiectul studiului.

Întreg studiul poate fi găsit aici.

Întrebări pentru la toamnă

Discuţia de mai jos va fi reluată pe baza sondajelor care vor fi efectuate în luna septembrie.
Premiză: în lunile august şi septembrie nu vor avea loc evenimente ieşite din comun.

Întrebarea 1: USL > 58%?

Nu există erori de impact major asupra votanţilor USL. Despre aşa ceva am putea teoretic discuta doar după ce, în iarnă, preţul gazelor va fi altul.
USL beneficia de 58% din voturile potenţiale acum câteva luni, puţin sub scorul de 60% de la alegeri. Mă aştept ca această valoare să rămână constantă.

Întrebarea 2: Quo vadis Cătălin Predoiu?

Notorietatea şi credibilitatea noii achiziţii a PDL vor fi măsurate în lunile care urmează, măcar pentru a testa potenţialul acestui om la prezidenţiale. Lansarea într-o lună nepropice (iulie) va diminua amploarea acţiunii de PR. Pe de altă parte, să nu subestimăm apetitul românilor pentru informaţie: cei care-şi permit o vacanţă sunt puţin numeroşi, restul stau în faţa televizoarelor şi vara.
Estimez un nivel de credibilitate în trena conducerii PDL (10% sau prin împrejurimi) şi o intenţie de vot la prezidenţiale formată dintr-o singură cifră. Să nu uităm că, în mod oficial, cu excepţia lui MRU palierul anti-USL e liber din acest punct de vedere.

Întrebarea 3: Ce scoruri vor avea PSD şi PNL?

În ultimele luni am asistat la un nu foarte subtil atac comunicaţional al PSD la adresa PNL: ni s-au prezentat miniştri incompetenţi, corupţi, neserioşi, etc. În niciun caz n-a fost vorba de miniştri social-democraţi (la scandalul privind liceul Bolintineanu măgăreaţa a căzut pe Stroe, ministrul de interne, şi nu pe Pricopie, ministrul educaţiei). Toată această joacă va avea un impact redus asupra votanţilor partidelor din USL: liberalii pot atinge 20% (dar nu o vor face) iar social-democraţii pot atinge 40% (dar nici acest lucru nu se va întâmpla). Raportul dintre cele două partide va rămâne în continuare de 3-la-2, cu mici nuanţe.

Întrebarea 4: Care va fi efectul ciocnirilor dintre Traian Băsescu şi Victor Ponta?

Prim-ministrul comunică din ce în ce mai slab iar preşedintele are un ascendent datorită aducerii lui Haysam (ascendent rătăcit şi înghesuit sub o mulţime de alte teme - de văzut cum va evolua povestea în săptămânile următoare).
Cred că preşedintele va pierde susţinerea vremelnică a votanţilor PSD mulţumiţi de coabitare şi îl vom revedea aproape de 20% în clasamentele privind încrederea în diverşi lideri politici. Victor Ponta nu este imbatabil, dar atacul a fost lansat prea devreme - poate datorită unor circumstanţe pe care preşedintele nu le controla.

Întrebarea 5: Ce scor va avea Partidul Mişcarea Populară?

Profilul relativ redus al politicienilor care aparţin Partidului MP reduce din potenţial. Un raport de 2-la-1 între scorul PDL şi cel al Partidului MP ar fi mulţumitor pentru iniţiatorii celui din urmă. O situaţie mai bună este posibilă, dar nu atât de probabilă.
Precizez că în acest moment scorul în sondaje contează mult mai puţin pentru Partidul MP decât formarea structurilor în teritoriu.

Întrebarea 6: Va ieşi opoziţia non-PPDD-istă din menghină?

Scorul însumat al tuturor partidelor care aparţin acestui arc este de 20%.
La prezidenţiale: 30%.
Ieşirea din prim-plan a PPDD-ului şi scena relativ statică în domeniul candidaturilor la prezidenţiale mă conduc spre următoarea estimare:
la parlamentare > 20% dar mai puţin de 25%
la prezidenţiale nicio schimbare, poate cel mult în rău.

Întrebarea 7: Rămâne în frunte triada PIO?

Dacă scoatem din calcul pe Raed Arafat, în fruntea tuturor sondajelor privind încrederea în politicieni sau cu potenţial de a deveni politicieni se află Ponta, Isărescu şi Oprescu. Prim-ministrul nu va mai ocupa locul întâi. Crin Antonescu - din ce în ce mai puţin vizibil în plan comunicaţional - nu va intra pe podium. Traian Băsescu dansează în jurul subiectelor cu impact (ergo multă politică externă şi macroeconomie). Alte figuri de prim-plan nu există în această vară.

Reamintesc următorul detaliu: dacă nu-ţi place partidul A şi nici politicianul B care aparţine acestui partid, iar A şi B te înfurie din ce în ce mai mult odată cu trecerea timpului, în sondaje nu se va schimba absolut nimic. Pentru modificări e nevoie de votanţi care să-şi schimbe opţiunea de vot sau, cel puţin, să renunţe să mai susţină verbal partidul cu care ţineau până mai ieri şi să devină nehotărâţi.

Estimările de mai sus sunt plate şi nesurprinzătoare. Ele reprezintă un model funcţional şi atât. Şarmul politicii este să vedem, peste două luni, care elemente din tabloul de mai sus *nu* au evoluat aşa cum era de aşteptat.

