Polonia a fost prima și ceva mai eficientă. Dar nu pentru că comuniștii polonezi erau mai capabili de dialog. Socioloaga Elzbieta Matynia explică: "Partidul se formase pe cultura unei forțe de cadre. Aceasta nu permitea conversații, discuții, compromisuri sau dezacorduri."
Și totuși Masa Rotundă Poloneză durează două luni, cea Maghiară cinci.
De ce?
1) Experiență mai mare în negociere a taberei mai rigide (adică, în fiecare țară, comuniștii). Cei polonezi negociaseră oprirea mai multor greve în anii '80. De fapt, mulți din protestatarii din 1989 le fuseseră oponenți în negocierile anterioare, ceea ce i-a relaxat pe comuniști oarecum ("deja știu cum gândește dânsul").
Comuniștii maghiari nu aveau experiență în a negocia și nu-și cunoșteau adversarii/partenerii de discuție. Implicit erau crispați, temători și se concentrau excesiv asupra aspectelor formale pentru a încerca să-și manifeste superioritatea. Ceea ce a mâncat timpul și nervii celorlalți. Astfel, reprezentanții societății maghiare au convertit enervarea lor în cereri mai radicale decât cele inițiale, ceea ce iarăși a avut rolul de a lungi tot procesul.
2) Imboldul comun. În Polonia ambele tabere doreau să evite violența ( = pentru că ar fi putut atrage intervenția URSS)* și erau obosiți. Masa Rotundă are loc în Polonia la începutul lui 1989, adică după 10 sau 19 de ani - în funcție de ce greve vrei să iei în calcul - de când nația avea probleme sociale.
*=discuție între comunistul Jaruzelski și un protestatar:
Protestatar: - Cât de departe ne lasă sovieticii să mergem în negocierile astea?
Jaruzelski: - O să aflăm împreună.
În Ungaria imboldul comun era mai slab: comuniștii știau că doresc să preia la putere pe cineva cu care să împartă costurile politice ale unei economii în prăbușire. Atât.
3) Unitatea taberei mai rigide. Paradoxal, disensiunile din Partidul Socialist Muncitoresc Maghiar ( = comuniști) au avut rolul de a complica discuția. Unii din participanții comuniști la Masa Rotundă erau de acord cu cererile mai radicale ale protestatarilor. Alții nu. Dezbaterile din interiorul partidului au mărit stupefacția și chiar nervozitatea celeilalte tabere, a protestatarilor ("domne, ăștia temporizează sau își bat joc de noi!"). De fapt harababura era autentică. Dezintegrarea Partidului Socialist Muncitoresc Maghiar a fost atât de rapidă că Imre Pozsgay, liderul popular și reformist al acestora de la începutul negocierilor, era un cvasi-nimeni la finalul lor.
Prin contrast, unitatea de acțiune și comandă a comuniștilor polonezi a simplificat negocierile.
4) În Polonia, dezbaterile au fost parțial publice. Adică transmise la televizor. Nu toate, e adevărat.
În Ungaria conținutul discuțiilor a fost ținut secret până la final - acest lucru a fost sugerat de comuniștii maghiari iar opoziția, naivă, a acceptat. Implicit presiunea opiniei publice asupra Mesei Rotunde a fost mai mică și, de aceea, ritmul a fost mai lent.
5) Identificarea punctelor-cheie. Care sunt subiectele pe care trebuie să le rezolvăm? Ce putem face ca să ne punem de acord? Ce trebuie amânat și lăsat pentru popor să decidă? Ce nu poate fi amânat?
În Ungaria, din motivele de mai sus, s-a ajuns prea târziu la discutarea răspunsurilor la aceste întrebări. Și în Polonia au existat ezitări, dar s-a ajuns mai repede la subiectele-cheie.
Lecțiile Meselor Rotunde din Polonia și Ungaria sunt fenomenal de utile pentru viitor, în special pentru situațiile în care se îndeplinesc trei condiții:
1) mecanismele democratice dintr-o țară sunt non-existente
ȘI
2) o situație socio-politică este pe cale de dezagregare
ȘI
3) entitățile existente / la putere nu au capacitatea să rezolve criza de la punctul 2 în mod unilateral, fiind obligate la dialog, lucru pe care îl resimt chiar ele.
Textul în italice e motivul pentru care în România nu a existat în 1989 o Masă Rotundă.
