A doua rupere a României

Câteodată găseşti o informaţie care te loveşte în creştetul capului. Nu neapărat una surprinzătoare. Ci doar care reaşează lucrurile în făgaş.

Piaţa Universităţii - ediţia 1990 - a separat România în două. La început erau prea puţini cei "din piaţă" + organizaţiile politice care le-au preluat mesajele , după care circumstanţe sociale şi politice au împins oameni înspre ei. Din motive economice şi sociale, bucata de Românie care a "ţinut" cu piaţa a pierdut alegerile din 1992 şi le-au câştigat pe cele din 1996. După sincopa cvasi-mortală din 2000, o parte semnificativă din appeal-ul lui Traian Băsescu a venit din preluarea unora din mesaje sau din tonul anti-FDSN/PSDR/PSD al pieţii. 2009 a fost capătul de linie, ultimul scrutin câştigat împotriva lui Ion Iliescu. Şi iată de ce.

În mai 2010 România s-a reîmpărţit. Din acel moment dezbaterea ultimilor 20 de ani a devenit caducă. Traian Băsescu a dat cu ciocanul într-unul din stâlpii pe care ajunsese la putere: "Să trăiţi bine!" (celălalt fiind lupta împotriva corupţiei). Motivele sunt irelevante pentru această discuţie, dar merită privit momentul ignorând puţin omul şi analizând strict situaţia: preşedintele ţării, câştigător la muchie al alegerilor de cu şase luni mai devreme (... şi de fapt pierzându-le în ţară), cel mai popular politician al anteriorilor şase ani - aruncându-se în gol. Atacul verbal la adresa pensiilor şi cel concret la adresa bugetarilor nu puteau afecta direct întreaga populaţie. Dar ele semnalau abandonarea unuia din perceptele pe baza cărora TB câştigase alegerile în 2004 sau 2009. "Cine este (de fapt) preşedintele? De ce l-am votat?" Cuvintele sunt plate, dar impactul a fost şocant. Ani întregi de dinamici electorale au dispărut în fum, milioane de oameni şi-au înjurat propria opţiune electorală, mitul "tătucului" s-a transformat în "mitul tătucului care ne-a abandonat", cariere politice s-au încheiat de facto fără ca cineva să-şi dea seama până prin 2012. Impactul real a venit însă în plan mental, acolo unde pasiunile, ura, furia, idolatria au revenit la nivele 1990-ciste. România s-a rupt din nou.

Ca observaţie: prima rupere a României a avut ca subiect destinul unei întregi societăţi. A doua raportarea societăţii la cel mai popular om politic al ei (la acel moment). Prima rupere a fost datorată unei întrebări fundamentale despre democraţia românească. A doua e datorată unei întrebări fundamentale despre capitalismul... sau hai să zicem economia României. Prima a fost politică şi profund ideologizată. A doua a fost politică, s-a ideologizat, dar a bătut adânc şi mai adânc: economia României, încrederea în politicieni, încrederea în instituţii. Mai puţin pură, dar mult mai profundă, şi survenită după 20 de ani de democraţie, nu după patru luni de la căderea unei dictaturi.

Totul porneşte de la o informaţie simplă. Cum ar spune Turambar, ea stă într-un colţ, timidă, singură, la vedere. Nu spune un cuvânt. Dar orbeşte. E adevăr pur.

Mai 2010. Nu s-a mărit încă TVA-ul. Traian Băsescu abia a dat discursul despre tăierea pensiilor (afectaţi direct 5,5 milioane oameni) şi reducerea salariilor bugetarilor (afectaţi direct 1,2 milioane de oameni), la care mai adăugăm rude şi alţi oameni care obţin venituri şi care acum trebuie să susţină pe cei loviţi. CCSB face primul sondaj post-factum.

Îţi ghicesc reacţia.

"Da. Şi?"

Ei bine, din acel punct nu ne-am mişcat ca naţiune decât câţiva centimetri.

Cu roşu, linia cea mai de sus: scorul USL, până în mai 2011: suma partidelor componente.

Cu verde: % de cetăţeni care aveau sau au încredere mare sau foarte mare în Traian Băsescu.

Cu albastru: scorul PDL.

Cifrele: calculate prin referire la totalul populaţiei cu drept de vot. CCSB, IMAS şi chiar şi CSOP pentru februarie 2012. Pentru că diferenţele sunt chiar atât de minuscule, odată ce dai zoom.

Cu excepţia basculării USL, cauzată de vicisitudinile formării unei alianţe, dar şi acestea practic încheiate acum un an...

Nimic. Sau, la fel de bine, tot - dar divizat perfect între forţe egale, ambele încercând să câştige teren în contra adversarului, ambele eşuând. Un Verdun de milioane de minute, jucat pe milioane de voturi şi cu rezultate minuscule.

Opoziţia este în marjă de un an. Traian Băsescu şi PDL - de doi. Taberele deja au fost stabilite. Canalele media - 'net şi TV - au stabilit deja limbajul, mecanismele, modelul de gândire. Lupta de anul ăsta se va da pentru enormele spaţii albe de deasupra USL sau puterii, cele dintre titlu şi linii. Acolo sunt oamenii care nu au încredere în Traian Băsescu, dar nici în USL. Mulţi dintre ei nu vor vota în toamnă. Cei care vor vota vor înclina balanţa. Ca în 1992 sau 1996. Sub 50%? Peste 50%? Senzaţional! Incredibil! Mirobolant!

Singura evoluţie posibilă e dată de MRU. Dar şi aici am motive pentru a fi sceptic că vom vederea schimbări radicale ( > +/- 5%) , motive pe care nu vreau să le explic aici.

Incidental, în nici 100 de zile avem alegeri locale. Voi scrie despre lucrurile care ţi se vor spune dar şi despre lucrurile pe care ar trebui să le ştii - luni.