Pentru oamenii care nu sunt membri de partid şi se opun USL

Există oameni de bună calitate, intelectuali de calibru, bine intenţionaţi care trebuie ţinuţi cât mai departe de tot ce înseamnă strategie electorală, campanie electorală, comunicare şi relaţionare cu electoratul. De obicei (vezi 1993-1996 şi 2001-2004) nu ei joacă rolul important în câştigarea alegerilor, acesta revenind unor profesionişti puţin vizibili. Lucrurile devin însă periculoase când atitudinea acestor elite infectează votanţi. Pentru că aceşti votanţi, la rândul lor, devin imaginea forţei politice sau candidatului pe care îl susţin. Devin cel mai bun reper pentru nehotărâţi. Reper negativ. Ideile se propagă, cu efecte cel puţin nefericite. Cu excepţii minuscule sunt idei proaste, inutile, ba chiar periculoase în plan electoral.

Poţi să fii analist, filozof, intelectual, om cu reale aptitudini într-un domeniu anume şi să spui prostii când vine vorba de alegeri, electorat şi populaţie. Elita României nu s-a adaptat încă la votul universal, aşa că acest lucru nu e de mirare. A fi citit Guy de Maupassant, Schopenhauer sau Adam Smith în original nu califică pe nimeni în sociologie politică, analiză politică sau comunicare politică precum nu-i califică nici în a juca fotbal, a fi violonişti de excepţie sau comis-voiajori performanţi. Nu e nicio tragedie, e o realitate a vieţii.

Această postare nu este adresată membrilor de partid. Ei au în cea mai mare parte contact cu "România reală" şi ştiu că între panseul de cafenea şi strategiile sau tacticile reale de câştigat voturi este, din fericire, o diferenţă imensă. Majoritatea votanţilor şi militanţilor fără carnet nu ştiu acest lucru sau nu bănuiesc amploarea acestei diferenţe.

"Românii proşti" şi victoria USL

"Să încerci să-l înţelegi pe Muad'Dib fără să-i înţelegi inamicii, Harkonenii, înseamnă să încerci să vezi Adevărul fără să cunoşti Minciuna. Înseamnă să încerci să vezi Lumina fără să cunoşti Întunericul. Nu se poate." (Frank Herbert, Dune)

Victoria USL e pusă de oponenţii săi pe seama prostiei votanţilor USL. Sau chiar, într-o formă mai elaborată, pe seama prostiei poporului român.

În primul rând, orice referire la "popor" în termeni largi este deficitară. Am scris despre acest subiect aici. Recomand cu căldură link-ul, el explică de ce voi pune problema în termeni ceva mai sobri.

Victoria USL se datorează într-o bună măsură oponentului slab şi slăbit pe care l-a avut în faţă. Dacă eu am 5000 de voturi iar ceilalţi candidaţi au doar o mie, câştig cu uşurinţă ("83%!"). Dacă însă am un oponent puternic care a strâns şase mii de voturi, scorul meu e mult mai mic. Victoria USL este imposibil de studiat fără a înţelege ce şi cum a fost PDL.

1. Punctul de pornire: un partid mai slab decât oponenţii săi

În 2008, PDL a obţinut 33% din voturi. Partidul era la foarte multe procente şi mandate distanţă de a guverna fără PSD *şi* fără PNL. Motivul pentru care partidul a preluat singur batonul guvernării - rezultatul turului doi al prezidenţialelor - a fost dinamitat în planul percepţiei publice pe 6 mai 2010, adică practic imediat.

În momentul de euforie din toamna lui 2008 s-a scăpat din vedere forţa combinată a PSD şi PNL (53% din voturi). Nota de plată a venit în 2012, în special la locale dar nu numai.

2. Un partid care nu-şi convingea propriul electorat

Să ne gândim la votanţii PDL din 2008...

... şi la agenda lor în 2012.

Vroiai să îl susţii pe Traian Băsescu, să aperi statul de drept? ARD n-a promovat această paradigmă, era ca şi când referendumul n-ar fi avut loc niciodată. Două milioane de persoane care ar fi votat la referendum împotriva demiterii n-au votat ARD la parlamentare, de fapt mulţi n-au mai votat deloc.

Vroiai să votezi împotriva corupţiei? Monica Macovei - un punct de referinţă pentru electoratul TB/PDL în acest domeniu - nu a existat în marketing-ul campaniei. Mai mult, comisia Macovei a fost un dezastru din aproape toate punctele de vedere. Mulţi corupţi au ajuns pe buletinul de vot. S-a sperat că românii sunt .... proşti şi n-o să-şi dea seama.

Vroiai să votezi pentru o economie mai bună, măsuri inteligente în domeniul fiscalităţii, un stat mai mic şi mai sprinten? ARD nu era o opţiune. Lectura măcar parţială a programului oferă momente de umor veritabil.

Vroiai să susţii măsurile de austeritate din 2010? Boc fusese zburat din fruntea partidului. Conducerea PDL trecea subiectul sub tăcere, asta când nu îl ataca pe Emil Boc în mod direct.

Vroiai un sistem de sănătate mai bun? ARD nu vorbea despre asta. Vroiai soluţii în educaţie? Nu le găseai la ARD.

Vroiai să votezi în numele morţilor din decembrie 1989, în numele Pieţei Universităţii, în numele luptei împotriva comunismului? Unii oameni au făcut asta şi au optat pentru ARD. Ei au reuşit să găsească legătura între Costică Canacheu şi Corneliu Coposu sau între Cezar Preda şi "Mai bine mort decât comunist". "Idioţi utili" vor mai exista atâta timp cât Ion Iliescu va fi asociat cu politica.

Vroiai patriotism, credinţă, speranţă? Nu, ARD nu servea aşa ceva. O tentativă în acest sens a fost lovită de ridicol. Actorii nu intrau în rol.

