Falia - descriere şi potenţiale soluţii

A. Situaţia

Prima parte a acestei postări este aici. Pentru cine nu are chef să (re)citească: este vorba de o situaţie simplă dar cu implicaţii serioase. În România există o falie în societate, falie conştientizată public de Traian Băsescu dar a cărei existenţă a fost sesizată anterior şi de persoane care au puţine lucruri în comun, precum Ionuţ Popescu şi Vasile Dâncu.

Această falie a depăşit nivelul acceptabil pentru o societate pluralistă, în care există în mod natural opinii diferite. În special în ultimii ani, politicienii au folosit existenţa acestei falii în scopuri electorale, uneori accentuând-o, alteori fiind şi ei surprinşi de valurile de ură care le motivau votanţii.

Tentaţia este de a se crede că falia ar putea dispărea prin consensuri între partide/lideri politici. În fapt acest lucru ar duce la:
- o acalmie nepropice democraţiei
- abandonarea identităţii proprii a forţelor de pe scena politică. România cunoaşte un singur acord care a implicat toate partidele, iar acela a avut un context special. Este natural ca partidele să aibă programe şi perspective diferite. Excesul de consensuri n-ar rezolva falia, ci doar ar da iluzia temporară că falia nu mai există.

Îmi permit să îl contrazic parţial pe Mircea Toma: falia nu este între două grupări de politicieni (implicit un acord între politicieni n-ar rezolva nimic). Falia separă milioane de români de alte milioane de români.

B. Structura faliei

Din motive de timp, dar care ţin cont şi de răbdarea cititorului, nu voi insista prea mult asupra acestui punct. Aprofundarea sa ar implica studii de durată, care nu ţin seama de urgenţa problemei. Pe scurt, societatea românească este împărţită astfel: 

Reformişti: aproape toată intelectualitatea românească, oameni de afaceri, mici patroni, corporatişti, angajaţi pe salarii relativ mici din mediul privat, electoratul de dreapta de tradiţie (PNŢ/PNL -> CDR -> Alianţa DA -> TB/ICCD) şi o serie de instituţii sau vectori instituţionali. În rândul acestui grup există diferenţe de perspectivă care sunt atenuate în numele scopurilor comune:
- o justiţie independentă de presiunile mediului politic
- un capitalism înfloritor şi puternic
- reforme în domenii cheie ale societăţii (sănătate, învăţământ) orientate spre meritocraţie şi reducerea sau eliminarea privilegiilor derivate din statutul de cetăţean ("plăteşti, ai / nu plăteşti, n-ai")
- menţinerea unei orientări 1) pro-americane şi 2) pro-UE în politica externă.

Solidarişti: Pensionari, majoritatea trăindu-şi maturitatea în anii '70, o perioadă de aparentă prosperitate. Bugetari care simt că rolul lor în societate este minimalizat sau batjocorit, lucru incoerent cu statutul meseriei (ex. profesori, medici). Studenţi sceptici cu privire la avantajele capitalismului şi atenţi la punctele sale slabe. Locuitori din mediu agricol care din diferite motive nu pot emigra pentru a-şi îmbunătăţi nivelul de trai. Persoane care depind de asistenţă financiară din partea statului pentru a depăşi nivelul de subzistenţă. O peliculă de intelectuali, corporatişti, patroni şi freelanceri din perspectiva cărora ritmul reformelor din ultimii ani a fost nesustenabil sau exagerat.

Trei nuanţări sunt obligatorii:

1. Cele două tabere nu pot comunica pentru că planurile de discuţie sunt paralele. Pensionarii nu înţeleg de ce ICR este important pentru "reformişti". "Reformiştii" nu înţeleg de ce - atât pe plan concret cât şi psihologic - închiderea de spitale a avut un asemenea impact în rândul "solidariştilor". Pentru "reformişti" reducerea pensiilor e o metodă de a eficientiza bugetul, reducând impactul existenţei unei pături neproductive din punct de vedere economic. Pentru "solidarişti" e o insultă şi o ameninţare cu moartea. Exemplele pot continua. 

2. Evident, mai există aproximativ 5-7 milioane de români care au abandonat total implicarea în viaţa politică, unii neparticipând la alegeri iar alţii emigrând şi... neparticipând la alegeri. Ei nu sunt luaţi în calcul de această analiză, pentru că au ales singuri să se extragă din dezbaterile polis-ului.

3. Falia aceasta nu a apărut în ultimii ani. Elementele care au acutizat-o sunt:

- o politică de dreapta care a testat rezistenţa grupurilor "solidariste". Pentru cine îşi aminteşte analize despre trecutul electoral al dreptei româneşti: tabăra reformistă este acum un "împărat fără haine", lipsită de toate alianţele temporare cu unii solidarişti care în trecut îi asigurau victoria. Spre deosebire însă de 2000 - celălalt punct mort din istoria dreptei româneşti post-decembriste - tabăra reformiştilor este acum mai puternică numeric, având susţinerea a 1,5-3 milioane de persoane şi a căror influenţă mediatică sau pe Internet este disproporţionată faţă de ponderea lor în societate (această ultimă afirmaţie descrie o stare de fapt şi nu este o critică).

- mai multe declaraţii neinspirate sau intenţionat divizatoare ale lui Traian Băsescu, care au accentuat antagonismul. Vectorii mediatici ai USL au încercat - şi în mare parte au şi reuşit - să emuleze acest mod de a comunica.

