Dreapta şi capitala (partea 1)

Situaţia dreptei în Bucureşti a devenit un subiect demn de discuţie în perspectiva alegerilor parlamentare şi nu numai. O astfel de dezbatere trebuie să înceapă de la realităţi, şi nu de la mituri, chiar dacă acestea din urmă sunt fundamentate pe afirmaţii, percepţii şi concepte împământenite în discursul public.


O analiză a modului în care bucureştenii au votat în ultimii douăzeci de ani relevă de asemenea câteva informaţii importante şi poate surprinzătoare. Le voi lista aici, urmând ca restul postării să conţină explicaţii şi detalieri pentru fiecare dintre ele.

1. Performanţa electorală a dreptei în Bucureşti de-a lungul ultimilor 20 de ani este supraevaluată, dreapta obţinând extrem de rar peste 50% din voturi.

2. Electoratul de dreapta din Bucureşti nu este atât de indisciplinat pe cât se crede.

3. Prăbuşirea dreptei în Bucureşti a început în perioada 1997-1999, şi nu în 2008.

4. Bucureşti nu este o citadelă a dreptei, ci un loc în care dreapta obţinea în trecut un bonus prin comparaţie cu performanţa sa în restul ţării.
 
5. Ascensiunea PNL (şi nu prăbuşirea PDL) este fenomenul definitoriu pentru ultimii cinci ani din istoria electorală a capitalei.

Iată despre ce este vorba, punct cu punct:

1. Performanţa electorală a dreptei în Bucureşti de-a lungul ultimilor 20 de ani este supraevaluată, dreapta obţinând extrem de rar peste 50% din voturi.

Din septembrie 1992 şi până acum în Bucureşti au avut loc 27 de scrutine. Dreapta a obţinut peste 50% din voturi în trei dintre ele:

1996, turul doi al alegerilor pentru primarul oraşului (V. Ciorbea).
2008, parlamentare, suma procentelor PDL şi PNL.
2009, prezidenţiale, turul unu, suma procentelor obţinute de Traian Băsescu şi Crin Antonescu.

Pentru cei care doresc să excludă PNL din orice discuţie despre dreapta românească începând cu perioada 2005-2007, vorbim atunci despre două victorii ale dreptei în 27 de scrutine.


Dacă excludem factorii TB şi PNL, singura mare victorie a dreptei a Bucureşti a survenit acum şaisprezece ani.

2. Electoratul de dreapta din Bucureşti nu este atât de indisciplinat pe cât se crede.

Marile victorii ale dreptei în Bucureşti nu au loc atunci când prezenţa la vot este mare. Marile eşecuri ale dreptei în Bucureşti nu sunt asociate cu o prezenţă scăzută la vot.

Exemple:

În 1992 dreapta obţine la parlamentare 32% din voturi.
În 1996 dreapta obţine la parlamentare 47% din voturi.
Prezenţa la vot în 1992 şi 1996 este identică.

La toate alegerile din 2008, dreapta obţine rezultate mult mai bune decât în 2000, indiferent dacă definim dreapta în 2008 ca fiind PDL+PNL sau exclusiv PDL ...
... şi totuşi prezenţa la localele din 2008 este mai mică decât la localele din 2000 (31% vs. 37%)...
... iar prezenţa la parlamentarele din 2008 este de două ori mai mică decât la parlamentarele din 2000 (30% vs. 65%).

Să comparăm turul unu al alegerilor prezidenţiale din 2000 şi respectiv 2009. Prezenţa scade cu un sfert, procentele dreptei se dublează.

Pentru cine crede în teza conform căreia PNL nu mai este un partid de dreapta: la alegerile locale din 2012, unde dreapta (=PDL) a înregistrat cele mai slabe rezultate din istoria sa, prezenţa a fost mai mare decât la oricare din alegerile locale din ultimii cinsprezece ani.

În alte cuvinte, rezultatul alegerilor în capitală este întotdeauna determinat de gradul de participare al *celorlaltor* votanţi. Dreapta este ajutată de o prezenţă scăzută la vot, aceasta mărind ponderea votanţilor de dreapta în totalul celor care votează.

3. Prăbuşirea dreptei în Bucureşti a început în perioada 1997-1999, şi nu în 2008.

În 1996, CDR obţinea 575 mii voturi la alegerile parlamentare. La turul unu al alegerilor prezidenţiale care aveau loc simultan, Emil Constantinescu a primit 536 mii voturi.

De atunci şi până acum, pentru a ajunge la un nivel de susţinere apropiat de cel de atunci, dreapta a avut nevoie de infuzia de imagine a unui lider de stânga (Traian Băsescu la prezidenţialele din 2004) sau de o rupere a dreptei pe coordonate pro- şi anti-Băsescu (alegerile prezidenţiale din 2009 şi localele din 2012).

Chiar şi aceste strategii nu au avut drept efect recuperarea în întregime a pierderilor suferite. Între 2000 şi 2010, Traian Băsescu a participat la şapte tururi de scrutin în Bucureşti. Într-o situaţie din şapte a obţinut mai multe voturi decât Emil Constantinescu. Dar şi acel moment trebuie bine definit: TB a obţinut în turul doi al alegerilor prezidenţiale din 2009 mai multe voturi decât Emil Constantinescu în turul unu al alegerilor din 1996. Şi vorbim, în cazul lui Traian Băsescu, de cel mai popular şi carismatic politician din ultimii cinsprezece ani.