În plus, Vasile Blaga anunţa la începutul campaniei electorale că se va alia cu PNL. Deci nu era clar ce votezi de fapt. Un guvern Antonescu? ARD nu a anunţat niciodată în mod public care era oferta sa la nivel de miniştri. N-a anunţat numele unui potenţial prim-ministru. De fapt, fiind o alianţă electorală şi nu politică, în plan juridic ARD urma să se desfiinţeze în ziua următoare alegerilor. Deci votai un cadavru în descompunere programată.

Atunci ce găseai la ARD? Cu câteva excepţii punctuale candidaţii erau mediocri. Cei din FC-NR-PNŢCD au fost aruncaţi în colegii dificile, fără să aibă resurse la dispoziţie, dar cât să păcălească "lumea bună, finuţă" că ARD ar fi avut peste tot candidaţi de calitate. Acesta a fost marele succes al ARD: nada a fost înghiţită. Nimeni acum nu se mai uită să vadă cine a candidat împotriva USL, şi se vorbeşte de parcă am fi asistat la o luptă între îngeri şi Mordor. Împotriva lui Becali a candidat un director Metrorex care, practic, nu era om politic. Împotriva lui Voiculescu s-a trimis, de asemenea, un candidat non-politic, greşeala PSD de la primăria Bucureştiului în 1996. Exact împotriva lui Voiculescu era nevoie de o candidatură de forţă. Blaga a spus pas la idee.

Deja 15% din parlamentarii PDL au plecat din partid şi sunt acum la putere. În câteva luni sute de mii de voturi pro-ARD au fost călcate în picioare. Dar poporul român a fost prost pentru că... nu a băgat în Parlament mai mulţi astfel de oameni? Poftim?

3. Un partid care nu putea atrage votanţi noi

A realiza acest obiectiv era imposibil din motivele menţionate mai sus, dar şi pentru că PDL:

- Avusese imaginea unui partid care luptă împotriva corupţiei şi s-a dovedit a fi corupt până în măduva oaselor. Adică şi-a aruncat brand-ul la gunoi.

- Avusese imaginea unui partid al prosperităţii, dar a fost tras în jos de criză. Factorul subestimat până şi acum: mărirea TVA. Birocraţia a rămas în mare parte criminală, unele măsuri bune au ieşit la iveală ... în timpul guvernării Ponta. Deci la revedere, potenţiale voturi din partea micilor întreprinzători.

- Avusese imaginea unui partid eficient, al primarilor de calitate. Unii primari au rezistat alegerilor locale, dar cu greu. La parlamentare s-a ratat transmiterea de capital electoral.

- comunicarea şi comunicatorii: no comment.

- valori: nu (mai) erau de niciunele. Rebranduirea s-a făcut exclusiv prin schimbarea siglei şi a numelui, atât la locale cât şi la parlamentare. Adică PDL a sperat că românii sunt.... proşti.

- Alternativele la PDL - NR, FC -  au candidat alături de PDL. Susţinătorii lor din afara electoratului PDL, câţi o fi fost, au plecat dezgustaţi. Susţinătorii lor care veniseră de la PDL s-au pomenit reîntorşi la matcă, într-un joc cu sumă zero.

4. Un adversar puternic

USL nu a jucat perfect, dar a jucat bine. Se baza în mod constant pe 3,2 milioane de oameni care au votat în 2008, 2009 şi 2012 partidele care au compus ulterior USL, dar şi candidaţii lor la preşedinţie. Atenţie, deja vorbim de un grup mai mare decât electoratul PDL din urmă cu câţiva ani (2,2 - 2,5 milioane). Dar e doar începutul...

... şi asta pentru că la prezidenţiale candidaţii PSD şi PNL au mai mobilizat încă 2 milioane de persoane, atât în primul tur cât şi în al doilea. Din aceştia, în 2012, au venit la vot la locale şi la parlamentare 1,2 milioane.

5. Mini-concluzie

Un partid mai slab decât oponenţii săi însumaţi.

A pierdut votanţi.

N-a câştigat alţii noi.

Oponenţii s-au mobilizat foarte bine.

În alte cuvinte, PDL a fost prea mic pentru a câştiga războaiele pe care le-a dus. Iar erorile făcute au accentuat situaţia. Partidul era "prea băsist" pentru votanţii USL şi "prea puţin băsist" pentru susţinătorii săi. Trădările din rural au fost cireaşa de pe tort.

Cazurile Voiculescu şi Becali sunt exemplificări minore ale unui val imens. ARD a înlesnit victoria acestor candidaţi cu erori tactice, adică "dându-se la o parte" cam ca peste tot. Faptul că ARD a fost la un vârf de unghie de a fi depăşit de PPDD (un cumul de aspiraţii anti-sistem) arată cât de slabe au fost oferta şi performanţa.

PDL ajunsese atât de jos încât s-ar fi votat pentru *oricine*, atâta timp cât candida împotriva sa. Atât de puţine arme sau argumente avea acest partid la dispoziţie pentru a convinge votanţi. Atât de dispreţuit era, atât de multe pârghii apăsase prost în atât de multe grupuri sociale. Când obţii mai puţine voturi decât partidele istorice în 1990 vorbim de o prestaţie cu adevărat ieşită din comun.

"Dar de ce nu se prind votanţii că trebuie să voteze pentru altcineva decât USL?". Dacă laşi contracandidatul să zburde, va câştiga. Nu există oponenţi imbatabili (vezi exemplul Stavarache vs. Sechelariu de acum câţiva ani). Dar trebuie să te lupţi - să ai resurse, know-how politic şi ambiţie. Votanţii nu "se prind" că trebuie să te voteze. Trebuie să-i convingi. Nu poţi să aştepţi să-ţi pice în braţe votanţi. Ar fi o atitudine... asistenţială.

