Cine este PNL și cine a fost PNL

1990-2000-2008: de la "partidulețul pro-economie de piață" spre creșterea forței și pierderea identității. La primele alegeri de după Revoluție PNL ocupă locul doi. Lipsa de unitate de după aceea duce la apariția unei stări de fapt bizare: PNȚCD, un partid de trei ori mai mic ca electorat, devine în anii următori centrul rezistenței politice la FDSN/PDSR și deci nucleul Convenției Democratice. PNL ratează șansa de a deveni marele partid anti-PSD, face parte totuși din guvernarea CDR, "sare din barcă" la momentul potrivit disociindu-se de aceasta și în 2000 intră în parlament prin forțe proprii.

În 2004 PNL se prezintă la alegeri sub forma Alianței DA, alături de PD. Nu se poate decela electoratul PNL, întrucât Alianța DA a fost un proiect care a ajuns să aibă susținători proprii. La alegerile următoare, din 2008, PNL este slăbit de migrația unei părți a structurilor și a electoratului (PLD), precum și de competiția consistentă a PDL.

În 1990, după cum vei vedea, electoratul PNL era puternic ideologizat, specific și nișat.
În 2000 PNL se afla în competiție cu alte forțe din spațiul non-PSD, ceea ce duce la o scădere a numărului de voturi și la modificări în profilului votanților.
În 2008 PNL trece pentru prima dată de un milion de voturi, începe să beneficieze pentru prima dată de structuri teritoriale solide dar portretul votanților suferă schimbări atât de mari față de alegerile din anii de mai sus încât se poate vorbi chiar de un partid cu totul nou și vulnerabil, cu o identitate nu foarte clară.
În mod poate surprinzător, tot ce se întâmplă după aceea - candidatura lui Antonescu, USL, fuziunea cu PDL, victoria din 2014 - schimbă situația foarte puțin.

Iată despre ce e vorba:

În 1990 PNL obține 879 de mii de voturi la Camera Deputaților și 985 de mii la Senat. Diferența considerabilă se datorează votanților de alte etnii decât cea română, dar care susțineau platforma partidului. Un sfert din votanții PNL nu erau ortodocși. Merită spus că PNL era un partid dependent de tineri: jumătate din votanții PNL aveau sub 34 de ani iar o treime aveau 25 de ani sau mai puțin! Definirea PNL ca "partid al elitelor" e mai relevantă în 1990 decât oricând după aceea: un sfert din votanți erau intelectuali sau funcționari, un alt sfert studenți sau elevi și un sfert muncitori calificați. Jumătate din susținerea partidului provenea din orașele mari ale României, centre universitare care - chiar și în 1990 - aveau o situație economică mai bună decât restul.
Să luăm două propoziții ca să înțelegem mai bine ce reunea acești oameni:
"Toate companiile statului trebuie să rămână în proprietatea statului" - 76% din votanții PNL nu erau de acord (20% din restul populației nu era de acord).
"România trebuie să fie o societate nonsocialistă, cu economie de piață pe model vestic" - 69% din votanții PNL erau de acord (24% din restul populației erau de acord).
În 1990 acest tip de poziționare era, după cum poți observa, nepopular și chiar perceput drept riscant. Acest lucru explică parțial fenomenalul dezechilibru de gen din electoratul PNL de atunci: 73% erau bărbați și doar 27% femei.
Rezumând, era vorba de 3 mini-bazine electorale. Într-o ordine oarecare:
1) intelectualitate urbană
2) persoane de educație mai joasă sau statut economic defavorabil care votau PNL probabil din motive istorice (în special în rural: "Bunicul/tata era liberal, eu votez cum ar fi votat bunicul/tata")
3) studenți și liceeni.
Spun "mini-bazine electorale": chiar și la alegeri cu prezență mică precum ultimele parlamentare, PNL, cu același număr de votanți ca în 1990, abia ar fi ajuns la 12-13%.

Să mergem înainte 10 ani.

După ascensiunea și prăbușirea CDR, PNL este din nou ... un pic sub un milion de voturi: 814 mii la Senat, 747 mii la Camera Deputaților. În continuare e relevantă influența minorităților etnice. PSD, cu un electorat de aproape 6 ori mai mare, înregistrează aceeași diferență de 65-75 mii voturi între Cameră și Senat.

