Paralele noiembrie 1999 - decembrie 2011

Suntem cu un an înainte de alegerile din 2012, şi într-un climat tensionat. Hai să punem situaţia în oglindă cu un alt moment aflat cu un an înainte de alegeri: noiembrie 1999, date obţinute de Barometrul Opiniei Publice elaborat de CURS/Fundaţia Soroş. Cum ne-am schimbat ca naţie din punct de vedere politic? S-a schimbat ceva sau "alte măşti..."?

Începem meniul de azi cu un antreu clasic şi cu unul sofisticat:

1. Cum apreciaţi direcţia în care merge ţara?
(procente din totalul celor care dau un răspuns)
1999: 12,6% au spus că direcţia e bună. 87,4% au spus că direcţia e greşită.
2011: 13,3% au spus că direcţia e bună, 86,7% au spus că direcţia e greşită. (sursa: CSCI, noiembrie)

Situaţia este aproape identică. Să ţinem asta în minte pentru mai târziu, când ne vom uita la intenţiile de vot...

2. Este bine să fie un singur partid politic?
1999: "Da": 37%
2011: "Da": 19,5% (sursa: ARP, decembrie 2011)

Suntem aproape de două ori mai capabili să înţelegem ce înseamnă democraţia. Bazinul PRM este mult mai limitat (ca informaţie adiţională, la alegerile din 2000, PRM a luat 21% din voturi).

După antreuri, felul principalul: intenţia de vot. Aici lucrurile vor deveni foarte interesante. Modul în care am creat paralele între 1999 şi 2011 este strict o perspectivă personală. După cum veţi vedea, PD-ul din 1999 nu ocupă acelaşi loc cu PDL-ul din 2012.

Motivul pentru care apar atât sondajul IMAS cât şi Avangarde pentru decembrie 2011 este că, datorită unei modalităţi diferite de a pune întrebări apropo de participarea la vot, procentul de români care vin să voteze diferă semnificativ. Implicit, asta schimbă şi scorurile partidelor. Nu cred că vreunul dintre sondaje e "greşit" - cel Avangarde ne spune mai multe despre votanţii siguri pe ei, iar cel IMAS ne informează cum ar arăta situaţia dacă prezenţa la vot ar fi mai mare (65% dintre români, faţă de 53% la Avangarde).

Iar acum hai să ne uităm la un alt tip de tabel, de data aceasta scorul partidelor prin referire la totalul populaţiei:

Bref:

Scena politică este mai polarizată decât în urmă cu 12 ani. Suma procentelor "coaliţia de la putere + forţa principală din opoziţie" este, în termeni relativi, cu 10-20% mai mare decât în 1999. Aceeaşi afirmaţie este validă şi pentru suma "principala forţă din opoziţie" + "al doilea partid ca intenţie de vot din opoziţie".

USL este cu un an înainte de alegeri într-o poziţie mult mai bună decât PSD cu un an înainte de alegerile din 2000, indiferent ce criteriu folosim pentru a determinarea favorabilitatea faţă de opoziţie. Cu cât mai bună? Cu 25-30% în termeni relativi. Acest lucru nu e uluitor: USL include două partide semnificative.

Intenţia de vot pentru PRM este mult mai mică în rândul celor hotărâţi să vină la vot în 2011 decât era în 1999.

Nu există nicio asemănare între Theodor Meleşcanu şi Dan Diaconescu, dar am pus partidele în oglindă datorită aspectului aspiraţional. Şi poate şi destinului electoral.

Coaliţia de guvernare  - dar şi PRM - ar fi favorizată în 2011 de venirea la vot a celor indecişi. Situaţia PDL pare a fi mai bună - în aproape toţi parametrii - decât cea a CDR. La scala istoriei însă, diferenţa este nesemnificativă. Se pare că numai PSD / FDSN reuşeşte să obţină scoruri electorale bune şi după ce a guvernat patru ani.

Legat de acest lucru: în 2000, au venit la vot 65% dintre români - faţă de 54% câţi afirmau cu un an înainte de alegeri că ar vota. Dacă un astfel de fenomen - o creştere în prezenţa la vot faţă de răspunsurile din sondaje - s-ar repeta pentru momentele 2011-2012, USL ar putea avea probleme. Nu vorbesc de ocuparea locului 1, ci de faimosul "50%+1".


Destinul electoral al unei coaliţii de guvernare depinde şi de credibilitatea vectorilor de imagine. În tabelul de mai jos, "candidatul opoziţiei pt. prim-ministru" este Adrian Năstase. Celalte personaje sunt uşor de dedus.

Pe scurt:

Principalii lideri ai puterii erau într-o poziţie necomfortabilă. Ca şi acum, ei nu puteau funcţiona ca mijloace de atragere a alegătorilor. La o lună după sondajul din 1999, Radu Vasile nu mai era prim-ministru. La câteva luni după sondaj, Emil Constantinescu anunţa că nu va mai candida la alegerile prezidenţiale din 2000.

USL nu are avantajul suprapunerii alegerilor parlamentare cu cele prezidenţiale, dar - ca şi în cazul PSD în 1999 - încrederea în candidatul la funcţia X este cel puţin dublă faţă de încrederea în ocupantul funcţiei X.

... nici Corneliu Vadim Tudor nu se simte prea bine prin comparaţie cu acum 12 ani...