Ca notă de final: să rămânem la afirmaţia "românii sunt proşti". Întreb pe cei care cred acest lucru şi urăsc USL: era poporul prost şi în 2004? Sau 1996? Sau 2007 (victorie categorică a lui Traian Băsescu la referendum)? Sau 2009? Oare nu cumva poporul e prost atunci când "ai noştri" pierd, iar când "ai noştri" câştigă e un popor inteligent? Dacă aşa stau lucrurile poporul nu e nici prost, nici inteligent. Sau fluctuează atât de des ca inteligenţă că afirmaţia e inutilă şi trebuie nuanţată ("poporul e prost din când în când", ceea ce - să fim sinceri - reduce enorm din impact şi de fapt nu mai înseamnă aproape nimic).

Muncitorii au pornit / şi-ntr-un glas s-au înfrăţit

Martie şi iunie 1995 - Fundaţia Soros efectuează două sondaje.

Votanţii CDR reprezintă 16% din populaţie. CDR este la două treimi din numărul de voturi pe care-l obţine un an mai târziu. În alte cuvinte, nu prindem dreapta într-un moment oribil (CDR2000 şi PNL au primit în 2000 votul a 8% din românii aflaţi pe liste, cam cât ARD) şi nici într-un moment de apogeu, precum înainte de alegerile din 1996, detalii aici.

Să ne uităm la un grafic ocupaţional:

În graficul de mai sus, termenul "intelectuali" face referire la meserii care necesită (şi) calificare teoretică. Azi am împărţi acest grup în mai multe categorii de bugetari - profesori, medici, birocraţi - şi de liber profesionişti - avocaţi, arhitecţi, etc.

Condiţiile sociologice extrem de dure în care s-a dezvoltat dreapta românească sunt evidente. O forţă politică susţinută de "proletariatul muncitoresc", intelectuali, pensionari şi şomeri ar înclina oriunde altundeva pe glob spre stânga. Pe de altă parte, asta era România atunci.

Semne că PSD câştigă sau pierde alegerile

Deja după trei rotaţii (1990, 2000, 2012 respectiv 1996, 2004 şi chiar 2008), e clar.

Există şapte semne că PSD va avea o campanie uşoară la un scrutin - prezidenţial sau parlamentar. Adică forţele politice care se opun PSD au următoarele caracteristici:

1. Evită subiectul economiei.

2. Folosesc constant şi obsesiv termenul "dreapta", în speranţa de a obţine voturi de la un nucleu dur care ştie că, în momente de criză, asta înseamnă strângerea rândurilor împotriva PSD. De asemenea fac vorbire des despre Piaţa Universităţii, ediţia 1990; mineri; Ion Iliescu.

Formula care sintetizează problema de mai sus: "trebuie să mobilizăm electoratul tradiţional de dreapta". Adică maxim 15% din populaţie. Restul sunt cedaţi fără discuţii PSD-ului şi altora.

3. Prezintă votul anti-PSD drept o datorie. Dacă nu votezi anti-PSD, ci stai acasă, ar trebui să-ţi fie ruşine.

4. Încearcă să apeleze miza geopolitică ("PSD=Rusia").

5. Comunică în felul următor: alegerile sunt o tragedie iminentă. Naţiunea este în faţa unui dezastru fără pereche. Atmosfera este neagră-spre-suicidală.

6. Nimeni n-are habar cum ar arăta România dacă oponenţii PSD ar câştiga. Nu există o naraţiune, un orizont aspiraţional, o imagine în care să te poţi regăsi. Ai de ales între apocalipsă şi un spaţiu mat, şters, fără trăsături.

Bonus: 7. Se speră la catastrofe naturale, cutremure şi inundaţii pentru ca prezenţa la vot să fie cât mai scăzută. Cu cât mai mulţi români îşi exprimă preferinţa politică, cu atât mai multe voturi va obţine PSD, iar scorul oponenţilor săi va fi mai mic.

Există semne şi atunci când PSD are probleme şi e pe cale să piardă. În acele campanii forţele politice care se opun PSD:

1. Au o viziune clară şi uşor de explicat cu privire la economie. Aceasta este atrăgătoare, într-un mod sau altul, şi pentru românii care nu se află la vârful piramidei educaţionale sau financiare.

2. Fac vorbire mai mult despre prezent şi viitor decât despre trecut. Deja oamenii care, strict pe baza trecutului, dispreţuiesc PSD vor veni la vot. Se caută şi votanţi noi.

3. Prezintă votul anti-PSD drept o şansă. Dacă nu votezi anti-PSD ci stai acasă ratezi şansa de a-ţi schimba viaţa în bine.

4. Prezintă PSD drept un element negativ pentru români, pentru viaţa lor de zi cu zi. Nu e nevoie de discuţii despre destinul naţional, se pot folosi arme mult mai eficiente.

5. Comunică în felul următor: alegerile sunt o sărbătoare. În urma lor România se va schimba în bine. Atmosfera este optimistă şi încrezătoare.

6. E clar cum ar arăta România după victoria oponenţilor PSD. Este o Românie în care ai vrea să trăieşti: una în care nivelul de trai este îndestulător, în care există familii fericite, business-uri performante şi respect între cetăţeni. E o Românie de care ai fi mândru.

Bonus: 7. Fiecare indiciu că prezenţa la vot este mare reprezintă motiv de bucurie. Cu cât mai mulţi oameni vin la vot, cu atât oponenţii PSD au reuşit să convingă mai mulţi oameni, iar şansele de a-i învinge pe social-democraţi cresc exponenţial.