Orice comparaţie între CDR, în calitate de competitor politic, şi succesorii săi pe flancul drept al scenei politice, este la fel de defavorabilă celor din urmă. Să vorbim despre voturi:

1996, CDR, locale: 330 mii
2000, CDR2000+PNL, locale: 150 mii
2004, ADA, locale: 380 mii
2008: PDL, locale: 195 mii
2008: PDL+PNL, locale: 257 mii
2012: PDL, locale: 130 mii
2012: PDL+PNL, locale, estimare: 300 mii

1996, CDR, parlamentare: 575 mii
2000, CDR2000+PNL, parlamentare: 230 mii
2004, ADA, parlamentare: 498 mii
2008: PDL, parlamentare: 197 mii
2008: PDL+PNL, parlamentare: 280 mii

În şapte scrutine, performanţa CDR din 1996 este depăşită o singură dată... şi asta în urma alierii cu un partid de stânga.

4. Bucureşti nu este o citadelă a dreptei, ci un loc în care dreapta obţinea în trecut un bonus prin comparaţie cu performanţa sa în restul ţării.

... iar mărimea acestui bonus este în scădere vertiginoasă, putându-se vorbi chiar de o penalitate.

1992, parlamentare, CDR obţine 32% din voturile bucureştenilor şi 18% din voturile din restul ţării. În alte cuvinte, şansa de a găsi un votant al dreptei era cu 77% mai mare [ (32-18) / 18 ] dacă întrebai pe străzile Bucureştiului decât dacă ai fi mers în alt oraş sau în mediul rural. Voi numi acest lucru "bonusul" dreptei în capitală, adică înclinaţia bucureştenilor de a vota dreapta într-o măsură mai mare decât locuitorii din restul ţării.

1996: dreapta obţine 47% din voturile bucureştenilor şi 28% din voturile non-bucureştenilor. Bonus: 67%.
2000: 21-11. Bonus: 91%.
... din acest moment cerul începe să se prăvălească...
2004: 48-31. Bonus 55%.
2008: Exclusiv PDL? 37-33. Bonus 12%.
                sau
          PDL+PNL: 53-51. Bonus 4%, o cantitate neglijabilă.
2012 (locale): Bonusul devine penalitate (-22%) pentru PDL. Dacă PDL şi numai PDL a reprezentat dreapta, atunci pentru prima dată în douăzeci de ani ai şanse mai mici să găseşti un votant al dreptei în Bucureşti decât în alt oraş sau sat din România.


O mică recapitulare:
77...
67...
91(o creştere iluzorie)...
55....
12 sau 4 ....
-22.
Fiecare scrutin de la prăbuşirea CDR a adus un "bonus" din ce în ce mai mic dreptei în Bucureşti, până s-a ajuns la punctul la care Bucureşti-ul a devenit un cost pentru dreapta şi nu un beneficiu.


5. Ascensiunea PNL (şi nu prăbuşirea PDL) este fenomenul definitoriu pentru ultimii cinci ani din istoria electorală a capitalei.

În 2008, lupta PDL vs. PNL s-a dat pe trei paliere principale: mandate la alegeri locale, voturi pentru candidaţii la primăria generală şi parlamentare. La toate aceste bătălii PNL a suferit o înfrângere serioasă. Vorbim de un raport 3-la-1 sau 3,5-la-1 la voturi în favoarea PDL sau, în alţi termeni, o diferenţă de 18%-24% în favoarea PDL.

La alegerile prezidenţiale din 2009, Traian Băsescu îl depăşeşte pe Crin Antonescu în primul tur cu doar 3%, sau 25 de mii de voturi.

La alegerile locale din 2012, USL a obţinut 436 de mii de voturi. Chiar dacă considerăm că s-a păstrat raportul din 2008 (două voturi în Bucureşti pentru PSD la fiecare vot pentru PNL), PDL a fost depăşit de liberali. Iar raportul pe care l-am menţionat mai sus nu mai este demult valabil, PNL având o cotă mult mai mare în rândul votanţilor USL decât unu-din-trei.

Să fie oare vorba de o prăbuşire a PDL? Nu chiar. PDL şi-a pierdut o treime dintre votanţii bucureşteni în ultimii patru ani. PNL şi-a mărit considerabil baza electorală, reuşind probabil o triplare a electoratului şi poate chiar o cvadruplare. Acest lucru se datorează lărgirii mesajului PNL, care a captat votanţi nemulţumiţi de guvernarea democrat-liberală dar care nu erau dispuşi să se îndrepte spre PSD sau PPDD. În termenii folosiţi de Vladimir Tismăneanu, dreapta a pierdut centrul şi, precum în 1992 sau în 2000, are mici şanse să-l câştige.

Partea a doua a acestei postări va include o apreciere cu privire la situaţia pe termen scurt-mediu a dreptei în Bucureşti, precum şi un element care poate schimba radical situaţia.