Coloana DIF arată cu cât a scăzut încrederea între 1999 şi 2011 în ocupantul funcţiei respective. Scăderea este totală şi completă. Liderii opoziţiei sunt ceva mai slabi prin comparaţie cu puterea decât erau atunci (scădere totală 56% faţă de o scădere totală de 43%).

Cel mai popular om politic în 1999 beneficia de încredere a mai puţin de jumătate din populaţie. În 2011, este vorba de un pic peste un sfert. Piaţa este larg deschisă: cerere mare de leadership carismatic, ofertă mică. Dacă în 2012 am fi avut alegeri prezidenţiale... dar chiar şi aşa se poate observa că deficitul de încredere în liderii partidelor principale este mult mai mare decât în 1999. În mod obiectiv, el a ajuns la cote imense. Acest deficit se va face simţit. El nu va putea fi ignorat. Gravitatea situaţiei nu are paralelă după 1989. În acest an vom vedea în mod concret cât de multă încredere au românii în democraţie - în mod real, şi nu declarat. Metode posibile prin care se va amortiza această neîncredere:
- ascensiunea unui partid a la NSDAP, cu soluţii simple şi care dau/dă încredere;
- demonstraţii extrem de violente (prin comparaţie cu care ce s-a întâmplat săptămâna trecută a fost o glumă răsuflată), cauzele de faţadă fiind minore sau secundare;
- plasarea nejustificată a încrederii în vectori laterali, neconectaţi încă la lumea politicii, dar care întreprind acţiuni de natură politică;
- focalizarea votului şi campaniei electorale împotriva unui partid sau altuia (fenomen asemănător cu 2009).
În caz că ce-am scris mai sus ţi se pare prăpăstios: acum 12 ani, când încrederea în toţi oamenii politici principali era cu 20-30% mai mare, Corneliu Vadim Tudor a reuşit o performanţă uluitoare fără bani, fără pungi cu ulei, fără Facebook, fără televiziuni de ştiri şi fără voturi furate. El scotea candidatul puterii din turul 2 al prezidenţialelor şi îşi aducea partidul la 26,4% din locurile din parlament. Ca şi în 2009, imobilitatea sau lipsa de performanţă comunicaţională a partidelor le va costa.

Încrederea în preşedintele PSD în 1999: 38%. Încrederea în preşedintele PSD în 2011: 19,6%. O tempora...

Ce înseamnă acest tabel, coroborat cu cele precedente?

- Principala forţă a opoziţiei se baza mult mai mult pe încrederea în lideri în 1999 decât se bazează în 2011. Atunci, PSD ar fi primit votul a mai puţini români decât USL, dar liderii săi erau mai populari decât sunt acum liderii USL. Două explicaţii posibile: 1) Uniunea Social-Liberală se bazează mai mult pe voturi anti-guvernare decât se baza PSD; 2) În mod obiectiv, liderii actuali ai USL beneficiază de mai puţină încredere decât cei ai PSD în 1999, întrucât aparţin unor organizaţii politice extrem de diferite.

- Scorul PDL seamănă cu cel al CDR în aceste tabele nu datorită tăierilor din 2010 - cum s-ar putea crede - ci datorită faptului că nu a schimbat garnitura liderilor. Prin menţinerea lui Emil Boc, congresul PDL din 2011 a sugerat abandonarea de facto a luptei electorale şi deplasarea ei pe plan constituţional. Prin "luptă electorală" înţeleg a încerca să depăşeşti USL ca nr. de voturi.


Ca observaţie de final: utilizarea comparativă a statisticilor nu au valoare predictivă. Doar pentru că un lucru sau mai multe seamănă cu 1999, nu înseamnă că situaţia în 2012 va fi la fel cu cea din 2000. Valoarea non-relaţională a unei informaţii poate permite însă judecăţi precum cea de mai sus privind deficitul de încredere în lideri.

Asta fiind spus... iată ce s-a întâmplat după sondajul din noiembrie 1999:

PSD a scăzut masiv la localele din 2000 (24% din voturi faţă de 46% intenţie de vot în sondaje!), urcând la loc la parlamentare (37%).

PD-ul de atunci a scos un scor bun la locale (10,4%, în principal datorită lui Traian Băsescu), dar a reculat la generale (7,5%), ceea ce a însemnat ieşirea din scenă a lui Petre Roman şi înlocuirea sa în fruntea partidului cu Traian Băsescu.

Puterea de-atunci s-a rupt: PNL s-a salvat ieşind din CDR şi a obţinut 7% la locale şi la generale. CDR a luat 7% la locale şi 5% la parlamentare. Întrucât era vorba de o alianţă (prag: 10%), n-a mai intrat în parlament.

PRM s-a dat peste cap: 6% în sondajele din toamna lui 1999, 6% la locale, 20% la parlamentare. Campania prezidenţială a lui Vadim a fost un motor pentru ei.


Cele patru paragrafe de mai sus trebuie citite prin prisma alegerilor prezidenţiale, care în 2000 s-au desfăşurat simultan cu cele parlamentare. Cine a avut candidaţi buni a fost tras în sus după locale. Bineînţeles, circumstanţele în 2012 vor fi altele.

Aş dori să mulţumesc fundaţiei Soroş pentru că a făcut publice datele din 1999.