Detaliul de vineri: o ţară unită în haos

Scrutinul din 2000 a fost probabil cel mai complex de după Revoluţie. Dreapta era divizată între PNL şi CDR 2000; stânga era divizată între partidul lui Ion Iliescu şi partidul lui Petre Roman. Apăruse APR-ul lui Meleşcanu iar PRM era la apogeu. PUNR, PSM, PNL-Câmpeanu şi Partidul Pensionarilor erau la ultimul lor scrutin semnificativ.

Şi totuşi în acest puzzle există elemente comune. Iată unul dintre ele:

Să ne uităm la electoratele tuturor partidelor care au obţinut măcar patru procente.

Conform sondajului efectuat în luna alegerilor de către CURS la comanda Fundaţiei Soroş, toate aceste electorate aveau încredere mare sau foarte mare în biserică (cel puţin 83% dintre votanţi, indiferent de partid) şi armată (cel puţin 69%).

Despre bacalaureat - fără prea mult Gauss

S-a vorbit foarte mult despre distribuţia gaussiană a mediilor şi notelor de la Bacalaureat (exemple aici şi aici).

Cred că din discuţie a lipsit un element: bacalaureatul este în mod real un examen care măsoară modul în care liceele respectă standarde naţionale. Este o problemă de încredere: existenţa unui bacalaureat, în special în formatul utilizat în România sau Franţa, denotă lipsa de încredere a autorităţilor centrale în capacitatea profesorilor de a evalua corect şi obiectiv elevii de-a lungul anilor de liceu.

Dacă ar exista acestă încredere nu ar exista bacalaureat. De exemplu, un elev care a obţinut note de trecere patru ani de zile la matematică n-ar mai trebui retestat - a dovedit deja că stăpâneşte materia în mod mulţumitor.

Bacalaureatul a apărut de altfel în contextul în care Napoleon a sesizat lipsa reală de putere în mediul rural a unei birocraţii franceze aflate din multe puncte de vedere la nivelul mării. Ideea a fost adoptată şi în România - ceea ce, în sine, nu e rău, pentru că statul român şi educaţia din România erau şi sunt într-o situaţie asemănătoare cu cea observată de Napoleon.

Orice alte formule vei auzi - examen de maturitate, test al cunoştinţelor necesare în viaţă, tradiţia sistemului educaţional românesc, etc. - sunt "îmbrăcări teoretice" ale subiectului, care nu ating scopul real al bacalaureatului, el fiind menţionat mai sus. Acest examen este un backup, un mecanism de protecţie al unui sistem educaţional nesigur de propria sa calitate sau validitate.

Neîncrederea de care vorbeam mai sus s-a extins în altă formă şi la facultăţi. În România, prin examenul de licenţă se testează în principal ... profesorii ("dumneavoastră, domnule student, aţi avut note de trecere toţi anii ăştia, dar de unde ştim noi că au fost pe bune?").

Găsesc semnificativ din punct de vedere cultural dar şi organizaţional faptul că în Statele Unite neîncrederea e absentă: nu există examen de licenţă în stil european şi nici măcar bacalaureat, ci un test de aptitudini pentru liceeni care nu are legătura cu vreo programă şcolară, el putând fi dat cu luni bune înainte de încheierea anilor de liceu. (Importanţa acestui test a scăzut oricum de-a lungul ultimelor decenii).

Ca să închei cum am început, adică cu Gauss, promoţia la bacalaureat ar trebui să fie 100%, elevii care nu trec acest examen reprezentând:

1. un eşec al instituţiei de învăţământ prin care au trecut (de ce au luat note de trecere patru ani dacă nu stăpâneau materia?)
sau
2. un indiciu că subiectele au fost prea grele.

În alte cuvinte, cu cât sistemul românesc de învăţământ e mai performant, cu atât dispunerea grafică a notelor ar trebui să semene mai puţin cu distribuţia lui Gauss, adică ar exista multe note de 10 şi foarte puţine sub acest nivel.
În contextul în care cei prezenţi la examen au obţinut note de trecere ani de zile la materiile respective, o distribuţie a lui Gauss (să zicem multe note de 6, mai puţine de 4 sau 8, foarte puţine de 2 sau 10), indică faptul că examenul de bacalaureat nu măsoară cunoştinţele dobândite de elevii respectivi în şcoală, ci altceva. Ori educaţia din liceu nu s-a ridicat la nivelul bacalaureatului (punctul 1 de mai sus), ori bacalaureatul s-a ridicat peste nivelul educaţiei din liceu (punctul 2 de mai sus).

Ce observăm în practică este că dificultatea de la punctul 1 de mai sus (licee inadecvate la standardele naţionale) este acoperită prin mită şi alte metode similare care duc la o mărire artificială a notelor şi mediilor. Neîncrederea are în continuare rolul şi utilitatea sa.

Ce aş vrea de la opoziţie dacă aş fi PSD

Dacă sunt PSD, pun problema în felul următor:

1. Auto-izolare. Vreau o dreaptă care să considere poporul român nedemn de ea. Vreau ca până şi ultimul votant al opoziţiei să simtă că nu poate comunica cu ceilalţi 90% dintre români şi să-şi piardă încrederea că ar putea face acest lucru.

2. Elitism. Vreau o dreaptă care să lucreze pe spaţii mici, infinitezimale. Nu numai o dreaptă care să-mi lase mie ruralul, dar una care realmente să dispreţuiască ţăranii din România. Nu numai o dreaptă care să-mi lase mie votanţii cu studii primare sau în special medii, dar una care realmente să dispreţuiască românii fără studii superioare (şi, de fapt, şi pe cei cu diplomă obţinută de la Spiru Haret). Idem Moldova şi Muntenia. În genere, cu cât mai multe generalizări negative cu atât mai bine.
Vreau ca a vota pentru opoziţie să pară un privilegiu, iar a mă vota pe mine (PSD) să fie un drept.

