Studiu de caz în autodistrugere

Polonia a fost cândva o naţie puternică. Dar în secolul 18 a intrat într-o pasă proastă:

Austria, Rusia şi Prusia, cei trei vecini importanţi, ajunseseră să decidă ce se întâmpla în Polonia. Nobilii polonezi primeau şpăgi de la o tabără, de la alta sau de la mai multe. Vorbim de un război prin proxy, în care nu se vărsa o picătură de sânge austriac, rusesc sau prusac.

Povestea n-a durat extrem de mult, cele trei imperii s-au săturat să arunce bani pe fereastră şi au împărţit Polonia pur şi simplu. Procesul n-a fost brusc, au fost trei etape.

Toată lumea a fost fericită. Mai puţin Polonia, care a dispărut. Certurile şi disputele s-au încheiat. Graniţele noi dintre Austria, Rusia şi Prusia au rezistat o sută treizeci de ani, până la primul război mondial. Dar acel război n-a pornit din cauza acestor graniţe.

În tot timpul divizării ţării, Polonia fusese condusă de un Sejm (parlament): 77 de nobili şi 51 de reprezentanţi ai populaţiei. Eminamente şpăguibili:

Sejm-ul a fost de acord cu prima împărţire a Poloniei şi a votat în favoarea sa.

Sejm-ul a fost de acord cu a doua împărţire a Poloniei şi a votat în favoarea sa. O figură romantică şi demnă pe nume Tadeus Kosciuszko a pornit o rebeliune împotriva împărţirii, dar povestea s-a terminat foarte repede.

La a treia împărţire, deja Sejm-ul nu mai conta.

Orice asemănare între povestea de mai sus şi dispunerea partidelor de pe scena politică românească este absolut întâmplătoare.