Câteva gânduri despre România protestelor și cea de după

Subiectul e serios, dar există loc și pentru vreo două glumițe. Nu cu ele încep.

1. Iohannis e util. Nu în sensul de lider care să dea inspirație sau să creeze emulație, ci în calitate de persoană cu afiliere/identitate instituțională care are ceva credibilitate. Nu poți să joci ping-pong dacă nu există gravitație. Gravitația, în clipa asta, e Iohannis.

2. Cu scuze pentru cei cu sensibilități de dreapta, tot ce rămâne din proteste sunt câteva versuri ale lui Joan Baez, "ceea ce ei n-au putut să ucidă / s-a apucat să se organizeze / s-a apucat să se organizeze". Dacă din proteste nu reies partide, demonstrațiile se vor relua în anii următori. Cu protestatari la fel de frustrați, cu partide la fel de șocate, cu o situație la fel de încurcată. Sau mai rău.

Apropo, acum se pot face partide cu trei oameni.

3. Mulți din oamenii de stânga pe care-i știu sunt supărați, și au de ce. În continuare conflictul principal din România e unul care are de a face cu triunghiul stat-cetățeni-ritmuri de modernizare, și mai puțin cu distribuirea avuției.

3b. Mare grijă însă. Nemulțumiți de modul în care merg lucrurile în politică nu sunt doar elita tehno-intelectuală, oamenii cu venit mediu și mai ales peste pe care i-am văzut cu toții în prima zi a protestelor, ci și ceilalți. Prezența la vot a cetățenilor care au absolvit maxim 10 clase - cei mai săraci dintre români - a fost 34% în primul tur al prezidențialelor și 43% în turul decisiv, de fiecare dată 20% sub media națională. Cu toată legea privind migrația primarilor, cu toate evoluțiile care au adus organizațiile de partid la perfecțiune, cu Dragnea la butoane, oamenii aceștia au ignorat politica exact la momentul său de maxim interes cvasi-sportiv.

Carisma lui Traian Băsescu a mai impulsionat acest grup de cetățeni ai României, acoperind o situație gravă, care are rădăcini în trecut.

4. Modificările de mentalitate au loc încet. Dar există și o excepție: schimbările de structură. Acestea "amestecă pachetul de cărți", impulsionează societatea, descătușează noi energii. Creează începutul modificărilor bruște de mentalitate sau iluzia acestui început. Când aceste schimbări nu au loc natural dar dorința de schimbare e la cote mari, schimbarea trebuie realizată formal.

Dacă aș fi un politician mare, m-aș gândi serios să promovez ideea ca Parlamentul să devină cameră constituantă. Fenomenul creării unei noi constituții ar trebui făcut cât mai transparent și larg cu putință. Ar trebui dezbătut seară de seară la televiziuni, promovat intens, ar trebui să devină punctul central de atenție al societății, nu ca în 2003, nu ca în 2013. Și asta timp de un an de zile. Dacă revoluția nu există, ea trebuie emulată. Trebuie să avem dezbaterea constructivă, dinamică, optimistă de după revoluție, dar fără aspectele sângeroase ale revoluției.

Din nefericire se suprapune cu anul electoral 2016, dar asta este. Cineva îmi povestea că atunci când Polonia și-a făcut constituția post-comunistă au existat vreo cinci proiecte diferite, majoritatea provenind de la grupuri din afara partidelor, care au fost suprapuse și discutate. Pare un proiect intens și complicat, dar canalizează conștientul colectiv spre întrebările reale: cine suntem? Ce fel de Românie vrem? Ce drepturi, ce libertăți, ce obligații, cum ar trebui să arate instituțiile statului?

Și, cu riscul să par fistichiu, dezbaterile privind toate articolele unde există dezacorduri majore între părțile implicate ar trebui finalizate prin referendum articol cu articol. (Da, am avea un referendum cu 18 întrebări. California are astfel de referendumuri practic anual. Putem fi mai buni decât California. Mai proști sigur nu suntem). Un vot formal ("da"/"nu") pe o carte cât un sfert de Biblie e genul de non-consultare care nu-și mai găsește locul în România actuală.

5. Sunt sigur că există politicieni care citesc punctul anterior și râd. Le reamintesc că, din 2012 încoace, există un protest stradal în fiecare an. De asemenea, fiecare protest are din ce în ce mai mulți participanți. Nu vreau să mă gândesc câți protestatari ar mărșălui pe străzi în 2016.

Sau în 2017.

6. Nu trebuie să reformăm (doar) birocrația, ci modul cum o gândim, rolul și poziția sa în societate, valorile sale.

E greu. În Vechiul Regat de la Bălcescu încoace, birocrația e văzută drept unealta inteligentă a elitei întru educarea unui popor idiot. Dar pentru prima dată în 150 de ani, părți mari din populație au luat-o înaintea birocrației. E vizibil de ani de zile. Acum doare.

Zoso întreba de ce trebuie să scriem în toate formularele cine a eliberat cartea de identitate, adresa, etc etc. când CNP-ul deja conține toate informațiile distinctive. E nevoie de mai multe întrebări simple de acest gen. E momentul să ne mirăm și să acționăm pentru schimbarea mai multor proceduri, legi, prevederi de care ne lovim în fiecare zi.

7. Politica de resurse umane a partidelor mari trebuie să se schimbe radical. Vasile Dâncu a intuit ceva încercând să formalizeze noțiunea de "simpatizant". De fapt, de ani de zile se tot vorbește de "deschiderea partidelor". Lucrurile nu-s așa simple, fiecare om care intră într-un sediu de partid e un pericol la adresa structurilor de putere deja existente acolo, chit că e vorba de filiala PMP din comuna Ucuțu de Jos. Poate că partidele ar trebui să petreacă mai puțin timp ei-cu-ei și mai mult timp dialogând cu societatea. Gen peste 50% din timp. Și larg, în profunzime, cu acoperire formală, nu ca atunci când vine un musafir acasă și-l dai afară pe ușă după două ore ca să poți trece în șlapi la urmărirea serialului favorit.

7b. Poate că mulți oameni trebuie să plece din politică. Au venit ca să fure bani de la stat, acum nu se mai poate și zac precum niște puști cărora cineva le-a furat mingea. Ocupă funcții - în partid sau stat - degeaba, ei știu asta, cei din jurul lor știu asta, societatea știe asta, e o sterilitate absurdă, împovărătoare și stupidă. Blochează ascensiuni și înnoiri, sunt piele moartă.

8. După cum foarte multă lume observă, Victor Ponta cade nu pentru greșelile comise cu adevărat, ci pentru ceva de care nu e responsabil.

Destinul e ironic.

9. Un mic fir care duce spre situația actuală este următorul: ca națiune nu am găsit încă granița între defetismul constant și naționalismul absurd. Cel mai șocant lucru când vii în România, ca străin sau ca român care a trăit ani buni în străinătate, nu este aglomerarea de vehicule, prețurile sau religiozitatea sau mai știu eu ce. Ci seriozitatea, abnegația, determinarea cu care o bună parte a populației se auto-blamează, se critică, se insultă pe sine. Ignorăm cu hotărâre ce merge bine și ne concentrăm voioși pe ce merge prost sau greșit. Nimeni nu insultă România și românii ca românii.

Ca dimensiuni, fenomenul e unic în Europa de est. Și contează, erodează psihologic, lovește în identitatea comunității, înăbușește temporar civismul conducându-l într-un final spre erupții.

10. Nu m-am uitat, dar sunt sigur că Antena 3 a demonstrat că Băsescu e de vină pentru tragedia din Colectiv.