3. Onanism. Vreau o dreaptă care să-şi plângă constant de milă într-un mod neproductiv şi neconstructiv. Vreau o dreaptă fără soluţii, fără idei, fără strategii. Cu o excepţie şi anume...

4. Lider carismatic. Vreau o dreaptă dependentă de Mesia, de tătuc, de magicianul David Copperfield. Vreau o dreaptă care să-şi sugrume constant liderii cu dubii şi îndoieli. Vreau o dreaptă veşnic suspendată între Traian Băsescu şi nevoia de lideri noi. Vreau o dreaptă care să nu caute soluţii de substanţă, cum ar fi organizaţii locale puternice şi partide solide, ci miracole. Pentru că miracolele se sting, carisma dispare iar parlamentul va fi mereu al meu.

5. Confuzie. Vreau ca intelectuali de calibru, oameni apreciaţi în domeniile în care activează (artă, filozofie, istorie) să-şi dea cu părerea despre strategii electorale şi despre electorate, adică subiecte la care nu se pricep. Vreau să se creeze confuzie între părerologi şi experţi, între fani şi consultanţi, între inimă şi minte.

6. Sila de România. Vreau ceea ce nu există nicăieri altundeva pe glob: o dreaptă fără patriotism. Vreau ca respectul pentru înaintaşi şi iubirea pentru ce este România să rămână teme pentru mine (PSD) sau pentru alţii. Vreau ca dreapta să fie asociată în mintea tuturor cu votanţi care, când aud cuvântul "România", se cutremură şi strâmbă din nas.

7. Pesimism. Vreau să am parlamentari liniştiţi. Vreau ca aspiraţiile opoziţiei să fie mici-spre-minuscule. Vreau să ştiu că Oprescu, Mazăre, Nichita n-au de ce să se teamă. Vreau să am un oponent sau oponenţi care vor scorul PDL din 2008, crezând că le este îndeajuns. Vreau un oponent sau oponenţi care să ţintească jos, slab, puţin şi care să-mi ofere multe scrutine pe tavă pentru că se subestimează.

8. "Dreapta". Vreau ca opoziţia să fie cât mai ruptă de realitate. Vreau să se zică cuvântul "dreapta" cât se poate de des, într-un context cât mai intelectual. Vreau ca termenul să nu fie niciodată explicat, niciodată concretizat, poate cel mult să fie asociat în mentalul colectiv cu reforme dure care cauzează suferinţe foarte multor oameni. Vreau ca dreapta să hiperideologizeze în timp ce eu (PSD) vorbesc româneşte.

9. Subiecte irelevante. Ţin morţiş ca dreapta să nu vorbească despre lucrurile relevante pentru votanţi (sănătate, educaţie, creşterea unei familii). Vreau ca dreapta să vorbească pe subiecte cât se poate de importante pentru politicienii dreptei şi nucleul lor dur, dar absolut irelevante pentru restul societăţii.

10. Neîncredere în partide. Vreau ca partidele să fie slabe, ca oamenii care se opun USL să nu-şi dedice nici măcar o clipă de voluntariat partidelor din opoziţie, ba mai mult, să nu le dorească prezenţa în jur.

11. Pensionarii. Vreau o dreaptă care urăşte, dispreţuieşte şi se teme de grupul cu cea mai mare prezenţă la vot, de oamenii care decid rezultatul. Vreau ca dreapta să nu ştie câţi pensionari au votat pentru Traian Băsescu în 2007 (referendum) sau 2009 (alegeri prezidenţiale). Vreau ca dreapta să gândească marxist-materialist ("pensionarii vor bani şi atât"). Vreau ca dreapta să cedeze pe acest front în totalitate.

Bonus: 12. Verba volant. Vreau o dreaptă care să se hrănească cu vorbe, nu cu cifre, cu păreri nu cu situaţii, cu oftaturi nu cu analize detaliate. Vreau o dreaptă care nu ştie în ce ţară trăieşte, o dreaptă oarbă, mută şi surdă. Vreau o dreaptă care să nu vorbească nimănui.

Cum aduc valorile voturi

Se vorbeşte mult despre valori, idei şi principii. Din nefericire nimeni nu le explică politicienilor la ce sunt utile.

Să fim pragmatici şi să explicăm politicienilor că valorile sunt lucrurile care îi menţin în politică şi după ce gafează monstruos. Exemplu concret: nu ştiu dacă Roberta Anastase vrea o carieră de prim-plan în politică. Dar dacă doreşte acest lucru, problema ei nu este şi nu a fost faimoasa falsificare a votului de la Legea Pensiilor din septembrie 2010. Toţi oamenii şi toţi politicienii fac greşeli, mai mici sau mai mari. Problema Robertei Anastase este şi a fost că ea nu există prin nimic în spaţiul public cu excepţia acelui moment. Nu există o lege Anastase cu privire la un subiect major, de impact. Nu există un grup de oameni, o problematică, un subiect pe care Roberta Anastase să-l monitorizeze, despre care să vorbească, de care să dea senzaţia că îi pasă. Având în vedere rezultatele foarte bune ale PDL şi ARD în Prahova, probabil că energiile se concentrează acolo - dar asta nu este o carieră de prim-plan.