- un sistem electoral care a produs rezultate neclare. Uneori aceste rezultate au fost malversate (PDL şi UDMR au guvernat după 2009 deşi doar 38% dintre votanţi îi susţinuseră), alteori ele au fost damnate de ambiguitate (românii care se opun lui Traian Băsescu nu au fost destul de mulţi pentru a se îndeplini cvorumul, dar asta în principal pentru că Traian Băsescu a cerut susţinătorilor săi să stea acasă). Am trăit trei scrutine cu rezultate pe muchie (2004 - turul doi al prezidenţialelor, 2008 - lupta pentru locul unu la parlamentare, 2009 - turul doi al prezidenţialelor). În mod evident, nici una dintre tabere nu posedă un ascendent numeric sau instituţional asupra celeilalte care să-i permite o mitică "victorie finală". Tensiunea a fost menţinută la foc mare. În toamnă, este previzibil să avem un rezultat la fel de încurcat. Alegerile - singure - nu pot reduce falia. E nevoie de ceva în plus.

C. Soluţii

Problema nu este dispariţia faliei - acest lucru este imposibil. Însă această falie trebuie remodelată, readusă la nivele normale pentru o societate democratică. În contexte mult mai dure (ex. post-mineriade), această ţintă a fost atinsă.

Următoarea listă de soluţii nu este exhaustivă şi nici perfectă. Ea trebuie corijată - trebuie adăugate elemente noi, superioare calitativ, în timp ce altele pot fi eliminate. Dar vorbim despre un punct de pornire.

1. Eficientizarea activităţii administraţiei / reducerea efortului depus de cetăţean în relaţia cu birocraţia. A obţine un act în România implică alergătură intensă şi inutilă. Adoptarea Internet-ului este încă accidentală, exotică şi epidermală. Birocraţia este una din sursele reale de furie individuală, trezind tuturor ("reformişti" sau "solidarişti") senzaţia că România este un stat străin, unde cetăţenii sunt batjocoriţi şi doar întâmplător trataţi cu respect.

2. Politici sociale motivaţionale care ar duce la reducerea ajutoarelor sociale. Nu, nu s-a încercat până acum: stânga a dat, dreapta a tăiat, nimeni nu a încercat în mod real să se concentreze pe pregătire profesională. Nu întâmplător situaţia României la acest capitol este dezastruoasă. Pentru că este uşor să tai sau să dai, dar să depui efort ca să educi oamenii este greu.

3. Pensionarii sunt cel mai puternic grup de lobby din România (5,2 milioane în total, dintre care 3 milioane au votat la ultimul referendum). Deficitul de dialog şi comunicare cu aceşti oameni este o componentă importantă a nemulţumirii lor. Pensionarii români sunt respinşi, ignoraţi şi deseori izolaţi. Reacţia lor politică nu reflectă numai componenta economică a situaţiei lor, ci şi faptul că ei simt că sunt trataţi cu lipsă de respect.

4. Încurajarea antreprenoriatului românesc, care ar duce la o cooptare treptată a multor solidarişti. S-a pariat prea mult pe "cu porţile deschise" şi prea puţin pe "prin noi înşine". Pentru birocraţie şi politicieni este mult mai uşor să ai 10 corporaţii străine cu câte 10 mii de angajaţi decât 200 de mii de SRL-uri cu câte doi angajaţi (şpăgi mari, mai puţină hârţogărie...). Evident, când pleacă o Nokie, în partide se face harakiri, pentru că prea multe legume au fost puse în acelaşi coş.

Şi acum, Traian Băsescu vorbeşte despre Roşia Montană sau cupru în loc să se concentreze pe faptul că România s-a prăbuşit în timpul guvernării PDL în clasamentele care măsoară deschiderea unei ţări către business-ul antreprenorial:

locul 45 (în 2008, punct de pornire)
locul 54 (în 2009)
locul 65 (în 2010)
locul 72 (în 2011)

Belarus, Ghana şi Kirghistan sunt acum înaintea noastră. Iar asta a fost o guvernare de dreapta. No comment.

5. Sistemul de sănătate. Aici, în mod excepţional, s-ar putea să fie nevoie de un acord transpartinic. Crizele din sistem sunt profunde, şi este nevoie de o viziunea pe 20 de ani care să ia în calcul problemele demografice şi priorităţile bugetare. Tema trezeşte o emoţie largă, şi nu afectează doar pensionarii.

6. Intelectualii de dreapta trebuie să părăsească temporar holurile mângâiate de aer condiţionat ale clădirilor din centrul Bucureştiului. A comunica în medii nişate exclusiv cu cei care au aceleaşi păreri  duce la izolare şi la mulţumirea cu propria izolare. Lipsa dorinţei de a prezenta sau de a educa pe solidarişti sau nehotărâţi cu privire la ce înseamnă "dreapta" duce la necesitatea adoptării unor opţiuni strategice ruşinoase, care să suprascrie limitările electorale. Se pariază în continuare pe prezidenţiabili miraculoşi, în loc să se construiască electorate ideologizate.

7. Un efort conştient pe termen scurt de reducere a discursului bazat pe ură în plan public. Apartenenţa la un grup social nu e motiv de batjocură. A vota sau a nu fi votat la referendum nu trebuie să devină criteriu în viaţa de zi cu zi, deşi această tendinţă apare din ce în ce mai des. (am întâlnit şi eu astfel de situaţii. Deja.).