Unele lucruri, deci, rămân asemănătoare cu anul 1990. Orașele mari și Ardealul sunt în continuare baze solide pentru liberali. Scorul PNL în rândul românilor cu studii superioare (19%) este aproape dublu față de cel în rândul românilor cu studii medii (10%) și triplu față de susținerea în rândul românilor cu studii primare (6%).

Alte lucruri se schimbă față de 1990. Partidul se echilibrează ca gen. O parte din tinerii care capătă drept de vot după 1990 se îndreaptă (și) spre PRM. Fenomenul nu este unul cataclismic, în continuare PNL obține cel mai bun scor dintre toate categoriile de vârstă în rândul votanților sub 34 de ani, dar nu mai este atât de dependent de acest electorat: doar un sfert din votanții săi au sub 25 de ani, nu o treime ca în 1990; vârsta mediană a votantului PNL crește de la 34 la 39 de ani, ceea ce sugerează un grad mediu de continuitate (dacă erau exact votanții din 1990 ar fi trebuit să crească cu zece ani). De altfel, partidul se extinde socioeconomic. În bazele de date, în categoria votanților PNL se află grefieri, profesori, medici și funcționari dar găsim și barmani, confecționere, electricieni, șoferi și tâmplari.
Partidul se schimbă pentru că și România se schimbă. Cele două drumuri încep să se întâlnească, iar mesajele PNL, sau cu care era identificat PNL, nu mai sunt ciudățenii:
46% din votanții PNL sunt total de acord cu afirmația "numai cei care riscă câștigă". Pare mult, până când vedem că 40% din restul populației gândea la fel.
11% din votanții PNL aveau o firmă. E dublu față de restul populației, nu de șase sau zece ori mai mult.
Votanții PNL susțin aproape în totalitate economia de piață (94%), intrarea în NATO (80%) sau integrarea în UE (88%), dar în legătură cu aceste subiecte și majoritatea restului românilor gândeau la fel (76%, 63% respectiv 69%).
Erau cei 750-850 de mii de votanți PNL micii afaceriști sau corporatiști ai României? Nu. Pentru 40% cea mai importantă sursă de venit a gospodăriei era salariul de la stat, pentru 20% pensia și pentru 40% salariul de la privat sau afacerea proprie.

Rezumând din nou, iarăși e vorba de 3 mini-bazine electorale:
1) intelectualitate urbană - ca în 1990. Doar că acum exista competiție din partea CDR 2000, APR, chiar și PSD, etc.
2) votanți în rural, în bună parte aceiași ca în 1990;
3) angajați tineri la privat sau afaceriști, în special din Ardeal și București, de toate nivelele educaționale posibile și imposibile. În bună parte e vorba chiar de tinerii și licenii care susțineau PNL în 1990, doar că au îmbătrânit cu zece ani.

După alegerile din 2004 și ruperea Alianței DA, în PNL începe confuzia. Pentru PNL se încheie o epocă istorică: ce sens mai are să fii pro-business când toată lumea e pro-business? Ultimii ani ai mandatului lui Tăriceanu sunt definiți de cheltuieli bugetare imense, acesta obținând simpatia birocrației (când a plecat la ALDE, a plecat cu simpatia birocrației cu tot...). În planul valorilor, PNL începe să pune toate jetoanele pe mesajul "Jos Băsescu", o antrepriză riscantă dacă nu era singurul partid care făcea asta (și nu era). Lipsa interesului pentru gândire strategică de atunci costă și acum. După "Jos Băsescu", PNL e - și acum - în lipsă de proiect. Pe de altă parte, ambițiile partidului la acel moment erau mici, de a fi o "balama" între PSD și PDL. Astfel, în 2008 PNL se găsește în situația oarecum ingrată de a fi "partidul non-PSD la care te poți duce dacă nu-ți place Traian Băsescu" - o identitate tactică, dependentă de situația politică din acel moment, dar fără conținut strategic. Organizațiile primează, capacitatea de a genera mesaje persuasive pentru publicul urban fiind limitată de carisma președintelui României de atunci. Partidul capătă altă față:
- 63% din votanții PNL provin acum din rural
- PNL obține 49% în jud. Giurgiu, 49% în jud. Călărași, 30% în jud. Botoșani dar nicăieri în Ardeal un scor cu 3 în față. De altfel, în județele Arad, Timiș și Cluj obține sub scorul național (!). Este în schimb peste media națională în Bacău, Buzău sau Teleorman.
- Să vorbim de orașele mari. PNL termină pe locul 4 în Cluj-Napoca, pe 3 în Iași și pe 3 în București, în toate aceste localități obținând un scor mai mic decât media națională. Situația e oarecum acceptabilă în Timișoara, locul 2 și scor cu 6% peste media națională.
- dispar diferențele de scor între diferitele categorii educaționale, partidul obținând 18-20% indiferent de nivelul de școlire al votanților.
- din vulnerabilitate, Moldova devine un punct de sprijin, aici PNL obținând un scor peste media națională.