Această postare nu e despre Roberta Anastase ci despre zecile şi sutele de politicieni care sunt la un scandal distanţă de dispariţie sau irelevanţă. Lucrurile sunt complicate pentru că:

- A găsi o singură valoare sau subiect cu care să devii cunoscut în conştiinţa publică nu e îndeajuns. Un specialist în justiţie sau educaţie nu poate aspira la primele funcţii în stat, ci cel mult la un portofoliu de ministru;

- Un scandal care te loveşte exact "în" tema sau principiile pe care le susţii este extrem de periculos. Istoria Partidului Republican din SUA este bucşită cu politicieni care apărau moralitatea protestantă şi a căror carieră s-a încheiat imediat după ce s-a aflat că erau de fapt homosexuali. Traian Băsescu nu s-a prezentat drept o persoană elevată, educată, cu un vocabular îngrijit; de aceea limbajul colorat utilizat din când în când în primul mandat nu l-a eliminat din politică;

- Dacă eşti în prim-planul mass media, trebuie să contracarezi constant ce se spune despre tine. Orice valori încerci să transmiţi pot fi înecate în noroi; rezultatul evident e sufocarea lentă dar nu mai puţin neplăcută. De exemplu, nu ştiu dacă Elena Udrea a avut vreodată un plan concret de comunicare, cu bătaie pe termen lung; pe termen scurt şi mediu nici nu mai contează, înfrângerea e practic consumată.

Se vorbeşte enorm de mult despre comunicare. În sine acest lucru nu e rău. Mă întreb însă cât de des se pune întrebarea "ce comunic? Cui mă adresez? Există o schemă ordonată de valori pe care o am în minte, astfel încât să am un profil recognoscibil şi previzibil?"

Dacă eşti politician şi nu ai răspuns la întrebările astea, trăieşti şi mori cu valul. Nimeni nu înţelege de ce te afli în politică. Eşti un zombie care aşteaptă placid sfârşitul filmului sau (mult mai probabil) o secure înfiptă în ceafă de politicienii mai ambiţioşi decât tine. Asta, evident, dacă nu apari în prim-planul unui scandal care te va elimina din platoul de filmare ceva mai încet şi mai insidios.

Detaliul de vineri: candidata la prezidenţiale

O singură femeie a candidat vreodată la prezidenţiale: Graziela-Elena Bîrlă, în 2000, independentă.

A obţinut 61 de mii de voturi (0,55%).

Trei candidaţi au terminat în urma ei: Paul-Philippe Hohenzollern, Ion Sasu (candidatul PSM) şi Niculae Cerveni.

Recensământ şi referendum - explicaţii

N-am lucrat în niciun fel la recensământ, dar câteva explicaţii trebuie date,  poate că sunt chiar necesare:

1. Populaţia stabilă a României conţine 16,2 milioane adulţi. Aceştia sunt românii adulţi aflaţi în ţară sau plecaţi temporar (câteva săptămâni sau luni).

Dar pe listele electorale mai sunt şi alţi români - minim 700 de mii conform INS, mult mai probabil 2 - 2,5 milioane. E vorba de cei plecaţi pe termen lung. Aici găsim atât cea mai mare parte a diasporei nord-americane cât şi românii care au plecat în Europa în ultimii ani şi se întorc rar spre niciodată, dar şi românii care au plecat temporar cu toată familia şi despre care nu există informaţii de fel.

Conform legii, eşti pe listele electorale dacă eşti cetăţean adult al României. Nu contează dacă eşti în România.

Cvorumul la prag de 50% nu este de 8,1 milioane, ci mai mult.
Cvorumul la prag de 30% nu este de 5,4 milioane, ci mai mult.

2. Numărul total al adulţilor va creşte faţă de 2002!

Conform INS, între acel an şi 2012 s-au înregistrat 2,57 milioane decese.

Numărul celor născuţi între 1985 şi 1993, adică al celor care între 2003 şi 2012 ar împlini 18 ani şi ar căpăta drept de vot este de 3,21 milioane. Numărul real e un pic mai mic datorită deceselor survenite în rândul acestui grup.

Rezultă un surplus de 600-700 de mii de persoane. Probabil ultimul surplus de acest tip din următoarea jumătate de secol. Motivul real al surplusului este nivelul relativ înalt al natalităţii din anii '85-'89, pe care nu l-am mai întâlnit după 1990 şi pe care probabil nu-l vom mai întâlni mult timp. În anii şi deceniile următoare însă, nivelul deceselor va fi mai înalt decât în perioada 2003-2012 întrucât contingente numeroase ajung la o vârstă înaintată.

3. În cazul în care comparăm numărul de bărbaţi care declară că sunt căsătoriţi şi numărul femeilor care declară că sunt căsătorite, vedem o diferenţă de 50 000. Aceasta se datorează în principal femeilor care se află în România şi sunt căsătorite cu bărbaţi plecaţi pe termen lung în afară (şi pe care INS nu i-a chestionat).

4. Absolvenţii de studii superioare aflaţi în România (14,4% din populaţia stabilă) reprezintă o minoritate aproape cât Bucureştiul sau cât populaţia judeţelor Iaşi, Cluj şi Prahova puse împreună.
Acest procent s-a dublat faţă de 1989, dar tot suntem ultimii din UE. Ca idee: procentul bulgarilor cu diplomă de facultate este de 20%.
Paradoxal, mai îngrijorător mi se pare procentul mare de români aflaţi în ţară şi care nu au nici măcar studii medii (44%). Ce fel de economie poţi să construieşti cu aceşti oameni? Cât de eficientă e? Cât mai mulţi dintre ei  sau dintre copiii lor trebuie să facă tranziţia spre studii medii. Dacă facultăţile se umflă inutil, ajungem la o structură ineficientă, absurdă şi dezechilibrată (exemplu: 40% studii primare, 20% studii medii, 40% studii superioare). O naţie de arhitecţi, programatori, zilieri şi cerşetori, adică o naţie divizată şi schizofrenică. De preferat este o structură echilibrată, cu forţă motrice în ... centru (exemplu: 20% studii primare, 60% studii medii, 20% studii superioare). Rândurile de mai sus nu reprezintă o tentativă de a diminua importanţa studiilor superioare. Mi se pare însă că problema principală este alta, ceva mai profundă.

