Misterul dreptei româneşti (partea 2)

Prima parte a postării, care acoperă perioada 1996-2009, este aici.

Ruperea dreptei pe coordonate pro- şi anti-Băsescu s-a accentuat în mod vizibil în ultimii ani, situaţia fiind între anumiţi parametri similară cu lupta FDSN/PSD vs FSN/PD de la mijlocul aniilor '90. Conform unor studii efectuate acum un an, o treime dintre votanţii PNL erau de centru şi mai mult de un sfert se considerau de dreapta. Mai mulţi factori de natură politică şi comunicaţională indică deplasarea Partidului Naţional Liberal spre centru. Incidental, această evoluţie a adus avantaje considerabile PNL, partidul având pentru prima dată după 1989 un prezidenţiabil cu şanse de succes şi un scor electoral solid.

Iar acum hai să ne uităm la forţele politice care au susţinut şi susţin reformele din ultimii ani.

Câţi votanţi au de partea lor? Dreapta reformistă a reuşit să se stabilizeze la cota din 1992 (aproximativ 2,5 milioane voturi), nici măcar conform estimărilor maximale neputând atinge performanţa din 1996 (4,3 milioane voturi). În caz că fraza anterioară a fost prea eufemistică, voi clarifica: după douăzeci de ani de suişuri şi coborâşuri, dreapta reformistă n-a avansat deloc în ceea ce priveşte numărul de susţinători, şi asta în ciuda unor schimbări economice profunde în societatea românească, multe din acestea teoretic favorizând-o. (Dacă luăm în calcul cele câteva sute de mii de voturi - din mediul rural şi din oraşele mici - controlate baronial de către PDL, "dreapta" sau "reforma" fiind subiecte irelevante pentru votanţii respectivi, situaţia e şi mai gravă, dreapta reformistă pierzând de fapt teren în ultimele două decenii).

Precum în 1992, fragilitatea situaţiei forţează înghesuirea dreptei într-un singur vehicul politic. Pur şi simplu dreapta reformistă nu are susţinerea electorală necesară pentru a-şi permite exprimarea clară a tuturor curentelor de gândire existente. Efectul concret este că în alianţa din jurul PDL vor fi aruncaţi de-a valma neoconservatori, creştin-democraţi şi liberali, oameni care ar fi forţaţi să guverneze împreună deşi au perspective diferite apropo de cum ar trebui să arate România peste câţiva ani.
... şi totul nu pentru a se obţine 70% din voturi, sau 60%, sau 50% ci... 30%. 

În perspectiva parlamentarelor să mai aruncăm o privire la factorii care fuseseră relevanţi pentru succesul electoral al dreptei româneşti, din 1996 şi până acum:

1. Votanţii asistenţiali: au apărut din nou ca factor important, şi sunt foarte furioşi pe reformele PDL. Precum în 2000, dreapta reformistă a pierdut totalmente acest electorat, neavând la dispoziţie un lider carismatic care să îi atragă. Dacă economia intră în vrie (ex. 1 euro = 7 lei), aceşti votanţi vor fi preluaţi de PPDD, PRM sau alte soluţii marginale.

Nota bene: Vasile Blaga pare să prefigureze o linie de atac ceva mai largă în perspectiva parlamentarelor: "Mesajul PDL este unul clar: românii înaintea politicii, munca înaintea vorbelor şi solidaritate înainte de toate". Evident, este mult prea târziu pentru un asemenea mesaj, iar PDL va fi necredibil dacă va încerca să-l propage.

2. Fragmentarea politică a stângii: Nu există. Ba chiar dimpotrivă, dreapta este fragmentată. Cel puţin un sfert din corporatiştii şi patronii care au venit la referendum au votat DA.

3. Preluarea furiei justiţiare. Alianţa din jurul PDL se bazează pe o bună parte din electoratul anti-corupţie venit alături de ADA în 2004. Susţinerea lor pentru Traian Băsescu e un liant puternic, fiind de altfel şi motivul pentru care nu se va repeta scorul CDR2000.

Opţiunile post-alegeri parlamentare sunt numeroase:

1.-2. Guvernare alături de PNL sau PSD, care ar crea însă disonanţe grave de discurs (cum să guvernezi alături de cei pe care i-ai identificat drept instigatorii unei lovituri de stat?)
3. Guvernare alături de PPDD.
4. Racolare de traseişti.
5. Un scor de 38% + redistribuire + UDMR + minorităţi naţionale.
6. O opoziţie demnă şi acumularea de energie potenţială pentru prezidenţialele din 2014.

O discuţie în profunzime privind alegerile din toamnă este oarecum inutilă, întrucât este prea târziu pentru a se reseta agenda publică, pentru a se promova mesaje noi sau a se schimba percepţia cu privire la liderii actuali ai alianţei din jurul PDL.

Miza reală a dreptei o constituie viitorul apropiat: prezidenţialele din 2014 şi parlamentarele din 2016. Voi scrie despre acest subiect în a treia şi ultima parte a postării.