Bazinele pentru PNL devin două și măricele:
1) rural, mobilizat de credibilitatea primarilor în funcție
2) o parte a intelectualității și tinerilor din județele mai sărace ale României.

La alte partide, în special PDL, se află acum: Ardealul, orașele mari, 80% din votanții cu studii superioare, 77% din tineri, 78% din oamenii cu vârsta 30-44 ani. Din acest(e) motiv(e) PNL termină nici pe locul unu, nici pe locul doi, ci pe locul trei.

Momentul 2009. Meteoritul "Proto-USR". În doar un an are loc o schimbare semnificativă. Tăriceanu pierde președinția partidului și se trece la Antonescu, care în primul tur al alegerilor prezidențiale schimbă profilul votanților partidului mai înspre 1990 sau, dacă vrei să privești spre viitor, spre electoratul lui Nicușor Dan/USR din 2016.
Românii cu studii superioare, mediul urban, Ardealul, Bucureștiul și, într-o măsură mai mică, votanții sub 40 de ani, revin. Astfel Antonescu obține 2,2 milioane voturi, cu un milion peste partid la parlamentare. Peste structurile din rural și din orașele mici vine un candidat carismatic. În teorie cea mai bună combinație posibilă.
Cu toate acestea Crin Antonescu nu reușește să obțină locul 2 decât în circumscripțiile Bihor, Brașov, Cluj, București, Sibiu și străinătate. În nicio circumscripție nu ocupă locul 1. Candidatura sa e prinsă într-o menghină formată de structurile de partid superioare ale PDL și PSD, precum și de mesajele de mai largă întindere sociologică și mai populare/populiste ale celorlalți candidați principali.

Măsurile de austeritate din 2010 încheie orice posibilă discuție despre viitorul PNL înainte ca această discuție să înceapă. Partidul își afundă capul între umeri, refuză să privească în lateral și încearcă să-și potrivească pașii astfel încât lucrurile să fie OK, măcar pe termen scurt-mediu. După PDL și Traian Băsescu, PNL și Crin Antonescu ocupă locul 2 (sau dacă preferi, locurile 3 și 4) în clasamentul celor care au avut de suferit de pe urma crizei.
Iată de ce: perioada post-austeritate este jucată de Crin Antonescu prin formarea USL. O variantă ar fi fost ca PNL să mențină distanța față de PSD, cele două partide urmând să "mănânce" electoratul PDL din două părți. Din alte considerente se alege colaborarea.
Trebuie înțeles că o alianță politică și electorală de durată poate avea costuri majore pentru partenerul mai slab (mai puțin vocal, cu identitatea mai puțin clară, etc.) În termeni duri dar preciși e vorba de un menaj-a-quatre, în care două partide și două electorate trăiesc împreună o perioadă îndelungată de timp. Exact precum în cazul în care am vorbi de oameni (un partid și electoratul său alcătuind un cuplu), pot exista transferuri de emoție pozitivă spre ceilalți rezidenți ai casei - cei din afara cuplului inițial. Alianța partidului A cu partidul B semnalează electoratului partidului A că simpatizarea partidului B este acceptabilă, ba chiar necesară; probabilitatea "infidelității conjugale" crește exponențial. Astfel PNL "a făcut cunoștință" electoratului său de la începutul anilor 2000 cu Traian Băsescu, pe atunci văzut drept un ex-FSN-ist vocal care a dus la căderea guvernului Ciorbea. În câțiva ani Traian Băsescu "răpește" PNL-ului Ardealul, orașele mari și cea mai influentă parte a intelectualității. În mod asemănător, în 2011 PNL prezintă votanților săi pe social-democrați, care sunt astfel validați în ochii electoratului propriu (detalii mai jos).

Să privim dansul cu PSD numit USL din perspectiva prezentului. Net spus, liberalii au obținut destul de puțin. Primăriile din rural câștigate în 2012 nu produc efecte consistente în 2016, asta dacă nu fuseseră preluate de social-democrați direct, înainte de prezidențiale, prin ordonanța care a legiferat temporar migrația politică. Liberalii nu iau votanți social-democrați, în schimb social-democrații cresc cu 1,3 milioane voturi între 2008 și 2016. PSD și ALDE preiau de la liberali mantia de partid al bugetarilor "de elită": profesori, medici, etc.