Pe creasta valului

Suntem de mult timp pe creasta unui val demografic - el nu devine mai slab cu trecerea timpului ci dimpotrivă. Din 1987 numărul nou-născuţilor din România este în continuă scădere, an după an. În 2012 s-au născut de două ori mai puţini copii decât acum douăzeci şi cinci de ani.

Să plasăm informaţia în context:

În oricare din deceniile şase, şapte, opt sau nouă ale secolului trecut s-au născut între 3,6 şi 4,1 milioane de copii în România.

În anii '90 numărul nou-născuţilor a scăzut la 2,5 milioane.

Deceniul trecut: 2,2 milioane.

Pe baza datelor disponibile, e greu de crezut că în acest deceniu vor fi mai mulţi de 1,9 milioane.

Probabil că îţi spui: "OK, o fi interesant pentru sociologi, dar pe mine genul ăsta de lucruri nu mă afectează."

Permite-mi să-ţi sugerez că indiferent în ce domeniu lucrezi, dacă vei fi în România în anii următori vei simţi şi tu coborârea demografică pe tobogan. De fapt, deja o simţi! Câteva exemple:

1. Dacă publicul-ţintă al domeniului în care lucrezi este compus din oamenii cu vârsta între 30 şi 50 de ani, vin ani grei şi foarte grei. Numărul lor se reduce treptat şi sigur - lupta pentru banii consumatorului va fi mai intensă, pentru că cererea este în continuă scădere.

1b. Toate industriile care deservesc copiii şi adolescenţii se restrâng şi se vor restrânge. De exemplu, există acum mai puţini copii români în vârstă de 6 ani decât în orice an de la al doilea război mondial încoace.

2. Părăsirea de către profesori a sistemului de învăţământ nu este şi nu va mai fi percepută drept o criză: se va considera că oricum sunt prea mulţi. Puterea sindicatelor din domeniu şi importanţa temei învăţământului de stat vor suferi o ajustare drastică.

2b. Nu este exclus ca, precum în cazul scandalurilor anuale privind înscrierea la grădiniţe, statul să subestimeze excesiv nevoia pentru servicii de educaţie.

3. Sistemul privat de învăţământ superior a primit un şut puternic în părţile sensibile şi nu-şi poate reveni. Acum câţiva ani se putea încă baza pe tinerii născuţi în ultimii ani ai comunismului - aproape 400 de mii pe an. Prăbuşirea demografică de după revoluţie duce la scăderea dramatică a numărului de potenţiali studenţi. Nu e exclus ca, în curând, să se ia decizia ca bacalaureatul să nu mai fie criteriu pentru intrarea la facultate - din perspectiva universităţilor private, el ar putea fi considerat un obstacol care reduce cererea şi deci dăunează profiturilor.

4. Sistemul de pensii va slăbi din ce în ce mai mult. Raportul dintre contributori şi beneficiari va căpăta o dinamică nefericită, şocul major urmând să intervină după 2030 (pentru o viziune mai optimistă în legătură cu subiectul sistemului de pensii, uită-te aici. Am impresia că puţine din afirmaţiile de acolo vor fi aplicabile în România următorilor 15 ani).

4b. Sistemul de sănătate va deveni din ce în ce mai scump şi mai *necesar*. Decreţeii încep să se apropie de vârsta la care asistenţa medicală devine un subiect important. Imaginea-tip a deceniilor următoare: părinte în vârstă (născut între 1967 şi 1972) tratat de medic azer sau african, în timp ce fiul său în vârstă de 30 şi ceva de ani (născut după 1990) stă în coridor, cu capul între palme, înjurând CASS. "5,5%" va fi o amintire frumoasă, aproape neverosimilă.

5. Scăderea importanţei României ca piaţă de desfacere şi ca factor politic în UE. Nouă ţări din UE au un spor negativ al populaţiei - al nostru e cel mai... rău. Ca element simbolic, numărul europarlamentarilor români va scădea şi mai mult (35 în 2007, 33 în 2009, 32 anul viitor, etc).

6. Având în vedere scăderea accentuată a numărului plătitorilor de taxe, dimensiunile aparatului administrativ naţional şi local:
- se vor diminua semnificativ
- vor rămâne identice dar impozitele vor creşte semnificativ, gonind investitori şi cetăţeni în afara graniţelor (şi deci nerezolvând problema)
- vor rămâne identice dar salariile birocraţilor se vor reduce în termeni reali (inflaţie consistentă).

7. Ponderea şi importanţa pensionarilor va creşte, în special în plan politic. Dacă acum ai impresia că partidele nu sunt interesate de votul tinerilor, mai aşteaptă puţin. Peste 10-15 ani vizitatori obiectivi care vor studia discursurile şi liniile de comunicare politică vor crede că în România dreptul de vot se obţine odată cu talonul de pensie.

8. Începând cu anii 2017-2018 va deveni din ce în ce mai greu pentru un bărbat tânăr să-şi găsească o nevastă. Această situaţie va dura cel puţin două decenii (cine e interesat în detaliu de mecanism poate citi faimosul articol al lui Sebastian Lăzăroiu de aici). Societatea va da un test interesant, pentru că am mai avut o situaţie similară la începutul anilor '80. Atunci sistemul a rezistat, frustările au fost canalizate la nivel individual. Din perspectiva mea vin epoci bune pentru populismul dur, justiţiar, poate cu nuanţe de stânga, anti-capitaliste.