Adrian Năstase - evaluare sociologică

A participat direct la un scrutin, cel din 2004, dar putem măsura ce s-a întâmplat atunci pe trei nivele diferite:

1. Năstase, preşedintele PSD:

În 2000, social-democraţii au venit la putere datorită unui mare val de emoţie anti-Convenţie. PSD obţinea locul întâi în rândul unor categorii de votanţi în rândul cărora de obicei performa slab: românii cu studii superioare, locuitorii din mediul urban, bucureştenii, "decreţeii", etc. Ca şi acum.

Era de aşteptat ca situaţia să nu dureze. Toate guvernările de până atunci, FDSN/PDSR sau nu, suferiseră erodări puternice.

Şi totuşi, evoluţia alianţei PSD+PUR, care a fiinţat atât în 2000 cât şi în 2004, a fost următoarea:

În 2000, la Senat: 37,09%
În 2004, la Senat: 37,13%

În 2000, la Camera Deputaţilor: 36,61%
În 2004, la Camera Deputaţilor: 36,61% (nu, nu este o greşeală de scriere).

Scorul obţinut de PSD în 2004 a fost mai bun decât cel al CDR din 1996 sau cel al FDSN în 1992. De fapt, şi acesta este un lucru care a fost în genere uitat datorită rezultatului alegerilor prezidenţiale, PSD a primit în 2004 mai multe voturi şi procente decât Alianţa DA.

2. Năstase, candidatul la preşedinţie:

Preşedintele de atunci al PSD a reuşit o performanţă interesantă, şi anume al treilea scor înregistrat vreodată în primul tur al alegerilor prezidenţiale din România (fiind depăşit doar de Ion Iliescu în 1990 şi 1992). Afirmaţia anterioară este adevărată indiferent dacă vorbim despre voturi sau procente.

Să ne uităm de exemplu la candidaturile PSD la preşedinţie din ultimii douăzeci de ani - cea a lui Năstase e marcată cu roşu:

1996: 32%, 4,1 milioane voturi.
2000: 36%, 4,1 milioane voturi.
2004: 41%, 4,3 milioane voturi.
2009: 32%, 3,1 milioane voturi.

Vorbim în mare parte de efectul organizaţiilor eficiente de partid la care am făcut aluzie la punctul anterior. Dar este evident că s-a supralicitat post-factum imaginea unui om arogant, hiperintelectualizat, rupt de realităţile sociale ale naţiunii în care candida. Traian Băsescu, un candidat mult mai carismatic şi mai apropiat de "popor", a obţinut în primul tur al prezidenţialelor cu şapte sute de mii de voturi mai puţin (2004) şi respectiv 1,1 milioane voturi mai puţin (2009) decât Năstase.

Mai sintetic: din 1993 încoace, doar Năstase a trecut de 40% în primul tur.

3. Adrian Năstase - învinsul

Înfrângerea lui Adrian Năstase are la bază un fenomen simplu de marketing politic, care va da bătăi de cap cuiva şi în 2014, dar care l-a afectat pe Năstase mai mult decât pe oricare candidat la prezidenţiale de după 1989 cu excepţia lui Corneliu Vadim Tudor: dispunerea nefavorabilă a votanţilor terţiari. Tipicul alegerilor prezidenţiale din România este următorul: doi candidaţi intră în turul doi, fiecare cu între 28% şi 41% din voturile acordate în primul tur. Restul votanţilor - adică cei care au susţinut perdanţii de pe locurile trei, patru, cinci, etc. - vin însă la vot şi în turul doi. Analizează din nou situaţia, se reorientează, schimbă ierarhiile. Vorbim de asemenea despre oameni care nu au venit la vot în primul tur, şi care îşi exprimă preferinţa doar în turul doi.

Aceste categorii compun votanţii terţiari - ei nu aparţin electoratului vreunuia din cei doi candidaţi care intră în turul doi. Efectul votului lor este de obicei decisiv. Ca să luăm două exemple:

În 1996, Ion Iliescu avea 4% în faţa lui Emil Constantinescu după primul tur. În rândul votanţilor terţiari a pierdut decisiv, încheind turul doi la 9% în urma lui Emil Constantinescu.

În 2004, după primul tur, Traian Băsescu era în urma lui Adrian Năstase cu 7%, dar votanţii terţiari l-au adus la Cotroceni.

Ce s-a întâmplat mai concret?

Adrian Năstase a obţinut un scor de 26% în rândul votanţilor terţiari. Cu 35% era preşedinte. În realitate, o singură dată a câştigat cineva prezidenţialele obţinând mai puţin de 50% din voturile terţiarilor: TB în 2009.

Din altă perspectivă, Adrian Năstase a primit 600 de mii de voturi de la terţiari, mai puţin decât oricare candidat ajuns vreodată în turul doi cu excepţia lui Vadim în 2000.

Campania lui Traian Băsescu a jucat magistral cartea anti-corupţiei, cooptând aproape în totalitate electoratul lui Vadim (1,3 milioane în primul tur). Reuşita a fost atât de completă că nu a mai contat că Harghita şi Covasna au optat pentru Năstase, primul dintre judeţe în mod covârşitor.

De altfel, lista candidaţilor la preşedinţie care n-au intrat în turul doi - şi care au furnizat votanţi pentru Traian Băsescu în acea manşă - este o lungă enumerare de oponenţi declaraţi ai PSD (Ciuhandu, Petre Roman) sau de figuri care apelau la mesaje anti-corupţie şi pro-'lege şi ordine' (Vadim, Becali sau independentul Gheorghe Dinu - 113 mii voturi! - al cărui clip electoral poate fi văzut aici, pentru edificare).

De atunci şi până acum, PSD n-a mai guvernat niciodată fără un partener major. Performanţa lui Mircea Geoană în primul tur al alegerilor din 2009 a fost semnificativ mai slabă (un milion de voturi şi/sau 10% mai puţin). Nivelul de încredere în Adrian Năstase, atât cât a fost măsurat anul trecut, este îndepărtat de cele ale lui Ponta şi Antonescu. Legea îl impiedică pe Adrian Năstase să candideze la preşedinţie în 2014, dar forţa PSD este evidentă şi prin faptul că acest lucru nu contează, partidul având şi alte opţiuni.

În loc de post-scriptum: evaluarea lui Năstase, făcută de cel mai puternic adversar pe care l-a avut A.N., poate fi găsită aici.