Din fuziunea cu PDL, iarăși liberalii extrag destul de puțin. La parlamentarele din 2016 PNL-ul "mare" obține 24% din voturile din rural, cu doar 3% peste "vechiul PNL" în 2008. Se pare că preluarea structurilor teritoriale ale PDL, chiar și slăbit de alegerile locale din 2012, a contat doar pentru ... 3 procente?
Să mergem pe această linie de gândire încă puțin. PNL-ul rezultat în urma fuziunii obține rezultate comparabile cu cele ale PNL-ului "mic", pre-fuziune. 1,4 milioane voturi față de 1,29 milioane; susținere relativ echilibrată pe nivele educaționale ca și atunci. Există și câteva modificări: se echilibrează susținerea pe mediul de rezistență (urban/rural); scorul în rândul votanților sub 30 de ani (30,6%) este încurajator chiar dacă la vot au venit foarte puțini. Motivul pentru care rezultatul a fost dezamăgitor este următorul: pentru prima dată din 1990 încoace PNL era principalul partid non-PSD, iar așteptările erau mai mari decât 20%.

Pe bazine, mini-bazine și bazinașe electorale lucrurile stau trist:
- PNL termină pe locul 3 în rândul votanților cu studii superioare, după PSD și după USR;
- înfrângerea de la București, de la alegerile locale, se repetă cu scoruri identice, PNL terminând în cea mai mare circumscripție electorală din România, cea care livrează 10% din voturi, pe locul 3;
- PSD câștigă mai multe județe în Ardeal decât PNL;
- în rural PNL stă infinit mai bine decât alte partide non-PSD, dar este la 26% în spatele PSD;
- în urban (unde intră, atenție, și Iași sau Timișoara dar și Calafat, Jimbolia, Huși și Pașcani) USR a terminat la doar 5% în spatele PNL. În același timp, PNL a luat în urban jumătate din voturile PSD.

Strict ca părere personală, în anii 2015 și 2016 s-a vorbit în partid prea puțin despre ce e PNL, cine sunt publicurile-țintă (pe baza cărora să ajungă la 40-50%!) și care sunt valorile pe care le reprezintă liberalii. Primul congres de după unificare ar fi trebuit să aibă loc în 2015; decizia de a-l amâna a reprezentat o eroare toxică pentru PNL, care în funcție de ruta ce-ar fi fost urmată fie ar dus în jos scorul PSD fie ar fi dus la inutilitatea apariției USR. În absența unui congres și a unei viziuni clare, probabil în încercarea de a se comunica cu absolut toate grupurile electorale posibile, s-a ajuns la o pastă mediocră și nu foarte hrănitoare: pe niciun grup demografic PNL nu obține mai puțin de 13,5% sau mai mult de 24,4%, excepția fiind scorul în rândul votanților de 18-30 ani. Pentru o arenă politică precum cea din 2008, pentru un partiduleț "balama", acest lucru era acceptabil. În 2016, dacă ești al doilea partid al României, în niciun caz.

Un aspect care a accentuat problemele - sau în unele cazuri le-a creat - e absența liderilor naționali. În 2015 guvernul PSD cade, dar PNL nu simte că are legitimitatea să încerce să formeze guvernul și nici nu poate livra un nume de potențial prim-ministru. În 2016 PNL trebuie să se ducă din nou "în afara partidului" pentru a propune pe cineva.

Congresul PNL de peste câteva luni este fenomenul politic cel mai important al anului. Destinația multora din procentele din primul tur și din al doilea tur al prezidențialelor viitoare se vor decide aici, atât de relevante și de mare impact sunt deciziile ce vor trebui luate. Din 1990 și până în 2004 PNL a știut, în genere, ce dorește și pe cine reprezintă. Din 2005 au primat calculele de moment. Acum partidul va trebui să se uite nițel în oglindă, întrucât nu mai există calcule de moment ci ani de zile de opoziție iar PSD și USR au o capacitate deja dovedită de a prelua votanți de la liberali.

Surse:

Sondaj USIA, aprilie 1990
Exit poll Metro Media, 2000
Exit poll CCSB, 2008
Exit poll INSOMAR, 2009
Exit poll CURS/Avangarde, 2016