Un moment de acalmie și o dilemă pentru PSD

Forțe politice care cumulează, conform sondajelor, între 40% și 50% din voturi nu și-au desemnat candidații la prezidențiale. Acest lucru este acceptabil - suntem încă în martie - dar complică foarte mult calculele. Și sondajele.

Dilema PSD este - sau ar trebui să fie - următoarea: cu cât un candidat la prezidențiale este mai atrăgător pentru publicul din afara PSD, cu atât este mai dificil organizațiilor să se mobilizeze pentru el. Antonescu putea să vină cu un întreg electorat al său, Isărescu este o figură care beneficiază de credibilitate înaltă, chiar și Tăriceanu putea să smulgă ceva voturi de la electoratul PNL dar nici unul din aceștia nu are cum să atragă simpatia organizațiilor PSD. Evident că lucrurile stau și invers. O candidatură a lui Ponta ar fi în logica internă a social-democraților și în genere a oricărui partid din România (liderul ajunge împărat sau ajunge pe scut dar nu se ascunde în fundal); însă deja se pun bazele unei discurs larg de divizare pe liniile "pro-Ponta" vs. "anti-Ponta", cu efecte previzibil nefaste pentru actualul prim-ministru în turul hotărâtor al prezidențialelor.

La PSD, în consecință: forța unui candidat în interiorul partidului + forța acelui candidat în afara partidului = sumă constantă.

Acest lucru este extrem de important dacă luăm în calcul ponderea membrilor și susținătorilor de partid în totalul electoratului PSD (îi mulțumesc lui Laurențiu Theodoru pentru cifrele pe baza cărora am făcut calculele de mai jos). În fiecare an care precedează un scrutin partidele trebuie să depună liste actualizate ale susținătorilor. Aceste liste arată de fapt alonja unui partid, capacitatea sa de a contacta oameni care să semneze o listă imprimată la vârf cu numele partidului. Atâta timp cât sunt cel puțin 25 de mii de semnături, totul e OK, nu există "bonusuri" sau "premii" pentru depășirea acestei valori. Nu are sens, de exemplu, să mituiești oameni pentru a-și pune semnătura pe o asemenea listă.

Incluzând și o valoare estimativă de douăzeci și cinci de mii de membri ai PMP (care n-a depus o asemenea listă întrucât nu se înființase încă în 2013), în total ar fi vorba de 1,6 milioane susținători pentru toate partidele din România, însumat.

Din totalul acestora, combinația PSD+PC+UNPR reprezintă 56%.

Restul partidelor - de la componentele fostului ARD până la UDMR, PRM, PNL, PMP, UDMR și partidulețe de care n-ai auzit niciodată - cumulează 44%.

Este greu de crezut că PSD și partenerii vor obține 56% din voturi la vreun scrutin din acest an. Implicit, ponderea acestor susținători în electoratul votant este mai mare decât la celelalte forțe politice. Iar opinia acestor susținători - și mai ales a celor care i-au mobilizat să semneze - este extrem de importantă.

(În caz că paragraful de mai sus ți s-a părut neclar:
Să presupunem că prezența la prezidențiale va fi exact cea din 2009.
De asemenea, este lesne de bănuit că un candidat susținut de PSD, UNPR și PC va primi măcar cele 3 milioane de voturi care reprezintă minimul istoric al social-democraților.
Pe liste s-au înscris 918 mii de oameni care susțin aceste trei partide. Pentru fiecare persoană de pe aceste liste, candidatul PSD+UNPR+PC va primi încă 4 voturi, poate 5, maxim 6 în cazul în care acel candidat supra-performează.
Să ne uităm acum la restul scenei politice.
Pentru ceilalți candidați vor vota 7 milioane de persoane, poate mai puțini. Dar pentru celelalte partide au semnat 700 de mii de persoane. Astfel, pentru fiecare susținător înscris pe liste candidații spațiului non-PSD vor mai primi încă 9 voturi, poate 8, minim 7).

La PMP, ca și în restul opoziției non-PNL, se așteaptă europarlamentarele. Boala nu este însă unitatea de acțiune, ci suflul, energia, mesajul. Problema majoră e fondul, nu forma. Lucru care ar trebui să fie știut deja...

... din 2012: a fost unitate? Da. A fost un rezultat bun? Nu. ARD a obținut cu mult mai puțin decât suma componentelor de dinainte de formarea Alianței.

... din 2004: a fost unitate? Nu. A fost un rezultat bun? Da. Ciuhandu (PNȚCD) a rupt voturile electoratului 'dreptei'. Nu-și aduce aminte aproape nimeni acest lucru pentru că energia și forța candidatului ADA au suprascris tot.

... din 2000: a fost unitate? Nu. A fost un rezultat bun? Nu. Ar fi schimbat unitatea ceva? Nu. Isărescu+Stolojan = cu 800 de mii de voturi mai puțin decât Vadim Tudor. Cât două Cluj-uri! O candidatură care ar fi unificat electoratele celor doi și, să zicem, ar fi primit 500 de mii de voturi în plus (!) tot ar fi terminat pe locul trei.

... din 1996: a fost unitate? Nu. A fost un rezultat bun? Da. Manolescu și Câmpeanu au făcut figură o aparte, candidând separat de - și împotriva lui - Emil Constantinescu. N-au contat.

... din 1992: a fost unitate? Da. A fost un rezultat bun? Nu. Prima experiență CDR/Constantinescu n-a fost fericită.

... din 1990: a fost unitate? Nu. A fost un rezultat bun? Nu. Ar fi schimbat unitatea ceva? Nu. Dacă fie Câmpeanu fie Rațiu ar fi renunțat la candidatură în favoarea celuilalt, rezultatul alegerilor s-ar fi schimbat puțin-spre-irelevant.

Unificarea energiilor de după europarlamentare nu va rezolva mare lucru dar măcar va avea meritul de a demonstra că obstacolul principal era altul.